Sunteți pe pagina 1din 60

PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Motto:
"Odată Cu Revoluţia Franceză democraţia a încetat să mai fie doar un cuvânt literar şi a devenit
parte a vocabularului politic." Ernest Weekley

1
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Introducere

1 iulie 1989, marcând simbolic sfârşitul Războiului Rece prin dizolvarea blocului politico-
militar al Pactului de la Varşovia1, a semnificat pe scena europeană şi nu numai o transformare socio-
politică ale cărei implicaţii încă nu pot fi percepute la adevărata lor anvergură şi profunzime. Implozia
neprevăzută ca moment şi consecinţe a blocului comunist din Europa Centrală şi de Est va rămâne cu
certitudine un moment de răscruce al istoriei moderne. Echivalabile în literatura de specialitate cu “al
patrulea val” al mişcărilor de autodeterminare din lume (Hall 1995) sau cu un “al patrulea val” al
democratizării pe plan global (Huntington 1991), tranziţiile spre democraţie din ţările central- şi est-
europene s-au constituit într-o temă inepuizabilă de cercetare la confluenţa unor discipline şi
subdiscipline.
Prezentul studiu îşi propune ca scop descrierea şi explicarea tranziţiei de la comunism la
democraţie produse în ţarile din estul Europei. Obiectivele recunoscute corespunzător scopului asumat
constau în: în primul rând analiza comparativă a tranziţiilor din ţările foste comuniste ale ariei central-
şi est-europene din perspectiva gradului lor de distinctivitate / similaritate reciprocă, în virtutea aşa-
numitei “identităţi de arie” şi folosind drept criterii de analiză tipul fostului regim comunist, tipul
fostului model de dezvoltare economică şi caracteristicile definitorii pentru societatea civilă a fiecărei
ţări în parte ; în al doilea rând problemele cu care se confruntă în prezent aceste state.
În conformitate cu natura scopului şi a obiectivelor asumate, demersul de faţă va cuprinde un
ansamblu de clarificări conceptuale ale unor termeni cheie precum arie central- şi est-europeană,
democratizare, mobilizare, societate civilă, regim politic, reformă economică, etc. şi va recurge la o
abordare metodologică diversă caracteristică direcţiilor de cercetare aferente disciplinelor şi
subdisciplinelor care încadrează tema de cercetare.
În mod corespunzător, analiza studiului de faţă va pune în evidenţă un set de cauze ale tranziţiei
mai mult sau mai puţin separabile reciproc, în funcţie şi de perspectiva de analiză aleasă, dar oricum
indispensabile în opinia noastră unei înţelegeri de o cât mai mare acurateţe a procesului de tranziţie de
la comunism la democraţie. Multipla interpretare şi necunoaşterea democraţiei în mod practic în spaţiul

1
Deşi spaţiul academic şi politic este încă scindat cu privire la momentul de sfârşit al aşa numitului
“război rece”, unii referindu-se alternativ la momentul din noiembrie 1989, al căderii Zidului Berlinului, alţii la momentul
ultimei răsturnări de regim comunist din regiune, altfel spus, Revoluţia Română, etc.

2
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

est european m-au determinat să aprofundez şi să studiez în prezenta lucrare metodele pentru
consolidarea şi instalarea unei democraţii sănătoase şi autentice în spaţiul amintit.
Ultimul deceniu şi jumătate a văzut apariţia democraţiei în Europa Centrală şi de Est. În ciuda
aşteptărilor, că acestor ţări le va fi dificil să adopte instituţiile democratice, cu câteva excepţii, ele au
traversat cu succes perioada de tranziţie. În general, ele practică alegerile libere şi garantează libertăţile
civile şi drepturile politice ale cetăţenilor, principii fundamentale ale democraţiei. Deşi au existat
îndoieli cu privire la calitatea democraţiei în mai multe ţări, puţin sunt aceia care se îndoiesc că acestea
vor deveni treptat tări democratice.
Unul dintre aspectele unice ale acestor democratizări este adoptarea de noi
instituţii politice. Practic, toate ţările au elaborat o nouă constituţie şi complet au „renovat”
instituţiile legislative, executive şi judecătoreşti. Într-adevăr, experienţa acestor ţări a reînviat
interesul în rândul oamenilor de ştiinţă politică în formarea şi „reinventarea” de noi instituţii. Aceste
noi instituţii par a fi destul de durabile şi la opţiunile iniţiale ale acestor ţări sunt susceptibile avea
consecinţe pe termen lung.
Prin urmare, este momentul oportun să ne întrebăm ce fel de democraţie a apărut în aceste
ţări. În această lucrare, mă întreb dacă acestea se potrivesc pe tipologia larg citată Lijphart a
democraţiei majoritară şi consensuală.
De aceea primul capitol va trata democraţia ca şi concept de la apariţia acesteia şi până în prezent.
Voi vorbi aici de democraţia participativă şi de cea reprezentativă.
După cum sugerează şi numele, democraţia participativă permite tuturor cetăţenilor să se pronunţe.
În forma sa pură aceasta concentra puterea într-o singură instituţie şi era caracterizată prin exclusivitate
şi competitivitate. Democraţia reprezentativă, în schimb, încerca să maximizeze numărul de persoane
implicate în procesul decizional. Ei împart puterea între mai multe instituţii, tind să fie inclusive, şi pun
accentul pe negociere şi compromis.
În continuare am vorbit despre tipologia democraţiei unde am făcut o incursiune în istoria
termenului democraţie şi o paralelă între aceasta şi conceptul de libertate. Tot aici am tratat şi
drepturile fundamentale ale democraţiei aşa cum apar ele pe site-ul ONU.
Ultima parte a primului capitol se adresează valorilor şi principiilor democratice şi despre
funcţionarea democraţiei, care presupune existenţa a numeroase instituţii sociale specializate (precum
alegerile, reprezentarea, mijloacele de exprimare ale opiniei publice). Funcţionarea democraţiei

3
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

necesită, de asemenea, o cultură politică specifică, în care anumite valori şi modalităţi de comportare
sunt considerate normale.
În cel de-al doilea capitol intitulat „Democraţia în estul Europei” am făcut o scurtă introducere a
instaurării democraţiei în estul Europei. Propulsată de revoluţiile engleză, americană şi franceză în
spaţiul euroatlantic şi de cele de la 1848 în centrul şi răsăritul Europei, democraţia a devenit după 1850
regimul dominant în multe state, însa cu o calitate şi intensitate variabilă. În acest proces, în centrul şi
sud-estul Europei se disting doua zone: a Monarhiei habsburgice şi a celei în care se situau Serbia,
Muntenegru, România, Bulgaria şi Grecia. Monarhia habsburgică era o mare putere, cu un teritoriu
întins (al doilea ca mărime în Europa) şi o populaţie numeroasă (locul al treilea pe continent). Prezenta
inegalităţi regionale: zonele ei vestice intraseră în stadiul capitalismului industrial, pe când cele
răsăritene erau agrare şi cu întârziate structuri sociale feudale.

La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre
statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.

Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a
regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Deşi a avut destule
nerealizări, perioada a fost una de experimentare progresivă, valoroasă, a implementării instituţiilor
moderne în toate domeniile.

În ultimul capitol intitulat „Tranzitate şi consolidare în estul Europei” voi include o parte de
politici comparate, urmată de tratarea consolidării democraţiei în fostele ţări comuniste, voi analiza
puţin prăpastia dintre aşteptările faţă de democraţie şi realitate a acestor ţări, iar în finalul lucrării voi
vorbi despre „Tranziţia în Europa centrală şi de est”.

La două decenii de la declanşarea procesului de tranziţie, evaluările acestui proces arată,


deopotrivă, realizări extrem de importante, dar şi paşii ce mai trebuie parcurşi. În primii ani ai
tranziţiei, majoritatea ţărilor au liberalizat preţurile şi comerţul, iar câteva dintre ele au atins niveluri
substanţiale ale privatizării întreprinderilor mici şi mijlocii.

În opinia mea, încheierea tranziţiei este în mare măsură o decizie politică, ce ţine de contextul
particular al situaţiei din această regiune.

4
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

CAP.I Democraţia - trăsături generale

a. Scurtă introducere în istoria democraţiei

„Ce este democraţia?” – iată întrebarea fundamentală cărei trebuie sa îi răspundă teoria
democratică. Reflecţia istorică şi moral filosofică ne oferă o diversitate de concepţii despre idealul
democratic, exprimate în termenii unor valori sau scopuri umane. Formulările acestui ideal diferă prin
valorile sau scopurile considerate definitorii, dar asociază, toate, înfăptuirea idealului democratic cu
maximizarea lor.2
În aceste condiţii, afirmă Dahl, o teoriei a democraţiei trebuie să se raporteze, sub o formă sau
alta, la idealul democratic, la caracteristicile democraţiilor existente, sau la ambele.
“Un mod de a construi o teorie a democraţiei, metoda maximării, este de a specifica un set de
scopuri ce trebuie maximizate:democraţia poate fi definită în termenii proceselor guvernamentale
specifice necesare maximizării acestor scopuri sau a unora dintre ele...Un al doilea mod- acesta ar
putea fi numit metoda descriptivă – este de a considera drept o singură clasă de fenomene toate acele
state – naţiune şi organizaţii sociale...democratice...iar examinând membrii acestei clase să descoperim,
întâi, caracteristicile distinctive pe care le au în comun, iar în al doilea rând, condiţiile necesare şi
suficiente pentru organizaţiile posedând aceste caracteristici”(Dahl, 1956:61)
O teorie maximizatoare poate fi una” esenţialmente etică, în sensul că încearcă să justifice, să
explice sau să raţionalizeze valorile sau scopurile ce trebuie maximizate, [sau poate fi] neutră din punct
de vedere etic în sensul că scopurile sau valorile sunt luate ca atare, cel putin pentru scopurile teoriei”-
în acest ultim caz, ea poate fi axiomatică (“ce precondiţii logice pot deduce din descrierea scopului?”)
sau empirică („observând lumea reala...ce anume pot descoperi ca fiind condiţii necesare... pentru
maximizare scopului postulat?”) (Dahl, 1956:2)
Democraţia este un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetăţenilor la procesul de
conducere. Cuvântul democraţie a fost pentru prima data folosit în urma cu aproximativ 2500 ani şi
provine din limba greacă în care "demos" înseamnă popor, iar "kratos" înseamnă putere. Prin

2
Dârdală, Lucian-Dumitru, Teza de doctorat: Empiric şi normativ în analiza procesului de democratizare din România
post comunistă, Iaşi, 2007
5
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor3. Democraţia este o
formă de organizare şi conducere politică a societăţii prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont de voinţa
acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării. Este guvernarea de către popor, puterea
supremă revenind poporului şi fiind exercitată direct de el sau de către reprezentanţii aleşi conform
unui sistem electoral liber.4
Ca forma de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia presupune două părţi:
conducători şi conduşi (guvernanţi şi guvernaţi), prin consens între cele două părţi. Destinatorii puterii
politice, indiferent care ar fi apartenenţa lor de grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii
poporului.5
Democraţia este un tip de regim politic, dar şi un mod de viaţă. Ea este produsul societăţilor dar
este şi producătoare de viaţă şi de stiluri colective de existenţă. Studiul democraţiei cuprinde un
ansamblu de legi care guvernează viaţa colectivă, sentimentele sociale, emoţiile etc.
Democraţia a apărut în Atena în secolul al VI - lea înainte de Hristos şi a cunoscut o dezvoltare
deosebită în secolul următor, în timpul lui Pericle.6
În Atena, toţi cetăţenii puteau lua parte, în mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes
public. Exista o democraţie directă . Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea Poporului
Sfatul era alcătuit din 500 de membri , cate 50 de reprezentanţi din fiecare trib teritorial, desemnaţi prin
tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi pentru maximum două mandate. Pentru a deveni membru al
Sfatului , o persoană trebuie să aibă cetăţenie ateniană, vârsta de minimum 30 de ani şi să promoveze
un examen de moralitate.
Adunarea poporului este alcătuită din chiar societatea în totalitatea ei, excepţie făcând sclavii,
femeile şi străinii, care nu erau consideraţi cetăţeni. Adunarea putea decide prin majoritate simplă
asupra oricărei probleme de interes public. Judecăţile se ţineau în fata unor jurii alcătuite din 501 de
membri, care luau hotărâri tot prin vot majoritar.

3
Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009
4
Held, David, - “Modele ale democraţiei”, Ed. Univers, Bucureşti, 2000
5
Fisichella, Domenico – Stiinta politică. Probleme, concepte, teorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007
6
Drâmba, Ovidiu - Istoria Culturii şi Civilizaţiei, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2009
6
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Democraţia directă a funcţionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena
numărul cetăţenilor era mic, iar la întrunirile publice participau, în mod obişnuit, mai puţin de
jumătate. Însa, pe măsură ce comunităţile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea
acestora de către toţi cetăţenii nu a mai fost, practic, posibilă. În epoca modernă, locul democraţiei
directe a fost luat de democraţia reprezentativă.7

Primele state democratice moderne sunt Marea Britanie şi S.U.A., unde s-a trecut la separarea
puterilor în stat şi la alegerea conducătorilor. În Anglia, în 1689, conform Declaraţiei drepturilor,
puterea a fost încredinţată unui parlament ales în mod liber de cetăţenii cu drept de vot, iar în S.U.A.,
în 1787, a fost adoptată prima constituţie modernă. În secolele următoare, sistemul democratic s-a
extins în numeroase ţari, indiferent de forma lor de guvernământ.

Statele actuale au milioane de locuitori, de aceea adunarea tuturor cetăţenilor, pentru a dezbate
diferite probleme şi pentru a lua decizii cu privire la întreaga societate a devenit, practic, imposibilă.

Lumea democraţiei este astăzi răspândită în spaţiul geo-politic. Democraţia modernă s-a
întemeiat în societatea capitalistă prin conceptele de: libertate, egalitate a şanselor, recunoaşterea
drepturilor omului, minimum de intervenţie a statului, maximum de autonomie. Mecanismele care
ajută democraţia să lucreze s-au realizat treptat.
Democraţia s-a regăsit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democraţie directă şi
democraţie reprezentativă.8 În prima variantă, de democraţie directă, toţi cetăţenii puteau participa la
luarea hotărârilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanţi aleşi sau numiţi. Acest sistem este
practicabil doar în cadrul unor societăţi cu un număr restrâns de membri. Atena Antica a fost prima
democraţie din lume care s-a condus pe acest principiu. Societăţile moderne, numeroase şi complexe
de astăzi se ghidează, însă, după principiul democraţiei reprezentative. În acest tip de democraţie
reprezentativă, cetăţenii aleg reprezentanţi oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi şi
administrează programe spre binele public. Toate democraţiile reprezentative sunt sisteme în care
hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorităţii cetăţenilor.9

7
Finley, M.I. – Vechii greci, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974

8
Bobbio, Roberto – Libertalism şi democraţie, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.
9
Ibidem , p. 5
7
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Democraţia ca formă de conducere10

Dacă pornim de la ipoteza că democraţia nu înseamnă desfiinţarea principiului de conducere, ci


legitimarea puterii statale prin popor, drepturile fundamentale capătă (chiar şi în această formă de
conducere a oamenilor de către oameni) trăsături eminamente defensive, pentru că chiar şi autoritatea
legitimată de popor poate constitui o sursă de abuzuri. Pentru că şi un guvern sau o administraţie
instalată pe drept poate comite nedreptăţi, prin urmare cetăţeanul are nevoie să fie apărat. Şi deoarece
procesul politic este susţinut în democraţie tocmai de contrastul dintre interese, se înţelege că realizarea
concomitentă a principiilor suveranităţii poporului şi a libertăţilor individuale este un proces tensionat,
în care libertăţile sunt mereu ameninţate. Democraţia ca formă de conducere mai presupune şi
impunerea, în cadrul alegerilor, a majorităţilor faţă de minorităţi. Opiniilor şi grupurilor minoritare le
revin cel puţin următoarele drepturi (fundamentale): ele trebuie să-şi continue existenţa în sensul
respectării dreptului la libertate şi să fie luate în considerare în sensul respectării bunăstării comunităţii.
În plus, ele deţin şansa ca la un moment dat să se transforme în majorităţi. Condiţia de bază pentru
această transformare este libertatea de opinie şi de asociere. Protecţia minorităţilor, deseori considerată
trăsătura principală a democraţiei, rezultă şi ea direct din drepturile fundamentale. Diversele sale faţete,
protejarea existenţei, participarea la bunăstarea comunităţii şi crearea premiselor pentru schimbul de
putere şi de opinii arată că drepturile fundamentale sunt în democraţie mai mult decât simple drepturi
defensive, ele devenind elemente constitutive ale acesteia. Dacă înţelegem democraţia ca pe o formă
de stat, limitată temporal, obiectual şi (prin federalism) teritorial, drepturile fundamentale sunt semnale
de alarmă trase atunci când există pericole care ameninţă libertăţile individului. Funcţia lor este însă
mai amplă, prin intermediul acestora fiind fixate în Constituţie anumite proceduri care vin să limiteze
autoritatea statală. Printre aceste proceduri se numără separaţia puterii, ancorarea în Constituţie şi
garantarea statului de drept. Drepturile fundamentale nu sunt astfel nimic altceva decât însăşi
democraţia, ele nu se află într-o anumită "relaţie" cu ea, ele sunt parte integrantă a acesteia.

Democraţia ca metodă de legitimare a conducerii11

10
Ekiert, Grezegorz, Hanson, E. Stephen – Capitalism şi democraţie în Europa centrală şi de est, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.
11
Ibidem , p.5
8
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Democraţia este mai mult decât o formă de conducere, ea este "un instrument de legitimare,
control şi critică la adresa conducerii politice". Democraţia nu înseamnă numai alegeri, de ea aparţin
procesele de comunicare pe care le mai numim şi "procese de formare a voinţei politice". Drepturilor
fundamentale, care protejează şi promovează acest tip de comunicare le revine un rol constitutiv într-o
democraţie. Printre aşa numitele drepturi fundamentale de comunicare, libertatea opiniei are o
relevanţă deosebită, pentru că fără aceasta, democraţia nu ar putea exista. Teoreticienii consideră
libertatea de opinie un criteriu pe baza căruia se poate măsura gradul de dezvoltare democratică —
acest lucru putând fi verificat foarte clar în cazul "tinerelor" democraţii. Ea face posibilă critica la
adresa deciziilor considerate nedrepte, transportă dorinţele societăţii către domeniul de decizie politică
şi cere justificări pentru hotărârile luate. Aceste drepturi de comunicare nu protejează numai libertatea
individuală de opinie, ci şi pe cea a grupărilor de interese (libertatea de asociere) .

Democraţia ca justiţie

Ordinea politică se constituie atunci când diferite interese sociale devin, în procesul legislativ,

reguli imperative.12 Cum se prezintă acest proces legislativ este definitoriu pentru cum este o societate:
democratică, absolutistă sau totalitaristă. În cadrul procedurilor democratice distingem (în mod ideal)
între procedurile plebiscitare şi cele reprezentative . În ceea ce priveşte raporturile dintre drepturile
fundamentale şi democraţie, parlamentele, ca instanţe legislative, pot fi văzute în două feluri: pe de o
parte, ele creează bazele juridice pentru realizarea drepturilor fundamentale. Pe de cealaltă parte, ele
sunt instituţii care limitează prin diferite legi aceste drepturi. Aici transpare cel mai bine raportul
problematic din cadrul unei democraţii dintre încredere şi neîncredere faţă de autoritatea statală. În
acest sens, garantarea drepturilor fundamentale joacă un rol important. Să luăm drept exemplu energia
şi politica transporturilor. Asigurarea unui minim necesar de căldură şi de mobilitate este inclus în sfera
mai largă a protecţiei drepturilor13. Există însă şi unele activităţi, menite să răspundă la necesităţile
energetice sau de infrastructură care vin să limiteze unele drepturi, ca de exemplu dreptul la integritate
corporală. O cale de rezolvare a acestei dileme o reprezintă, cel puţin la nivel teoretic, participarea
cetăţenilor, pentru că cei vizaţi de o măsură sau alta pot decide cât mai sunt dispuşi să suporte aerul
poluat de construirea unor noi reţele de transport .
12
Frigioiu, Nicolae – Politologie şi doctrine politice, vol2. Puterea şi imaginarul puterii, Ed. Economică, Bucureşti, 2010.
13
Ibidem, p. 5
9
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Democraţia ca participare şi co-decizie

Istoria drepturilor fundamentale a arătat cum s-au dezvoltat acestea - de la stadiul de libertăţi,
mai apoi la cel de drepturi de participare (ele au prevăzut încă de la început obligaţia responsabilităţii
politice). Odată cu trecerea la suveranitatea poporului, participarea s-a transformat în auto-guvernare, şi
în acest caz fiecărui individ revenindu-i o parte din conducere. Odată cu apariţia democraţiei s-a
schimbat şi sensul participării: omul nu mai primea doar o părticică de putere, dreptul egal la co-
decizie îi conferea, în plus, anumite posibilităţi politice. Drepturile fundamentale nu au aşadar, aşa cum
am arătat mai sus, doar o importanţă funcţională, ele devin "drepturi democratice", ele transformă
ordinea politică într-o "comunitate", conferind cetăţenilor posibilitatea de auto-determinare şi de co-
decizie politică14. Dacă drepturilor fundamentale ca drepturi de participare le revine într-o democraţie
o importanţă atât de mare, şi promovării lor în rândul persoanelor cărora le vine greu să-şi dea seama
de propriile posibilităţi îi revine o relevanţă deosebită: democraţia nu poate supravieţui ca ordine decât
atunci când drepturile pe care se bazează sunt recunoscute de către toţi cetăţenii nu doar ca posibilitate,
ci practicate în realitatea politică şi socială. Pericolul ca aceste drepturi să fie scoase din uz este destul
de nesemnificativ astăzi — am putea spune chiar exclus. Ameninţarea mai mare o constituie faptul că
statul nu le promovează suficient şi că cetăţenii nu le iau în serios. Drepturile fundamentale sunt
indispensabile pentru ordinea democratică, ele consolidează statul şi îl critică totodată.15 Statul şi
cetăţenii trebuie să înţeleagă că democraţia şi drepturile merg mână în mână şi că orice afirmaţie care
ar veni să sprijine doar una dintre cele două elemente ar pune în pericol atât drepturile cetăţeanului cât
şi existenţa ordinii democratice.

b. Tipologia democraţiei

Contrar definiţiilor obişnuite care descriu liberalismul ca o doctrină sau o ideologie politică
printre altele – mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin coerente ori respectabile – iar democraţia
ca regim politic în care fiecare cetăţean are un număr de drepturi garantate, cele două noţiuni
desemnează în realitate două filozofii politice distincte, chiar contradictorii. Liberalismul are ca valori
14
Ibidem, p.9
15
Fisichella, Domenico – Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007
10
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

supreme libertatea individuală şi diversitatea, în timp ce valorile ultime ale democraţiei sunt egalitatea
şi omogenitatea; liberalismul are ca obiectiv neutralizarea puterii politice în timp ce democraţia doreşte
să confere tuturor exerciţiul acesteia; liberalismul consideră că interacţiunea liberă a indivizilor
produce, în absenţa ingerinţelor puterii politice, o ordine sui generis, benefică şi auto-regulatorie, în
timp ce democraţia susţine că ordinea socială e necesarmente o ordine politică; liberalismul apără
societatea în detrimentul statului în timp ce democraţia doreşte să reducă, ba chiar să anuleze, prin
absorbţie, distincţia stat - societate; liberalismul pune pe primul loc individul în timp ce în democraţie
primatul aparţine "binelui comun"…16
Nu numai că liberalismul şi democraţia sunt două concepte cu semnificaţii divergente, dar ele
sunt şi două fenomene genetic şi istoric distincte.
Dacă democraţia este deja o realitate politică la Atena în secolul V î. Hr, liberalismul –filozofia
politică a modernităţii prin excelentă - apare abia în secolul XVII. Deşi se subliniază adesea respectul
pentru libertatea individuală şi proprietate în democraţia ateniană, conceptul de individ şi de drepturi
inalienabile asociate acestuia le erau necunoscute anticilor.17 Lăsând la o parte chestiunea sclavilor şi a
femeilor, excluşi ex officio din comunitatea politică, în democraţia ateniană individul nu există, ci doar
cetăţeanul, orice drept sau libertate de care acesta făcea uz derivând exclusiv din calitatea sa de
participant la viaţa politică. În loc de drepturi inalienabile, democraţia ateniană presupune privilegii
rezultate din calitatea de cetăţean, adică de "co-deţinător" al puterii politice. De fapt, drepturile şi
libertăţile cetăţeanului democraţiei antice rezultă exclusiv din faptul că, datorită privilegiului de a
participa la viaţa politică, el alternează între calitatea de guvernat şi cea de guvernant. Benjamin
Constant a rezumat exemplar condiţia cetăţeanului atenian:"… în Antichitate, individul era, de regulă,
suveran în treburile publice, dar sclav în toate raporturile sale private" 18.
Acest primat al colectivităţii ca fundament al ordinii şi al dreptului este elementul definitoriu al
gândirii democratice, reînviate în epoca modernă de Jean-Jacques Rousseau, marele gânditor anti-
modern al modernităţii.
Liberalismul în schimb pleacă de la cu totul alte premise epistemologice. Dacă pentru
Rousseau, iacobini şi tradiţia democratică care pleacă de aici şi care se va topi în sânul socialismului 19,
16
Ibidem, p.7
17
Glotz, Gustave – The Greek City and Its Institutions, Ed. Routledge, London, 1965
18
Constant, Benjamin - Scrieri politice, Ed. Nemira, Bucuresti, 2001, p. 24
19
Rousseau , Jean Jacques – Despre contractul social, Ed. Nemira, Bucuresti, 2008
11
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

interesul individual este iremediabil în conflict cu interesul general şi raţiunea de a fi a politicului este
să lupte împotriva celui dintâi metamorfozând individul în cetăţean – singura cale de a menţine ordinea
şi de a evita dezagregarea comunităţii – gânditorii liberali susţin existenţa unei armonii între interesul
privat şi cel public (ultimul nefiind decât o consecinţă neaşteptată a urmăririi celui dintâi); mai precis,
filozofii liberali susţin existenţa unei "ordini spontane", a unor legităţi şi interdependenţe armonioase în
interacţiunea indivizilor, a unor efecte benefice produse de acţiunile individuale auto-interesate şi
dispersate, dar nu neapărat şi de intenţia indivizilor în cauză. 20 Această nouă epistemologie socială este
condensată în ideea autonomiei societăţii, idee ce permite, ba chiar reclamă, reducerea constrângerilor
arbitrare prin care puterea politică blochează – intenţionat sau inconştient – dezvoltarea materială şi
spirituală a umanităţii. Or, anticii nu făceau această distincţie între stat şi societate. Omul definit ca
zoon politikon îşi împlinea natura în cadrul cetăţii, cetatea fiind simultan spaţiu politic şi spaţiu social,
binele individual existând şi realizându-se numai în şi prin binele colectiv. Aceeaşi fuziune între
individ şi colectivitate, între binele personal şi binele colectiv este cerută de Rousseau prin conceptul
de voinţă generală. Prin urmare, participarea politică directă, efectivă, concretă este valorizată din
perspectiva democratismului ca marcă definitorie a naturii umane sau a existenţei sociale a omului.
În filozofia politică modernă sau liberală, tensiunea dintre privat şi public din gândirea clasică
este înlocuită cu cea dintre social şi politic21. Dacă urmărirea binelui personal nu mai este în
detrimentul binelui comun, atunci – afirmă gânditorii liberali – indivizii trebuie să fie lăsaţi liberi să
desfăşoare activităţile pe care le doresc potrivit înclinaţiilor, talentului şi priceperii fiecăruia, iar
puterea politică trebuie împiedicată să perturbe ordinea spontană a societăţii. Sistemul instituţional
construit de liberali pentru a garanta libertatea individuală şi a limita exerciţiul puterii politice e
guvernarea reprezentativă. O serie întreagă de principii constituţionale menite să creeze mecanica
instituţională capabilă să garanteze libertatea individuală stă la baza guvernării reprezentative : drepturi
imprescriptibile, domnia legii, separarea şi echilibrul puterilor şi nu în ultimul rând responsabilitatea
guvernanţilor în faţa poporului. Or, opţiunea liberalilor pentru guvernare prin reprezentanţi şi nu pentru
guvernare directă a poporului sau autoguvernare (ca în cazul democraţiei antice) este deliberată şi
fundamentală, justificată prin argumente de fond, independente de argumentul conform căruia
dimensiunea statelor moderne şi tehnica din acel moment făceau imposibilă reunirea tuturor indivizilor

20
Parvu , Ilie – Epistemologie. Orientări contemporane, Ed. Editura Politica, Bucureşti, 1974
21
Ibidem, p.7
12
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

într-o adunare legislativă, aşa cum se întâmpla în antica Atena22. Chiar dacă în secolul XIX, la apogeul
constituţionalismului liberal, s-ar fi găsit, din punct de vedere tehnic, o metodă de a reuni toţi locuitorii
adulţi ai unei ţări într-o "adunare" care ar exprima concret noţiunea de suveranitate a poporului (să
zicem, conectaţi cu ajutorul Intenetului la un portal unde se dezbat şi se votează legile, aşa cum susţin
astăzi unii adepţi radicali ai democraţiei prin referendum), ea nu ar fi fost îmbrăţişată de gânditorii
liberali. În filozofia politică liberală, participarea politică şi libertatea nu se află într-un raport de
echivalenţă, ca în tradiţia democratică: participarea politică are o valoare secundară, ea nu e decât un
mijloc, scopul ultim fiind întotdeauna protejarea libertăţii. Guvernarea poporului prin reprezentanţi
aleşi – a căror putere de decizie este limitată de garanţii constituţionale în privinţa drepturilor
individuale şi de separarea puterilor pe care aceştia sunt mandataţi să le exercite – e regimul politic
apărat de liberali, nu guvernarea directă sau autoguvernarea populară. La baza acestuia stă Constituţia
sau legea fundamentală care descrie principiile generale de drept ale societăţii, iar raţiunea de a fi a
reprezentanţilor din legislativ e doar de a suplini, în probleme concrete mai complexe, prevederile
constituţionale, adoptând o lege complementară enunţurilor constituţionale şi nu de a fi o maşină de
produs legi; în sfârşit, executivul are un mandat constituţional strict şi clar: să protejeze libertatea şi
proprietatea indivizilor23.
Aceiaşi viziune asupra relaţiei inegale dintre libertate şi participare politică explică sistemul de
vot cenzitar susţinut de majoritatea liberalilor de-a lungul secolului al XIX-lea. Votul în viziunea clasic
liberală e considerat o competenţă în serviciul protejării libertăţii şi nu un drept.
Cu toate acestea, sufragiul a fost treptat extins în cursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea până la
includerea tuturor cetăţenilor în vârstă de cel puţin 18 ani, iar regimul de guvernare reprezentativă a
luat numele de democraţie reprezentativă – forma modernă de democraţie, sinteză între gândirea
liberală şi o parte din cerinţele democratice.24
Criticii contemporani ai democraţiei reprezentative – susţinători ai democraţiei participative sau ai
democraţiei prin referendum – acuză o serie întreagă de probleme (alienarea şi apolitismul cetăţeanului
contemporan, corupţia administraţiei publice, grupuri de interese la nivel guvernamental etc.), însă pun
greşit diagnosticul când condamnă guvernarea reprezentativă şi solicită înlocuirea acesteia, în cât mai
multe situaţii posibil, ba chiar complet, dacă s–ar putea, cu referendumuri sau cu participarea
22
Ibidem , p.14
23
Ibidem , p.4
24
Ibidem, p.10
13
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

sistematică a unor asociaţii civice în sfera luării deciziilor politice. Simptomele, cel mai adesea corect
identificate, nu corespund unei boli a democraţiei reprezentative, ci sunt consecinţele degradării
modelului politic liberal care a stat la baza sa. Alienarea cetăţeanului, corupţia sistemică a
administraţiei publice sau grupurile politice de interese nu pot exista decât acolo unde statul, contrar
viziunii liberale, este un factotum iar societatea este în lanţuri la picioarele sale. Dacă dorim libertate,
nu trebuie să dorim ca statul să facă mai mult de fiecare dată când un grup de cetăţeni, fie 51%, fie 99
% din populaţie doreşte un nou "drept" social, ci să veghem ca acesta să îndeplinească doar ceea ce ar
putea constitui funcţiile sale legitime: să protejeze viaţa, proprietatea şi libertatea tuturor25.
Conceptul de democraţie este indisolubil legat de noţiunea de pluralism. Ea îsi găseşte
concretizarea în multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc, exprimând
diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun intre individ şi stat. Pluralismul politic este
un principiu după care funcţionarea democratică a societăţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti sunt condiţionate de existenţa şi acţiunea mai multor forţe politice şi sociale aflate în
competiţie. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democraţiei, puterea
politică nu mai tronează deasupra societăţii, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale
într-un mecanism chemat să funcţioneze pe baza legitimităţii, a libertăţii. Aristotel spunea că
libertatea este "principiul fundamental al guvernământului democratic."

Drepturile fundamentale şi democraţia

Ştiinţele politice şi educaţia politică au atras mereu atenţia asupra relaţiei de interdependenţă
dintre aceste două componente: drepturile fundamentale stau la baza democraţiei noastre, iar sistemul
nostru democratic acordă, la rândul său, drepturile fundamentale. Această relaţie dintre democraţie şi
drepturi fundamentale nu a fost mereu atât la sine înţeleasă. Trebuie să avem în vedere faptul că
drepturile fundamentale feresc de intruziunile statului largi domenii ale vieţii politice şi sociale, în
vreme ce suveranitatea, autodeterminarea poporului, se constituie tocmai prin activităţile statului. Încă
de pe vremea Revoluţiei Franceze au existat încercări de a înlocui Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului cu un acord cu privire la voinţa generală şi suverană a poporului. Aici se află de fapt în
conflict două principii: dreptul absolut al democraţiei de a hotărî în problemele comunităţii şi pretenţia
ridicată de drepturile fundamentale de a se sustrage statului. Bineînţeles că această controversă nu se

25
Ibidem, p.7
14
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

poate rezolva cu prea multă uşurinţă. Ele se vor proclama sub denumirea de "declaraţii ale drepturilor
omului şi ale cetăţeanului". Pentru a fi îndeplinite, poporul trebuie să-şi exercite puterea pe principiul
libertăţii. 26
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a fost scrisă la îndemnul lui Lafayette (1757 -
1834), comandantul gărzii naţionale, devenit foarte popular în urma participării sale la Războiul de
Independenţă din America. Această declaraţie este unul dintre cele mai importante documente care au
influenţat teoriile liberale şi democratice ale secolelor XIX şi XX27.

• Drepturi ale omului, care revin de pe urma calităţii sale de fiinţă umană;
• Drepturi ale cetăţeanului, care revin de pe urma apartenenţei sale la un stat.
• Libertăţile sau drepturile fundamentale liberale ca drepturi subiective formulate negativ. Ele
conferă omului dreptul să interzică statului să intervină în sfera sa privată;
• Drepturile cetăţeneşti sau drepturile fundamentale politice ca drepturi subiective formulate
pozitiv. Acestea garantează omului dreptul de a participa la viaţa comunitară (dreptul de a fi
cetăţean cu drept de vot activ şi pasiv, dreptul de a accede la funcţii publice);
• Drepturile privind performanţa sau drepturile fundamentale sociale ca drepturi subiective
rezultate din dezvoltarea de la statul de drept liberal la statul social. Printre acestea se numără
dreptul de participare la progresul economic şi social (de exemplu dreptul la muncă şi la
remunerare corectă, dreptul la asistenţă publică în caz de necesitate, dreptul la locuinţă);
• Drepturile fundamentale s-au încetăţenit astăzi în multe documente naţionale şi internaţionale
ca drepturi pozitive. În zilele noastre s-au impus "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului",
proclamată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1948 şi "Convenţia (europeană) cu privire la
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale" din 1950. Garantarea drepturilor
fundamentale prevăzută în aceste documente este un lucru, iar realizarea efectivă a prevederilor
în cadrul internaţional este cu totul altul. S-a dovedit în nenumărate rânduri că drepturile
popoarelor nu impun sancţiuni cu adevărat eficiente împotriva actelor care vin să lezeze
drepturile omului.
Acestea sunt drepturi ce nu pot fi abrogate de nici o putere, sunt aşa numitele drepturi
inalienabile. Ele decurg din suveranitatea poporului. Rolul drepturilor este de a proteja individul asupra
26
Ibidem, p.15
27
www.onuinfo.ro
15
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

abuzurilor venite din partea autorităţilor. "Fiecare epocă şi generaţie trebuie să fie la fel de liberă să
acţioneze pentru sine, în toate cazurile, ca epocile şi generaţiile care au precedat-o…Omul nu are nici
un fel de proprietate asupra omului şi nici o generaţie nu are vreo proprietate asupra generaţiilor care
urmează." T. Pâine, "Drepturile omului"28

Democraţia reprezentativă s-a format în jurul parlamentelor. Parlamentul este cel care
legitimează guvernământul democratic. Funcţia lui esenţială este de a face legi şi de a susţine şi
controla puterea executivă (adică Guvernul). în România Parlamentul este bicameral: Senatul şi
Camera Deputaţilor, ambele alese prin vot direct şi secret de către guvernaţi, o data la patru ani.

Democraţia s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai în măsura în care relaţia dintre conducători
şi conduşi (guvernanţi şi guvernaţi) se înclină în favoarea celor din urmă, când conduşii impun
conducătorilor, prin modalităţi şi mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale
individului.

Democraţia moderna nu exclude competiţia, dar presupune şi acţiunea în cooperare. Pe


lângă aceasta, de la societate la societate, în elementele sale esenţiale (consensul, participarea,
accesul general şi dreptul la vot, responsabilitatea şi regula majorităţii) democraţia căpăta, în
funcţie de spaţiul geografic şi structurile existente, atât trăsături general valabile, cât şi elemente
specifice, datorate formelor tipice de reprezentare politică, tradiţie şi colorit social.

Doctrina politică conform căreia democraţia implică suveranitatea tuturor cetăţenilor se


loveşte de impedimente de natură socială, cum ar fi şomajul şi integrarea imigranţilor. Întâlnim şi
multe cazuri de inconsistentă ideologică, proliferată prin mediocritatea conducătorilor populişti şi
implicit prin indirecta constrângere a elitelor intelectuale de a accepta decizii vizibil defavorabile,
dar populare. Alte obstacole, îndeobşte economice, care intensifică conflictele sociale ar fi:
polarizarea socială şi economică, cauzată în special de guverne de stânga şi intervenţia grupărilor
conservatoare şi a claselor înstărite prin evaziunea fiscală şi transfer ilegal de capital. 29

28
www.onuinfo.ro
29
Montgomerey, W. John – Drepturile omului şi demnitatea umană, Ed. Cartea creştină, Oradea, 2009
16
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Statul democratic se constituie, de regulă, la capătul unei tranziţii al cărui început a fost
totalitarismul; istoria aduce însă şi exemple de situaţii inverse, cum ar fi cazul Spaniei sau al Libanului,
unde democraţia a sfârşit în război civil. Faptul că democraţiile nu sunt întotdeauna mai eficiente din
punct de vedere administrativ, are la baza cadrul temporal mai larg de luare a deciziilor, uneori
conducând spre tărăgănarea şi tergiversarea lor, în funcţie de interesele diferitelor grupări. Fiind cel
mai adesea eficiente din punct de vedere economic, democraţiile moderne dau prilejul unei satisfacţii
populare. Excepţii de la regulă oferă insă unele democraţii est-europene şi cele sud-americane, care au
preluat în prim plan libertatea de expresie ca ideal suprem democratic , încercând în primă fază să pară
mai competente social decât predecesorii lor, fără însă a reuşi să atragă capitalul şi forţa economică
care să asigure bunăstarea generală şi finanţarea reformelor sociale.
Principiul general acceptat este că supravieţuirea unei democraţii este în principal legată de
forţa sa economică, şi numai în al doilea rând politică şi socială, ca expresie concentrată a unei
economii stabile şi a unei culturi democratice. La fel însă, chiar şi o economie mai mult sau mai puţin
totalitaristă de tip african, est-asiatic sau islamic ar putea duce în final spre democratizare, având
nevoie de factorii ei specifici: tradiţie, cultură, economie şi politică30.
Fiecare nou val democratic va avea însă la bază progresul economic şi crearea unei vieţi mai bune
indiferent de interpretările diverse date acestui deziderat de către persoanele publice sau particulare
deoarece dezvoltarea economică face posibilă democraţia, iar conducerea politică o concretizează.

c. Valorile şi principiile fundamentale ale democraţiei

Democraţia este regimul politic bazat pe principiul conform căruia poporul participă, direct sau
prin reprezentanţi, la viaţa politică în stat. Regimurile democratice funcţionează în baza unor valori şi
principii specifice.31

Valorile democratice

30
Ibidem, p.15
31
Mărginean, Ioan: O analiză morfologică a fundamentelor libertăţii (A Morphological Analysis of Liberty's
Foundations), Romanian Journal of Sociology No. 1-2/1990
17
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Valorile unei societăţi democratice reprezintă idei şi credinţe considerate importante pentru membrii
unei comunităţi, care devin practici concrete prin comportamentul cetăţenilor şi al autorităţilor publice.
Astfel de valori democratice sunt: libertatea, egalitatea în faţa legii, transparenţa, toleranţa, competiţia
dreaptă, egalitatea şanselor şi egalitatea în drepturi etc.
Principiile democraţiei
Principiile democratice orientează acţiunea politică în funcţie de anumite valori. Pe baza lor sunt
concepute şi puse în practică mecanismele democratice, precum votul sau organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice. Astfel de principii sunt:32
 Autoritatea este prezentă în relaţiile dintre oameni atât în viaţa privată, cât şi în viaţa publică.
Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-şi impune propria voinţă celorlalţi. În statul
democratic autoritatea este mult diferită de exercitarea puterii într-un regim totalitar sau autoritar.
 Libertatea este capacitatea persoanelor de a acţiona în conformitate cu propria lor voinţă şi de a
alege astfel modul de acţiune propriu. Într-o societate democratică liberală, libertatea este valoarea
fundamentală, dar ea este asociată cu responsabilitatea pentru propriile acţiuni şi cu necesitatea ca
libertatea proprie sa nu fie folosită în dauna libertăţii celorlalţi.
 Responsabilitatea–fiecare cetăţean răspunde pentru faptele sale şi pentru consecinţele acestora, iar
cei aflaţi la putere trebuie să dea socoteală celor care i-au ales sau i-au numit pentru îndeplinirea
mandatului lor.
 Dreptatea-respectarea de către autorităţi şi de către cetăţeni a normelor morale şi juridice bazate pe
drepturile omului şi pe prevederile constituţionale.
 Proprietatea este o relaţie între persoane şi bunuri care implică posesia, utilizarea şi dispoziţia.
Totodată, ea presupune puterea de a dispune şi puterea de vânzare şi donaţie. În democraţiile
liberale, dreptul la proprietatea privată este general garantat prin Constituţie.
 Principiul pluralismului se referă la existenţa mai multor centre efective de putere, în opoziţie cu
unul singur, precum în statele nedemocratice. Forme ale pluralismului în societăţile democratice
sunt pluralismul politic (mai multe partide, doctrine etc.) şi religios (mai multe biserici şi culte).
 Principiul separării puterilor în stat asigură exercitarea puterii politice în mod divizat de către mai
multe autorităţi publice diferite,care au funcţii specifice. Acest principiu previne folosirea puterii în
mod abuziv.
32
Ibidem, p.15
18
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

 Reprezentativitatea-democraţiile moderne funcţionează ca democraţii reprezentative, în care


deciziile politice sunt luate în numele cetăţenilor de către reprezentanţi ai acestora, învestiţi prin vot
cu încrederea lor. În anumite situaţii cetăţenii pot depinde direct.
 Participare-democraţiile participative se manifestă printr-un interes crescut al cetăţenilor pentru
treburile publice şi prin implicarea lor concretă în luarea deciziilor care privesc soarta unei
comunităţi.
 Domnia legii-cetăţenii unei societăţi democratice se supun legilor, deoarece acestea sunt elaborate,
chiar dacă indirect, de către ei înşişi. Într-o societate democratică, nimeni nu este mai presus de
lege, iar controlul puterii se realizează pe baza normelor de drept. Legile trebuie să fie cunoscute şi
să aibă stabilitate în timp.
Fragilitatea democraţiei
Democraţia este mult mai avantajoasă pentru viaţa oamenilor decât regimurile ne- democratice,
dar succesul ei nu se poate produce de la sine. Ea este fragilă, pentru că este ameninţată de numeroase
slăbiciuni. Există riscul ca în societăţile democratice să-şi facă apariţia valori, principii şi mecanisme
ale regimurilor nedemocratice.

d. Funcţionarea democraţiei

Funcţionarea democraţiei presupune existenţa a numeroase instituţii sociale specializate


(precum alegerile, reprezentarea, mijloacele de exprimare ale opiniei publice). Funcţionarea
democraţiei necesită, de asemenea, o cultură politică specifică, în care anumite valori şi modalităţi de
comportare sunt considerate normale. Este vorba aici de o cultură politică în care este firească
cunoaşterea problemelor politice, în care este naturală exprimarea protestului – ceea ce se numeşte
nesupunere civică, dar în care sunt fireşti, totodată aspiraţia spre compromis şi priceperea atingerii
compromisului. Cultura politică democratică favorizează funcţionarea instituţiilor democratice, iar
existenţa acestor instituţii favorizează consolidarea culturii politice33. Are loc aici o influenţare de
ambele părţi, care a putut fi observată în cazul ,,Solidarităţii”, al mişcării sindicale independente şi
autonomie ce s-a dezvoltat în Polonia. Această mişcare a elaborat atât instituţiile în care deciziile se
adoptă în mod democratic şi se exercită controlul democratic, cât şi o cultură politică democratică. Din
33
Ibidem, p.2
19
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

această cauză, printre altele, existenţa mişcării este atât de importantă pentru conştiinţa societăţii
poloneze şi pentru evoluţia societăţii în direcţia democraţiei34.
A dobândit o recunoaştere generală faptul că, în societăţile contemporane, creşte rolul
specialiştilor în luarea de decizii esenţiale pentru aceste societăţi. Totuşi democraţia constă în faptul că
nu numai specialiştii au influenţă asupra deciziilor. Aceasta este o altă problemă, a cărei rezolvare (fie
şi parţială, şi recurgând la compromisuri) constituie scopul instituţiilor democratice. Ca în multe alte
chestiuni, soluţia acestei probleme depinde şi în acest caz de gradul de libertate a informării şi
libertatea dezbaterilor. Recursul la opinia specialiştilor în problemele importante din punct de vedere
social nu trebuie să constituie monopolul uneia dintre părţile angajate în procesul social. În problemele
sociale importante sunt posibile expertize independente şi cercetări independente unele de celelalte.
Îndeosebi când există o diferenţiere a organizaţiilor sociale şi politice este posibil ca ele să inspire
cercetări de specialitate diverse, de exemplu în domeniul reformelor economice, al unor proiecte
legislative, al diagnozelor sociale, de pildă, în problema costurilor bunurilor de consum, şi chiar în
domeniul politicii externe. Se vede, aşadar, că printre condiţiile democraţiei se numără libertatea,
independenţa şi diversitatea ştiinţei, precum şi abolirea monopolului asupra cercetărilor ştiinţifice (dacă
un asemenea monopol există).35
Ne putem întreba dacă există democraţii parţiale sau democraţii limitate. Desigur că există.
Influenţa colectivităţii asupra deciziilor poate fi mai mare sau mai mică, poate cuprinde numai unele
domenii ale vieţii sociale sau numai unele decizii. Într-o societate guvernată nedemocratic, pot chiar
exista uneori instituţii, organizaţii, colectivităţi cu o structură internă democratică. Ele pot fi o
reminiscenţă, nelichidată încă de puterea nedemocratică, dar asemenea insule ale democraţiei pot fi
privite şi ca un punct de plecare important al transformărilor în direcţia extinderii democraţiei, căci
reminiscenţele democraţiei constituie o şcoală a culturii politice democratice, a cărei menţinere este
esenţială şi care, în condiţii favorabile, poate fi generalizată. Un mecanism democratic parţial îl
constituie exercitarea de presiuni asupra puterii nedemocratice. Acest lucru este posibil dacă există
mijloace corespunzătoare de presiune. Un asemenea mijloc poate fi, pur şi simplu, răspândirea
informaţiilor ascunse de autorităţi, poate fi declararea colectivă a voinţei, poate fi refuzul de a executa
sarcinile trasate de autorităţi, în special greva. Presiunea exercitată asupra conducerii poate determina
34
Mărginean, Ioan - The Social and Political Context of the Transition to Market Economy în Romania, capitol în
volumul: Society and Politics în South-East Europe (Editor: Nikolai Genov), National and Global Development, Sofia,
Bulgaria, 1996
35
Ibidem, p.5
20
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

obţinerea unei influenţe imediate asupra deciziilor guvernamentale, chiar şi atunci când nu există
instituţii democratice, iar presiunea nu are caracter durabil. Formele acestea de presiune pot fi, de
asemenea, un prilej de construire a germenilor instituţiilor democratice, care vor facilita apoi influenţa
asupra deciziilor. Tocmai aceasta, influenţa asupra deciziilor, în consens cu principiile prezentate
anterior, ne face să vorbim de democraţie sau cel puţin de un anumit grad de democraţie.36

36
Ibidem, p.5
21
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

CAP.II Democraţia în estul Europei

i. Scurt istoric al instaurării democraţiei în estul


Europei

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin modernizare la nivelul politic s-a înţeles progresul
sistemului democratic, el însuşi asociat, prin reciprocitate, cu epitetul „modern”. Modern, deşi s-a
născut acum vreo 2500 de ani, când a fost magistral definit de către Pericle, într-un celebru discurs care
ar putea fi rostit şi astăzi, în oricare areopag al lumii.

„Avem o alcătuire a cetăţii - spunea ilustrul atenian - care nu imita legile vecinilor, ci mai degrabă
noi înşişi le suntem exemple … Întrucât este condusă nu de câţiva, ci de mulţi cetăţeni, ea s-a numit
democraţie; după legile ei, toţi sunt egali în privinţa intereselor fiecăruia. Cât despre influenţa politică,
fiecare este preferat după măsura în care se distinge: nu după treapta lui socială, ci după virtute. Daca
este sărac, dar poate sa facă vreun lucru bun pentru cetate, nu i se pune nici o piedică din cauza faptului
că nu are destulă vază”37.

Propulsată de revoluţiile engleză, americană şi franceză în spaţiul euroatlantic şi de cele de la


1848 în centrul şi răsăritul Europei, democraţia a devenit după 1850 regimul dominant în multe state,
însa cu o calitate şi intensitate variabilă. În acest proces, în centrul şi sud-estul Europei se disting două
zone: a Monarhiei habsburgice şi a celei în care se situau Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria şi
Grecia.

La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre
statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.

Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a
regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).

37
Bederman , D.J., International Law în Antiquity, The American Journal for International Law, New York, 2001, pag.
85
22
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri
libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartism, s-au consolidat în ţările nordice,
precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.38

Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în programele


partidelor bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare, creştin-democrate), fie în
acelea ale formaţiunilor socialiste sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.
Deosebirile de ordin politic dintre ele, deşi nu fundamentale, au fost cu toate acestea notabile.

În gazeta Freedom in world a fost publicat un articol care atribuia fiecărei ţări fost comuniste
atributul de democrată, parţial democrată sau nedemocrată conform drepturilor politice şi libertăţilor
sociale. Drepturile politice şi libertăţile sociale sunt măsurate pe o scală de la unu la şapte, unde 1
reprezintă cel mai mare grad de democraţie şi 7 cel mai scăzut. Ţări cu o rată combinată între drepturile
politice şi libertăţile democratice şi care au obţinut un punctaj între 1.0 şi 2.5 sunt considerate
democratice, cele care au obţinut un punctaj între 3.5 şi 5.5 parţial democratice şi cele care au obţinut
un punctaj intre 5.5 şi 7.0 sunt considerate nedemocratice.

38
Ibidem, p.7
23
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Tabelul 2.1.: Democraţia în ţările din estul Europei

În tabelul 2.1. au fost analizate ţările fost comuniste în perioada 2002-2003, incluzând şi ţările din
fosta Uniune Sovietică. Printre ţările considerate cele mai democratice enumerăm: Slovenia, Republica
Cehă, Ungaria, Polonia şi Slovacia, precum şi Bulgaria şi cele trei ţări baltice Estonia, Letonia şi
Lituania.

ii. Regimurile democratice din perioada interbelică


- caracterizare

Monarhia habsburgică era o mare putere, cu un teritoriu întins (al doilea ca mărime în Europa) şi
o populaţie numeroasă (locul al treilea pe continent). Prezenta inegalităţi regionale: zonele ei vestice
intraseră în stadiul capitalismului industrial, pe când cele răsăritene erau agrare şi cu întârziate structuri
sociale feudale. Caracteristicile sale se schiţaseră de cu aproximativ 150 de ani înainte. Era un stat de
sine-stătător, cu autoritate internaţională, cu instituţii politice şi administrative consolidate. Avea
experienţa construcţiei politice şi a escapadelor reformiste. Se afla în contacte cu Occidentul şi cu
întreg concertul politic internaţional. Fusese penetrat de ideologia Luminilor, cu rezultate vizibile, de
pe treptele intelectuale şi doctrinare până pe cele ale practicii guvernării. Statele şi popoarele din sud-

24
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

estul Europei se aflau în multe privinţe într-o altă situaţie. Cel mai mărunt dintre ele, Muntenegru,
fusese singurul care, paradoxal, îşi păstrase în tot cursul evului mediu independenţa „de facto” în faţa
Imperiului otoman, oficializată însă abia în secolul al XIX-lea. Grecia devenise independentă între
1822-1830. România şi Serbia trecuseră de la autonomie la independenţă în 1878, iar Bulgaria în 1908.
Albania, după ce şi-a proclamat independenţa în 1912, a rămas pentru câţiva ani într-o situaţie confuză
şi nu poate fi încadrată într-un statut politic definit.39
Spre deosebire, aşadar, de Monarhia habsburgică, majoritatea ţărilor din sud-estul Europei se
aflau într-un stadiu istoric ce ar putea fi numit „de tranziţie” spre modernizare. Asupra dezvoltării lor
liniştite a grevat permanenţa unei „iredente” naţionale şi teritoriale, îndreptată spre confruntare cu
Imperiul otoman şi aruncată uneori în confuzie de imixtiuni ruseşti, austro-ungare şi chiar ale tuturor
marilor puteri.
O altă particularitate a istoriei acestor ţări a fost aceea că în anii în care Europa centrală, după
cutremurul din 1848-1849, se dedicase reformismului politic în etape, cea sud-estică se avânta pe
acelaşi drum „în asalt”, vădind intenţia de a recupera grăbit stagnarea seculară datorată dominaţiei
otomane şi de a se alinia valorilor şi instituţiilor occidentale.
Este însă şi motivul pentru care ţările respective au suferit de instabilitate politică, în unele
perioade chiar de un climat de violente, de recăderi din regimul constituţional în cel al arbitrarului
puterii; toate acestea fiind indicii ale implantării superficiale a instituţiilor democratice40.
Monarhia habsburgică se formase prin înglobarea între graniţele sale a unui mare număr de
popoare. În secolul al XVIII-lea şi mai ales al XIX-lea, ele îşi vor descoperi aspiraţiile politico-
naţionale proprii. Situaţie prelungită, în cadrul evoluţiei căreia reformele practicate de Monarhie, în
încercările de a-şi salva stabilitatea internă, au alternat între formulele federalistă şi centralistă, cu
accent crescând pe cea dintâi.
În sud-estul continentului componenţa etnică a statelor era precumpănitor unitară, pe câte un
teritoriu relativ restrâns. Aceste două circumstanţe au favorizat naţionalismul - monocolor, exclusivist
şi violent - conducând spre formula de organizare politică centralistă. Acolo unde pluralismul etnic a
fost mai accentuat, mai inextricabil, el a fost corectat drastic prin strămutări de populaţie, voluntare ori
silite, şi prin transferuri masive de proprietate de la musulmani la membrii noii etnii majoritare. Unde
plurietnicitatea şi heteroconfesionalismul erau cu neputinţă de înlăturat prin asemenea metode, această
39
Ibidem, p.15
40
Ibidem, p.5
25
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

realitate s-a căutat a fi depăşită prin crearea unor ideologii cultural-politice ca ilirismul sau
iugoslavismul. Ambele erau convergente la teoria unităţii de origine, limbă şi neam a popoarelor din
vestul Peninsulei balcanice, - teorie pe care se va construi viitoarea structură politică centralistă a
statului iugoslav. Libertăţile cetăţeneşti, proclamate formal pretutindeni, au avut printre consecinţele
lor apariţia fenomenului de opinie publică şi a partidelor politice, reprezentative -; teoretic -; pentru
curentele din cadrul acesteia. 41
În întreg spaţiul central şi sud-est european partidele s-au modelat după clasica polarizare
liberal conservatoare, cel puţin ca platformă de bază. Aceste doctrine nu au avut însă conţinutul
complet şi clar din ţările occidentale. Liberalismul era aici firma unei burghezii mai puţin evoluate sub
raport economic şi social, al cărei naţionalism intens o determina la renunţări de la unele din principiile
liberalismului pur, în linia lui clasică, ilustrată de un Benjamin Constant, Stuart Mill, Gladstone s.a.
Voind desigur să compenseze „rămânerea în urmă”, liberalismul din Europa sud-estică a fost
responsabil de promovarea unui reformism de avangardă, adeseori desprins de realitatea socială şi de
nivelul politic-intelectual al cetăţenilor.
Conservatorismul a avut o bază mai solidă în Monarhia habsburgică şi în România, unde marea
proprietate funciară şi posesorii ei aveau o pondere şi, respectiv, o influenţă însemnată. Această bază
materială a conservatorismului era mai slabă în Serbia, Bulgaria şi Grecia. Dar alţi factori care să-l
favorizeze nu lipseau nici acolo: regalitate, armată, mare burghezie şi cler.
Trasând un itinerar imaginar de la Viena, peste Budapesta, Belgrad, Bucureşti, Sofia, până la Atena, se
constată, pe măsura îndepărtării de Europa centrală, creşterea tendinţei de fărâmiţare a partidelor
politice sub felurite etichete hibride şi fără programe suficient conturate. Fenomenul se datora aceluiaşi
deficit al bazei organice, atât a liberalismului cât şi a conservatorismului -; care a atras după sine
aglutinarea partidelor în jurul unor personalităţi şi al unor sloganuri conjuncturale, mai mult decât în al
unor programe aprofundate şi stabile.
De prin anii 1880-90 socialismul avea un suport economico-social suficient de puternic în Austria
şi Ungaria, dar mai slab în celelalte ţări numite mai sus. Cu toate acestea, rolul reprezentanţilor săi în
dezbaterea unor probleme fundamentale pentru perspectivele acestor ţări a fost superior ponderii
partidelor respective în viaţa politică internă. Un Karl Renner sau Viktor Adler, un Szabo Ervin, un

41
Robert Dahl – Despre democraţie, Ed. Institutul european, Iasi, 2003
26
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Dobrogeanu-Gherea, un Svetozar Markovic au fost personalităţi intelectuale de marcă, situate deasupra


nivelului activităţii lor practice.42
Iniţial, sistemul electoral a fost peste tot censitar, iar alegerile indirecte, electoratul fiind divizat pe
colegii sau curii, ceea ce altera reprezentabilitatea aleşilor, dirijată artificial în avantajul claselor
superioare. În Austria s-a evoluat cu încetul înspre votul universal, adoptat în 1906-1907, în Grecia a
fost introdus în 1864, iar în Bulgaria în 1879. Indiferent însă dacă dreptul de vot era limitat prin cens
sau proclamat, formal, ca universal, practica electorală n-a fost, niciodată şi niciunde, corectă.
Ingerinţele autorităţilor, manipularea corpului electoral prin silnicie sau/şi corupţie au fost fenomene
permanente. Ele împiedică de a se putea vorbi de o democraţie reală în întreg acest spaţiu geo-politic,
în perioada de care ne ocupăm. 43
Cel mai concludent indicator al mersului unui stat spre idealul democraţiei politice sunt legile sale
fundamentale, în frunte cu constituţiile. În litera acestora însă, nu trebuie crezut decât cu discernământ
critic, verificând corectitudinea aplicării, şi nu doar a enunţurilor lor.
În Austria, neoabsolutismul a abandonat în câţiva ani calea pe care pornise prin diploma din
octombrie 1860 şi patenta din februarie 1861. În locul federalismului care se contura prin aceste acte,
el a optat pentru formula dualismului, a împărţirii puterii între straturile superioare germane şi
maghiare ale Monarhiei.44 N-ar avea sens repetarea pe puncte a rechizitoriului, rostit de atâtea ori, la
adresa scăderilor regimului dualist, cu deosebire în tratarea problemelor naţionalităţilor.
Dar nici nu e corect să se alunece înspre judecarea compromisului din 1867 numai prin prisma
neîmplinirilor şi eşecurilor sale în planul politicii naţionale, dintre care măcar unele şi măcar în parte
s-au datorat şi intransigenţei naţionalităţilor. Compromisul din 1867 a marcat, oricum, o etapă spre
democratizarea Monarhiei, de o parte şi de alta a Leithei.
În Austria ea s-a concretizat mai întâi în aşa-numitele „Legi din Decembrie” (1867), care stipulau:
egalitatea în drepturi a cetăţenilor, libertatea conştiinţei şi a credinţei, inviolabilitatea proprietăţii, iar
unul din articole (19) spunea: „toate naţionalităţile sunt egal îndreptăţite şi fiecare are dreptul
inalienabil de a-şi păstra şi cultiva naţionalitatea şi limba”. 45

42
Ibidem, p.2
43
Ibidem, p.5
44
Ibidem, p.15
45
Ibidem, p.38
27
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Acestor legi le-a urmat deţinerea puterii vreme de 12 ani, cu o scurtă întrerupere, de către cabinete
ministeriale liberale (Carlos şi Adolf Auersperg), care au promulgat noi măsuri în spiritul celor din
1867: a fost denunţat concordatul cu Vaticanul; restabilită supervizarea învăţământului de către organe
laice şi introdus învăţământul primar obligatoriu de 8 clase; reglementate pe bază de egalitate relaţiile
interconfesionale; s-a adoptat votul direct în alegerile pentru parlamentul central (Reichsrat). Dreptul
de vot, supus sistemului censitar şi al curiilor (mari proprietari, orăşeni, camere de comerţ, comune
rurale), era exercitat de doar aproximativ 6 % din populaţie.
În „era conservatoare” au fost introduse primele legi sociale pentru muncitori; în acelaşi an censul a
fost redus la jumătate şi spectrul partidelor politice s-a lărgit (de ex. prin creştin-sociali, social-
democraţi ş.a.). În 1897 guvernul Badeni a introdus a 5-a curie, în care censul fiind abolit, votau toţi
bărbaţii de la vârsta de 25 de ani. Dar ei puteau alege numai 72 din cei 425 de deputaţi din Reichsrat.
În fine, în 1906-1907 s-a introdus (cu oarecare restricţii) votul universal. El a determinat modificări
în echilibrul de forţe al partidelor, spectaculoasă fiind ascensiunea social-democraţilor, de la 15 la 87
de mandate obţinute în cadrul primelor alegeri de după introducerea legii.46
Interesante, dar nu prea luate în seamă în istoriografia română, au fost reglementările electorale din
1905 pentru Moravia şi 1910 pentru Bucovina. Ele instituiau în prima provincie două curii (germană şi
cehă), iar în a doua nu mai puţin de patru (germană, polonă, ruteano-ucraineană şi română. Alegatorii
votau în curia naţionalităţii lor şi alegeau candidaţii lor „naţionali”. Locurile de deputat pentru fiecare
asemenea curie erau fixate, cel puţin teoretic, în raport de numărul alegătorilor din fiecare naţionalitate.
În 1914 o măsură similară era pregătită pentru Galitia (polonezi-ucraineni), dar izbucnirea primului
război mondial a blocat punerea ei în aplicare.
Partea austriacă a Monarhiei dualiste a fost oarecum o „semifederaţie”. Sistemul ei reprezentativ,
prin diete provinciale şi un parlament central, crea iluzia unei mari autonomii locale şi trezea simpatii
la naţionalităţile din partea ungară a Monarhiei, unde sistemul politic era strict centralist (de la el era
exceptată numai Croaţia).47
Legile maghiare din 1868, dintre care în atenţia analiştilor se afla mereu cea a naţionalităţilor şi cea
a învăţământului, prevedeau egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dar fără să le recunoască o
individualitate naţională colectivă, ci numai particularitatea unei limbi proprii în cadrul naţiunii

46
Soulet, Jean Francois – Istoria Europei de est de la al doilea război modial până în prezent, Ed. Historia, Bucuresti,
2008
47
Ibidem , p.45
28
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

maghiare unice. Ei se puteau folosi de limba lor în faţa organelor administrative, a celor judiciare de
primă instanţă şi în învăţământul primar şi secundar. De dreptul de vot beneficiau, de la o zonă la alta,
între 3 şi 6 % din populaţie. Jumătate din locuitorii Ungariei erau de altă naţionalitate decât cea
maghiară. Dintre ei, numai 5 % erau reprezentaţi în parlament şi numai 10 % erau angajaţi în
administraţia publică.48
Între 1879-1907 poziţia limbii maghiare în învăţământul naţionalităţilor a fost întărită prin mai
multe modificări la legea din 1868, care au provocat proteste în parlament şi în presă; naţionalităţile
denunţau inculcarea spiritului legii iniţiale şi intensificarea tendinţei de maghiarizare prin mijlocirea
şcolilor.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a fost instituită obligativitatea căsătorii civile, registrele
de stare civilă au fost trecute în competenţa organelor de stat şi s-a operat o parţială separare a bisericii
de stat. Acest anticlericalism moderat rămăsese apanajul întârziat al liberalismului european după ce
(cam din jurul anului 1870) reformismul sau economic, social şi politic începuse a-şi epuiza fantezia.
Chiar unii istorici maghiari recunosc faptul că după 1890 în Ungaria nu s-au mai înregistrat reforme
substanţiale în direcţia dezvoltării democratice.
Regimul din Ungaria dualismului este judecat sever de istoriografia naţionalităţilor, relevând
lipsurile sale, destul de frecventele abuzuri ale autorităţilor locale, intransigenţa arogantă a unor lideri
politici.49
Îndepărtarea în timp face posibilă iarăşi constatarea că, în ansamblu, acest regim a fost cu ceva mai
corect decât se spune şi se crede, în materie de legi, de proceduri judiciare şi administrative, de
respectare a drepturilor fundamentale ale omului.
Oricărui tablou pe care istoria îl expune în faţa posterităţii, trebuie a-i fi remarcate toate culorile, nu
exclusiv cele întunecate.
În România, bazele democraţiei politice (daca nu se reţine opera valoroasă, dar trecătoare a
revoluţiei de la 1848), au fost aşezate sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În ultimul deceniu, mai
mulţi istorici români şi străini manifestă reţinere faţă de activitatea domnitorului, contrapunându-i rolul
constituţiei de la 1866 şi al legilor adoptate în anii următori.50

48
Ibidem, p.7
49
Ibidem, p.45
50
Boia, Lucian, Mitul democraţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003
29
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Fără îndoială, ele au fost foarte liberale, garantând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea,
separarea puterilor, guvern reprezentativ cu miniştri responsabili etc. Sistemul, promiţător, era însă
îngust. Participarea la alegeri şi dreptul de a fi ales, reglementat prin împărţirea alegătorilor pe colegii
şi limitat prin cens, permitea accesul în viaţa politică doar câtorva mii de cetăţeni, din cei vreo 600-
700.000 câţi ar fi putut beneficia de aceste drepturi într-un sistem democratic real.
Până la 1911 câteva amendamente la legea electorală au ridicat la 100.000 numărul alegătorilor
pentru Camera deputaţilor şi la 25.000 al celor pentru Senat. Dar având în vedere creşterea între timp a
populaţiei, şi aceştia constituiau numai 7,6 % din numărul bărbaţilor adulţi.
Acordarea dreptului de cetăţenie străinilor s-a făcut abia la 1879, sub presiunea marilor puteri, care
condiţionau de aceasta recunoaşterea independenţei. Procedura adoptată a rămas în continuare greoaie,
solicitanţii având de aşteptat uneori cu anii soluţionarea cererii lor.
Adăugându-se inechitatea flagranta a distribuirii proprietăţii agrare şi situaţia grea a majorităţii
ţărănimii, se poate conchide că până pe la 1921-1923 România a fost avansată, formal, spre
democraţie, dar beneficiara acesteia era numai minoritatea constituită de categoriile superioare ale
societăţii.
Nu alta a fost situaţia în statele de la sud de Dunăre: o dominantă naţionalist-iredentistă chiar mai
virulentă decât în România, un liberalism declarativ, cu intermezzouri dictatoriale, multă instabilitate
legislativă şi guvernamentală.
În Serbia, de la 1861 până la 1914 s-au promulgat 5 constituţii, mereu suspendate, modificate şi
intercalate cu perioade de absolutism princiar sau regal, cu scandaluri politice, lovituri de stat, asasinate
-; culminând cu acelea care au pus capăt vieţii prinţului Mihail Obrenovic la 1868, şi a regelui
Alexandru Obrenovic şi a soţiei sale la 1903. Acestui ultim episod, de extremă brutalitate, i-a urmat
nemijlocit readucerea la tron a familiei Karagheorghevici.
Muntenegrul a cunoscut un permanent regim princiar autocratic, întrerupt numai între 1905-1907
de o efemeră intrare în vigoare a unei constituţii.
Un aspect interesant al dezvoltării politice a Bulgariei este acela că îndată după recunoaşterea
autonomiei sale, adunarea de notabili întrunită la Trnovo (1879), convocată şi prezidată de
guvernatorul rus51 Dondukov Korsakov a adoptat o constituţie, s-ar putea spune „neverosimil” de
liberală, pentru condiţiile din acel moment ale ţării. Ea instituia o adunare reprezentativă unicamerală
aleasă pe 5 ani prin vot universal direct; alegătorii trebuiau să aibă vârsta minimă de 21 de ani, iar
51
Colas, Dominique, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
30
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

candidaţii de deputat 30 de ani. Mai era prevăzută responsabilitatea ministerială, inviolabilitatea


adunării, publicitatea dezbaterilor sale, dreptul ei de iniţiativă legislativă, de a vota bugetul şi a controla
gestionarea acestuia.
Şi în Bulgaria, ca şi în Serbia, această constituţie, rămasă în vigoare, cu unele amendamente, până
la 1947, a alternat cu scurte perioade de dictatură deschisă ori mascată, ca de pildă în activa din anii de
domnie ai prinţului Alexandru de Battenberg, sau în aceia ai guvernelor prezidate de cunoscutul om
politic Stambulov. Bulgaria (alipind, după 1885, provincia ei răsăriteană, Rumelia) a beneficiat de
eliminarea masivă a marii proprietăţi funciare, abandonată de destinatorii ei otomani şi trecută în
posesia turanilor bulgari. Moşiile mari din Bulgaria vor avea la 1914 întinderea cea mai redusă, în
comparaţie cu toate celelalte ţări central şi sud- est europene: numai 6,5 % din fondul agrar, iar
posesorii lor formau doar 0,1 % dintre proprietari. În schimb, proprietăţile mai mici de 10 ha erau cele
mai întinse, comparativ cu celelalte ţări, cuprinzând cam 50 % din suprafaţa agricolă.
Un echilibru promiţător al balanţei proprietăţii funciare este prielnic, dar nu suficient pentru
implantarea unui regim politic democratic. Bulgaria, din acest punct de vedere, n-a fost mai avansată
decât Serbia sau România.
După aducerea la tron, în urma răscoalei armate, a lui George I din familia regală daneză, în 1864 a
fost adoptată în Grecia o constituţie mai liberală decât cea anterioară, din 1844. Ea a rămas în vigoare
până la 1967, adică până la lovitura de stat zisă „a coloneilor”.
Despre acest act s-a spus că, bazat fiind pe principiul suveranităţii poporului, în locul monarhiei
constituţionale a instituit regalitatea parlamentară. Sintagma care căuta să exprime înscrierea mai
desluşită a monarhiei elene între instituţiile democratice ale statului, iar nu deasupra lor. Regele nu se
mai intitula „prin gratia divină”, ci „din voinţa naţiunii”; era rege al grecilor şi nu al Greciei etc.52
Formule înconjurate de obişnuitul anturaj liberal: drepturi cetăţeneşti, vot universal, minister
responsabil, parlament unicameral etc. Predominantă a rămas însă şi în viaţa politică din Grecia
distanţa dintre nivelul ei declarativ şi cel al practicii. Partidele politice formate după 1864 au fost, poate
chiar mai mult decât în ţările apropiate, organizaţii clientelare ale unor personalităţi şi nu exponente de
principii şi programe.
În 10 ani s-au perindat la putere 20 de guverne. Instabilitatea, ca şi lipsa de preocupare pentru
demararea unui progres real - economic şi cultural - a făcut pe o parte a clasei politice să declare cu

52
Ibidem, p.48
31
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

amărăciune că Grecia independentă, Grecia eroică şi martiră dintre 1821-1828 n-a justificat speranţele
Europei. Se trezea, prin urmare, un spirit critic aspru, lucid, care apela la conştiinţa politică a naţiunii.
Doi mari oameni de stat au fost, printre vicisitudinile revoltelor naţionale şi ale războaielor cam
nefericit încheiate cu turcii, purtătorii acestui spirit nou şi promotorii modernizării şi democratizării de
facto a Greciei.
Primul a fost Harilaos Trikupis, prim-ministru în câteva rânduri, între 1875-1890. El a făcut să se
aplice principiul „încrederii exprese”, prin care s-a denumit în viaţa politică a Greciei obligativitatea
ca un guvern să aibă susţinere fără echivoc din partea majorităţii parlamentare. Instituirea sa a condus
la mai multă stabilitate guvernamentală, clarificare de curente de opinie şi responsabilitate a aderenţilor
acestora.53
Trikupis a definitivat procesul de separare, de independenţă a justiţiei de celelalte puteri ale statului
şi a încurajat, cu însemnate rezultate, instrucţiunea publică; a restrâns numărul deputaţilor şi a dat o
structură mai raţională întinderii circumscripţiilor electorale; a promulgat legea de selecţionare a
funcţionarilor publici după aptitudini şi capacităţi; a început construirea căilor ferate şi modernizarea
armatei şi marinei.
La 20 de ani după retragerea de pe scena politică a lui Trikupis, impetuosul cretan Elefterios
Venizelos a revigorat partidul liberal, dându-i un program ferm, naţional şi social-politic, ce conţinea o
nouă deschidere către reforme democratice. Venizelos a efectuat o reformă agrară în provinciile de
câmpie ale ţării (în Tesalia), a introdus primul cod al muncii, a trecut prin parlament legea
inamovibilităţii tuturor funcţionarilor publici care nu puteau fi dovediţi pe cale legală de
incorectitudine şi incapacitate.
În Grecia, profesiunile liberale şi burghezia -; în primul rând cea comercială -; aveau o pondere
însemnată în structura socială. Deja pe la 1870 acestea formau împreună cam 35 % din populaţia
activă. Drept consecinţa, în Grecia, cu toată înrudirea ei aparentă cu evoluţia politică a restului statelor
balcanice, a fost favorizat procesul mai rapid de modernizare, de funcţionare a instituţiilor democratice.
Nu se poate însă omite faptul, recunoscut de înşişi istoricii eleni, că acest proces a fost la rându-i
obstacolat de versatilitatea temperamentului popular, de o doză de superficialitate a aceluiaşi factor, şi
de ispita corupţiei, de altminteri nelipsită nici din capitalele situate mai la nord.54

53
Dahrendorf, Ralf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001
54
Ibidem, p.50
32
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Până la 1914 în Europa centrală şi sud-estică progresele sistemului democratic au fost inegale, nu
au pătruns în adâncimea structurilor politico-sociale, a mentalităţii şi a puterii de înţelegere a
majorităţii cetăţenilor. A fost un sistem incomplet realizat, frânat la un anumit nivel, mai avansat ori
mai retardat. Nu atât clasa politică „de profesie”, cât intelectualitatea - cel puţin o parte idealistă a ei - a
fost militanta sinceră pentru modernizare, democraţie şi onestitate politică.55
Unul din factorii care au făcut să devieze şi să stagneze procesul, a fost problema naţionala.
Încărcătura pasională pe care ea o arunca pe scena politicii era greu acomodabilă cu caracterul
esentialmente raţional al soluţiilor politice democratice. A fost o dilemă tragică aceasta, pe care n-o
putem escamota, dacă ne gândim la atâtea ieşiri naţionaliste de masă, scăpate de sub control şi
alunecând spre manifestări iraţionale.
Un alt factor cu impact negativ a fost constituit de discrepanta dintre structurile politice, cu
aparenta în general avansată, şi cele sociale, economice şi culturale, ramase în urmă, sau restrânse la o
elită socială, nici ea nu integral şi real cultă.
Nu se poate implanta temeinic democraţia acolo unde dezvoltarea economică e slabă, inegală, unde
structurile sociale şi de proprietate sunt inechitabil alcătuite şi distribuite, unde nu doar educaţia
politică, ci chiar educaţia generală, elementară, este deficitară.
În preajma anului 1900 în Austria mai erau 25 % analfabeţi; în Ungaria cam 33 %; în Serbia,
România şi Bulgaria, între 70 şi 80 %. Democraţiei nu-i sunt suficiente legi şi instituţii corect elaborate
formal. Pentru a deveni realitate, ea are nevoie de aplicarea corectă a legilor şi, lucrul cel mai
important, de conştiinţa luminată a majorităţii cetăţenilor, care e creată în proporţie covârşitoare prin
instrucţiune publică şi prin cultură.
Nu credem că asupra vocaţiei politice democratice manifestate între 1850-1914 de popoarele din
spaţiul central şi sud-est european ar trebui, în perspectiva celor de mai sus, pronunţată o sentinţă
pesimistă.56
Cu toate nerealizările sale, perioada a fost una de experimentare progresivă, valoroasă, a
implementării instituţiilor moderne în toate domeniile. A fost o etapă pe care naţiunile din Occident au
parcurs-o în linii mari în secolele XVII-XVIII. Nici acolo, nici atunci, n-au lipsit greşelile inerente
începuturilor şi tranziţiei de la un sistem la altul, nerealizările, violenţele. Se pare că aparţine destinului
omului de a-şi croi drum printre erori şi suferinţe, spre a putea ajunge la finalitatea dorită, validă pentru
55
Ibidem, p.48
56
Scott, C. James – în numele statului.Modele esuate de inbunatatire a conditiei umane., Ed. Polirom, Iaşi, 2006
33
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

o perioadă istorică determinată. Împlinirile istoriei nu sunt numai rodul succeselor, ci şi al eşecurilor
trecute. E un fenomen contradictoriu, dar cu totul real, care e de natură să invite pe istorici la cercetare
şi reculegere.57

57
Ibidem, p.53
34
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

CAP.III Tranziţie şi consolidare democratică în


estul Europei

1. Perspective comparative asupra culturii


politice

În secolul XX au fost trei valuri de expansiune democratică, ce au inclus perioade dramatice


în dezvoltarea teoretică şi empirică a ştiinţelor sociale. Primul a avut loc la începutul secolului, când
Woodrow Wilson, Walter Lippmann şi alţi cercetători au reexaminat natura politicii în democraţiile de
masă moderne. A doua perioadă a urmat celui de-al doilea război mondial şi a încercat să identifice
cerinţele unei democraţii stabile şi de succes şi factorii care au subminat procesul democratic interbelic
din Europa. Trecem acum printr-o a treia perioada de efervescenta democratica,care produce o
răbufnire dramatică a cercetării academice pe tema democratizării şi a naturii şi condiţiilor unei politici
democratice. Sistemele politice ale Europei Centrale şi de Est au fost transformate printr-un proces
uluitor de schimbare de regim. Aceste tranziţii democratice au creat noi libertăţi pentru cetăţeni şi noi
chestiuni teoretice şi politice pentru cercetătorii sociali. În mod similar, expansiunea democraţiei în
societăţile cu origini în tradiţii confucianiste ridică întrebări cu privire la bazele culturale ale
democraţiei în aceste societăţi. 58
Naţiunile cele mai avansate industrial se confruntă cu probleme similare când întâmpină
schimbări ale structurii economice, cu noi forţe ale schimbării culturale şi cu noi relaţii între cetăţeni şi
guvern. Diversitatea culturală şi presiunea fragmentării etnice sunt acum probleme comune pentru
statele din estul şi vestul Europei. Revendicările politice înaintate de ecologişti, mişcările feministe şi
alte grupuri de cetăţeni afectează, în fapt, toate societăţile avansate industrial. Noile modele extinse ale
participării politice sunt fenomene comune în cele mai multe dintre democraţiile tradiţionale. La fel de
prezente sunt întrebările despre natura schimbătoare a comportamentului şi alegerii electorale în
democraţiile avansate industrial. Se pare ca peste tot se dezvoltă întrebări despre natura democraţiei. 59

58
Ibidem, p.33

59
Diamond, Larry, Chu, Yu-han, Plattner, Marc F., Tien, Hung-mao, Cum se consolidează democraţia, Ed. Polirom, Iaşi,
2004
35
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Unul dintre cele mai puternice concepte ale ştiinţelor sociale, apărut din valul anterior al
studiilor despre democratizare, a fost conceptul de cultură politică. Gabriel Almond şi Sidney Verba în
studiul din 1963 ,,The civic culture’’ susţineau că instituţiile şi modelele de acţiune în cadrul sistemului
politic trebuie să fie congruente cu cultura politică a naţiunii. Studiile culturaliste au fost importante în
cercetarea democratizării, analiştii încercând să identifice cerinţele culturale ale democraţiei.
Trei tipuri de studii culturaliste apar în literatura despre democraţie. Primul este teoria culturii
civice a lui Almond şi Verba. Pornind de la date din cinci societăţi democratice ei au susţinut că în
cazul unei naţiuni, cultura politică exercită o influenţă independentă asupra comportamentului politic şi
social. Cultura trasează norme de comportament pe care membrii societăţii le recunosc şi le urmează,
în general, chiar dacă ei personal nu împărtăşesc aceleaşi valori.
A doua abordare este teoria ,,autoritate-cultură’’. Eckstein a discutat aspectele dinamice ale
culturii şi felul în care cultura poate juca un rol în procesul schimbării politice. Aaron Wildavsky a
dezvoltat o a treia versiune distinctă a analizei culturii politice, el a dezvoltat o tipologie a culturilor
bazată pe patru stiluri de viaţă distincte, aceste tipuri se fundamentau pe relaţiile sociale şi pe valorile
pe care acestea le exemplificau. Valul de democratizare globală recentă a reînnoit importanţa
interogaţiilor privind congruenţa dintre cultură şi sistemul politic.
Schimbările regimurilor politice dintr-un număr cât mai mare de ţări au creat noi oportunităţi de
studiere a congruenţei dintre alegerile instituţionale şi cele culturale. Se poate examina cum evaluează
cetăţenii sistemele politice diferite bazându-se pe o experienţă reală. S-au făcut multe studii de cultură
politică în Rusia şi Europa de Est, niveluri surprinzător de înalte de susţinere ale principiilor
democratice fundamentale au fost în fosta Uniune Sovietică, în celelate state est europene imaginea a
fost similară: o largă aprobare a publicului pentru procedurile şi normele democratice, în cele mai
multe dintre fostele state sovietice publicul şi-a început experienţa democratică acordând principiilor
democratice un mare sprijin.
Un alt domeniu în care cercetarea comparativă a comportamentului politic a făcut progrese
majore este cel al schimbărilor din valorile publice. În ultimele două decenii s-au studiat procesele
schimbării de valori care au însoţit dezvoltarea societăţilor industriale avansate sau postindustriale. 60
Ronald Inglehart în teza lui despre schimbarea de valori postmaterialistă, se baza pe două
premise. În primul rând el sugerează că priorităţile publicului în materie de valori fundamentale sunt
determinate de ipoteza penuriei: indivizii acordă cea mai mare valoare lucrurilor care sunt în cantităţi
60
Ibidem, p.15
36
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

relativ limitate. A doua parte a teoriei lui Inglehart este ipoteza socializării: priorităţile de valori ale
indivizilor reflectă condiţiile care au dominat în timpul perioadei preadulte. Priorităţile de valori ale
unui individ se formează la începutul existentei, ca reacţie la condiţiile socio-economice ale acelei
perioade şi, o dată formate, aceste valori tind să dureze, în pofida schimbărilor ulterioare ale condiţiilor
de viaţă. E mai probabil ca generaţiile mai în vârstă să sublinieze scopurile sociale ,,materialiste’’,
tradiţionale, cum ar fi bunăstarea economică, securitatea socială, legea şi ordinea, valorile religioase şi
o puternică apărare naţională. Crescând într-un mediu unde aceste ţeluri tradiţionale păreau relativ
asigurate, generaţia mai tânără şi-a îndreptat atenţia asupra scopurilor postmaterialiste ale
autoexprimării, libertăţii personale, egalităţii sociale, autoîmplinirii şi menţinerii calităţii vieţii.
Apariţia valorilor postmaterialiste poate fi legată de temele democratizării în două feluri. În
primul rând, orientările către valori postmaterialiste au redefinit parţial natura politicii în societăţile
industriale avansate. Aceste preocupări au condus la formarea unor mişcări cetăţeneşti noi, care au
devenit participanţi activi şi voci distincte în procesul democratic. Mişcarea ecologistă şi grupurile
feministe, de exemplu, au făcut presiuni pentru temele lor politice alternative, adesea aceste teme i-au
făcut să intre în conflict cu grupurile de interese economice consolidate, cum ar fi lobby-ul de afaceri şi
sindicatele. Acestor mişcări sociale noi li s-au adăugat Noua Stânga sau partidele ,,verzi’’, care îşi
susţineau poziţiile din interiorul arenei electorale şi parlamentare. Aceste orientări au contribuit la
multe din controversele politice care divizează astăzi publicul şi grupurile politice în democraţiile
industriale avansate.61 Pe lângă promovarea unor scopuri sociale alternative, postmaterialiştii au făcut
presiuni pentru schimbarea stilului în politica democratică, favorizând grupurile de consultare
cetăţenească, referendumurile şi alte forme de democraţie directă în detrimentul stilului de democraţie
reprezentativă limitată practicată până acum. Pe scurt postmaterialismul a adus în discuţie principiile
democraţiei prin crearea unei dezbateri între democraţia reprezentativă şi democraţia participativă.62
O a doua implicare a tezei postmaterialiste constă în relevarea valorilor contrastante ale
naţiunilor aflate acum în tranziţie spre democraţie, în estul Europei şi al Asiei. Au existat încercări de
extindere ale conceptului postmaterialist în aceste societăţi. Inglehart a formulat postmaterialismul ca
o consecinţă a dezvoltării economice şi politice pe care aceste societăţi abia încep să o experimenteze.
Ar trebui ca elitele şi publicul est european şi cel din Asia de Est să pună un mai mare accent pe
scopurile materiale, care altădată au dominat politica democraţiilor occidentale. De exemplu în timp ce
61
Ibidem, p.12
62
Ibidem, p.33
37
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

olandezii se străduiesc să devină postmaterialişti, polonezii speră să realizeze excesele materialiste cu


care olandezii s-au obişnuit deja. În plus naţiunile în curs de democratizare ar trebui să acorde o mai
mare importanţă dezvoltării formelor instituţionalizate ale democraţiei reprezentative şi ar putea să
evite democraţia participativă susţinută în societăţile industriale avansate. Aceasta sugerează o
divergentă semnificativă între scopurile imediate ale democraţiilor industriale avansate şi cele ale
democraţiilor în curs de dezvoltare. Ambele seturi de naţiuni devin mai democratice, dar cu definiţii
diferite despre ceea ce înseamnă şi cum ar trebui să funcţioneze o democraţie. 63
Alegerile reprezintă procedura centrală a reprezentării în democraţiile moderne, iar generaţia
trecută de cercetări a reuşit progrese substanţiale în cunoaşterea felului în care votanţii ajung să ia
deciziile. Preferinţa politică în cele mai multe dintre democraţiile occidentale a fost structurată
tradiţional pe clasă, religie şi alte divizări sociale. Deoarece indivizii erau slab pregătiţi să facă faţă
complexităţii politicii, ei se bazau pe indicaţiile grupurilor externe de referinţă în luarea deciziilor
politice. Instituţiile sociale, cum ar fi sindicatele şi Biserica erau actori politici majori, influenţând atât
propriii membri, cât şi elitele politice. Pe măsură ce ideea votului stabil, pe baza clivajelor, a devenit un
bun comun, schimbări dramatice au început să afecteze aceste sisteme de partide. Partidelor
tradiţionale li se prezentau noi tipuri de cereri şi provocări, iar dovada schimbării partinice a devenit
evidentă, de-a lungul unui deceniu chestiunea dominantă a evoluat de la explicarea persistenţei politicii
electorale la explicarea schimbării electorale. Accentuarea importanţei schimbării electorale a fost
legată de observaţia că diviziunile de clasă şi religie au scăzut în influentă. 64
Una dintre cele mai importante descoperiri din ultimul deceniu al cercetării electorale susţine că
poziţia socială nu mai determină poziţia politică aşa cum o făcea atunci când aliniamentele sociale erau
perfect îngheţate. În cadrul a paisprezece democraţii occidentale, s-a descoperit o eroziune puternică a
impactului structurii sociale asupra votului. Gradul şi ritmul acestui declin variază între diversele
naţiuni, dar finalitatea este aceeaşi. Puterea ataşamentului partizan a slăbit în câteva democraţii
occidentale, la fel s-a observat un declin al votului pe linia partidului, o creştere a volatilităţii partizane
şi a votului divizat, precum şi alte fenomene care arată că cetăţenii nu mai votează conform cu linia
partidului. Noua ordine electorală include o schimbare către o politică centrată pe candidat. Aceste
schimbări în sursele opţiunii electorale, ca şi schimbările asemănătoare în tiparele participării politice
şi în relaţia individului cu sistemul politic, au condus la ceea ce am putea numi ,,individualizarea
63
Ibidem, p.12
64
Ibidem, p.56
38
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

65
politicii’’. Aceasta a presupus o îndepărtare de la stilul luării deciziei electorale pe baza grupului
social şi a indicaţiilor partidului, spre un stil mai individualizat sau orientat spre interior al preferinţei
politice şi în loc să depindă de elitele partidului sau de grupurile de referinţă, mai mulţi cetăţeni
încearcă să facă faţă complexităţii politice şi să-şi ia propriile decizii. Se dezvoltă aici un tipar
egocentric prin care cetăţeanul ia decizia. Relaţia dintre individ şi media contribuie la aceste tendinţe şi
totodată le întăreşte. Media oferă alegătorilor o mai mare varietate de surse de informaţii şi, potenţial, o
perspectivă mai critică asupra actorilor politici tradiţionali, partide, sindicate şi patronate. Accesul la un
peisaj mediatic divers permite publicului să devină un selector activ al informaţiei, nu doar un
consumator pasiv al mesajelor politice oferite de alţii. Individualizarea politicii se prezintă şi sub forma
unei eterogenităţi crescute a intereselor tematice ale publicului. Subiectele postmaterialiste : mediul,
dreptul femeilor şi alegerea stilului de viaţă, s-au impus pe agenda deja plină a democraţiilor avansate.
Cetăţenii sunt împărţiţi într-o varietate de publicuri tematice distincte, în loc ca politica să fie
structurată pe un cadru al beneficiilor de grup, care adesea reflectă indicaţii derivate social, cetăţenii
tind să se concentreze asupra unor teme specifice de importanţă personală sau imediată. Natura
credinţelor politice contemporane denotă că opinia publică devine simultan mai fluida şi mai puţin
predictibilă. Această incertitudine forţează partidele şi candidaţii să devină mai sensibili la opinia
publică, cel puţin la opiniile celor care votează. Capacitatea politicienilor de a avea o comunicare
directă cu votanţii poate îmbunătăţi legătura dintre politicieni şi popor. Democraţiile avansate
experimentează o evoluţie a tiparelor preferinţelor electorale, generată de criza ataşamentului de partid
şi a aliniamentelor de lungă durată, de dezvoltarea unui electorat mai sofisticat şi de eforturile de a
depăşi restricţiile democraţiei reprezentative. Noile forţe electorale ale democraţiilor occidentale se
dezvoltă, de asemenea, într-un context electoral în care afinităţile tradiţionale de grup şi partizane încă
mai exercită o influentă semnificativă, deşi în scădere. În mod normal s-au studiat sisteme democratice
care sunt, în general, în echilibru şi se discută despre modul în care s-a creat acest echilibru. Cel mai
des în timpul primelor valuri de tranziţie democratică, instrumentele ştiinţei sociale empirice nu erau
folositoare pentru a studia comportamentul politic în mod direct. Actualul val de democratizare oferă o
oportunitate practic unică de a adresa întrebări privind formarea identităţii, crearea culturii politice(şi
poate felul cum se modifică moştenirea culturală), stabilirea unui calcul iniţial de vot şi procesele
dinamice care leagă normele politice şi comportamentul; iar răspunsurile nu numai că vor explica ce

65
Ibidem, p.53
39
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

s-a întâmplat în timpul acestui val de democratizare ,dar ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine
principiile de bază ale modului în care cetăţenii acţionează în cadrul procesului democratic.66

2. Necesitatea consolidării democraţiei

Studiile asupra tranziţiei si consolidprii democratice au cunoscut o dezvoltare cantitativă


inpresionantă, cea ce a generat, nevoia unor treceri în revistă critice. Astfel, programele de cercetare
axate pe „tranziţie-consolidare”riscau să-şi piardă identitatea, în condiţiile în care cercetătorii au optat
pentru o largă diversitate de strategii şi instrumente de analiză. Pot fi, desigur, delimitate etape distincte
în aceasta dezvoltare, toate fiind marcate de dezbateri specifice. Pentru scopurile acestei lucrări,
momentul cel mai important îl constituie anul 1989.
În aceste condiţii, este oportun să trecem în revistă două reacţii “ordonatoare” faţa de voluţia
acestui ansamblu de programe de cercetare, aparţinând lui Gerardo Munck si Therry Lynn Karl –
teoreticieni care au contribuit, în mare măsură, la dezvoltarea literaturii tranziţiei şi consolidării
democratice.
Studiul lui Gerardo Munck porneşte de la observaţia că “ analiştii regimurilor” (egorie ce reuneşte
teoreticienii comparatişti ai tranziţiei şi consolidării democratice), împărtăşesc în mare, o perspectivă
comună asupra regimului politic.67
O trecere în revistă mai recentă a acestei literaturi îi aparţine lui Therry Lynn Karl, autoare ce a
contribuit semnificativ la dezvoltarea programului de cercetare concretizat prin seria de volume
Transitions from Authoritharian Rule. Trebuie parcurs drumul “înapoi”la originile literaturii, pentru a
discerne principalele contribuţii şi teme de dezbatere. (Carl 2005)
Având în vedere că numeroase state dintre cele care s-au democratizat în ultimele decenii au
construit doar democraţii electorale – care de multe ori nu au tins către democraţia liberală, ci către un
regim autoritar sau că unele dintre democraţiile liberale s-au transformat în democraţii lectorale,
precum şi faptul că tot mai mulţi analişti ai democraţiei discută despre necesitatea de a îmbunătăţi setul
de trăsături al democraţiilor liberale pentru a le transforma în democraţii avansate, este necesară analiza
felului în care poate fi democraţia consolidată şi dezvoltată. Chiar dacă în ultimii 30 de ani numărul

66
Ibidem, p.56
67
Ibidem, p.2
40
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

democraţiilor s-a triplat, procentul celor care trăiesc în ţări libere, raportat la totalul populaţiei din
momentul respectiv, a crescut doar cu nouă procente.68
Asfel, nu este surprinzător faptul că în cadrul teoriei democraţiei s-a dezvoltat un capitol aparte
care se ocupă cu studierea consolidării democraţiei. Democraţia, odată construită trebuie consolidată,
fie pentru a păstra sau atinge caracteristicile unei democraţii liberale, fie pentru a le înbunătăţi. Cele
mai numeroase cazuri sunt cele în care este necesară consolidarea unei democraţii incipiente, a unei
democraţii electorale, pentru a o transforma într-o poliarhie. Discrepanţa dintre numărul mare de ţări
catalogate drept democraţii şi cele care primesc punctajele cele mai bune la capitolele ce indică
respectarea drepturilor politice şi liberatăţilor civice provine din faptul că multe dintre democraţiile
actuale sunt doar democraţii electorale sau, cum mai sunt numite democraţii minimale, în care accentul
cade doar pe organizarea alegerilor, iar celelalte aspecte ale unei democraţii liberale sunt neglijate.
În cadrul modelului lui Huntington, între perspectivele consolidării democratice şi natura vechiului
regim există o legătură, pentru că procesul de consolidare este afectat de poziţionarea în viaţa politică a
vechilor deţinători ai puterii, asfel, tranziţia de la un sistem cu partid unic poate fi mai dificilă decât cea
dinspre un regim militar, insă democraţia se poate dovedi mai durabilă, întrucât armata îşi menţine
capacitatea de a reveni în jocul politic spre deosebire de exponenţii vechiului partid unic.69

3. Specificitatea democraţiei consolidate

O abordare a proceselor de transformare în spaţiul fost comunist pornind de la conceptele de


colonialism şi postcolonialism este oferită de Carey si Raciborski (2004). Intenţia lor nu este aceea de a
propune o alternativă la teoriile existente asupra postcomunismului, ci de a le completa. Traiectoriile
diferite ale statelor post comuniste în privinţa democratizării şi repectării drepturilor omului, observă
ei, nu pot fi explicate doar prin analiza vechiului sistem comunist intern. Astfel, ar fi greu de explicat
de ce unele dintre statele est-europene care în trecut au experimentat cel mai înalt grad de totalitarism
(România sau fosta Cehoslovacie) au avansat pe cale democratizării mai mult decât unele foste
republici sovietice care, în momentul independenţei, erau parte dintr-un regim post totalitar (Carey si
Raciborski 2004:198).
68
Bejan, Petru, Ştiinte politice, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 2005

69
Ibidem, p.2
41
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Fostele ţări din blocul estic, care de 20 de ani încearcă să-şi rescrie istoria dictată de propaganda
comunistă, par să fie pe punctul de a-şi depăşi condiţia de state prinse în trecut, şi-au rezolvat
rivalităţile istorice şi devin o concurenţa veritabilă pentru Occident, scrie The Economist, citat de
NewsIn.
În ultimii 20 de ani, ţările din această regiune au fost implicate în ceea ce s-ar putea numi
"istoriografie terapeutică" - desfiinţarea vechilor versiuni ale istoriei date de propaganda comunistă şi
scrierea unora noi. A fost un proces înălţător, stufos şi uneori deconcertant, apreciază revista
Britanica.
Pentru estoni şi letoni, de pildă, a însemnat şansa de a-i onora pe cei care au luptat împotriva
ocupaţiei sovietice în anii 1944-1945. Slovacii şi croaţii vor să redreseze imaginea demonizată a
republicilor lor din timpul războiului. Germanii şi evreii, care cândva păreau să se fi evaporat din
regiune, au reapărut din umbră, cu propriile lor amintiri neplăcute care subminează autoproclamata
corectitudine atât a versiunii comuniste, cât şi a celei etno-naţionaliste asupra istoriei, exemplifica
The Economist.
Cu toate acestea, reexaminarea tabuurilor este un proces autolimitativ, iar investigaţia istorică se
loveşte de complexitate. Versiunea comunistă a istoriei s-ar putea să fie înţesată de minciuni, dar şi
versiunea occidentală are lipsuri. Pentru mulţi este suficient ca pactul Molotov-Ribbentrop, de pildă,
când Hilter şi Stalin au împărţit Europa, nu mai este un secret sau nu mai este glorificat.
În partea mai norocoasă a continentului, istoria are o viaţă mult mai scurtă. Acum Europa
Centrală şi de Est s-ar putea alătura clubului celor aistorici şi apatici, este de părere The Economist.
Certurile istorice sunt deja o excepţie, nu mai reprezintă o regulă. Polonia este exemplul semnificativ.
În ultimii ani şi-a continuat cu succes reconcilierea cu Ucraina, cu Cehia, Germania şi chiar - în
termeni mai limitativi - cu Rusia. Vecinătatea Ungariei este, de asemenea, transformată. Relaţiile cu
Slovacia sunt tensionate, din cauza unei legi deficitare referitoare la limbă şi a unor politici stângace.
Dar adevărata animozitate a ungurilor este îndreptată către austrieci, de care s-au simţit trădaţi când
le-au vândut ruşilor, împotriva voinţei lor, acţiunile pe care le deţineau la MOL, compania energetica
a Ungariei. În comparaţie, relaţiile istorice dificile cu Serbia, România şi Ucraina, toate cu minorităţi
maghiare pe teritoriu, par neînsemnate.70

70
Ibidem, p.56
42
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

La 20 de ani după căderea comunismului, în răsăritul Europei domneşte frustrarea la adresa


liderilor politici şi a elitelor economice. Această evoluţie nu înseamnă însă că oamenii ar respinge
democraţia în sine, relevă un studiu american publicat recent.
La nivel european, statele fostului bloc sovietic au avut cel mai mult de suferit de pe urma
crizei economice, a subliniat Richard Wike de la institutul de cercetare Pew din Washington. "Cu toate
acestea, oamenii nu au întors spatele valorilor democratice sau capitalismului. Frustrarea generală
vizează, de fapt, felul în care funcţionează democraţia şi capitalismul în ţările din estul Europei", a
explicat expertul american.
Institutul pe care îl reprezintă Richard Wike a realizat un studiu despre modul în care percep
cetăţenii din răsăritul continentului european tranziţia de la comunism la capitalism şi felul în care
şi-au schimbat opiniile în ultimii 20 de ani. Conform studiului, există în continuare persoane care
afirmă că au dus-o mai bine pe vremea comunismului din punct de vedere economic, în special în
rândul vârstnicilor.
Tinerii şi persoanele cu studii au ştiut cel mai bine să beneficieze de capitalism, "în schimb,
tinerii şi persoanele cu studii superioare pledează, în general, în favoarea capitalismului şi a
democraţiei. De asemenea, cetăţenii din mediul urban au o părere mai bună despre transformările din
ultimii 20 de ani, comparativ cu cei de la sate. Nu-i de mirare, căci oamenii înalt calificaţi din oraşe
sunt cei care au ştiut cel mai bine să beneficieze de noile posibilităţi pe care le oferă democraţia şi
capitalismul", a explicat Wike. El a mai adăugat că nu toţi cei care sunt frustraţi de situaţia lor actuală
resping democraţia şi economia de piaţă: "Pare paradoxal că oamenii sunt dezamăgiţi de modul în care
funcţionează democraţia în prezent, dar şi faptul că îşi doresc acest sistem. Majoritatea celor cu care
am discutat afirmă că este nevoie de libertăţi şi instituţii democratice, de alegeri libere, de o justiţie
corectă. Dar mult mai puţini spun că beneficiază, într-adevăr, de acestea în ţara lor."
Prăpastia dintre aşteptările faţă de democraţie şi realitate e extrem de mare în Ungaria.
Frustrarea generată de proasta funcţionare a instituţiilor democratice este deosebit de mare tocmai
într-o ţară care s-a considerat mult timp un simbol al reformării sistemului: "Prăpastia dintre aşteptările
oamenilor faţă de un sistem democratic şi realitate, este mai mare în Ungaria decât în toate celelalte
state esteuropene incluse în studiul nostru", a declarat Wike.
Maghiarii sunt foarte nemulţumiţi de elitele corupte, dar şi de birocraţia europeană, iar această
stare de spirit i-a favorizat pe extremiştii de dreapta. În schimb, în alte state central europene, precum
Cehia, Polonia şi Slovacia, atmosfera e mai optimistă, iar majoritatea cetăţenilor aprobă evoluţiile
43
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

politice şi economice din ultimii ani. Minorităţile, în special cea a romilor, sunt în continuare
marginalizate în multe state esteuropene. Potrivit studiului, opt din zece slovaci sau cehi au o părere
extrem de proastă despre romi. Pe de altă parte, numărul celor care resping minoritatea romă a scăzut
în aceste ţări în ultimii 20 de ani.

4. Tranziţia în Europa Centrală şi de Est

Tranziţia, deşi nu este un proces nou, îmbracă dimensiuni specifice în Europa Centrală şi de
Est, în special ca urmare a necesităţii trecerii de la un sistem bazat pe proprietatea colectivă la unul
bazat pe proprietatea privată. Ea nu reprezintă un fenomen izolat, ci unul care a cuprins, aproape
simultan, toate ţările foste comuniste europene. Totul a fost învăţat „din mers”, teoria a urmat de multe
ori practicii şi, nu de puţine ori, a fost infirmată de evenimentele următoare.
Ţările din centrul şi estul continentului european au trecut, după cel de-al doilea război
mondial, în mai puţin de jumătate de secol, prin două experienţe de amploare. Primul proces a
reprezentat tranziţia de la societatea democratică, bazată pe economia de piaţă, la societatea totalitară,
cu o economie supercentralizată; al doilea proces reprezintă tranziţia în sens invers. Ambele tranziţii,
asemănătoare prin efecte – schimbarea sistemului politic, social, economic – dar diametral opuse ca
direcţie, au fost însoţite de o serie de transformări cu implicaţii în toate sferele, generând diverse şocuri
pentru societate şi individ.71
Prima tranziţie, impusă cu brutalitate, s-a desfăşurat pe parcursul a două decenii, metodele
totalitariste de conducere economică fiind promovate treptat şi generalizate în anii ′70. Ea a avut ca
model tranziţia realizată de soviete între cele două războaie mondiale. Analiza acestei tranziţii trebuie
să ţină seama de elementele conjuncturale cum ar fi: accesul mai uşor la resursele de materii prime şi
energetice, diferenţele relativ reduse dintre nivelul tehnologic iniţial al ţărilor cu economie de piaţă faţă
de cele cu economie centralizată, ambele aspecte fiind elemente definitorii pentru dezvoltarea
economică.
Cea de-a doua tranziţie, determinată de eşecurile modelului economic socialist, este un proces
ce se desfăşoară într-un interval72 de timp mult mai scurt. Elementele definitorii, de această dată, sunt

71
Ibidem, p.56

72
Dumitrescu, Sterian, Bal, Ana – Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, pg. 208-362
44
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

legate de condiţiile în care nivelul tehnologiilor disponibile reprezintă mari rămâneri în urmă faţă de
cele din ţările cu economie de piaţă, iar resursele de materii prime şi energetice, inclusiv accesul la ele,
sunt tot mai limitate.
Acest tip de tranziţie prezintă faţă de primul proces trăsături ce se constituie în efecte negative
cu o intensitate superioară celor care decurg din primul proces şi anume:
- lipsa experienţei în acest tip de proces;
- lipsa unor modele de referinţă;
- inexistenţa unor teorii verificate în practică pentru trecerea de la economia centralizată la
economia de piaţă;
- existenţa unor elemente conjuncturale, dintre care cele mai importante sunt mijloacele
financiare insuficiente.
Caracteristica principală a ţărilor socialiste cu economie centralizată a fost folosirea planului
imperativ, care solicita intervenţia directă a guvernului şi care trebuia să asigure aplicarea prevederilor
lui privind obţinerea unor anumite producţii fizice şi valorice pe baza unui mix de intrări prevăzut în
plan.73
De-a lungul anilor, conducerea pe bază de plan a economiei a condus la mari probleme
structurale, cum ar fi:74
- deformarea cvasi-generală a preţurilor şi alocarea resurselor în mod administrativ, fără a se
ţine seama de avantajele comparative, ceea ce a generat profunde dezechilibre interne şi
externe;
- consumatorii şi producătorii au fost permanent într-o situaţie de dezechilibru la nivel micro-
economic, materializat în lipsa de produse şi piaţa neagră, pe de o parte, sau stocuri de
produse nerentabile, pe de altă parte;
- sistemul de „târguieli” între întreprinderi şi ministere, conjugat cu lipsa stimulentelor la nivel
micro-economic, au condus la o risipă masivă de resurse;
- rigiditatea pieţei muncii şi absenţa pieţei de capital au împiedicat reorientarea în alocarea
resurselor în economie şi încetinirea schimbărilor;

73
Bal, Ana – Economii în tranziţie, Oscar Print, Bucureşti, 1997
74
Ibidem, p.53
45
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

- investiţiile ineficiente şi mari consumatoare de resurse, rigiditatea instituţională, lipsa


concurenţei interne şi externe, cât şi inexistenţa stimulentelor au condus la un ritm încet al
progresului tehnologic şi de creştere a productivităţii în general.
Încercările de reformare ale sistemului economic socialist datează încă din anii ′60, când tot mai
multe ţări din Europa Centrală şi de Est au început să identifice neajunsuri mari cauzate de
centralizarea prin plan, controlul şi izolarea de restul lumii. Primele încercări de introducere ale unor
elemente de piaţă şi a unor noi mecanisme economice au fost făcute în Polonia şi Ungaria, dar fără
atingerea celor doi „piloni de rezistenţă” ai economiei socialiste: tipul societăţii şi planificarea. Mai
târziu, în Ungaria şi Iugoslavia, anumite competenţe au fost transferate de la „centru” către
întreprinderi sau autorităţi locale, iar directivele de plan au fost diminuate. 75 Aceasta a încurajat
iniţiativa unor întreprinderi de a aplica o strategie de producţie mai flexibilă şi a se adapta mai uşor la
cerinţele pieţei. Din păcat, în România nu au existat nici măcar astfel de cosmetizări ale sistemului
socialist, ceea ce a influenţat într-o măsură ridicată evoluţia economică de după 1989.76
Rezultatele limitate ale experimentelor cu „socialismul de piaţă” şi dezechilibrele
macroeconomice în creştere au împins ţările Europei Centrale şi de Est către reforme fundamentale
postsocialiste, care, începând din 1989, au cuprins o sferă tot mai largă, atât în sistemul politic, cât şi în
cel economic. Observând măsurile de reformă aplicate în ţările est-europene s-a constatat că renunţarea
la planificare în toate ţările est-europene nu a fost compensată de intrarea în funcţiune a mecanismelor
„autoregulatoare” ale pieţei, existând pericolul realizării uneia dintre cele mai nefericite combinaţii de
structuri, politici şi instrumente economic, ca de exemplu „capitalism fără profit sau socialism fără
planificare”.77 Evoluţia reformelor economice ar fi trebuit să conducă la dobândirea de către populaţie a
convingerii că libertatea economică înseamnă creşterea oportunităţilor de prosperitate individuală,
simultan însă cu asumarea unor riscuri cum ar fi „libertatea de a pierde” (N. Lamont, ex-ministrul
britanic de finanţe).
Tranziţia şi reformele economice în fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est sunt
diferite fundamental de reformele din alte ţări, pentru că ele cuprind simultan sectoarele economic,
social şi politic, depăşind simpla reducere a sectorului de stat din economie sau democratizarea vieţii

75
Negriţoiu, Mişu – Salt înainte, Editura Expert, Bucureşti, 1997, pg.58
76
Ibidem, p.67

77
Lanski, K. – Transition from command to market economies în Central and Eastern Europe, WIIW, 1990

46
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

politice. Majoritatea analiştilor tranziţiei la economia de piaţă circumscriu reformele la trei domenii sau
tipuri de politici economice:
1. Stabilizarea macroeconomică, obţinută prin politici monetarvalutare, fiscale şi ale
veniturilor, care, la rândul lor, sunt supuse unor procese de reformă fundamentale;
2. Liberalizarea micro-economică, care presupune înlăturarea diferitelor restricţii în
desfăşurarea activităţii economice, inclusiv clarificarea drepturilor de proprietate, a contextului
comercial, formarea şi funcţionarea societăţilor, dar şi eliminarea subvenţiilor, a controlului preţurilor
şi valutei, liberalizarea comerţului exterior etc.;
3. Transformări instituţionale fundamentale, începând cu transformarea proprietăţii de stat, dar
şi reforma fiscală sau formarea unor instituţii mari ca bursa de valori, instituţiile de intermediere
financiară etc.78
Liberalizarea micro-economică şi restructurarea (transformarea) instituţională formează
„transformarea sistemică”, care presupune o dimensiune fără precedent pentru a realize funcţionarea
economiei de piaţă. Necesitatea transformării sistemice în Europa Centrală şi de Est rezultă atât din
modificările sistemului politic (trecerea la un sistem democratic) cât şi din criza de sistem profundă a
economiilor socialiste, planificate centralizat şi a organizaţiei lor de integrare economică CAER.
Scopul şi ţinta transformării sistemice erau clare: se urmărea constituirea unor economii de
piaţă moderne, fără a se putea institui „modele” pentru această devenire, având în vedere, pe de o parte,
multitudinea de tipuri de „economii de piaţă” existente în economia mondială, iar pe de altă parte,
influenţa mentalităţilor, a comportamentelor social-culturale specifice ţărilor respective.
Un loc important în acest proces îl are redefinirea rolului statului, reforma cadrului juridic şi a
instituţiilor administrative. Astfel, economistul francez J. Sgard nota: „ Tranziţia nu este înfăptuită
printr-o lege naturală, ci cere, din contră, intervenţia unui agent, a unui subiect istoric, care, în fapt, este
destul de uşor de identificat: nu este nici un ceasornicar universal, nici Adam Smith, nici o forţă socială
mobilizată, ci statul, dacă instituţiile sale au rămas sau au redevenit suficient de puternice şi legitime”79.
În opinia Băncii Mondiale procesul de transformare a fostelor ţări socialiste este conceput ca un
program ce se desfăşoară în patru timpi, astfel :80

78
Ibidem, p.71

79
Sgard, J. – De la necessite du droit et de l’Etat dans le passage a l’economie de marche în Problemes economiques nr.
2441/11 oct. 1995
80
www.wordbank.org
47
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

1. Stabilizarea macroeconomică şi controlul ei -implementarea programului de stabilizare presupune


acţiuni la nivel de guvern şi întreprinderi prin măsuri de:
- fiscalitate severă;
- politici de credit stricte;
- diminuarea pierderilor bancare;
- modificarea cheltuielilor privind balanţa externă.
2. Liberalizarea preţurilor şi reforma pieţei
a. Bunuri şi servicii:
- reforma preţurilor interne;
- liberalizarea comerţului internaţional;
- sistemele de distribuire (transport şi servicii de marketing);
- servicii la nivel de menaje.
b. Muncă: - liberalizarea salariilor şi a pieţei muncii.
c. Finanţe:
- reforma sistemului bancar;
- diversificarea pieţelor financiare;
- modificări în rata dobânzii.
3. Dezvoltarea sectorului particular, privatizarea şi restructurarea întreprinderilor prin:
- libera intrare şi ieşire a firmelor pe piaţă;
- modificarea concepţiei privind conducerea întreprinderilor;
- stabilizarea concretă a drepturilor care derivă din proprietatea privată;
- reglementări în alocarea dreptului de proprietate privind terenurile agricole, capitalul
industrial, fondul de locuinţe şi averi imobiliare de tip comercial.
4. Redefinirea rolului statului prin:
a. Reforme legislative privind:
- cadrul constituţional al proprietăţii, regimul contractual, sistemul bancar, concurenţa
etc.;
- reforma instituţiilor legislative;
- fundamentarea cadrului de reglementare a monopolurilor naturale.
b. Modernizarea sistemului informaţional

48
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

c. Realizarea de instrumente şi înfiinţarea de instituţii privind managementul indirect economic


utilizând:
- sistemul de taxe;
- controlul bugetar asupra cheltuielilor;
- instituţii care să realizeze controlul monetar indirect.
d. Redefinirea ariei sociale corespunzător noilor elemente apărute:
- asigurarea de şomaj;
- modificarea sistemului de pensii;
- restructurarea serviciilor sociale: sănătate, educaţie, cultură.
Corespunzător acestei eşalonări în timp, primul moment cuprinde stabilizarea macroeconomică
internă şi externă. Aceasta implică întărirea politicilor fiscale şi de credit la nivelul guvernului şi
întreprinderilor, precum şi redresarea dezechilibrelor create de surplusul monetar sau de marile pierderi
bancare.81
Cel de-al doilea moment este marcat de introducerea pieţelor competitive şi de prezenţa
reformei preţurilor care însoţesc aceste pieţe.
Al treilea moment este reprezentat de reforma întreprinderii şi restructurarea activităţilor
subordonate ei. Un prim pas implică clarificarea drepturilor de proprietate publică şi implementarea
unui control mult mai eficient în cadrul managementului firmelor existente.
Cel de-al patrulea moment are în vedere măsuri impuse de reorientarea rolului statului în
economie. Pierzând unele funcţii, statul câştigă prioritate în alte direcţii – stabilirea unei game de taxe
şi impozite, dimensionarea cheltuielilor bugetare, reproiectarea sistemului de securitate socială netă,
facilităţi privind redistribuirea forţei de muncă pentru a diminua rata şomajului.82
Activităţile privind transformarea radicală a rolului statului s-au manifestat intens în special în
Polonia, Ungaria şi Iugoslavia, ţări care au făcut progrese substanţiale în anumite domenii ale
reglementărilor legislative şi economice, precum şi la nivelul instituţiilor publice. În aceste ţări au fost
înfiinţate foarte timpuriu agenţii de privatizare, au fost lichidate ministerele de planificare, s-au instituit
programe speciale privind redresarea şomajului. În alte ţări, ca România şi Bulgaria, aceste
transformări au fost mult mai modeste.

81
Idem, p.74
82
Ibidem, p.74
49
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Pe parcursul derulării procesului de tranziţie au apărut numeroase dispute teoretice referitoare la


dilema „şoc sau gradualism”. Susţinătorii gradualismului au invocat drept argument suprem necesitatea
şi importanţa pregătirii tranziţiei şi a diminuării costurilor sociale. Calea radicală, susţinătoare a aşa
numitei terapii de şoc, pornea de la ideea că oricum procesul este evolutiv şi că ceea ce pregăteşti mult
prea în amănunt s-ar putea să nu mai corespundă cu realitatea din momentul transpunerii în practică a
planului, ceea ce înseamnă irosire de energii. Tranziţia era asimilată în ultimă instanţă unei partide de
şah, în care la deschidere nu poţi avea decât o vagă idee despre mijlocul partidei şi aproape nici un fel
de noţiune despre sfârşitul posibil al jocului.
Pornind de la aceste controverse, profesorul american Murray N. Rothbard arăta care sunt
cerinţele şi virtuţile, în ultimă instanţă, ale terapiei de şoc, ca urmare a faptului că aceasta poate evita
capcanele procesului de descentralizare a economiei. Adoptarea unei terapii de şoc permite în ultimă
instanţă evitarea unor capcane care nu fac altceva decât să perpetueze pierderile din economie, să
amâne la nesfârşit instaurarea deplină a economiei de piaţă, să cronicizeze dezechilibrele din economie
şi, ceea ce este poate cel mai important, să transforme oamenii în inamicii capitalismului, ca urmare a
faptului că nimic îmbucurător nu apare în viaţa lor. Aceste capcane ce trebuie evitate erau:83
 Evitarea etapizării economiei. Economia nu trebuie etapizată, piaţa liberă trebuie să-şi intre în
atribuţii cât mai rapid, dat fiind faptul că întârzierile pot amâna scopurile pe un timp nedefinit atingerea
scopurilor propuse. Motivele pentru o rapidă instaurare a unei pieţe libere sunt determinate de faptul că
toate componentele pieţei sunt interconectate şi interacţionează. Liberalizarea „pe bucăţele” nu duce
decât la perpetuarea distorsiunilor şi la apariţia de noi conflicte ce vor alimenta disfuncţionalităţile deja
existente.
 Evitarea pieţei negre sau a economiei subterane. Tergiversarea procesului de reformă prin
planificarea sau etapizarea acestuia are ca efect proliferarea economiei subterane. Neconfiscarea
banilor populaţiei. O altă regulă care se impune este aceea legată de confiscarea economiilor
populaţiei. O astfel de măsură a fost aplicată în unele state foste comuniste (cum ar fi Rusia), dar şi în
România („naţionalizarea valutei”, cum a fost denumită măsura adoptată de guvernul condus de
Theodor Stolojan). Autorul american consider că o astfel de acţiune are efecte dintre cele mai nedorite,
alimentând neîncrederea în moneda naţională, în sistemul bancar şi, în ultimă instanţă, în economia de
piaţă.

83
Rotbard , N. Murray - Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles, Mises Institute, Auburrn Alabama,
2006
50
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

 Evitarea creşterii impozitelor. Se spune că George Bush a pierdut alegerile prezidenţiale


din 1992 pentru cele trei cuvinte–angajament, pe care nu le-a respectat: „No more taxes”! Conform
teoriei lui Laffer, cu cât nivelul de impozitare creşte, peste nivelul considerat optim din punct de
vedere al încasărilor bugetare, cu atât mai mult sporeşte evaziunea fiscală şi, implicit, scad încasările
statului. Paradoxal, cel puţin în România, fiecare criză a avut drept consecinţă imediată creşterea
impozitelor tocmai pentru cei care le plăteau; marii datornici au fost mereu iertaţi, iar sectorul privat
autentic, şi aşa foarte firav, a fost pur şi simplu sugrumat de povara impozitelor. Disputele iniţiale s-
au estompat, mulţi economişti opinând că aprecierile de acest tip sunt forţate deoarece doar unele
dintre transformări presupuse de reformele economice puteau fi efectuate brusc şi foarte rapid,
conform „terapiei de şoc” (ca, de exemplu, liberalizarea preţurilor sau a comerţului exterior) în timp
ce majoritatea reformelor structurale nu puteau fi realizate decât într-un interval de timp mai
îndelungat şi gradual (marea privatizare, liberalizarea fluxurilor de capital, restructurarea sistemului
bancar, restructurarea industrială). 84
Chiar dacă în literatura economică dedicată acestei probleme s-a vorbit deseori despre „terapia
de şoc” 85aplicată de Polonia, în fapt aceasta era ilustrată prin una dintre componentele programului
de reformă economică – programul de stabilizare aplicat în semestrul I 1990. Sau, atunci când se
vorbeşte de „gradualismul” reformei economice din Cehoslovacia, se uită că, de fapt, liberalizarea
preţurilor a fost făcută de asemenea brusc şi într-un interval de timp comprimat (semestrul I 1990) şi
tot în această ţară s-a efectuat în cel mai rapid ritm atât mica privatizare, cât şi marea privatizare.
Aceste controverse au dat naştere la aşa numitele mari dileme ale tranziţiei.86
 Liberalizarea preţurilor în condiţiile monopolurilor şi a inexistenţei competiţiei creează
posibilitatea obţinerii unor venituri excesive şi a menţinerii ineficienţei structurii de producţie;
stabilirea pe cale administrativă a preţurilor vine în contradicţie cu politica de eliminare a subvenţiilor
şi cu recunoaşterea autonomiei întreprinderilor;
 Contradicţia dintre necesitatea de a liberaliza comerţul exterior (pentru a stimula
competiţia pe piaţa internă şi pentru a majora oferta de mărfuri, subdimensionată în raport cu cererea
internă) şi necesitatea de a proteja anumite sectoare economice (ca unele ramuri industriale şi
agricole), incapabile să se confrunte cu concurenţa străină;
84
Ibidem, p.77
85
Ibidem, p.53
86
Ibidem, p.56
51
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

 Liberalizarea comerţului exterior, efectuată cu scopul creării unui mediu competitiv în


economie – în corelaţie cu o politică de curs valutar corectă (realizându-se astfel raportarea la
preţurile mondiale); simultan ea poate accentua distorsiunile din sistemul de preţuri (în lipsa unor
presiuni asupra costurilor de producţie şi a unei reforme a impozitelor);
 Reforma sistemului bancar ar fi necesară înainte de declanşarea procesului de
privatizare şi de restructurarea întreprinderilor, pentru ca alocarea capitalurilor să se facă sub
controlul riguros al băncilor, dar aprecierea corectă a rentabilităţii unor întreprinderi este dificilă
înainte de privatizarea lor, deci eficienţa politicii de credit poate fi nulă înainte de efectuarea
privatizării;
 Băncile, acordând împrumuturi atât unor întreprinderi rentabile, cât şi unora nerentabile,
pot ajunge în situaţia de faliment datorită acestora din urmă, ca urmare a falimentului băncilor
existând pericolul de faliment şi pentru întreprinderile rentabile, cliente ale acestora;
 Creditul inter-firme, practicat pe scară largă în ţările esteuropene, face dificilă dacă nu
chiar imposibilă impunerea unei discipline financiare severe şi aplicarea legii falimentului, deoarece
falimentul unei întreprinderi poate antrena o „cascadă” de falimente;
 Privatizarea să se facă ţinând seama în mod prioritar de criteriile de justiţie socială sau
de cele economice;
 Restructurarea şi retehnologizarea întreprinderilor de stat să se facă înainte sau după
privatizarea lor;
 Privitor la reforma sistemului de impozite se contura contradicţia dintre necesitatea de a
stimula sau proteja anumite activităţi în perioada de tranziţie (prin acordarea unor facilităţi fiscale) şi
necesitatea de a crea un sistem de impozitare neutru, care să nu fie discriminatoriu şi să asigure
totodată creşterea resurselor bugetare (având în vedere creşterea unor cheltuieli bugetare – de
exemplu, pentru extinderea protecţiei sociale);
 Politica de stabilizare să se realizeze pe seama unor măsuri de management al cererii (de
tip monetarist sau neokeynesist) sau al ofertei;
 Trecerea la convertibilitate să se facă pe cale administrativă sau organică;
 Pentru stimularea exporturilor şi asigurarea protecţiei economiei naţionale să se pună
accentul pe utilizarea cursului de schimb (devalorizări substanţiale) sau a politicii comerciale (tarif
vamal protecţionist, bariere netarifare). De altfel, aceste dileme au fost recunoscute şi de instituţiile
care s-au implicat în procesul de tranziţie către economia de piaţă: FMI şi Banca Mondială. Dacă la
52
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

începutul transformărilor din Europa Centrală şi de Est, recomandările instituţiilor financiare1 se


puteau subscrie cuvintelor cheie: austeritate fiscală, privatizare, liberalizarea pieţei, la aproape un
deceniu de aplicare (sau încercare) de aplicare a acestor recomandări, s-au recunoscut limitele
acestora şi necesitatea abordării complexe a problemelor pe care le implică tranziţia. Piaţa nu umple
automat un gol, de aceea privatizarea trebuie să meargă în tandem cu crearea locurilor de muncă. De
asemenea, nu trebuie subestimate costurile acestui proces şi impactul asupra populaţiei, pentru că
realizările din domeniul economic se pot nărui foarte uşor sub impactul unui dezechilibru social grav.
Criticile aduse instituţiilor internaţionale sunt chiar ale foştilor înalţi funcţionari ai acestor organisme.
În lucrarea sa„Globalization and its discontents”, Joseph Stiglitz, fost vicepreşedinte al Băncii
Mondiale şi laureat al premiului Nobel pentru economie, aprecia că „...managementul economic
modern este similar războiului modern...din hoteluri luxoase, se pot impune politici 1 aceste
recomandări sunt cunoscute sub denumirea de Consensul de la Washington, iar evaluările ulterioare
sunt grupate sub numele de Consensul Post-Washington asupra cărora ar trebui să gândim de două
ori, dacă am cunoaşte oamenii a căror viaţă a fost distrusă...”.87
La doua decenii de la declanşarea procesului de tranziţie, evaluările acestui proces arată,
deopotrivă, realizări extrem de importante, dar şi paşii ce mai trebuie parcurşi. În primii ani ai
tranziţiei, majoritatea ţărilor au liberalizat preţurile şi comerţul, iar câteva dintre ele au atins niveluri
substanţiale ale privatizării întreprinderilor mici şi mijlocii. În majoritatea ţărilor, privatizarea este
aproape încheiată, mai fiind în derulare marea privatizare. Sectorul privat contribuie cu cca. 70% la
formarea PIB –ului în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, iar 10 din statele foste
comuniste au aderat la UE. În alte domenii, însă, progresele nu au fost atât de importante. Domeniul
financiar, reforma sectorului public, protecţia socială, restructurarea fostelor întreprinderii şi
concurenţa continuă să înregistreze realizări mai puţin importante. Subestimarea necesităţii luptei
împotriva sărăciei şi insistarea pe privatizarea rapidă, pentru dezvoltarea sectorului privat, în absenţa
unui suport legal şi instituţional, au dus la cronicizarea unor fenomene negative.
În plus, a fost ignorată lipsa resurselor financiare, ceea ce a condus la îndatorarea multor ţări
din regiune, unele dintre ele acumulând datorii foarte mari, cu efecte economice negative. Un aspect
interesant în legătură cu tranziţia la economia de piaţă îl reprezintă aprecierea încheierii acestui proces.
În opinia mea, încheierea tranziţiei este în mare măsură o decizie politică, ce ţine de contextul
particular al situaţiei din această regiune. Ţările din fostul lagăr comunist şi-au manifestat dorinţa de a
87
Ibidem, p.45
53
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

adera la Uniunea Europeană încă din primii ani ai deceniului 10. Ţările Europei Occidentale au
considerat, dincolo de interesele lor economice, o datorie morală şi o reparaţie adusă tolerării timp de o
jumătate de veac a unui regim comunist totalitar în zonă, ceea ce a determinat o atitudine extrem de
favorabilă faţă de aderarea la UE. 88

88
Ibidem, p.45
54
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

Concluzii

Sfârşitul comunismului a provocat în mod rapid şi brutal mutaţii culturale foarte profunde în
societăţile din Europa Centrală şi de Est, care traversează de atunci, după cum afirmă Y. Znepolski „un
fel de vid cultural”89. Reperele culturale ale celor peste 45 de ani de comunism au devenit inadecvate şi
inoperante, atât pentru elite, cât şi pentru cetăţeni. „Societăţile reieşite din comunism suferă în special,
notează G. Hermet, de o anomie rezultată dintr-o profundă criză a valorilor” 90. De aici, rezultă, cum
este şi firesc, un anumit sentiment de insecuritate în plan individual şi colectiv, dar şi tentaţia de a-şi
calma neliniştea sau spaima printr-o retragere în obişnuinţele şi certitudinile trecutului.
În acest sens, deziluzia democraţiei în Europa postcomunistă traduce, şi ea, o criză de
identitate a societăţilor din Europa Centrală şi de Est, datorată atât pierderii de repere politice
tradiţionale, cât şi modernizării economice şi culturale. Confruntată cu provocarea imensă a unei
mutaţii pe cât de brutală, pe atât de radicală la toate nivelurile existenţei lor, aceste societăţi cunosc
astfel o profundă criză de identitate, dublată de o criză de modernitate. La modul general, putem vorbi
de doi indicatori sociali care definesc în mod clar starea de tulburare colectivă care loveşte aceste
societăţi de la începutul procesului de tranziţie: reducerea ratei natalităţii, fapt important şi alarmant în
viziunea specialiştilor, în cea mai mare parte a statelor şi, în special în Europa de Sud-Est, exodul
masiv al forţei de muncă. În realitate, însă, trecerea într-un ritm foarte accelerat de la o lume închisă la
o lume deschisă obligă societăţile postcomuniste să-şi regândească în întregime reperele, normele şi
valorile şi oarecum să se „reinventeze” pe ele însele91. Sarcina este imensă dar fără doar şi poate pe
măsura influenţei pe care a avut-o comunismul. Pornit de la ideea fundamentată mai ales istoric în
literatura de specialitate a unor identităţi colective în subarii precum Europa Centrală, Europa de (Sud-
Est) şi continuând cu trecerea în revistă a posibilelor lor delimitări, cauze şi implicaţii, studiul de faţă s-
a confruntat în atingerea primului său obiectiv asumat cu problemele ridicate de: varietatea extremă,
89
Yvailo Znepolski, «L’autre culture européenne», AGIR -Revue Générale de Stratégie, n° 19, (2004): 41,
http://www.societe-de-strategie.asso.fr/agir.php?id=19
90
Guy Hermet, Le passage à la démocratie, Presses de Sciences Po, (1996): 111,
http://www.unesco.org/most/wsf/english/participants.shtml
91
A se vedea pe această temă, Joanna Nowicki, «La crise des références et la reconstruction de l’identité en Europe du
Centre-Est», în Joanna Nowicki ( dir.) Quels repères pour l’Europe ?, (L’Harmattan, 1996): 9-35; de asemenea
contributiile apărute sub coordonarea lui Patrick Michel, Europe centrale, la mélancolie du réel, (CERI/Sciences Po –
Autrement, 2004), http://www.sferapoliticii.ro/sfera/144/art09-claret_sinescu.html
55
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

funcţie de autor, a delimitărilor subspaţiilor ariei şi, consecutiv, dificultatea (dacă nu cumva
inoportunitatea) abordării tranziţiilor în discuţie ca pe un tot unitar de tipul unui lanţ precum cel
inspirat de teoria dominoului (a contagiunii).
Dincolo de un oarecare tipar comun al politicilor comuniste de inspiraţie moscovită în aria
postbelică, luarea în considerare a trei criterii de comparaţie – tipul fostului regim politic într-o
taxonomie comprehensivă precum cea oferită de Linz şi Stepan (1996); tipul politicilor de dezvoltare
socio-economică din fostul regim; configurarea şi gradul de dezvoltare a societăţii civile prin
antagonism cu cea politică în fostele state comuniste şi impactul ei concret asupra viitoarei tranziţii – a
evidenţiat o diversitate remarcabilă funcţie de ţară de modele de tranziţie de la comunism spre
democraţie. Cum însă nu se pot elimina nici anumite trăsături comune ariei privitor la cauzele,
desfăşurarea şi consecinţele tranziţiei, disputa unicitate/similaritate a respectivelor procese de tranziţie
rămâne una deschisă.
Din 1989 şi până în prezent, într-un răstimp de douăzeci de ani, democraţia a făcut, fără
îndoială, progrese considerabile din punct de vede formal şi material în ţările din Europa Centrală şi de
Est, sub privirea atentă şi datorită acţiunii hotărâte a comunităţii internaţionale, în special a UE. Acest
progres se datorează, însă şi dezvoltării securităţii în cea mai mare parte din aceste state, asigurată prin
aderarea la NATO, precum şi dezvoltării economice considerabile a regiunii, în pofida discrepanţelor
mari apărute între state şi în interiorul statelor. Această progres al democraţiei a fost însă însoţit de
creşterea dezamăgirii politice a cetăţenilor, care afectează toate categoriile sociale.
Cu toate acestea, dezamăgirea democratică în statele post-comuniste nu trebuie să fie asimilată
unei repuneri în cauză a democratizării politice, ale cărei efecte sunt percepute în mod favorabil de
către opinia publică, în pofida unor întârzieri şi obstacole reale evidente. Ea reflectă, în schimb, o
acumulare de frustrări, ce decurg, în acelaşi timp, dintr-o occidentalizare accelerată a modului de viaţă,
o diferenţiere socială considerabil exagerată şi o separare din ce în ce mai puternică dintre popor şi
elitele sale conducătoare. În lista lungă de provocări comune care îşi aşteaptă rezolvarea de la aceste
state, se află, în mod necesar, şi problema redefinirii politicului, debarasat – cel puţin în principiu – de
ideologie şi utopie.

Bibliografie

56
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

1. Bal, Ana , Economii în tranziţie, Oscar Print, Bucureşti, 1997

2. Bederman, D.J., International Law în Antiquity, The American Journal for International Law, New York, pag. 85

3. Bejan, Petru, Ştiinte politice, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 2005

4. Bobbio, Roberto, Libertalism şi democratie, Ed.Nemira, Bucureşti, 1998

5. Boia, Lucian, Mitul democraţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

6. Carpinschi, Anton, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi, 1992


7. Carpinschi, Anton, Doctrine şi sens în gandirea politică, Ed. Institutul European, Iasi, 1995
8. Carpinschi, Anton, Pouvoir et avoir. Mechanismes etatiques et para-etatiques de l’allocation des valeurs dans un
pays post-communiste, Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, seria Sociologie-politologie, tom IV-V,
2000-2001
9. Carpinschi, Anton şi Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului. Tratat, vol. 1, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1998
10. Câmpeanu, Pavel, Abandonarea tranziţiei, Sfera politicii, nr.5, 1993
11. Colas, Dominique, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
12. Constant, Benjamin, Scrieri politice, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 24

13. Crăiuţu, Aurelian, O dilemă: eficienţă versus egalitate, Sfera politicii, nr.5, 1993

14. Crăiuţu, Aurelian, Elogiul libertăţii: studii de filosofie politică, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

15. Dahl, Robert, Despre democraţie, Ed. Institutul european, Iaşi, 2003

16. Dahl, Robert, Democraţia şi criticii ei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000

17. Dahl, Robert, Equality versus inequality, PS: Political Sciences and Politics, vol.29, nr.4, 1996

18. Dahl, Robert, The past and the future of democracy, Paper 5/1999, Centro Interdipartamentale di Ricerca sul
Cambiamento Politico, Universita degli Studi di Siena, 1999

19. Dahrendorf, Ralf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001

20. Dârdală, Lucian-Dumitru, Teza de doctorat: Empiric şi normativ în analiza procesului de democratizare din
România post comunistă, Iaşi, 2007

21. Diamond, Larry, Chu, Yu-han, Plattner, Marc F., Tien, Hung-mao, Cum se consolidează democraţia, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004
22. Diamond, Larry, Is rhe Third Wave Over, Journal of Democracy, vol.7, nr.3, 1996
23. Diamond, Larry, Civil society and the development of democracy, Estudio/Working Paper 1997/101, Center for
Advanced Study in the Social Sciences, Juan March Institute, Madrid, 1997
24. Diamond, Larry, Political culture and democratic consolidation, Estudio/Working Paper 1997/101, Center for
Advanced Study in the Social Sciences, Juan March Institute, Madrid, 1998
25. Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009

26. Drâmba, Ovidiu , Istoria Culturii şi Civilizaţiei, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2009

27. Dumitrescu, Sterian, Bal, Ana , Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, pg. 208-362
57
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

28. Elster, Jon şi Rune Slagstad, Constitutionalism and democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1988
29. Ekiert, Grezegorz, Hanson, E. Stephen, Capitalism şi democraţie în Europa centrala şi de est, Polirom, Iaşi, 2010

30. Fairbanks, Charles A. Jr., Revolution reconsidered, Journal of Democracy, vol. 18, nr.1, 2007

31. Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

32. Finley, M.I., Vechii greci, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974

33. Frigioiu, Nicolae, Politologie şi doctrine politice, vol2. Puterea şi imaginarul puterii, Ed. Economica, Bucureşti,
2010.

34. Glotz, Gustave, The Greek City and Its Institutions, Ed. Routledge, London, 1965
35. Goodin, Robert şi Hans-Dieter Klingemann, Manual de ştiinţă politică, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
36. Huntigton, Samuel, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
37. Ivan, Gabriel, Câte Europe?, Sfera politicii, nr.7, 1993
38. King, Charles, Post-postcommunism: transition, comparison, and the end of „Eastern Europe”, Wold Politics,
vol. 53, oct. 2000
39. Lanski, K., Transition from command to market economies în Central and Eastern Europe, WIIW, 1990
40. Lewis, Paul, The „third wave”of democracy in Eastern Europe: comparative perspectives on party roles and
political development, Party Politics, vol.20, nr.1, 2004
41. Lijphart, Arend, Democraţia în societăţile plurale, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
42. Mărginean, Ioan: O analiză morfologică a fundamentelor libertăţii (A Morphological Analysis of Liberty's
Foundations), Romanian Journal of Sociology No. 1-2/1990

43. Mărginean, Ioan, The Social and Political Context of the Transition to Market Economy in Romania, capitol în
volumul: Society and Politics în South-East Europe (Editor: Nikolai Genov), National and Global Development,
Sofia, Bulgaria, 1996

44. Montgomerey, John W., Drepturile omului şi demnitatea umană, Ed.Cartea creştină, Oradea, 2009

45. Mungiu-Pippidi Alina, Beyond the new borders, Journal of Democracy, vol.15, nr.1, 2004

46. Negriţoiu, Mişu, Salt înainte, Editura Expert, Bucureşti, 1997, pg.58
47. Pavel, Dan, Prima breşă- analiză asupra Convenţiei Democratice din România, Sfera politicii, nr.8, 1992
48. Pârvu, Ilie , Epistemologie. Orientări contemporane, Editura Politica, Bucureşti, 1974

49. Pîrvulescu, Cristian, Guvernul între Parlament si Preşedenţie, Sfera Politicii, nr.13, 1994

50. Preda, Cristian, Ce e o bună comunitate politică? (I, II), Sfera politicii, nr.29-30, 31, 1995

51. Rotbard, N. Murray, Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles, Mises Institute, 2006

52. Rousseau, Jean Jacques, Despre contractul social, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008

53. Scott, C. James, În numele statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condiţiei umane., Ed. Polirom, Iaşi, 2006

54. Sgard, J., De la necessite du droit et de l’Etat dans le passage a l’economie de marche în Problemes economiques
nr. 2441/11 oct. 1995

58
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

55. Soulet, Jean Francois , Istoria Europei de est de la al doilea război mondial până în prezent, Ed. Historia,
Bucureşti, 2008

56. Tănase, Stelian, Pseudopolitica, Sfera politicii, nr.4, 1993

57. Vrabie, Genoveva şi Marius Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004

58. www.wordbank.org

59. www.onuinfo.ro

Cuprins

Introducere........................................................................................................................2

59
PROBLEME ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRAŢIEI ÎN ESTUL EUROPEI

CAP.I Democraţia - trăsături generale................................................................................5

a. Scurtă introducere în istoria democraţiei.....................................................................5

b. Tipologia democraţiei................................................................................................10

c. Valorile şi principiile fundamentale ale democraţiei...................................................17

d. Funcţionarea democraţiei..........................................................................................19

CAP.II Democraţia în estul Europei....................................................................................22

i. Scurt istoric al instaurării democraţiei în estul Europei ...........................................22

ii. Regimurile democratice din perioada interbelică - caracterizare............................24

CAP.III Tranziţie şi consolidare democratică în estul Europei............................................35

1. Perspective comparative asupra culturii politice...............................................35

2. Necesitatea consolidării democraţiei...................................................................40

3. Specificitatea democraţiei consolidate..............................................................41

4. Tranziţia în Europa Centrală şi de Est.................................................................44

Concluzii..........................................................................................................................55

Bibliografie.......................................................................................................................56

Cuprins.............................................................................................................................59

60

S-ar putea să vă placă și