Schiţe hărţi : RODIC-A MĂRIA NICULESCU

Coperta : ILIE VICTOR

MfâÂRA TURCU

itinerare

gice
NI
A

E D IT U R A S P O R T -T U R 1 S M
Bucureşti
198
5
CUVÎNT ÎNAINTE

Cercetările arheologice din Muntenia, cu o veche

tradiţie atestată încă din prima jumătate a veacu-
lui al XIX-lea, au avut, dintr-un început, atît rolul
de a completa izvoarele istoriei, cit şi de a permite
diferiţilor colecţionari posibilitatea de a achiziţiona
obiectele integrate în iinal în colecţiile lor.
Printre colecţionarii cei mai activi ai veacului
trecut poate fi considerat banul Mihalache Chica
— fratele domnitorului Grigore al IV-lea Chica
aflat — prin activitatea lui arheologică încadrată
în perioada 1831—1842 — în concurenţă cu cum-
natul său Nicolae Mavros, posesor al unei intere-
sante colecţii, donată în anii 1862—1864 Muzeului
Naţional.
După anul 1830, preocupări asemănătoare a avut
şi Dimitrie Pappazogîu, o dată cu intrarea sa în
cadrele armatei.
Prin cercetări arheologice realizate deseori cu
mijloace personale, mai rar cu modeste subvenţii
acordate de stat sau prin donaţiile unor cetăţeni,
D. Pappazogîu a strîns, cu multă rîvnă şi migală,
obiecte al căror număr notat într-o însemnare per-
sonală, în preajma anului 1880, se ridica la cifra
de l 707. Aceste piese le-a consemnat într-un cata-
log şi le-a clasificat în cadrul casei sale muzeu si-
tuată în Bucureşti, pe Calea Văcăreşti nr. 151. în
fapt, activitatea lui Dimitrie Pappazogîu este legată
şi de îmbogăţirea Muzeului Naţional, prin noi piese
achiziţionate, datorate cercetărilor arheologice or-
ganizate de pasionatul colecţionar în iostele judeţe
Dolj şi Romanaţi (în anul 1870), precum şi la
Tînganu-IHov (1873) spie a găsi obiecte antice pe
care să le doneze „muzeului naţiunii". Printre pri-
mii cercetători, el a îolosit sistemul investigării
arheologice a locurilor ştiute sau presupuse a fi
iost teatrul unor lupte sau bătălii importante din
trecut. Astfel, spre exemplu, din pretinsul perime-
tru în care s-ar fi desfăşurat bătălia de la Rovine
(1394), între oastea munteană condusă de Mircea
cel Bătrîn şi trupele invadatoare otomane, ce inclu-
dea după părerea lui D. Pappazoglu localităţile
Bărcăneşti, Bărbătescu, Roşi şi Coîceacu, aşezate
pe valea lalomiţei, strînsese, printre altele, după
propria lui mărturisire mai multe feluri de săgeţi,
o sabie lată şi lungă cu două tăişuri, toporaşe şi
pinteni. Din zona Călugărenilor, unde, la 13 august
1595, a avut loc bătălia dintre Minai Viteazul şi
Sinon Paşa, a adunat „o mică ghiulea, un toporaş
înflorat cu argint şi mai multe săgeţi".
Călătoriile sale de lucru, depistare şi culegere a
diferitelor relicve, din care unele au însemnat ade-
vărate campanii de săpături arheologice, au dat la
iveală cantităţi impresionante de obiecte.
Cezar Bolliac, cunoscut poet şi scriitor progre-
sist, luptător paşoptist şi unionist, arheolog şi co-
lecţionar, a publicat în anul 1845 Itinerarul arheo-
logic, scriere menită să evidenţieze bogăţia vesti-
giilor trecutului, lucrare continuată apoi cu
Excursiune arheologică din 1869. De asemenea, ga-
zeta „Trompeta Carpaţilor" de sub conducerea sa
a avut, în perioada 1869—1876, o rubrică arheolo-
gică, unde au apărut o serie de articole de profil.
In Excursiune arheologică C. Bolliac face o pre-
zentare adresată ministrului cultelor şi instrucţiu-
nii publice, informînd asupra faptului că după cer-
cetările de la Cobia Veche de pe Telejenel şi Ti-
nosu a plecat spre Dunăre, unde a făcut o călătorie
de 43 de zile pe malul fluviului, începînd cu ceta-
tea Giurgiu. El menţionează că mergînd spre Ale-
xandria a văzut „movilele" romane, iar apoi s-a
îndreptat către cetatea Frumoasa, situată lingă
Zimnicea, unde a întreprins săpături, a întocmit
planul cetăţii şi a găsit „...fragmente de oase... şi
cîteva bîrne putrede". De la Frumoasa, C. Bolliac

6
s-a oprit la Zimnicea unde a descoperit ceramică şi
obiecte din fier. în continuare a efectuat săpături
la Turnu Măgurele, iar la 20 km de oraş a văzut
cetatea romană Băneasa. Aici a strîns ceramică
getică ci romană, monede de la împăraţii romani
Antoninus Pius şi Caracal/a, în cele din urmă, a
trecut Oltul spre Celei în scopul de a-şi continua
observaţiile şi cercetările în Oltenia.
Tot în anul 1869 Cezar Bolliac mai vizitează aşe-
zările preistorice Tinosu şi Pucheni, unde găseşte
vestigii dacice -, in acelaşi an devine preşedintele
Comitetului arheologic din Bucureşti, format din-
tr-o serie de personalităţi ale timpului : Alexandru
Odobescu, A. T. Laurian, V. A. Urechia, Aaron
F lor ian.
De altfel, Cezar Bolliac a înaintat Ministerului
Instrucţiunii şi Cultelor o cerere prin care se ofe-
rea să cedeze statului colecţiile sale ,,adunate în
decurs de 20 de ani", în act donatorul menţiona
nu numai componenţa colecţiilor, ci şi starea lor
de conservare. Lor li s-au adăugat donaţiile lui
D. Pappazoglu şi Dimitrie Butculescu, un alt pasio-
nat cercetător al trecutului neamului românesc.
Activitatea pe târîm arheologic a lui Alexandru
Odobescu, primul arheolog român de formaţie şti-
inţifică, părintele arheologiei româneşti, s-a mate-
rializat prin cursul de arheologie ţinut în cadrul
Facultăţii de Litere al Universităţii din Bucureşti,
primul curs universitar publicat în ţara noastră,
în anul 1877, sub denumirea de Istoria archiologiei.
Al. Odobescu caracteriza arheologia drept. :
„...ştiinţa care cercetează datinele şi monumentele
ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi
s-au păstrat pînă Ia noi sau în relaţiuni scrise, sau
în tradiţii orale, sau mai ales în obiecte reale,
plastice şi grafice • ea are sarcina de a aduna şi de
a controla aceste rămăşiţe, pentru a extrage din
studiul lor, special sau comparativ, o cunoştinţă
cit se poate mai deplină despre credinţele, institu-
ţiunile, practicele, uzurile industriale şi artele so-
cietăţilor vechi, adică despre starea morală şi in-
telectuală a omenirii la diferite epoce ale dezvol-
tării sale".
în conferinţa „Artele din România în periodul
preistoric", Al. Odobescu abordează, printre altele,
ornamentele de pe ceramica dacică descoperită la
Piscul Grăsani de către D. Butculescu. Atrage apoi
atenţia asupra vaselor mari, decorate cu călăreţi în
relief, scoase de C. Bolliac de la Zimnicea, al căror
ornament îl pune în legătură cu tema similară a
cavalerului de pe monedele de argint macedonene.
în legătură cu această problemă pentru prima dată
formulată găsim şi o preţioasă constatare arheolo-
gică : identificarea monedelor mari de argint imi-
tate, descoperite pe teritoriul României, ca fiind de
provenienţă dacică.
în ştiinţa arheologiei universale, numele lui
Alexandru Odobescu s-a înscris prin studierea te-
zaurului de la Pietroasa din care a reuşit să vadă
tipărit doar primul volum, celelalte două tomuri
din cadrul monografiei apărînd abia după moartea
autorului.
Prin studiul compoziţiei stilistice a decorului
pieselor din tezaurul de la Pietroasa, Al. Odo-
bescu a ajuns la concluzia că obiectele respective
aparţin mai multor epoci, nu prea îndepărtate în-
tre ele. împrejurările istorice care au determinat
îngroparea acestor valori, el o atribuia regelui got
Athanaric, prin anul 376 e.n., cu ocazia retragerii
acestuia peste Dunăre, în faţa atacului hunilor ve-
niţi dinspre răsărit.
Alexandru Odobescu, ca membru al Comisiei
„documentele" şi istorice a întreprins numeroase
călătorii pentru cercetarea monumentelor istorice
din judeţele Argeş şi Vî/cea.
în deceniul al patrulea al secolului trecut începe
să se contureze în ţara noastră una din disciplinele
ajutătoare ale istoriei, epigrafia, ştiinţa inscripţi-
ilor, al cărei întemeietor poate fi considerat Au-
gust Treboniu Laurian. Este demn de menţionat că,
în anul 1845, A. T. Laurian şi Nicolas Bălcescu au
început să editeze în Bucureşti periodicul „Maga-
zin istoric pentru Dacia".
Prin activitatea fructuoasă desfăşurată de Gri-
gore Tocilescu s-au pus bazele ştiinţei arheologice
româneşti pe teren, orientată asupra cercetării
limes-ului Transalutanus şi asupra valurilor antice,
din centrul Dobrogei între Cernavoda şi Constanţa.
El a descifrat peste 600 inscripţii şi a identificat

8
castre şi oraşe romane din fosta Dacie. Rezultatele
acestei munci asidue Grigore Tocilescu le-a mate-
rializat în lucrarea Fouillés et Recherches archéo-
logiques en Roumanie. De asemenea, el a fost pri-
mul cercetător care a reunit toate informaţiile li-
terare, lingvistice şi arheologice ce cuprindeau
date despre preistoria şi istoria Daciei, pînă la
transformarea acesteia în provincie romană -, re-
zultatul cercetărilor 1-a constituit teza sa de doc-
torat, publicată în România, în anul 1880, şi inti-
tulată Dacia înainte de romani.
Vasile Pârvan, personalitate marcantă atît în şti-
inţa românească, cît şi peste hotare, pasionat cer-
cetător şi cunoscător neîntrecut al istoriei vechi, a
imprimat arheologiei din România un curs nou,
ascendent. Sub directa sa îndrumare s-au organizat
cercetări sistematice pe şantiere importante din
Dobrogea, la Ulmetum (1911—1914) şi Histria (lu-
crări începute în anul 1914). Ajutat de elevii şi
colaboratorii săi, a efectuat cercetări în aşezări
neolitice şi geto-dacice, punînd în acest fel. în de-
ceniul al treilea al secolului nostru, împreună cu
loan Andrieşescu temelia arheologiei comunei pri-
mitive din Iară noastră.
Elevii şi colaboratorii lui V. Părvan au iniţiat
în anii 1924—1925 cercetări arheologice în Munte-
nia, avînd drept obiectiv aşezările din epoca co-
munei primitive existente de-a lungul Dunării şi la
nord de fluviu ; la săpături au participat : Radu şi
Ecaterina Vulpe (la Tinosu pe Prahova), Ion Nestor
(la Glina-Bobeşti şi Bălăceanca), Vladimir Dumi-
trescu (la Sultana, Gumelniţa, Căscioarele, Span-
ţov, Mînăstirea, lacul Boian), Gheorghe Ştefan,
Vasile Christescu şi alţii.
Vasile Pârvan a publicat o serie de lucrări refe-
ritoare la istoria şi arheologia greco-romană prin-
tre care amintim începuturile vieţii romane la gu-
rile Dunării (rezuma rezultatul cercetărilor arheo-
logice din Dobrogea) şi La penetration hellénique
et hellénistique dans la vallée du Danube. In anii
1924—1925 a întemeiat şi periodicul de limbă fran-
ceză „Dacia. Recherches et découvertes archéolo-
giques en Roumanie", unde se publicau curent re-
zultatele cercetărilor arheologice din ţară.

9
 In anul 1926 savantul român a terminat lucrarea sa
monumentală Getica. O protoistorie a Daciei,
voluminoasă sinteză redactată intr-un interval de
mai puţin de patru ani, reprezentînd o importantă
cotitură in activitatea lui Vasile Părvan, intriicit
ii adăuga o nouă preocupare in legătură cu creaţia
materială şi spirituală a geto-dacilor, fiind prima
sinteză asupra vieţii strămoşilor noştri din Cimpia
Română. Ultima sa scriere, Dacia. Civilizaţiile
antice din ţările carpato-danubiene, dată la tipar
in Anglia, apărea abia după moartea eminentului
proiesor şi cercetător. V. Părvan analiza aici cul-
tura geto-dacilor in mileniul I i.e.n., din momentul
contactului acestora cu influenţele villanoviene,
scitice, greceşti, celtice şi romane, pină la începu-
turile romanizării. Tradusă şi adnotată de Radu
Vulpe, lucrarea a fost reeditată de patru ori la
Bucureşti.
lo a n An d ri e ş e s c u, el e v ş i c ol a b o r a t o r a l l ui
V. Pârvan, a cercetat, in anii 1923—1924, staţiuni
importante din Muntenia, la Zimnicea, Sultana şi
Grăsani. Rezultatele săpăturilor de la Sultana le-a
publicat in ,,Buletinul Comisiei Monumentelor
Istorice" şi in „Dacia" I (1924), iar cele de la Piscul
Grăsani au apărut sub titlul Piscul Grăsani şi des-
coperirile arheologice din vara anului 1923, in
,,Analele Academiei Române", Memoriile secţiei
istorice (seria a lll-a, tomul III, mem. l). Depozitul
de bronzuri de la Drajna 1-a publicat intr-un studiu
din „Dac/a" // (1925) intitulat Noi contribuţii asu-
pra epocii bronzului în România. Depozitul de la
Drajna de Jos şi sabia de la Bucium.
7oan Andrieşescu, împreună cu Ion Nestor, a
efecfuat in anii 1926—1927 importante cercetări la
Sărata Monteoru urmate in 1929—2930 de cele de
la Oinacu. Opt ani mai tirziu a publicat lucrarea
de sinteză Artele preistorice în România.
Animator a! cercetărilor preistorice, preocupat şi
de probleme legate de istoria poporului român,
loan Andrieşescu se afirmă printre altele cu o va-
loroasă contribuţie Replică la afirmarea fără nici
o bază în problema continuităţii şi contribuţia ar-
heologică, cuprinsă in volumul în amintirea lui
C. Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875—
1918), apărut la Bucureşti in anul 1944.

10
 în această perioadă nu este neglijată nici arheo-
logia medievală, printre precursorii ei înscriindu-se
Virgiliu Drăghiceanu. Activitatea sa arheologică
este legată de studierea unor monumente feudale
dintre care amintim pe cele de la Brad, Lapos şi
Tisău din actualul judeţ Buzău şi pe acelea efectu-
ate la Casa Cantacuzinilor de la Măgureni. Dar o
importantă pagină a activităţii sale se leagă de
cercetările de la Curtea de Argeş unde a explorat
Curtea domnească şi biserica Sin Nicoară. Rezutta-
tele obţinute prin cercetările arheologice ale lui
Virgiliu Drăghiceanu au văzut lumina tiparului
într-o serie de publicaţii periodice (,,Buletinul Mo-
numentelor Istorice") şi studii.
Radu Vulpe, un alt elev apropiat al lui Vasile
Pârvan, a publicat încă din perioada studenţiei lu-
crarea Bărăganul în antichitate, unde, pentru prima
dată, semnalează un drum antic în valea lalomi-
ţei, demonstrînd locuirea acestei regiuni în antichi-
tate.
încă de pe băncile facultăţii, Radu Vulpe a în-
treprins cercetări la Piscul Grăsani, Piscul Coconi
si Popeşti. Ultima staţiune o reia apoi în studiu
ani de-a rîndul (1954—1962). Radu Vulpe a căutat
să asocieze rezultatele săpăturilor arheologice cu
informaţiile literare şi epigrafice ale antichităţii.
Astfel el identifică Poiana cu cetatea geto-dacă
Piroboridava, iar acropola Popeşti cu Argedava.
Ca o sinteză a cercetărilor din Muntenia (pe lingă
cele din Moldova efectuate ani de-a rîndul) în anul
1966 Radu Vulpe scrie la un înalt nivel ştiinţific
şi într-o limbă aleasă lucrarea Aşezări getice din
Muntenia.
Un teritoriu aflat, de asemenea, în atenţia cerce-
tărilor arheologice au fost şi Bucureştii. A-Stiel în
anul 1922, C.S. Nicolaescu-Plopşor, elev al lui Va-
sile Pârvan, găseşte, într-o periegheză la Băneasa,
cîteva fragmente ceramice din vîrsta mai veche a
fierului, pe care le publică în ,,Cronica Numisma-
tică şi Arheologică" (1922). Din anul imediat urmă-
tor pînă în 1948, sub egida Muzeului Municipiului
Bucureşti, Dinu V. Rosetti a organizat cercetări,
extinse în 36 de staţiuni arheologice, pe actualul
teritoriu al capitalei. Prin îndelungate observaţii de
teren el a depistat şi studiat o serie de puncte

11
arheologice din care amintim : o aşezare din epoca
bronzului (cultura Clina III), la capătul străzii Zi-
duri din Vii, din marginea lacului Fundeni ; o nouă
cultură a epocii bronzului, pe care a denurnit-o
Bucureşti-Tei (după numele lacului omonim, pe
malul căruia a avut loc descoperirea). ; urme de
vieţuire din prima şi a doua epocă a iierului (la
Ciurel, într-un morntînt de incineraţie, respectiv
la Snagov, Dămăroaia, Popeşti-Novaci) ; vestigii
din secolele IV, VI, Vil, IX şi XIV aflate în punc-
tele Dămăroaia, Bucureştii Noi şi Străuleşti ; peste
linia de centură a oraşului a descoperit şi cercetat
aşezarea neolitică de la Măgura Jilavei pe Sabar şi
pe aceea situată la Vidra, unde a depistat renu-
mita piesă cunoscută sub numele de „Zeiţa de la
Vidra".
Roadele ştiinţifice ale acestor cercetări, apre-
ciate la acea vreme şi peste hotare, au avut ca re-
zultat pe de o parte aportul material care-a îmbo-
găţit muzeul, iar pe de altă parte apariţia unor lu-
crări şi periodice : „Publicaţiile Muzeului Munici-
piului Bucureşti" I—II, 1931—1936, Descoperiri
paleolitice în preajma Bucureştilor şi Săpăturile
de la Vidra ; aceluiaşi autor îi aparţine şi studiul
Beitrăge zur chronologie der rumanischen Bronz-
ezeit.
Activitatea lui Dinu V. Rosetti este meritorie
pentru aria bucureşteană întmcît a identificat
pentru paleolitic, levalossianul şi musterianul -,
pentru neolitic, fazele Bolintineanu şi Vidra ale cul-
turii Boian, precum şi faza A l a culturii Gumel-
niţa ; pentru epoca bronzului, cultura Tei (cu trei
faze) şi cultura Bordei-Herâstrău ; pentru epoca
fierului, staţiunile de la Snagov şi Popeşti.
După anul 1948, o dată cu începerea edificării
socialismului, arheologiei i s-a acordat o mare
atenţie, ea avînd însemnate sarcini în ampla ac-
ţiune de studiere a istoriei patriei.
în prezent, în scopul îmbogăţirii cunoaşterii
trecutului istoric şi a fazelor de dezvoltare ale so-
cietăţii omeneşti, se organizează săpături arheolo-
gice sistematice, în conformitate cu un program
centralizat de cercetare.
Obiectivele majore ale arheologiei noastre con-
temporane au cerut cu prisosinţă lămurirea unor

12
probleme de mare importantă mai puţin abordate in
trecut, cum ar fi studiai asupra formării şi evolu-
ţiei culturii Latène-ului geto-dac. La iei, prin in-
tensificarea cercetărilor de teren s-au adus com-
pletări la istoria culturii din perioada atît de puţin
abordată a începutului epocii feudale româneşti,
precum şi la aceea, nu mai puţin însemnată, a feu-
dalismului dezvoltat plnă în veacul al XlX-lea. Pe
acest făgaş s-a ajuns la cunoaşterea evolutivă a
culturii materiale din perioada de formare a
poporului român.
Ţinînd seama de aceste coordonate generale ale
arheologiei româneşti şi în regiunea Munteniei,
cercetările au fost îndreptate spre perioadele isto-
rice care suscitau un interes deosebit. Astfel, spre
exemplu, pentru comuna primitivă s-au întreprins
săpături într-un mare număr de staţiuni. Amintim
aici şantierul complex de la Căldăraru-Cernica,
condus de Gheorghe Cantacuzino, unde s-au desco-
perit o necropolă neolitică (cultura Boian), aşezări
neolitice (de tip Dudeşti şi Boian), aşezări din
epoca bronzului (de tip Glina şi Tei), aşezări geto-
dacice şi prefeudale, precum şi vatra satului feudal
Mărăcineni. Un alt important şantier neolitic, cu
o bogată locuire, a fost şi acela de la Căscioarele
coordonat de Vladimir Dumitrescu.
Civilizaţia geto-dacilor depistată şi, în cea mai
mare parte, cercetată amănunţit în cele peste 300
de staţiuni a permis cunoaşterea vieţii materiale
şi spirituale a strămoşilor noştri. Rezultatele stră-
daniei specialiştilor au fost sintetizate în numeroase
lucrări dintre care menţionăm : Radu Vulpe, Leş
Gètes de la rive gauche du Bas-Danube et les
Romains, în „Dacia", IV, 1960 •. Constantin Daico-
viciu, Ţara lui Dromichaites, 3957 şi La civilisation
dace et sa place dans la région balkanique, 3962 ;
Dumitru Berciu, Arta traco-getică, 3969 ; Hadrian
Daicoviciu, Dacii, 3965 şi Dacia de la Burebista la
cucerirea romană, 3972 ; Mioara Turcu, Geto-dacii
din Cîmpia Munteniei, 3979 şi foarte multe altele. W
Cercetările arheologice privind perioada romană, »
epoca migraţiilor şi debutul feudalismului tim-
puriu au permis cunoaşterea unor noi culturi ma-
teriale — Militari-Chitila (secolele II—IV), Cimel-
Ipotesti-Cîndeşti (secolele VI—VII) şi Dridu (seco-

13
lele IX—XI) —, precum ş] tipărirea unor mono-
grafii consacrate acesfei îndelungate perioade:
Dintre lucrările existente amintim : Suzana Doli-
nescu Ferche, Aşezări din secolele IIÏ şi IV e.n. în
sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca,
1974 ; Gheorghe Bichir, Geto-dacii din. Muntenia
în epoca romană, 1984 ; Gheorghe Diaconii, Tîrg-
şor. Necropole din secolele III—IV e.n., 1965 ;
Măria Comşa, Cultura veche românească. Aşezările
din secolele VIII—X de la Bucov-Ploieşti, 197S ş.a.
în cadrul activităţii arheologice un loc de seamă ii
ocupă arheologia medievală care are in vedere
cercetarea vestigiilor şi edificiilor feudale de la
Tirgşor, Curtea de Argeş, Tirgovişte, Bucureşti şi
alte localităţi, în Bucureşti, cercetările arheologice
au permis descoperirea celăţuii aşezării, cetăluie
datind din a doua jumătate a secolului al XlV-lea,
precum şi a zidurilor cetăţii Iui V Iad Ţepeş .şi a
vestigiilor Palatului domnesc din secolele XVI—
XVIII. Dinfre lucrările consacrate Bucureştilor
amintim : Panait L Panait, Cetatea Bucureşti în se-
colele XIV—XV, in „Revista Muzeelor", IV, 1969
şi Panait L Panait, Aristide Stefnnescu, Muzeul
Curtea Veche. Palatul Voievodal, 1973.
Datorită importanţei lor multe dintre vestigiile
feudale au fost restaurate şi au primit funcţionali-
tate muzeală.
Vestigiile arheologice scoase la lumină prin
munca de migală a specialiştilor din muzee in co-
laborare cu Institutul de arheologie Bucureşti, îm-
bogăţesc fondurile instituţiilor muzeale cu un nu-
măr apreciabil de obiecte, integrate in patrimoniul
cultural naţional. Astfel, dacă in trecut in regiunea
Munteniei existau doar citeva muzee risipite, as-
tăzi numărul lor a crescut simţitor, menirea aces-
tora constind in a valorifica vestigiile arheologice,
mărturii ale multimilenarei existente a spirituali-
tăţii româneşti.
PR IV IR E SPR E TR EC U TU L
ÎN D E PĂR T A T

Regiunea Munteniei, caracterizată printr-o pro-

porţie echilibrată a diferitelor forme de relief —
munţi, dealuri şi cîmpii —, se întinde pe malul
sting al Dunării, între apele Oltului şi ale Buzău-
lui, limitată către nord de Carpaţii Meridionali.
O particularitate a cadrului geografic din această
zonă a constituit-o întrepătrunderea pădurilor cu
stepa şi a unor cîmpii joase cu terasele, unde apa
aflată la mică adîncime a favorizat, din timpuri
străvechi, locuirea unui teritoriu destul de întins
la adăpostul pădurilor.
De asemenea, poziţia geografică a Munteniei la
răspîntia marilor drumuri — din cîmpia Dunării
spre Carpaţi şi ca atare către marile centre comer-
ciale transilvănene — a determinat o vieţuire in-
tensă, îndelungată şi permanentă a societăţii ome-
neşti din cele mai îndepărtate zori ale istoriei
umanităţii. Astfel, potrivit cu stadiul de astăzi al
documentării arheologice se poate vorbi de înce-
puturile existenţei omului pe aceste meleaguri,
încă din epoca paleolitică, epocă care din punct
de vedere geologic corespunde cu perioada cuater-
nară. în paleolitic, împărţit în trei etape — infe-
rior, mijlociu şi superior —, prin făurirea uneltelor
din piatră cioplită, omul s-a separat definitiv da
regnul animal. Formele primare de economie, cu-
legerea de rădăcini şi fructe, precum şi vînătoarea
de animale mari i-au dat omului putinţa sa evo-
lueze şi, ca urmare, să parcurgă primele etape ale
dezvoltării istorice.
15
 Asupra datei apariţiei omului paleolitic, pe ac-
tualul teritoriu al Munteniei, specialiştii duc încă
discuţii, în acest sens la Ciuperceni (judeţul Te-
leorman), în punctul ,,La Vii", s-a constatat exis-
tenţa unui strat de cultură aflat în partea supe-
rioară a depunerii de loess, ce cuprinde o bogată
industrie de silex bazată pe desprinderea de aşchii
de pe nuclee, însoţită şi de resturi faunistice. S-a
ajuns la concluzia că aceste nuclee, găsite în strat,
sînt de acelaşi tip cu cele identificate pe valea
Dîrjovului, ce aparţin „Culturii de prund" şi, ca
atare, au o vechime de cea l 200 000 — l OOU 000
de ani.
Paleoliticului mijlociu, îi corespund uneltele gă-
site întîmplător pe teritoriul bucureştean în nisi-
păriile de la Herăstrău şi Bucureştii Noi, precum
şi cîteva ustensile din silex depistate prin cerce-
tările arheologice organizate, în anii 1953—1954,
pe dealurile Radu Vodă şi Mihai Vodă.
Prezenţa celor peste o mie de piese-aşchii, lama,
topoare de silex, culese din punctul Malu Roşu
(ia 4 km depărtare de oraşul Giurgiu), fac dovada
unui atelier de prelucrare a cremenii, adusă de la
sudul Dunării, încadrat, după tipul pieselor, în pa-
leoliticul superior. Pentru aceeaşi perioadă de timp
dispunem şi ele descoperirea unei aşezări-atelier
de exploatarea silexului aflata în comuna Lapoş,
judeţul Buzău ; de asemenea, se cuvine a fi men-
ţionate şi depunerile paleolitice de la Tîrgşorul
Vechi şi Vadul Săpat.
în cultura materială a triburilor neolitice (cea
6 000 — 2 000 î.e.n.) prin trecerea de la forma
simplă de culegere a produselor la economia pro-
ductivă s-au realizat mari schimbări în evoluţia
societăţii omeneşti.
Progresele înregistrate în economia vremii se
datoresc, înainte de toate, înnoirilor substanţiale
ce au avut loc în evoluţia forţelor de producţie,
îndeosebi în dezvoltarea uneltelor de muncă.
Folosirea toporului de piatră a determinat un
real progres şi o îmbunătăţire a condiţiilor de lo-
cuit prin faptul că utilizarea lui a permis o mai
bună amenajare a caselor construite la suprafaţa
solului, precum şi -defrişarea unor păduri.
16
 Săpăliga din corn de animal devine unealta fun-
damentală în cultivarea plantelor, iar o gamă în-
treagă de cuţite şi răzuitoare din piatră sau împun-
qătoare de os şi aramă, înlesnesc prelucrarea piei-
lor de animale sau a lemnului. De asemenea,
prisnelele şi greutăţile de lut sînt mărturia torsului
şi ţesutului. Cultivarea primitivă a plantelor şi
creşterea animalelor domestice — forme principale
în economie — sînt completate de meşteşuguri
casnice : tors, ţesut, prelucrarea pietrei, osului,
lemnului şi olăritul.
Dezvoltarea economiei în epoca pietrei şlefuite
a atras şi o nouă formă de organizare socială, aceea
de gintă, apărută în paleoliticul superior, care însă
în neolitic capătă o mai puternică stabilitate prin
unirea a două sau mai multe ginţi, ceea ce a dat
posibilitatea apariţiei unei noi organizări sociale :
tribul.
Progresele înregistrate în evoluţia forţelor de
producţie a permis trecerea grupurilor umane la
sedentarism şi, ca atare, la stabilirea oamenilor în
aşezări.
în faza timpurie a neoliticului muntean se în-
scriu purtătorii culturii Vinca, denumire dată după
o localitate de pe Dunăre, la sud de Belgrad.
Locuinţele sînt de suprafaţă şi îngropate în
pămînt ; în această perioadă se trece şi la amena-
jarea caselor pe pantele înclinate. Uneltele din
silex sînt în special microlitele, cele mai tipice
fiind vîrfurile şi lamele mărunte, alături de care se
răspîndesc şi răzuitoarele de diferite forme.
în Bucureşti s-au cercetat aşezări locuite de
purtătorii culturii Vinca la Dudeşti, pe malul Dîm-
boviţei, într-un loc denumit „Malul Roşu", în satul
Căldăraru de pe malul lacului Cernica şi la Fun-
denii Doamnei, pe un platou de pe malul lacului
Fundeni.
Prezenţa unor unelte microlite lucrate dintr-un
silex care nu se găseşte pe teritoriul Munteniei,
ci la sud de Dunăre, în platforma prebalcanică,
atestă că triburile culturii Vinca de pe aceste me-
leaguri întreţineau legături de schimb cu populaţii
din alte regiuni.

17
 Formele principale ale ceramicii sînt cupele cu
picior înalt şi gol în interior, străchinile şi vasele
bitronconice. Ca motiv decorativ caracteristic se
folosea banda umplută cu puncte, iar în pasta va-
selor se amesteca pleava şi nisipul fin.
în legătură cu un cult al fecundităţii existent în
acele vremuri, se dezvoltă o bogată plastică antro-
pomorfă şi zoomorfă de lut.
După dispariţia purtătorilor culturii Vinca, pe
teritoriul actual al Munteniei a vieţuit populaţia
care a creat cultura Boian, nume dat după aşe-
zarea neolitică de pe malul lacului Boian, din apro-
pierea Călăraşilor. Această cultură materială a fost
constatată din vestul şi centrul Transilvaniei pînă
în R. P. Bulgaria, Respectivele comunităţi aveau
locuinţe îngropate în pămînt (bordeie) ca cele
aflate la Căţelu şi Ciuleşti pe teritoriul Bucureşti-
lor, dar şi de suprafaţă, mai confortabile şi mai
solide, din lut şi lemn, cu o încăpere şi pridvor,
aşa cum s-a descoperit în comuna Petru Rares (ju-
deţul Giurgiu).
Olăria, variată ca forme, se caracterizează prin
decorarea în tehnica exciziei şi a încrustaţiei în
pastă albă, folosindu-se ornamentaţia meandrică-
geometrică.
Descoperirea şi cercetarea unei vaste necropole
de incineratie, din satul Căldăraru, pe malul lacu-
lui Cernica, a permis cunoaşterea unor manifestări
ale vieţii spirituale a acelor oameni.
Datorită descoperirilor arheologice s-a ajuns la
concluzia că în epoca neolitică se practicau atît
înmorrnîntările în poziţie chircită (de la Glina şi
Boian), cît şi cele cu înhumaţii întinşi pe spate (la
Cernica-Căldăraru), toate prevăzute cu un inven-
tar bogat de provenienţă mediteraniană — brăţări,
diademe din perle de aramă aşezate pe piept şi
braţe — procurate pe calea schimburilor intertri-
bale.
Perioada tîrzie a epocii neolitice, corespunde în
Muntenia purtătorilor culturii Gumelniţa. Numele
provine de la o aşezare a acestei culturi, cercetată
la Gumelniţa, în apropierea oraşului Olteniţa. Tri-
burile gumelniţiene răspîndite în egală măsură în
Muntenia, sud-estul Moldovei, Dobrogea, precum
şi pe teritoriul R, P. Bulgaria, au avut ca tip prin-

18
cipal de aşezare tell-ul sau movila. Cele mai bine
cunoscute sînt aşezările de la Vidra, Tangîru, Căs-
cioare, Glina. Comunităţile trăiau pe boturi de dea-
luri, dar, în acelaşi timp, şi pe locuri înălţate,
întărite cu şanţ de apărare ca cel de la Vidra —
la sud de Bucureşti — şi la Teiu (Topoloveni,
judeţul Argeş).
Principalul tip de locuinţă îl constituie casa de
suprafaţă, rectangulară, prevăzută, cîteodată, şi cu
un pridvor. Casele sînt de mici dimensiuni ; for-
mează totuşi o excepţie locuinţa mare de la Tan-
gîru, cu lungimea de peste 14 m, împărţită în mai
multe încăperi.
Un aspect interesant al acestei culturi, din pe-
rioada de sfîrşit a epocii neolitice, îl constituie
reprezentările plastice realizate din lut sau os. Mo-
delările stilizate ale corpului omenesc sau ale di-
feritelor animale demonstrează existenţa unor for-
me de cult ori practici magice, evidenţiind o
deosebită valoare artistică a pieselor respective
prin transpunerea plastică a unor trăsături specific
omeneşti (meditaţia, rîsul).
Dintre reprezentările multiple şi variate ale cul-
turii Gumelniţa, recipientul de cult modelat în
forma unui trup de femeie descoperit la Vidra, şi
cunoscut sub numele de „Zeiţa de la Vidra", con-
stituie un exemplar unic în lumea artei neolitice.
De asemenea, menţionăm pentru frumuseţea sa
inegalabilă şi vasul antropomorf de la Sultana.
Epoca bronzului (2000 — 1200 î.e.n.), caracte-
rizată prin dezvoltarea creşterii vitelor în turmă,
a agriculturii primitive, a metalurgiei bronzului, a
înmulţirii războaielor de jaf, precum şi activitatea
susţinută de schimb au favorizat acumularea de
bunuri personale.
Apariţia plusprodusului a dus la înlocuirea ma-
triarhatului — ca organizaţie socială — cu patriar-
hatul, în care rolul principal în societate revenea
bărbatului.
Procesul istoric de dezvoltare a grupurilor tri-
bale de pe teritoriul României, în cadrul epocii
bronzului, se caracterizează prin aspecte de cultură
materială care au cuprins arii geografice diferite.
Astfel, în perioada timpurie a epocii bronzului,
Muntenia, Oltenia şi sud-vestul Transilvaniei au
19
fost populate de triburile caracteristice culturii
Glina III-Schneckenberg, care erau stabile şi prac-
ticau o economie productivă bazată pe agricultura
primitivă şi păstorit, dar în această vreme avînd o
preocupare în plus în raport cu epoca precedentă,
aceea a prelucrării bronzului.
Cultura Glina III, este numită astfel în literatura
de specialitate după nivelul al treilea din tell-ul
de la Glina, situat în apropiere de Bucureşti,
Datorită pămîntului lor mănos terasele apelor au
determinat fixarea unor populaţii ce se ocupau cu
păstoritul şi agricultura, fapt dovedit de inventarul
aşezărilor aflate în localităţile Văcăreşti, Brăteştii
de Jos (ambele din judeţul Dîmboviţa), Buget, Ilfo-
veni, Popeşti, Glina, Budeşti, Vasilaţi, Odaia Tur-
cului, Crivăţ (toate în judeţul Giurgiu), Roşu (Bucu-
reşti), Militari (Bucureşti), unde uneltele din silex,
piatră şi os abundă, în această epocă olăritul a
reprezentat un meşteşug larg răspîndit, vasele des-
coperite în locuiri fiind lucrate din lut fin, frumos
lustruite, bine arse şi înfrumuseţate prin aplicaţii
plastice, impresiuni, ori acoperirea recipientelor cu
barbotină sau striuri aplicate cu măturică.
Dezvoltarea forţelor de producţie a dat posibi-
litatea triburilor autohtone să evolueze în timp,
creînd astfel o nouă cultură materială, cultura Tei,
a cărei denumire provine de la descoperirea unei
staţiuni situată în Bucureşti, pe malul lacului Tei.
Aria ei de raspîndire cuprinde numai Muntenia —
Vîforîta, Perşinari, Cazaci, Popeşti, Budeşti, Vasilaţi
şi raza oraşului Bucureşti (Tei, Căţelu Nou, Chitila,
Bragadiru, Văcăreşti) — şi Ţara Bîrsei.
Uneltele de producţie se lucrau din aceeaşi ma-
terie primă, folosită şi în cultura Glina III, pe care
a urmat-o în timp.
Vasele, felurite ca forme şi decor, aduc elemente
noi prin profilele ceramice existente : castronul şi
ceaşca, precum şi prin ornamentarea în noua teh-
nică a inciziei punctate şi încrustaţia cu pastă albă,
motive ornamentale ce au la bază elementul spi-
ralo-meandric.
Cultura Monteoru, cunoscută în Muntenia, în
mod deosebit, prin cercetările arheologice realizate
la Sărata-Monteoru, Aldeni, Berea şi altele, se re-

20
 marcă prin cana, ceaşca, castronul şi vasul de pro-
vizii, ornate prin incizii şi decor în relief.
Perioada de sfîrşit a epocii bronzului în Mun-
tenia se caracterizează prin cultura Coslogeni, des-
coperită pentru prima dată în comuna cu acelaşi
nume ; în prezent, aceasta s-a constatat şi pe te-
•ritoriul oraşului Bucureşti, prin cercetările de la
Chitila, de la punctul „Fermă".
Prima epocă a fierului (Hallstatt-ul), cuprinsă
între 1200—450 î.e.n. reprezintă o etapă de progres
a societăţii omeneşti.
O conturare mai precisă a caracteristicilor
acestei perioade de timp s-a petrecut după anul
800 î.e.n., cînd în cea mai mare parte a ţării, inclu-
zînd şi teritoriul actual al Munteniei, s-au răspîndit
triburile purtătoare ale culturii Basarabi. Urmele
materiale ale acesteia pot ii urmărite prin uneltele,
armele şi chiar obiectele de podoabă datorate mai
ales descoperirilor de la Radovanu, Curcani, Chir-
nogi, Budeşti, Teiu, Valea Voievozilor, Românu şi
altele ; în aceeaşi perioadă se poate încadra şi va-
lul de apărare al locuirii de la Popeşti.
Olăria specifică acestei culturi cuprinde ceaşca
cu tortile supraînăltate, vasul bitronconic, de cu-
loare neagră, cu un luciu metalic la exteriorul re-
cipientelor, decorate prin caneluri oblice, elemente
ce-au aparţinut primei epoci a fierului, cînd tracii
nord-dunăreni, au venit în contact direct cu lumea
greacă, scită şi ilirică. Aceştia au influenţat cu noi
forme de viaţă ce se vor definitiva în cadrul cul-
turii Latène geto-dacice.
Civilizaţia geto-dacilor, locuitori şi ai Munteniei
a preocupat încă din secolul trecut pe diferiţi cer-
cetători ca Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian,
Dimitrie Butculescu şi Grigore Tocilescu, urmaţi
de loan Andrieşescu, marele savant Vasile Parvan,
Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe, Hadrian Dai-
coviciu şi alţii. Datorită cercetărilor arheologice
recente s-a ajuns la concluzia că în Muntenia nu-
mărul aşezărilor strămoşilor noştri geţi depăşeşte
cifra de 300, ceea ce dovedeşte o densitate ridi-
cată. Dintre acestea unele ca cele de la Popeşti,
Zimnicea, Radovanu, Tinosu, Piscul Coconi, Ce-
tăţeni au avut o deosebită importanţă econoinico-
politică.
21
 Continuînd obiceiurile înaintaşilor, geto-dacii
şi-au întemeiat în numeroase locuri fie aşezări de
tip rural, fie centre fortificate şi aglomerate în
spaţii restrînse.

Fructieră şi strachină geto-dacice lucrate la roată.

Indiferent de caracterul aşezărilor, acestea au

fost situate în apropierea apelor curgătoare, pe
terasele joase sau înalte ale nurilor, pe boturi de
dealuri, înconjurate de două sau de trei părţi
de ape.
Aşezările fortificate de la Zimnicea, Roşiori de
Vede, Albeşti, Orbească de Sus, Piscul Grăsani,
Popeşti-Novaci, Radu Vodă (Bucureşti) ş.a. plasate
pe platouri şi prevăzute cu şanţ de apărare, ori cu
un şanţ şi o palisadă, sau uneori cu şanţ şi val
de pămînt sîrit mai rar întîlnite în Muntenia, com-
parativ cu cele deschise, nefortificate.
22
 în toate locuirile indiferent de tipul lor s-a aflat
un bogat inventar alcătuit din unelte de producţie,
obiecte de uz casnic, accesorii, arme realizate din
fier, precum şi ceramică lucrată cu mina ori îa
roată.

Oglindă din bronz geto-dacică (după Mioara Turcu, Geto-dacii

din Cimpia Munteniei, 1979).

Prin analiza obiectelor descoperite se pot recon-

stitui îndeletnicirile strămoşilor noştri. Menţionăm
că fierul, din care ei şi-au realizat uneltele şi ar-
mele, era extras şi prelucrat local. Chiar şi aici,
unde minereurile de fier sînt sărace, există dovezi
ale prelucrării acestui metal, fapt atestat de cup-
toarele de redus minereul de la Bracţadiru (Bucu-
reşti), de la Radovanu şi de la Rociu. De asemenea,
inventarul bogat al locuinţelor, dă posibilitatea de
a se constata omogenitatea culturii geto-dace. Ast-
fel, în cadrul ceramicii au fost realizate anumite
forme preluate din epoca bronzului sau din Hall-
statt, iar în artă unele obiecte de podoabă sînt
transpuse din epoci anterioare, în acest sens măr-
turie stau brăţările torsionate folosite în epoca
bronzului, cărora în perioada imediat următoare li
s-au adăugat la extremităţi capete de şerpi stilizaţi
(tezaurele aflate la Herăstrău-Bucureşti şi Bălă-
neşti), colierele, lanţurile împletite din fire de ar-
gint (tezaurul de la Vedea), aplicele, inelele. Toate
aceste elemente demonstrează cu prisosinţă măies-
tria geto-dacilor în arta argintului, artă dezvoltată
in secolele I î.e.n. — I. e.n. cînd de altfel se înca-
drează tezaurele din ţara noastră.

23
 Indiciul cel mai edificator asupra nivelului atins
de geţi atît în activitatea economică, cit şi în dez-
voltarea socială, îl dovedeşte rapiditatea şi inten-
sitatea cu care ei au adoptat moneda, care pentru
început imita moneda greco-macedonenă, ca o con-

0 ,1 6 3

Obiecte de uz casnic (sus) şi teacă de pumnal (jos) descope-

rite la Cătelu Nou şi, respectiv, Popeşti (după ,,Cercetări
arheologice în Bucureşti", l, 1963 şi Radu Vulpe in „Materiale
si cercetări arheologice", III, 1957).

secinţă a relaţiilor de schimb intens existent între

cele două populaţii.
Istoria politică a geto-dacilor este cunoscută în
cea mai mare parte datorită izvoarelor literare an-
tice. Astfel, spre exemplu, , .părintele istoriei",
Herodot, ne descrie evenimente petrecute în veacul
al VI î.e.n., din care rezultă vitejia strămoşilor
noştri. De asemenea, expediţia lui Alexandru Mă-

24
 cedon la Dunărea de Jos, unde geţii au opus o pu-
ternică rezistenţă a fost relatată de scriitorul grec
Arrian.
Sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. şi începutul
celui următor, marchează in Cîmpia Munteniei,
formarea unei mari şi puternice uniuni tribale ge-to-
dacice, condusă de Dromichaites.
Un eveniment de seamă petrecut în veacul al
II-lea î.e.n. a fost expansiunea Romei în răsărit ca
urmare a războaielor sale cu Macedonia, în această
perioadă geţii nu au încetat nici un moment să
vină în ajutorul populaţiilor învecinate ; illiri, traci,
scordisci şi tribalii. Astfel cea mai veche trecere
a dacilor, ca aliaţi ai scordiscilor, dincolo de Du-
năre este cunoscută în anii 109—106 î.e.n. Ei sînt
învinşi şi respinşi de M. Minucius Rufus, guverna-
torul Macedoniei.
O altă campanie din anul 74 î.e.n. a romanilor
conduşi de C. Scribonius Curio a fost întreprinsă,
probabil, în scopul urmăririi unui grup de geto-
daci. Urmăritorii romani au ajuns pînă la Dunăre,
fără a o trece.
Un veritabil pericol pentru romani, 1-a constituit
formarea în deceniul al treilea al secolului I î.e.n.
a statului centralizat geto-dac realizat de către
Burebista. Izvorul principal, scris, pentru epoca
acestui mare conducător geto-dac rămîne geogra-
ful Strabon.
La începutul primului război daco-roman din
anii 101—102 e.n. teritoriile Munteniei şi Moldovei
de Jos aparţineau Daciei, dar la sfîrşitul anului
102 aceste regiuni se găseau sub controlul Impe-
riului roman. La începutul perioadei de ocupaţie
a Daciei de către romani, Muntenia rămîne în ace-
eaşi situaţie, fiind o zonă supravegheată de către
armatele învingătoare şi străbătută de drumurile
ce făceau legătura între Dacia şi Moesia Inferioară.
Aceste drumuri urmau văile nurilor sau le între-
tăiau. La răsărit de Olt în afară de căile naturale
ale Argeşului, lalomiţei, Şiretului şi ale afluenţilor
lor, s-au putut deduce drumuri romane : spre pasul
Bran, prin Rucăr, între vadurile dunărene de la
Giurgiu şi Olteniţa pe de o parte şi păsurile Bra-
tocea şi Tabla Butii prin Mălăeşti şi Drajna de Jos.

25
 Aşadar prin poziţia sa geografica Muntenia pre-
zenta un interes deosebit pentru romani, şi din
acest motiv, în primele secole ale e.n., ei au căutat
să menţină sub supraveghere acest teritoriu, în
vremea domniilor împăraţilor Augustus şi Nero s-a
dus politica „spaţiului de siguranţă", pe linia Du-
nării, iar mai apoi în perioada de domnie a lui
Traian s-a trecut la construirea castrelor din re-
giunea subcarpatică (Drajna de Jos, Mălăeşti,
Tîrgşor, Rucăr ş.a.).
Astfel monedele găsite la Drajna de Jos, în nu-
măr de 22 piese, se încadrează între anii 88—117.
Deci acest castru creat de Traian a fost evacuat,
în anul 118, de către împăratul Hadrian, din cauza
tulburărilor de la Dunărea de Jos, provocate de
către sarmaţi.
Sondajul de la Mălăeşti dovedeşte o situaţie ase-
mănătoare celei de la Drajna. De unde rezultă că
şi acest fort a fost distrus tot prin violenţă şi pă-
răsit se pare, de asemenea, în perioada lui Hadrian.
De aici rezultă că împăratul a evacuat garnizoanele
romane, din văile sudice ale Carpaţilor Meridio-
nali, în urma presiunii triburilor locale şi a atacu-
rilor neamurilor germanice, din anii 117—118 e.n. ;
ca atare el a retras trupele romane pe linia Oltului
transilvănean.
O extindere a stăpînirii romane dincolo de Olt
are loc prin ridicarea Ij'mes-ului Transalutanus în
vremea împăratului Septimius Severus (193—211) ;
a fost însă o acţiune de scurtă durată, datorată
intervenţiei carpilor din anii 245—247, în vremea
domniei lui Filip Arabul (244—249), cînd s-a pro-
dus şi părăsirea fortificaţiei.
Cele mai multe castre romane au fost răspîndite
pe linia Oltului şi a 7imes-ului Transalaian, deci la
graniţa de răsărit, cea mai vulnerabilă. Cele de pe
limes-ul Transalutcm (Flămînda, Putineiu, Băneasa,
Roşiori de Vede, Gresia, Ghioca-Crîmpoaia, Urlu-
eni, Fîlfani-Izbăşeşti, Săpata de Jos, Albota, Pur-
căreni, Jidava şi Rucăr) sînt de mici dimensiuni,
mai toate de pămînt, construite pentru trupe auxi-
liare cu un efectiv de 500 de oameni, între Brazda
lui Novac de Sud şi Dunăre, se înscriu fortificaţiile
de la Turnu Măgurele şi Pietroşani. Aşadar numă-
rul lor ridicat, existent pe actualul teritoriu mun-
26
 lean, demonstrează o continuă supraveghere a
puterii romane şi asupra acestei regiuni.
Aici va continua să-şi ducă existenţa populaţia
autohtonă a „dacilor liberi", a cărei cultură mate-
rială şi spirituală s-a dezvoltat din aspectul tîrziu
al Latène-ului geto-dac, puternic influenţată de
aceea romană, dînd naştere culturii denumită Mili-
tari-Chitila. Cercetările arheologice de la Dul-
ceanca (judeţul Teleorman), Mătăsaru (judeţul
Dîmboviţa), Tîrgşor (judeţul Prahova), precum şi
cele aflate în raza municipiului Bucureşti la Mili-
tari, Strauleşti, Căţelu Nou şi altele, au dat posi-
bilitatea de a se constata existenţa unor aşezări
întinse în apropierea surselor de apă, rîuri ori iz-
voare, îndeletnicirile locuitorilor erau cele speci-
fice geto-dacilor : agricultura şi păstoritul.
Dovezile practicării metalurgiei fierului s-au
înregistrat prin cantitatea de zgură descoperită la
Mătăsaru, Dulceanca şi Militari, în primele două
staţiuni amintite, descoperirea deşeurilor de tablă
din bronz, confirmă că acolo se lucrau sau se re-
parau chiar obiecte din acest aliaj.
împreună cu metalurgia fierului şi prelucrarea
lemnului, olăria ocupa un loc important în preocu-
pările dacilor. Formele ceramice realizate dovedesc
pe lîngă tradiţia Latène-ului geto-dacic şi o puter-
nică influenţă romană.
Destul de multe au fost şi produsele de import
romane venite în Dacia şi Moesia Inferior : unelte,
arme, accesorii pentru îmbrăcăminte (fibule, cata-
rame) etc. Nu rare sînt cazurile cînd în aşezări au
apărut şi monede romane sau, uneori, chiar tezaure
monetare romane.
Pe baza monedelor, fibulelor şi a întregii culturi
materiale descoperite, cultura Militari-Chitila poate
fi încadrată în secolele II—IV e.n.
Deci multiplele vestigii arheologice ale acestei
perioade fac dovada certă că în Muntenia procesul
de romanizare s-a petrecut paralel cu cel din Dacia
romană. De altfel, populaţia de la nordul Dunării
venise, prin relaţii comerciale, în contact cu civi-
lizaţia provincială romană, înainte de ocuparea Da-
ciei de către romani, iar sudul Munteniei a rămas
în directă legătură cu lumea romană şi romano-

27
bizantină şi în veacurile IV—VI e.n., după cum
atestă descoperirile arheologice şi datele istorice.
Istoria societăţii omeneşti de pe aceste meleaguri
poate fi urmărită şi în cursul secolului al IV-lea e.n.
cînd spaţiul de la nordul Dunării de Jos este domi-
nat de uniunile de triburi gotice. Din această
perioadă se cunosc aşezări la Tîrgşor, Olteniţa,
Tichileşti, Ulmu şi altele, precum şi cimitire biri-
tuale descoperite la Mitreni, Sultana şi Căscioare.
Tradiţia culturii dacilor persista în această pe-
rioadă de timp. Astfel, se constată, în cadrul
ceramicii folosită de populaţia secolului al IV-lea
e.n., prezenţa vaselor-borcan lucrate cu mîna în
forme ce continuă tradiţiile autohtone din veacurile
anterioare, precum şi variate recipiente modelate
la roata perfecţionată (de picior) : străchini, ul-
cioare, amfore, vase de provizii etc.
Textele antice subliniază pentru regiunea fostei
Dacii existenţa unei ,,Gotia". Descoperirile arheo-
logice ce cuprind însă vestigii din veacul al IV-lea
dovedesc persistenţa populaţiei autohtone daco-ro-
mane şi prin aceasta contrazic menţiunea izvoa-
relor scrise. Rămîne un singur fapt real ce trebuie
reţinut şi anume că în acea vreme goţii instalaţi
pe teritoriul actual al Munteniei alcătuiau elemen-
tul cel mai puternic din grupurile alogenilor.
Populaţia băştinaşă la acea vreme era destul de
numeroasă, iar incursiunile ei la sudul Dunării în
Imperiul roman au determinat pe mai mulţi îm-
păraţi, printre care şi Constantin cel Mare să-şi
adauge titlul de Carpicus Maxirnus (315—319 e.n.).
Un alt argument al existenţei populaţiei locale da-
cice la nordul Dunării în veacul al IV-lea, îl aduc
rezultatele cercetărilor din necropola de la Span-
ţov, unde numărul scheletelor avînd elemente ca-
racteristice meridionale, specifice populaţiei lo-
cale — negermanice — este predominant. La fel
în aşezările veacului al IV-lea e.n. din Muntenia,
au fost descoperite căţui-afumători, formă de vas
tipică pentru cultura materială a geto-dacilor din
veacul al II-lea î.e.n. şi perpetuată ca atare pînă în
secolul al IV-lea e.n.
în această perioadă Muntenia a păstrat legături
active cu Imperiul roman de la sudul Dunării.
Aceste relaţii au devenit mai puternice în momen-
28
tul în care goţii au fost recunoscuţi ca federaţi
ai imperiului, intrînd astfel în sfera de influenţă a
civilizaţiei romane atît din punct de vedere politic,
cit şi spiritual. Venirea hunilor va duce la destră-
marea vremelnică a relaţiilor dintre regiunea noas-
tră şi provinciile romane de la sudul Dunării.
Deşi o perioadă atît de tulbure, totuşi prezenţa
populaţiei locale este menţionată de către un scrii-
tor antic, atunci cînd împăratul Theodosius I
(379—395) infringe şi respinge dincolo de Dunăre,
în anul 381, un grup de sciri (germani), carpo-daci
şi huni.
Dominaţia hunică, deşi violentă, nu a avut
ca urmări decît distrugerea unor aşezări din Mun-
tenia, aşezări refăcute începînd cu a doua jumătate
a secolului al V-lea, o dată cu dispariţia puterii
politice a hunilor instalaţi în Cîmpia Panonică.
Descoperirile arheologice din Muntenia, ca de
altfel şi din alte părţi ale ţării, dovedesc că popu-
laţia locală, daco-romană, şi-a continuat existenţa
pe acelaşi teritoriu şi după epoca dominaţiei hu-
nice, cînd tradiţia secolului al IV-lea s-a menţinut
în cultura materială, îmbinată cu influenţa civili-
zaţiei romano-bizantine. Această influenţă s-a
exercitat mai puternic în zonele apropiate Dunării,
deci ale graniţei Imperiului, graniţă întărită din
nou în veacul al VI-lea şi în mod deosebit în pe-
rioada domniei împăratului lustinian.
La mijlocul veacului al VI-lea şi începutul celui
următor în regiunea Dunării se face simţită veni-
rea triburilor slave, ceea ce va determina Imperiul
bizantin să se retragă de la Dunărea de Jos, astfel
că slavii vor avea putinţa de a se instala la sudul
fluviului.
Cultura materială întîlnită de slavi în Muntenia,
în veacurile VI—VII e.n., este de tip daco-roman.
Această cultură s-a conturat pe teritoriul Bucu-
reştilor, într-o largă arie de răspîndire în actualele
cartiere, Ciurel, Străuleşti, Militari, Căţelu Nou, iar
în Muntenia o amintim la Dulceanca, Sărata-Mon-
teoru, Radovanu, Băleni, Frasinu şi altele.
Borcanul şi amfora ? sînt forme specifice ce re-
produc elemente ale ceramicii romane, iar ulcioa-
rele continuă tradiţia tipurilor respective, cunos-
cute în veacurile III—IV e.n., în cultura populaţiei
locale daco-romane. în condiţiile în care Imperiul
29
 romano-bizantin îşi întăreşte limes-ul dunărean şi
îşi consolidează mai multe capete de pod la nord
de fluviu, în secolul al VI-lea populaţia româ-
nească a păstrat legături cu centrele romano-bizan-
tine, de la sud de Dunăre, situaţie reflectată astăzi
în cadrul cercetărilor arheologice, unde în aşeză-
rile vremii se întîlnesc materiale aduse pe calea
schimbului : fibule din bronz, monede bizantine,
amfore romano-bizantine. Aceste locuiri aparţin
populaţiei româneşti, din veacurile VI—VII, cînd
grupurile slave au fost rapid asimilate de către
autohtoni.
în perioada secolelor VIII—XII, zona Munteniei
a fost dens populată. Astfel numai pe teritoriul
actual al judeţului Brăila sînt întîlnite peste 20 de
staţiuni (la Rîmnicelu, Brăiliţa, Sihleanu), iar din
restul Munteniei mai amintim descoperirile de la
Valea Popii, Chirnogi (cimitir), Dridu-Curcani şi
multe altele, în Bucureşti numărul descoperirilor
din această perioadă de timp înscrise, de asemenea,
pe cursul vechilor rîuri arată o puternică densitate.
Locuitorii aşezărilor feudale timpurii aveau ca
ocupaţii principale agricultura şi creşterea vitelor ;
de asemenea, ei practicau şi meşteşuguri legate de
prelucrarea lutului şi fierului, dovada fiind făcută
prin cuptorul de redus minereul aflat la Străuleşti-
Bucureşti, precum şi prin resturile de zgură din
fier, bare metalice, elemente ce constituie un pre-
ţios indiciu asupra existenţei unui început de
metalurgie.
în secolele VIII—XII, concomitent cu folosirea
ceramicii locale, se întrebuinţau, adeseori, şi vase
acoperite cu smalţ verde şi ulcioare din caolin
aduse din centrele sud-dunărene. Tot acum se con-
stată, de asemenea, şi o intensificare a circulaţiei
monetare bizantine.
Către mijlocul veacului al XIII-lea aşezările
din Cîmpia Română, alături de cele din Moldova
şi Transilvania au primit o grea lovitură, datorată
invaziei tătarilojr. Aceştia, 'în primăvara anului
1241 au pornit o amplă expediţie de cucerire spre
centrul Europei năpustindu-se asupra Poloniei,
Moldovei, a zonelor deluroase ale Carpaţilor Meri-
dionali şi a Transilvaniei, în anul următor o armată
tătărască aflată în retragere spre nordul Mării
30
 Negre a trecut Dunărea dinspre Balcani şi a dis-
trus aşezările întîlnite în lunca fluviului. Există iz-
voare unde se relatează despre ciocnirile dintre
români şi trupele tătare invadatoare.
La numai cîţiva ani după invazia tătară, textele
scrise semnalează prezenţa unor formaţiuni statale
de tip feudal pe teritoriul cuprins între Dunăre şi
Carpaţi, mai ales la vest de rîul Argeş, în acest
sens, diploma acordată de regele Bela al IV-Iea al
Ungariei Cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, men-
ţionează cnezatele lui loan şi Farcaş, a ţării voie-
vodului Litovoi şi a celei a lui Seneslau.
Procesul de unificare a teritoriilor locuite de ro-
mâni continuă, pentru ca în primele decenii ale
secolului al XIV-lea, din Catpaţii Meridionali şi
Dunăre să se consolideze un stat feudal, puternic,
capabil de a infringe în anul 1330 armatele ma-
ghiare ale regelui Carol Robert. Victoria repurtată
în acel an la Posada a consfinţit independenţa sta-
tului feudal Ţara Românească şi a consolidat pozi-
ţia voievodului sau Basarab I.
Reşedinţa voievodală stabilită la Curtea de
Argeş a fost mutată de viteazul Basarab I la
Cîmpulung, unde va rămîne puţin timp, deoarece
Vladislav I—Vlaicu (1364—1377] a readus-o la
Curtea de Argeş, oraşul cunoscînd o perioadă de
înflorire sub domnii Radu I, Dan I şi Mircea cel
Bătrîn pînă în anii 1418 cînd în vremea domniei lui
Mihail I (1418—1420) scaunul domnesc a fost sta-
bilit la Tîrgovişte.
Dar, în tot veacul al XIV-lea, o data cu domnia
lui Basarab I şi a urmaşilor săi, pînă la începutul
epocii lui Mircea cel Bătrîn — datorită tendinţelor
de expansiune a dominaţiei Regatului maghiar,
puternic pericol în faţa statului tînăr Ţara Româ-
nească — atenţia principală a românilor a fost în-
dreptată asupra fortificării şi apărării celor mai im-
portante căi de acces dinspre nordul şi vestul ţării.
Astfel s-a avut în vedere întărirea căilor principale
de pe valea Dunării şi aceea care lega Braşovul de
Cîmpulung. Pe această din urmă cale existau două
fortificaţii una la nord de Rucăr, la Oraţia, iar alta
la Cetăţeni.
Pericolul aproape permanent al atacurilor armate
sau chiar al expediţiilor de pradă turceşti au im-
31
 pus, de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, întărirea
unor aşezări cu şanţuri, valuri şi palisade. Sînt cu-
noscute sate ca cel de la Coconi (judeţul Călăraşi)
prevăzute cu astfel de amenajări, care completau
pe cele naturale. Din sistemul de fortificaţii făceau
parte unele care au avut un caracter temporar ca
spre exemplu cetatea de pămînt — cu o scurtă du-
rată de funcţionalitate — de la sfîrşitul secolului
al XlV-lea, de la Frumoasa (judeţul Teleorman).
în vremea domniei lui Mircea cel Batrîn (1386—
1418) cînd Ţara Românească a devenit un punct
strategic de rezistenţă antiotomană la Dunărea de
Jos, erau necesare noi fortificaţii. In acest sens
Mircea cel Batrîn a ridicat cetăţile Turnu şi Giur-
giu, dimpreună cu cele construite în Dobrogea şi
Transilvania.
Apoi, în domeniul construcţiilor defensive ri-
dicate pînă în timpul lui Vlad Ţepeş (1448 ; 1456—
1462 ; 1476) nu mai sînt semnalate alte noi forti-
ficaţii.
In perioada acestui domnitor, pe malul Dîmbo-
viţei, pe malul dintre Giurgiu şi regiunile delu-
roase, s-a ridicat o curte fortificată la Bucureşti.
De atunci corespunde — se presupune •— şi nu-
cleul principal al Turnului Chindiei, de la Tîrgo-
vişte, element defensiv principal al acestei Curţi
domneşti. Tot de numele îui Vlad Ţepeş se leagă
şi construirea cetăţii Poienari.
Promovînd o consecventă politică filootomană
Radu cel Frumos, fratele şi urmaşul lui Vlad Ţepes,
îşi va stabili reşedinţa domnească nu la Tîrgovişte,
ca înaintaşii săi, ci la Bucureşti, tîrg aflat în apro-
pierea raialelor otomane de la Dunăre, în jurul
cetăţuii lui Vlad Ţepeş, ridicată ca o manifestare
a politicii ostile a domnitorului faţă de Poartă, se
va dezvolta oraşul devenit capitală a Ţării Româ-
neşti. Cel mai vechi document cunoscut pînă în
prezent emis din Bucureşti, localitatea fiind nomi-
nalizată ca reşedinţă domnească, datează din
14 octombrie 1465 şi este dat de Radu cel Frumos.
Curtea domnească va rămîne în Bucureşti şi în
vremea lui Mircea Ciobanul (1545—1552; 1553—
1554; 1558—1559) pentru ca sub Pătraşcu cel Bun
(1554—1557) şi Petru Cercel (1583—1585) capitala
să fie strămutată din nou la Tîrgovişte, oraş ce va
32
 cunoaşte, ca şi Bucureştii, o adevărată înflorire în
vremea lui Matei Basarab (1632—1654).
în sfîrşit în vremea înscăunării lui Gheorghe
Ghica (1659—1660) otomanii temători de desele
răscoale ale domnilor Ţării Româneşti, sprijiniţi
adeseori şi de principii Transilvaniei, au hotărît
ca voievozii români să nu îşi mai strămute scaunul
domnesc de la Bucureşti şi să părăsească definitiv
cetatea Tîrgovişte, situată mult prea aproape de
hotarul Transilvaniei.
La sfîrşitul secolului al XV-lea şi în primele
decenii ale celui următor, din tot sistemul de forti-
ficaţii ridicat în veacurile precedente, rămăseseră
numai întăriturile Curţilor domneşti şi cîteva cetăţi
în zona muntoasă, cum ar fi cetatea de la Oraţia,
punct de vamă, străjuind trecerea spre Transilva-
nia. Cetăţile dunărene căzuseră sub ocupaţia oto-
mană, transformate în raiale, în timp ce fortifica-
ţiile curţilor domneşti reprezentau doar nişte
puncte defensive, în condiţiile social-economice şi
politice noi, create în acele vremuri.
BUCUREŞTII Şl ÎM PREJURIM ILE SALE

Situat în partea sudică a ţarii, la 60 km depărtare

de Dunăre şi la 100 km de culmile Carpaţilor,
Bucureştii se află la încrucişarea vechilor drumuri
comerciale care legau Transilvania, Oltenia şi
Moldova cu porturile dunărene.
în Bucureşti pot fi vizitate o serie de obiective
arheologice, monumente de arhitectură, precum şi
muzee deosebit de interesante, toate acestea creînd
o imagine sintetică asupra dezvoltării istorice des-
făşurată într-o continuă evoluţie de-a lungul mile-
niilor.
Datorită condiţiilor geografice favorabile, oraşul
Bucureşti, extins teritorial şi în zona satelor adia-
cente, cuprinse între Argeş, Ialomiţa şi Mostiştea,
a cunoscut o străveche locuire omenească.
Relieful perimetrului Bucureştilor, aşezat în cen-
trul Cîmpiei Române, se prezintă sub forma unui
şes întins cu lunci largi şi terase străbătute, din-
totdeauna, de rîurile Sabar, Dîmboviţa şi Colentina,
ultimul formînd în zona nordică a Capitalei o salbă
bogata de lacuri : Mogoşoaia, Herăstrău, Floreasca,
Tei, Pipera, Chitila, Fundeni şi Cernica.
Harta istorică a marelui oraş modern, situat într-
o zonă geografică prielnică, cu un climat continental
moderat, înscrie peste 120 de aşezări omeneşti —
cercetate arheologic în majoritatea lor — ceea ce
dovedeşte o intensă densitate a populaţiei şi o
puternică continuitate de viaţă.
Potrivit cu stadiul actual al documentării arheo-
logice, în Bucureşti se poate vorbi despre începu-
turile existenţei omului încă din paleoliticul infe-
34
 rior, prin descoperirea unor unelte din piatră
cioplita aflate în carierele de pietriş de la Panteli-
rnon şi Fundeni, ori pe dealurile de la Mihai Vodă
şi Radu Vodă sau în nisipăria de la Herăstrău. Au
urmat comunităţile neolitice ale purtătorilor cultu-
rii Dudeşti, atestată la limita terasei Dîmboviţa,
Malu Roşu, cartierul Dudeşti, satul Căldăraru ; urme
ale culturii Boian, destul de numeroase şi de ras-
pîndite, au putut fi cercetate în preajma centrului
Capitalei, la Glina, Căţelu, Căldăraru ; lor le suc-
ced elementele culturii Gumelniţa, ce se remarcă
mai ales prin reprezentările plasice realizate din
lut, os şi piatră, adevărate valori artistice.
Dar în timp ce creatorii culturilor epocii bron-
zului — Glina III şi Tei — au preferat dealurile de
la Mihai Vodă, Ciurel, Glina sau luncile joase si-
tuate la Tei, Băneasa, Otopeni, locuirea din prima
epocă a fierului poate fi urmărită pe tot teritoriul
oraşului fie în zona vechilor aşezări, fie extinsă în
puncte nepopulate în trecut. Sînt de reţinut exis-
tenţa resturilor de vieţuire a populaţiilor din prima
epocă a fierului în cartierele Slrăuleşti, Bucureştii
Noi, Băneasa, Herăstrău, Tei, Fundenii Doamnei,
Căţelu Nou, Ciurel, Militari, Dealul Piscului şi al-
tele. Cea de a doua etapă a epocii fierului, carac-
terizată prin civilizaţia geto-dacilor se materiali-
zează în peste 20 de puncte. Se cunosc locuiri
getice, contemporane cu marea acropolă de la Po-
peşti-Novaci, într-o serie de puncte din cartierele
Căţelu Nou şi Dudeşti ori din satele Popeşti-Leor-
deni, Tînganu, Bragadiru, sau de la Tei, Fundeni,
Mihai Vodă, Radu Vodă ş.a. Arta argintarilor geto-
daci, ajunsă la apogeu în secolele I i.e.n. — I e.n.
îşi demonstrează existenţa şi pe aceste meleaguri
prin tezaurul de podoabe şi monede, aflat la He-
răstrău, sau prin cel de monede găsit întîmplător
la Vîrteju, sau în cartierul Militari, precum şi prin
bijuterii descoperite la Dealul Piscului, Căţelu Nou
Şi Bragadiru.
Bine ilustrată este şi perioada stăpînirii romane,
datorită vestigiilor aflate în cadrul aşezărilor de la
Ciuleşti, Tei, Străuleşti, Militari, Căţelu Nou, da-
ţînd din secolele II—III, ce aparţin dacilor liberi.
In fapt, toate acestea fac dovada continuităţii de
vieţuire şi a puternicului proces de romanizare.

35
 Formele economice principale ale dacilor liberi
erau agricultura — cu plugul — şi creşterea vite-
lor. Dar în afara acestor îndeletniciri au mai fost
constatate, datorită obiectelor descoperite, şi pre-
zenţa diferitelor meşteşuguri, printre care atrage
atenţia prelucrarea metalelor (argint, bronz şi fier),
toate utilizate în vederea obţinerii unor piese fine
ca fibule, catarame, lanţuri, precum şi a diferitelor
unelte.
Ceramica deţine şi în această perioadă de timp
o pondere însemnată în majoritatea inventarului
aşezărilor şi locuinţelor. Vasele lucrate cu rnîna
continuă tradiţia Latene-ului fie prin modele bine
cunoscute în epoca precedentă (ceaşca şi fructiera),
fie în forma evoluată a vasului borcan. Sub influ-
enţa puternică a civilizaţiei romane meşterii locali
au realizat, într-o tehnică avansată, diferite recipi-
ente ca amfore, castroane, patere, întrebuinţînd o
pasta fină, o roată perfecţionată şi o ardere uni-
formă. Noile tipuri ceramice s-au găsit în fiecare
dintre staţiunile secolelor II—'III existente pe teri-
toriul bucureştean. Legăturile strînse cu lumea, ro-
mană de la sud de Dunăre sînt ilustrate prin desco-
perirea la Militari, Tei, Străuleşti, Căţelu Nou a
unor vase de lut sau sticlă, statuete şi chei din
bronz, precum şi monede provenite în urma schim-
bului practicat în continuare de dacii liberi cu
centrele din Moesia Inferioară.
După retragerea aureliană (271—275) vestigiile
pe teritoriul bucureştean sînt tot atît de dense ca
şi în perioada precedentă. Astfel se cunosc pentru
secolul al IV-lea o serie de descoperiri la Fundenii
Doamnei, Străuleşti, Crîngaşi, strada 30 Decembrie,
Piaţa de Flori, Buftea şi altele. Acelaşi întins teri-
toriu a adăpostit vatra unor aşezări datate în seco-
lele VI—VII e.n., atestate la Străuleşti, Ciurel,
Curtea Veche, în strada Ghivan Nicolae, în Mili-
tari. Cea mai reprezentativă aşezare a feudalismu-
lui timpuriu datează din veacurile IX—XII şi este
identificată în zona centrală a oraşului, în perime-
trul Curţii Vechi, precum şi în cartierele Bucureştii
Noi, Băneasa, Ciurel, în comunele Otopeni, Bra-
gadiru etc.
Unele aşezări erau formate din cîteva gospodă-
rii, altele ocupau suprafeţe întinse. Cea mă' extin-
36
 să locuire din această perioadă de timp, existentă
în centrul Cîmpiei Române este aceea din zona
Curţii Vechi. Ea se întindea din actuala piaţă a
Naţiunilor Unite şi cobora pe malul stîng al Dîm-
boviţei, pînă dincolo de podul Şerban Vodă.
în secolele XIV—XVI, în bazinul mijlociu al
Argeşului a fiinţat o grupare de nuclee săteşti,
dovedită atît de documentele vremii, cît şi de cer-
cetările arheologice efectuate în diverse puncte la
Străuleşti-Măicăneşti, Buftea, Tinganu, Dealul
Piscului.
Din a doua jumătate a secolului al XV-lea,
Bucureştii devin cetatea de scaun a Ţarii Româ-
neşti, de atunci înainte oraşul fiind legat de toate
marile evenimente din istoria patriei. Din Bucu-
reşti a ridicat Mihai Viteazul steagul luptei anti-
otomane în anul 1595, aici au avut loc mişcări so-
ciale de amploare în veacurile XVII—XVIII, iar în
timpul revoluţiei din 1821, Tudor Vladimirescu a
condus timp de aproape trei luni ţara din Bucu-
reşti. Bucureştii au fost un important centru al re-
voluţiei de la 1848, precum şi al mişcării unioniste,
el devenind, în anul 1862, capitala României. Aici
corpurile legiuitoare au votat, la 9 mai 1877, inde-
pendenţa de stat a României. Tot în Bucureşti s-a
dezvoltat o puternică mişcare muncitorească, aici
a luat naştere Partidul Social-Democrat al Munci-
torilor din România în anul 1893. Tot în oraşul
de pe Dîmboviţa s-a desfăşurat, în anul 1910, Con-
gresul de constituire a Partidului Social-Democrat
şi a sindicatelor, cu care ocazie s-a adoptat un
program de acţiuni revendicative. De asemenea,
între 8—12 mai 1921, clasa muncitoare prin repre-
zentanţii ei la Congresul General al Partidului So-
cialist din România — Congresul I al P.C.R. —, a
hotărît transformarea Partidului Socialist în Partid
Comunist şi afilierea acestuia la Internaţionala
a IlI-a. Muncitorimea bucureşteană, sub conduce-
rea Partidului Comunist Român, s-a situat în frun-
tea luptei proletariatului împotriva exploatării,
pentru drepturi sociale şi politice. De-a lungul
vremii, Bucureştii s-au afirmat şi ca un însemnat
centru al vieţii cultural-ştiinţifice româneşti.
După declanşarea şi victoria revoluţiei de elibe-
rare naţională şi socială, antifascistă şi antiimpe-
37
rialistă şi trecerea la construcţia socialismului,
Bucureştii au devenit o citadelă a industriei, o cita-
delă a ştiinţei, culturii, artei şi învăţămîntului.
Datorită importanţei şi multitudinii obiectivelor
aflate în oraş şi în 'împrejurimile sale sugerăm mai
multe trasee turistice :
A. în centrul Capitalei (1. Muzeul de istorie al
Republici;, Socialiste România ; 2. Stavropoleos ;
3. Colecţia de antichităţi daco-romane şi numisma-
tică). B. Zona Curţii Vechi (1. Muzeul de istorie şi
artă a municipiului Bucureşti ; 2. Ansamblul arhi-
tectonic Colţea ; 3. Hanul Manuc ; 4. Muzeul
Curtea Veche — Palatul Voievodal). C. Sudul
Bucureştilor ( i . Dealul Marii Adunări Naţionale;
2. Complexul feudal Radu Vodă ; 3. Foişorul Ma-
vrocordaţilor). D. Spre nordul Capitalei (1. Tînga-
nu ; 2. Cernica ; 3. Pantelimon ; 4. Fundenii Doam-
nei ; 5. Palatul Ghica Tei ; 6. Plumbuita ; 7. Bucu-
reştii Noi ; 8. Străuleşti ; 9. Chitila ; 10. Măneşti-
Buftea). E. In împrejurimile Capitalei : 1. în partea
de nord-est (Snagov şi Căldăruşani) ; 2. înspre
nord-vest (Stosneşti şi Potlogi).

A. ÎN CENTRUL CAPITALEI
1. MUZEUL DE ISTORIE
A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Calea Victoriei nr. 12
Deschis în ziua de 8 mai 1972, în fostul Palat al
Poştelor, cel mai mare muzeu de istorie din Româ-
nia funcţionează într-o clădire frumoasă, con-
struită după planurile arhitectului Alexandru Să-
vulescu.
înălţată între anii 1894 şi 1900, în stil neoclasic
cu o faţadă principală prevăzută cu trepte pe toată
lungimea ei şi un frumos portic susţinut de 10 co-
loane dorice, cuprinse între două volume de capăt,
clădirea se află pe locul unde pe la 1690 exista
hanul Constantin Vodă. Grav afectat de marele
incendiu din martie 1847, hanul a fost demolat
după cîtva timp, în anul 1871 pe locul lui ridicîn-
du-se o sală improvizată destinată unui circ şi
38
spectacolelor de teatru. După dărîmarea respecti-
vei săli a rămas un teren viran numit Piaţa Con-
stantin Vodă, unde edilii oraşului au hotărît să
clădească Palatul Poştelor.
Edificiul muzeului se compune dintr-un subsol
înalt, parter şi două etaje cu o faţadă ridicată din
piatră decorată cu elemente sculpturale.
In sălile consacrate comunei primitive sînt pre-
zentate vizitatorilor numeroase dovezi privind exis-
tenţa omului pe meleagurile ţării noastre încă din
epoca pietrei cioplite. Primele mărturii sînt cio-
plitoarele rudimentare de piatra, de pe văile Ol-
tului şi ale Argeşului. Din perioada mijlocie a pie-
trei cioplite datează uneltele şi armele aflate la
Ripiceni (judeţul Botoşani), Baia de Fier (judeţul
Gorj), Ohaba Ponor (judeţul Hunedoara), Cheia
(judeţul Constanţa), iar din paleoliticul superior se
cunosc sălaşuri ale oamenilor fosili, cercetate la
Ceahlău (judeţul Neamţ), Malu Roşu (judeţul
Giurgiu), Remetea, Voineşti şi Lapoş (toate în ju-
deţul Buzău). Progresul înregistrat in epoca pietrei
şlefuite este atestat de exponatele etalate în conti-
nuare în sălile muzeului. O hartă cuprinzînd desco-
peririle neolitice din regiunea carpato-danubiano
pontică dă o imagine clară asupra dezvoltării uni-
tare şi neîntrerupte a societăţii. Alături de uneltele
din piatră şlefuită, os şi, chiar, aramă sînt expuse
frumoase şi variate recipiente descoperite la Vidra,
Vădastra, Cucuteni, Gumelniţa, precum şi diferite
statuete din os şi lut ca spre exemplu ,,Gînditorul"
şi „Femeia şezînd", descoperite la Cernavoda.
Epoca bronzului este înfăţişată într-o sală a muzeu-
lui, pentru ca în încăperea imediat următoare să
se găsească etalate vestigii din prima epocă a fie-
rului, ce aparţine culturii traco-geto-dacilor :
unelte şi arme din aşezarea de la Ferigele-Vîlcca,
ceramică descoperită la Susani-Timiş şi Pecica-
Arad.
Istoria geto-dacilor are ca idee ilustrarea vieţii
materiale şi spirituale a strămoşilor noştri, în mu-
zeu sînt prezentate o serie de unelte diversificate
pe ocupaţii : agricultura şi păstoritul, prelucrarea
lemnului, extracţia şi prelucrarea metalelor.
 Vasele lucrate la roată ori cu rnîna dau imaginea
formelor elegante ale ceramicii, descoperite în
centrele de la Popeşti, Piscul Grăsani, Tinosu, ce-
tăţile din Mun|ii Orăştiei, sau cele din Moldova.
Viaţa economică se remarcă prin tezaure de mo-
nede, matriţe monetare (Tilişca), ori prin vasele
de import din Campania. Perioada războaielor daco-
romane şi transformarea Daciei în provincie
romană, se remarcă prin etalarea armamentului
dacic şi roman şi prin emisiuni monetare din
timpul domniei împăratului Traian, care comemo-
rează evenimentul. Tabloul organizării administra-
tive a Daciei romane este subliniat prin interme-
diul cîtorva inscripţii, iar cel al vieţii militare cu
ajutorul unor planuri de castre, ţigle, cărămizi cu
ştampilele legiunilor, alelor şi cohortelor care au
staţionat în Dacia şi Moesia Inferioară.
Persistenţa elementului autohton dacic, convie-
ţuirea cu colonişti aduşi „ex toto orbe Romano",
este demonstrată prin materiale arheologice desco-
perite în aşezări şi necropole (Soporul de Cîmpie,
Obreja, Enisala) prin inscripţii (ca aceea a vetera-
nului lulius Cresceus, găsită la Casei), prin cera-
mica dacică din castrele romane, precum şi prin
tezaurul de la Aţei ce conţine piese de podoabă,
unele amintind chiar pe cele de factură dacică, an-
terioare cuceririi romane.
Vizitarea tezaurului istoric naţional, dă posibili-
tatea cunoaşterii epocilor istoriei noastre prin in-
termediul pieselor preţioase, în acest sens, este ex-
pus unul dintre cele mai mari tezaure din lume,
,,Cloşca cu pui", descoperit, în anul 1837, cu totul
întîmplător într-o carieră de piatră ; sau fabulosul
tezaur aflat în Moldova, la Conceşti (judeţul Bo-
toşani), precum şi cele de la Şimleul Silvaniei (ju-
deţul Sălaj), Tîrgu Mureş, Perşinari (judeţul Bu-
zău), Drajna de Jos (judeţul Prahova), Herăstrău-
Bucureşti şi, în sfîrşit, recentele tezaure aflate la
Hînova (judeţul Mehedinţi) şi Buneşti-Avereşti (ju-
deţul Vaslui).
în muzeu poate fi urmărită evoluţia monedei pe
teritoriul patriei noastre din cele mai vechi timpuri,
de la începuturile schimbului premonetar, pină la
emisiunile curente ale României socialiste. Sînt
expuse o serie de tezaure monetare de la Bugiu-
leşti (judeţul Vaslui), Jiblea (judeţul Vîlcea), Vîr-
teju (judeţul Giurgiu), Pecica (judeţul Arad), sta-
teri de aur de la Alexandru cel Mare şi Lisimah
din tezaurele de la Dăieni (judeţul Tulcea) şi
Gilău (judeţul Cluj) ; se remarcă, de asemenea,
tezaurele de monede imperiale romane de la
Bîrca (judeful Dolj), Moldova Veche (judeţul Ca-raş-
Severin), Gura lalomiţei (judeţul Ialomiţa) ş.a.,
tezaurele bizantine de la Priseaca (judeţul Dîmbo-
viţa) şi Slatina, precum şi tezaurele de monede
feudale 'româneşti de la Corlăteni (judeţul Boto-
şani), Gura Sutei şi Tîrgovişte (judeţul Dîmboviţa)
şi multe altele.
Lapidarul dă posibilitatea vizitatorului să facă
cunoştinţă cu copia Columnei lui Traian şi cu o
serie de texte elene şi latine, descoperite în colo-
niile greceşti de pe malul Pontului Euxin (Callatis,
Tomis, Histria).
Din Transilvania provin o serie de inscripţii la-
tine de caracter privat — funerar ori votive —
aparţinînd Daciei romane.
Menţionăm ca în cadrul acestui muzeu există şi
secţii de istorie medievală, modernă şi contempo-
rană.

2. STAVROPOLEOS
Str. Poştei nr. 6
în apropierea Muzeului de istorie a Republicii So-
cialiste România se află un interesant monument
de arhitectură, biserica Stavropoleos, construită în
anul 1724, ca paraclis al hanului cu acelaşi nume,
edificiu caracteristic ultimei faze a stilului brîn-
covenesc care impresionează prin decorul sculptat
şi pictat.
Iniţial, lăcaşul avea o singură încăpere dreptun-
ghiulară, dar în anii 1728—1733 i s-au adus unele
modificări, prin lărgirea absidelor laterale şi a
Pridvorului. Biserica a fost restaurată în perioada
1899—1904 de arhitectul Ion Mincu.
Monumentul, de o rară frumuseţe arhitectonica,
se remarcă prin pridvorul deschis, flancat de co-
41
Ioanele cu capitelurile neocorintice şi fusurile co-
loanelor respective în torsada, sculptate, acoperite
cu ghirlande de flori, ordonate tot în torsada. Ba-
lustradele din piatră traforală redau scena biblică
a luptei lui Samson cu leul. Remarcabile sînt, de
asemenea, şi uşile de la intrare împodobite cu
sculpturi în lemn.
Pictura murală, iconostasul, precum şi icoanele,
datînd din perioada ridicării lăcaşului, măresc va-
loarea acestui monument de artă.
în curtea bisericii se găseşte un interesant lapi-
dariu feudal, din secolele XVII—XVIII, alcătuit
din peste 30 de piese, dintre care amintim : pisa-
nia bisericii (datată 30 octombrie 1724), pietre de
mormînt provenite de la mănăstirea Stelea, bise-
rica Sf. loan cel Mare Grecesc (ambele lăcaşuri azi
dispărute) şi biserica Stavropoleos, o cruce fune-
rară de la acelaşi lăcaş şi altele.
3. COLECŢIA DE ANTICHITĂŢI DACO-ROMANE
ŞI NUMISMATICĂ
Str. I. C. Frimu nr. 26
Printre valoroasele instituţii culturale din Capi-
tală ce conţin antichităţi se înscrie şi această co-
lecţie, rodul strădaniilor doctorului George Seve-
reanu, cunoscut radiolog şi numismat, care timp de
30 de ani, cu pasiune şi eforturi materiale, a strîns
valoroase vestigii istorice. Aceasta însumează
vestigii ale trecutului societăţii de pe teritoriul
României, antichităţi greco-romane, precum şi
obiecte descoperite în Balcani şi centrul Europei.
Majoritatea pieselor figurează, etalate în cadrul
expoziţiei, deschisă, pentru public, la 6 noiembrie
1956, în locuinţa donatorilor din strada I. C. Frimu
nr. 26.
Prima sală cuprinde vestigii din epoca bronzului
şi. a fierului, printre care se remarcă tezaurul de
falere şi inele de păr de la Ostrovul Mare, depo-
zitul de seceri din bronz, găsit la Guşteriţa, piesele
de harnaşament descoperite la Samoviţ (R. P. Bul-
garia). De asemenea, sînt impresionante vasele din
•lut, corintice şi attice, decorate cu figuri în culoare

42
roşie şi neagră, precum şi ceramica sud italică,
însoţită de monede din aur, argint şi bronz, emi-
siuni ale oraşelor siciliene şi greceşti sau, chiar,
ale oraşelor Histria, Tomis, Callatis.
O incontestabilă valoare artistică o au statuetele
de Tanagra (capete de femei, de tineri, jucării).
O frumuseţe deosebită se degajă din obiectele de
factură alexandrină turnate în bronz — Venus în-
genuncheată, un cap de bătrîn denumit Pseudo-
Aristofan sau Pseudo-Seneca —, ori piesele de fac-
tură romană care înfăţişează pe Venus, Hermes,
Fortuna.
Atenţia vizitatorului este reţinută şi de remarca-
bilele creaţii geto-dacice, precum şi de fondul nu-
mismatic, în domeniul numismatic menţionăm te-
zaurul de la Epureni-Huşi, dovadă incontestabilă
a funcţionării unor ateliere monetare în centrul
Moldovei, tezaurul de la Inoteşti, tezaurul de la
Drobeta-Turnu Severin, conţinînd monede de tip
Larisa, tetradrahmele şi drahmele descoperite la
Arad şi la Aiud.
O gamă variată de inele reflectă principalele
stiluri ale bijuteriilor romane, începînd cu seco-
lul I e.n. pînă către sfîrşitul imperiului. Obiectele
de podoabă se completează cu piesele din perioada
Imperiului bizantin timpuriu.
Succesul acestei colecţii este desăvîrşit prin se-
ria sticlăriei romane : balsamarii, flacoane, pahare,
căni, unele fabricate, probabil chiar în atelierele
de la Tomis aflate în plină activitate în vremea
stăpînirii romane.
Din aceeaşi perioadă, datează monedele imperi-
ale romane, precum şi obiectele de podoabă din
bronz.
Cea mai mare parte a fondului numismatic, îl
alcătuiesc emisiunile româneşti dintre care se re-
marcă tezaurul de la Vădila (Tulcea), monedele
de la Dan I şi Mircea cel Bătrîn, precum şi mone-
dele bătute în bănăriile din Transilvania şi Mol-
dova.
Cu un conţinut unic în ţară, bogată şi variată,
colecţia alcătuieşte un punct de mare interes pen-
tru orice iubitor al vestigiilor antice.
43
B. ZONA CURŢII VECHI
1. MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARTA A
MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
Bd. 1848 nr. 2
Instituţia îşi are începutul în hotărîrea Consiliului
Comunal al primăriei Bucureşti, de la sfîrşitul lu-
nii iunie 1921.
Cu un patrimoniu modest, începînd abia cu anul
1931, muzeul a fiinţat în Casa Moruzi, din Calea
Victoriei nr. 117, pentru ca in anul 1939, primăria
să închirieze un imobil în strada Ştirbei Vodă
nr. 34. Doi ani mai tîrziu Muzeul municipal este
mutat în fosta casă Cesianu, din Calea Victoriei
nr. 151. Consecinţele celui de al doilea război mon-
dial s-au răsfrînt din plin şi asupra acestei instituţii
culturale. Astfel, rechiziţionarea casei Cesianu,
devenită spital, a determinat împachetarea şi depo-
zitarea colecţiilor în cîteva camere ale acestei
clădiri.
Din cauza pericolului bombardamentelor, din
anul 1944, s-a luat hotărîrea ca piesele cele mai
valoroase să fie evacuate în comuna Rasnic-Dolj,
unde au rămas pînă în octombrie 1948. în acest
timp muzeul a fost mutat în localul din Şoseaua
Kiseleff nr. 3.
Muzeul şi-a îndeplinit adevărata sa menire abia
în anii construcţiei socialismului. La 10 decembrie
1956 i s-a atribuit instituţiei clădirea monument is-
toric a Palatului Suţu, muzeul deschizîndu-şi por-
ţile în anul 1959, cînd s-au sărbătorit 100 de ani
de la Unirea Principatelor şi 500 de ani de la prima
atestare a Bucureştilor.
Parterul clădirii găzduieşte expoziţii tematice
temporare, iar în 14 săli este prezentată istoria
oraşului.
Proprietate a lui Costache Grigore Suţu, casa a
fost construită în anii 1833—1834, după planurile
arhitecţilor Johan Veit şi Conrad Schwink, într-un
stil neogotic cu patru turnuleţe poligonale, distri-
buite două cîte două pe părţile laterale de nord şi
sud. O cupolă spaţioasă creează un interior de
înalta respiraţie.
44
 Construcţiei i s-au făcut ulterior diferite amena-
jări interioare, cea mai importantă fiind transfor-
marea holului (1862), operaţie încredinţată sculp-
torului Karl Stork, care a creat o scară amplă cu
două balustrade şi a acoperit peretele din faţă cu
o uriaşă oglindă de Murano. De asemenea, în
aceeaşi perioadă, Grigore Suţu şi soţia sa Irina
au adăugat clădirii marchiza susţinută de piloni
de fier ce forma un elegant peron de intrare. In
primele patru decenii ale acestui secol, fosta clă-
dire a postelnicului Costache Grigore Suţu a primit
diferite destinaţii, pentru ca în perioada anilor
1956—1958, palatul Suţu să fie restaurat în vederea
deschiderii muzeului Bucureşti.
Expoziţia de bază a muzeului, organizată în în-
căperile de la etaj, reflectă dezvoltarea societăţii
omeneşti, pe acest teritoriu, din cele rnai vechi
timpuri pînă în zilele noastre.
încă din prima sală a muzeului este ilustrată,
printr-un plan al Bucureştilor, continuitatea de via-
ţă a societăţii omeneşti în bazinul mijlociu al
Argeşului.
Uneltele de piatră cioplită, topoare de mina,
vîrfuri, aşchii şi răzuitoare musleriene, găsite pe
malurile Colentinei sau ale Dîmboviţei, stau măr-
turie ale timpurilor îndepărtate ce aparţin paleo-
liticului.
Un loc aparte îi revine grupului de obiecte pro-
venite din aşezarea şi necropola neolitică de la
Căldăraru-Cernica.
Exponatele neolitice atrag atenţia prin varieta-
tea lor. Stadiul dezvoltării culturilor materiale ale
comunităţilor neolitice Dudeşti, Ciuleşti şi Boian,
sînt bogat ilustrate prin topoarele de piatră cio-
plită sau şlefuită, cuţitele de cremene, uneltele de
os sau aramă. Colecţia de vase se remarcă dato-
rită bogăţiei formelor şi diversităţii decorului.
Culturii Gumelniţa îi aparţine un lot de figurine
de cult antropomorfe şi zoomorfe. Dar ceea ce im-
presionează în. această sală este ,,Zeiţa de la Vi-
dra", capodoperă a artei neolitice. Realizare unică
în lume, vasul, datînd din anii 2000—1800 î.e.n., în-
făţişează corpul femeii-mame, cu un decor inci-
zat, bogat, de influenţă egeică.
45
 Cea de-a doua încăpere găzduieşte, de aseme-
nea, exponate din epoca bronzului, întrucît zona
Bucureştilor a permis pentru prima dată studierea
a două din culturile primei epoci a metalelor :
Glina III şi Tei.
La fel sînt bine ilustrate prima şi a doua epocă
a fierului ; se evidenţiază colecţiile de unelte din
fier din acropola getică Popeşti, de la Căţelu Nou,
Bucureştii Noi, ori Bragadiru. Meşterii olari au
realizat din lutul modelat la roată vase frumoase
— fructiere, căni, ceşti — ornate cu un deosebit
gust artistic. Sînt de reţinut imitaţiile vaselor gre-
ceşti — cupele locale de imitaţie deliană —• din-
tre care se relevă un tipar al unei astfel de cupe,
descoperit la Fundeni. O hartă situată în a treia
sală da imaginea statului dac din timpul lui Bure-
bista. în următoarea încăpere a muzeului se văd
valoroase piese care vădesc influenţa romana cre-
atoare a unei temeinice culturi materiale a popu-
laţiei autohtone, care a avut o puternică influenţă
asupra migratorilor din secolele III—XI. Această
înrîurire este evidentă şi asupra triburilor slave,
prezente în zona dunăreană în secolele VI—VII.
Obiectele din lut extrem de variate şi cele din me-
tal atestă unele aspecte ale complexului proces
de asimilare a noilor sosiţi — slavii — de către
populaţia românească, în muzeu există alături de
vase lucrate la roată, după procedeul autohton, şi
recipiente de influenţă slavă create cu mîna. Bo-
gatul material ceramic este însoţit de monede emise
-de împăraţii Justin şi Justinian, fibule ,,digitate",
tipare de podoabe, obiecte de uz casnic de la
Străuleşti, Soldat Ghivan Nicolae, Foişorul Mavro-
cordaţilor, Căţelu Nou şi altele.
Feudalismul timpuriu (secolele IX—XII) este
prezent prin piese de o certă valoare istorică cum
ar fi cazanul din fier de la Băneasa, realizat din
plăci dreptunghiulare prinse cu nituri, amfora de
factură locala, precum şi frumoasele vase împodo-
bite cu decor obţinut prin lustruire sau cu motive
striate, descoperite la Curtea Veche, Străuleşti,
Bragadiru, monede bătute în bănăriile maghiare,
semnalate pe Calea Văcăreşti, precum şi emisiuni
de monede bizantine, bulgare şi româneşti, care au
46
circulat în secolele XII—XIV, pe teritoriul dintre
Carpaţii Meridionali şi Dunăre.
Descoperirile arheologice au pus în valoare şi
au confirmat existenta a 12 sate — din cele 41 ate-
state documentar în secolele XIV—XVI — exis-
tente în perimetrul municipiului Bucureşti, certifi-
cate în prezent prin piesele etalate în muzeu (ce-
ramică, unelte, arme, obiecte de uz casnic).
2. ANSAMBLUL ARHITECTONIC COLŢEA
Bd. 1848 nr. l
După ce vizitatorul a străbătut sălile Muzeului de
istorie şi artă a municipiului Bucureşti, vizavi îi
atrage atenţia un monument arhitectonic valoros
prin frumuseţea sa — complexul Colţea — unde
în perioada 27 aprilie — 18 mai 1970 s-a organizat
un şantier arheologic, ale cărui obiective princi-
pale au fost fundaţiile Turnului Colţea. Construcţia
se înălţa pe axul longitudinal al bisericii la 20 m
distanţă faţă de scările pridvorului. Fundaţiile au
fost realizate din piatră, folosindu-se bolovani de
rîu, prinşi într-un mortar alcătuit din var, pietriş
cu mici bucăţi de cărbune şi fragmente de cără-
mizi. De la nivelul de călcare, turnul a fost înălţat
numai din cărămidă. Planul înscria un dublu H,
cu o suprafaţă totală de 100 m'-, în baza cercetă-
rilor arheologice şi a desenelor slugerului N. Ote-
teleşanu s-a putut aprecia ca edificiul atingea înăl-
ţimea de cea 54.
Fotografiile şi unele desene păstrate, îndeosebi
ale lui N. Oteteleşeanu, dau putinţa de a reconsti-
tui edificiul. Astfel, acesta avea acoperişul termi-
nat cu o streaşină înălţată de care erau prinse patru
turnuleţe. Deasupra intrării se afla o piatră drept-
unghiulară, împodobită cu decor floral ce înscria
două suprafeţe patrulatere, dintre care una păstra
însemne heraldice. Etajul întîi a fost despărţit de
cel următor printr-un brîu de cărămidă. Faţada
vestică a etajului doi era dominată de un trafor
Şi de pisania sprijinită pe două colonete adosate
ce încadrau o fereastră. Pe latura de sud se regă-
seau traforul şi fereastra. Catul trei, mai scund,
avea un balcon închis cu balustradă, alcătuită din
parapete de piatră pe suprafeţele cărora alternau

•17
trei motive : acvila cantacuzină, un ornament flo-
ral şi altul cu un vas cu flori. Balustrada se susţi-
nea pe console, terminate cu capete de lei, sculp-
tate în piatră. Pe fiecare latură existau grupuri de
cîte două ferestre prelungi. Pe o latură se afla
ceasornicul. Acoperişul, executat în stil baroc cu
foişor deschis, era flancat la colţuri de patru tur-
nuleţe. Peste acoperişul foişorului se găseau doi
bulbi cu o cruce deasupra ultimului.
După o vremelnică întrebuinţare ca foişor de
foc, Turnul Colţea va avea exclusiv această desti-
naţie între anii 1847—1888. La cererea Eforiei spi-
talelor civile, cu avizul Consiliului tehnic, munici-
palitatea a hotărît dărîmarea turnului, în august
1938.
In prezent, datorită cercetărilor arheologice care
au stabilit planul Turnului Colţea şi au adus ele-
mente noi în privinţa identificării construcţiei s-a
putut marca cu dale din piatră albă locul acestui
monument impozant, la timpul său, din Bucureşti.
In anii 1641—1642, Udrea sluger construia o bi-
serică din lemn, edificiu rămas, prin uciderea cti-
torului, fratelui acestuia, Colţea Doicescu ; de la el
şi-a luat numele atît mahalaua, cît şi întregul com-
plex arhitectural. Aici, marele spătar Mihail Can-
tacuzino a înălţat, începînd cu anul 1701, un com-
plex de clădiri : turnul, edificiul cu hanul Trei
Ierarhi, trei paraclise, un spital cu 24 de paturi,
o spiţărie, casă pentru chirurg şi o şcoală. Con-
strucţiile terminate prin anii 1714—1715 au fost
înconjurate cu zid.
Monumentul, caracteristic epocii brîncoveneşti,
prezintă însă şi unele influenţe ale barocului ita-
lian, identificabile la decorul portalului intrării.
O trăsătură caracteristică a construcţiei o consti-
tuie modul de decorare a pridvorului sprijinit pe
zece coloane cilindrice de piatră, cu capitetele
turtite şi largi, sculptate cu motive florale şi zoo-
morfe ; bazele coloanelor pridvorului sînt legate
între ele prin parapete de piatră, cu cîte un fleuron
sculptat.
Uşa intrării şi tîmpla au fost, de asemenea, sculp-
tate în stilul brîncovenesc.
în tencuiala exterioară s-au dezvelit urmele zu-
grăvelii în frescă.
48
Hanul Manuc la mijlocul secolului trecut, după un desen de
Lancelot.

Imaginea actuală a hanului Manuc aşa cum arată în urma

restaurării din anii 1967—1970.
 384

Coif din Latène, clătind din secolul al IV-lea î.e.n., descoperit

în satul Găvani, comuna Găvanele.
Reprezentare zoomorfă geto-dacică, de la mijlocul secolului
I î.e.n. găsită la Cirlomănesti.
 Suferind urmările unui incendiu (1739) şi ale
unui cutremur (1838), complexul a fost renovat şi
în parte repictat, lucrarea încredinţîndu-se pictoru-
lui Gh. Tattarescu (1871).
3. HANUL MANUC

A fost amenajat — se spune — în anii 1804—1806

de către Emanuel Mîrzaian-bei. Prima menţiune
referitoare la o proprietate a lui Manuc se găseşte
în cronica lui loan Sin Dobre care povesteşte in-
cendiul din 23 august 1804. El arată că în timpul
calamităţii au ars ,,două poduri pe gîrlă, unul la
Poarta de Sus, altul a lui Manuc, cu hanul lui Ma-
nuc ; şi încă un pod ce mergea peste gîrlă la ca-
sele ispravnicului de ungureni, în dreapta hanului
lui Manuc".
Inaugurat la 30 iulie 1971, după o amplă restau-
rare, Hanul Manuc se prezintă astăzi ca rezulta t al
mai multor etape de construcţie, întregul edificiu
ocupă colţul de sud-est al Curţii domneşti. Cerce-
tate cu ocazia săpăturilor din anii 1967—1970, zi-
durile de incintă, groase, ridicate din cărămidă, in-
dică limitele Curţii Vechi pînă către mijlocul
secolului al XVIII-lea, cind se înregistrează o
uşoară extindere spre est, înlăturîndu-se unele
case modeste de tîrgoveţi.
Clădirea a beneficiat de două pivniţe lungi de
cite 43 m ce comunicau între ele. în interior
acestea erau amenajate cu un strat subţire de
mortar.
In anul 1839 doi călători scoţieni găzduiţi la
Hanul Manuc consemnau că acesta era o clădire
foarte vastă ce acoperea aproape un hectar de loc.
La parter se aflau grajdurile pentru cai şi remi-
zele pentru vehicule. La etajul întîi se găseau ca-
merele călătorilor în trecere, iar la etajul al doilea
camerele celor ce rămîneau mai mult de şase luni
în oraş. Etajul avea jur-împrejur o galerie pe care
stăteau grupuri-grupuri de călători de diferite
neamuri : ruşi, unguri, greci etc.
Avariat de cutremurul din anul 1838, hanul Ma-
nuc a fost repede reparat, în anul 1842 din cauza
viiturilor apelor se executase spre Dîmboviţa un
zid din piatră.
49
 în anul 1870 s-au făcut noi reparaţii, închizîn-
du-se pridvoarele, înlocuindu-se acoperişul, parte
din şindrilă, parte din ţigla, cu unul nou din tablă.
După anul 1870 pe latura estică a curţii a fost
înălţată sala Dacia, ce ocupa o suprafaţă de 300 m2.
Cercetările arheologice din exterior au permis
stabilirea nivelului uliţei din secolele XVIII—XIX
aflat cu 0,82 m mai jos decît cel existent în 1970.
Pe baza acestor observaţii cota străzii 30 Decem-
brie a fost coborîtă.

4. MUZEUL CURTEA VECHE PALATUL

VOIEVODAL
Str. 30 Decembrie
în imediata vecinătate a Hanului Manuc, poate
fi vizitat muzeul organizat într-un monumeni ar-
heologic, ce ocupă o suprafaţă de cea 5 000 m'-'.
Iniţiativa construirii unui edificiu corespunzător
cerinţelor Curţii domneşti aparţine lui Vlad Ţepeş,
care a stabilit reşedinţa voievodală la Bucureşti.
O scrisoare în limba latină, trimisă braşovenilor,
la 13 iunie 1458, scrisă ,,lingă cursul rîului Dîmbo-
viţei" şi documentul din 20 septembrie 1459 dat
din „cetatea Bucureşti" i-au determinat pe istorici
să considere că în perioada iunie 1458 — septem-
brie 1459 a fost ridicată, chiar în prezenţa voievo-
dului, Cetatea Bucureştilor.
Construcţia de formă dreptunghiulară (30,45 m
lungime şi 22,75 m lăţime), înălţată din bolovani de
rîu şi mortar, era dotată cu subsoluri înalte şi un
parter, ce închideau o curte interioară, în prezent,
vizitatorul are posibilitatea să urmărească zidurile
din bolovani de piatră pe laturile exterioare ale
edificiului.
Curtea domnească a cunoscut o serie de refaceri
şi înnoiri. Devenit neîncăpător, palatul a fost mărit
încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în
vremea domniilor lui Mircea Ciobanul şi a lui
Pătraşcu cel Bun, adăugîndu-i-se noi construcţii pe
latura de est. Tot lui Mircea Ciobanul îi aparţine
iniţiativa ridicării bisericii de la Curtea Veche.
Din fosta reşedinţă voievodală s-au putut sur-
prinde numai zidul vestic, zidul estic, mult afec-
50
tat, şi patru din cei şapte piloni ai pivniţei. Ample
refaceri s-au realizat şi în secolul următor, în vre-
mea lui Matei Basarab, Grigore Chica şi Constan-
tin Vodă Brîncoveanu, perioada de domnie a lui
Vodă Brîncoveanu însemnînd de fapt apogeul
Curţii domneşti din Bucureşti.
Astfel, Del Chiaro considera atît planul, cît şi
construcţiile înconjurătoare ca avînd o mărime
deosebită, lucrate din cărămidă, piatra şi marmură.
Pereţii din interior, împodobiţi cu frescă, erau aco-
periţi spre exterior cu un strat de tencuială albă.
Perdele de mătase şi covoare orientale împodo-
beau sălile şi culoarele.

'•*:*№•:•!•.'::.*••:••••*:•.•:.!.•

C
C U R T E A I N T E R II NO A R A
S E C O L UX LV

£:'."'v!s>
'••?'•'•'•
J

| l ' l | Z i d u r i d i n s e c oXl u! lV o 2 1 m6
Ziduri din secolul XV

Planul Curţii domneşti (Curtea Veche) din

Bucureşti (după Panait I. Panait în 2

„Revista muzeelor", 4, 1969, fig. t ) .

Opera lui Brîncoveanu s-a străduit să o conti-

nue, în scurta sa domnie, Ştefan Cantacuzino, prin
îmbunătăţiri aduse bisericii Curţii domneşti — ridi-
cată în timpul lui Mircea Ciobanul — şi prin con-
struirea unui mic palat cu opt odăi. O dată cu
51
domniile fanariote, Curtea domnească din Bucu-
reşti intră într-o rapidă decădere. Cîteva repetate
incendii şi năruiri provocate de calamităţi natu-
rale, precum şi ocupaţiile străine concură la dis-
trugerea ei rapidă. Ultimele zile ale existenţei
Curţii Vechi au fost legate de domnia lui Con-
stantin Vodă Hangerli. încercînd să repare palatul,
dar lipsindu-i fondurile necesare, Hangerli hotă-
răşte, la 25 aprilie 1798, vinderea la licitaţie a
perimetrului Curţii voievodale. Pe teritoriul pala-
tului s-au înfiripat cîteva binale şi zalhanale de
carne, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea
colţul de sud-vest al Curţii să fie cumpărat de
Manuc-bei, ce a înălţat hanul cu acelaşi nume.
Prin cercetări arheologice organizate, au fost
surprinse etapele de construcţie ale complexului
arhitectural. Cadrul general este dat de edificiul
în ruină.
Vestigiile sînt prezentate într-o strictă funcţio-
nalitate cronologică.
Primul sector al muzeului este acela al cetăţilor
din secolele XIV—XV şi al subsolului palatului,
folosit la început pentru depozitarea alimentelor
Curţii domneşti, iar din secolul al XVII-lea drept
loc de detenţie a boierilor învinuiţi de răzvrătire
politică.
lntr-un spaţiu lateral au fost păstrate locuinţe
din perioadele prefeudala şi feudală timpurie.
Circuitul monumentului dă posibilitatea studierii
faţadei exterioare a cetăţii, din sectorul bazine-
telor. La fel, urcînd din subsolurile palatului, poate
fi văzută faţada acoperită cu tencuială albă, a ce-
tăţii lui Vlad Ţepeş. în partea de nord-vest, prin-
tr-o uşă, se putea pătrunde în camerele de la
răsărit.
Sala cu lunete putea servi drept spătărie mare,
în timpul domnilor Şerban Cantacuzino (1678—•
1688) şi Constantin Brîncoveanu (1688—1714). în
continuare, sala tronului ocupa perimetrul celor
două travée de la subsol.
Ultima terasă oferă o vedere asupra casei atri-
buită lui Constantin Mavrocordat, la mijlocul
secolului al XVIII-lea, înglobată ulterior în an-
samblul Hanului Manuc şi biserica Curţii domneşti.
52
 Spre nord se profilează vestigiile caselor dom-
neşti, adăugate palatului, la jumătatea secolului
al XVI-lea.
Tot în acest ansamblu muzeistic, de o certă va-
loare patrimonială, au fost înseriate vitrine al că-
ror conţinut •—• ceramică, unelte, bombarde —,
ilustrează variatul material arheologic descoperit
în complexul Curţii Vechi.

C. SUDUL BUCUREŞTILOR
Al treilea itinerar ne conduce prin sudul Capita-
lei, unde se pot vizita diferite edificii.
1. DEALUL PATRIARHIEI
Aleea Patriarhiei nr. 21
Pe Dealul Patriarhiei, cu ocazia unor lucrări de
restaurare a bisericii, s-a efectuat, în august 1960,
un sondaj arheologic, în scopul precizării principa-
lelor etape de locuire a acestei coline.
Cercetările au dovedit că locul a suferit pu-
ternice şi repetate transformări. Lipsa totală a ni-
velelor de locuire feudală se datoreşte raderii su-
perioare a dealului. S-a presupus, pe baza rezulta-
telor arheologice obţinute, că operaţia de nivelare
a colinei s-a petrecut la mijlocul secolului al
XVII-lea, cînd ridicarea unui edificiu impunător
prin proporţiile sale a cerut lărgirea suprafeţei de
construcţie, în timp ce începînd cu veacul al
XVII-lea partea superioară a dealului a fost desco-
perită, versanţii de sud-vest şi vest au fost înălţaţi
ulterior prin depunerea unei uriaşe cantităţi de
pămînt.
Sondajul în afara unor urme de locuire din epo-
ca bronzului, destul de sporadice, nu a putut sur-
prinde nici un indiciu referitor la începuturile
vieţii feudale pe această colină.
Ridicarea bisericii începută în vremea domniei
lui Constantin Şerban (1654—1658) este încheiată,
împreună cu zidurile înconjurătoare, de urmaşul
său la domnie, Mihnea al Ill-lea Radu (1658—
1659) ; pictura lăcaşului s-a realizat sub Radu Leon
(1664—1669).
53
 Biserica, cu un plan treflat, constituie unul din
monumentele reprezentative ale arhitecturii româ-
neşti din secolul al XVII-lea. în dreapta bisericii
se găseşte Palatul mitropolitan, iar în stingă Pa-
latul Marii Adunări Naţionale ; în faţă se află
paraclisul şi clopotniţa.
Complexul înconjurat de ziduri puternice, era
flancat de cele două turnuri-clopotniţă.
2. COMPLEXUL FEUDAL RADU VODĂ
Str. Radu Vodă nr. 18
în anii 1953—1954, cercetările arheologice bucu-
reştene s-au axat asupra complexului arhitectonic
de la Radu Vodă, ridicat între anii 1575—1577 de
voievodul Alexandru al II-lea Mircea.
La timpul său, ansamblul s-a relevat prin măre-
ţia construcţiilor din jur, ce îl împrejmuiau ca pe
o fortăreaţă, dar folosind şi dreot chilii ale călu-
gărilor.
Evenimentele de la sfîrşitul secolului al XVI-lea
nu au fost favorabile complexului numit pe-atunci
Sfînta Troiţă. După lupta de la Călugăreni din 13/23
august 1595 şi ocuparea Bucureştilor şi Tîrgoviştei,
Sinan paşa şi-a instalat în capitala Ţării Româneşti
cartierul său general. Ca o primă măsură el a forti-
ficat construcţia, transformată în pulberărie, cu o
palisadă şi un şanţ („palanca" lui Sinan paşa), în
octombrie 1595, în faţa ofensivei glorioase a lui
Mihai Viteazul, otomanii s-au văzut nevoiţi să pă-
răsească în mare grabă Bucureştii, iar în timpul
retragerii au aruncat în aer complexul de la Sfînta
Troiţă. Abia în anul 1613, Radu Mihnea (1601—
1602; 1611—1616), fiul lui Alexandru al II-lea
Mircea, a înălţat, în acelaşi loc. o altă biserică
cunoscută sub numele de Radu Vodă. Ştefan Can-
taculzino (1714—1715) a adus unele îmbunătăţiri
şi a reparat lăcaşul.
In anul 1875, Titu Maiorescu a hotărît să fie
dărîmate chiliile, aşa încît din frumosul ansamblu
au rămas numai biserica şi un turn al clopotniţei.
Cercetările arheologice, cuprinzind întreaga co-
lină de la Radu Vodă, au scos în lumină materiale
din epoca bronzului (1700 î.e.n.), precum şi restu-
rile unei aşezări fortificate geto-dacice (secolele

54
 III î.e.n. — I e.n.)- în secolul al VI-lea e.n. colina
a fost din nou populată, înainte de a fi creată
marea aşezare feudală, au existat urme de viaţă
ce datează din secolele VII—X e.n.
Cele mai vechi vestigii feudale propriu-zise des-
coperite pe această terasă datează din a doua ju-
mătate a veacului al XV-lea (resturi de locuinţe,
gropi de cereale, morminte, ceramică), indicînd
deci urme materiale anterioare celor din anii 1575
—1577.
Urmele feudale continuă şi în prima jumătate a
veacului imediat următor. Au fost dezvelite nume-
roase resturi de construcţii, datînd din timpul lă-
caşului Sfintei Troiţe (1577—1595). Dar distruge-
rea provocată de către turci în anul 1595, a dus la
dispariţia întregului ansamblu, acoperit total cu
cenuşă pentru 20 de ani.
Refacerea construcţiei în tinpul lui Radu Mih-
nea şi a fiului său Alexandru a lăsat multe urme
în pămînt. în acest sens s-a descoperit în totali-
tate ansamblul mănăstirii denumit, după ctitor,
Radu Vodă.
Secolul al XVIII-lea se remarcă mai puţin sub
aspectul construcţiilor.
în mod deosebit în cadrul cercetărilor se cuvine
a fi subliniată cantitatea mare de obiecte desco-
perite, aparţinînd secolelor XV—XIX (ceramică,
cable, monede, obiecte de uz casnic).
3. FOIŞORUL MAVROCORDAŢILOR
Str. Foişor
Pe un deal din vecinătatea Dîmboviţei, domnitorul
Nicolae Mavrocordat (1715—1716; 1719—1730) a
înălţat, înainte de anul 1724, ,,casa de priveală şi
răcoreală". în curtea locuinţei împrejmuită cu zi-
duri, doamna Smaranda, cea de-a treia soţie a lui
Nicolae Mavrocordat, a clădit, în anul 1745, o bi-
serică.
în anul 1854 aici funcţiona o şcoală a mahala-
lelor, dar peste cîţiva ani din fostele case de agre-
ment ale primului domn fanariot puteau fi văzute
numai nişte ruine.

55
 Prima reprezentare cartografică a clădirii este
planul Borroczyn (1844—1846) unde în planşa 74
pot fi urmărite meandrele Dîmboviţei din mahalaua
Foişor, fiind marcate în stînga rîului ruinele pala-
tului. Aceeaşi locuinţă, cu o anexă, mai este figu-
rată în planul Fr. Jung din anul 1856.
Un tablou ce aparţine pictorului H. Trenk, sem-
nat şi datat 1864, înfăţişează o casă în ruină ale
cărei ferestre sînt prevăzute cu arcade.
Pe terenul unde cîndva existau casele Mavrocor-
daţilor, au fost efectuate, în anii 1964—1965, cerce-
tări arheologice, în felul acesta s-a stabilit planul
construcţiei. De mici dimensiuni ea ocupa o
suprafaţă de aproape 300 m2 cu următorul plan :
trei camere spre est şi altele trei spre vest legate
printr-un coridor orientat nord-sud. Una dintre ca-
mere, cea mai mare, era aşezată în extremitatea
vestică şi servea, poate, drept cameră de primire
a domnului.
în afară de cele două ziduri exterioare conser-
vate în curtea bisericii, restul încăperilor nu mai
pot fi zărite la suprafaţa nivelului actual de căl-
care. Din această cauză în timpul cercetărilor nu au
fost surprinse nici ferestrele.
în pictura lui H. Trenk apare o locuinţă cu boltă
şi arcade. Prin săpăturile efectuate nu s-au constatat
pe porţiunile de ziduri dezvelite, resturi de la
arcade sau bolţi, de asemenea, nu s-au identificat
nici resturi din acoperiş.
Din documentele vremii rezultă că această locu-
inţă era prevăzută cu un foişor, de unde îi vine
şi numele de „Foişorul Mavrocordaţilor". în ca-
drul cercetărilor arheologice efectuate în fostul
perimetru ocupat de casă nu au fost găsite ele-
mente constructive care să poată dovedi existenţa
unui foişor. Poate că pe două dintre laturile culoa-
rului, ce formează un unghi ieşit în afară compa-
rativ cu restul planului locuinţei, spre curte să fi
existat arcade libere. Acest pridvor deschis ar fi
putut servi drept foişor şi loc de privit. După pă-
răsire, casa a fost demantelată de locuitorii din
vecinătate aşa încit cercetătorii nu au mai avut
posibilitatea să surprindă arcadele clădirii.
56
 Construcţia, de dimensiuni modeste, a cuprins un
plan arhitectonic unic, neîntîlnit, pînă în prezent,
la nici o locuinţă feudală românească.
Casa feudală a suprapus, parţial, o aşezare mai
veche din veacurile VI—VII e.n. masată mai ales
în partea vestică a dealului. Din aceasta s-au cer-
cetat trei bordeie, prevăzute fiecare cu cîte un
cuptor menajer şi ceramică masată în jurul lor.

D. SPRE NORDUL CAPITALEI

Pe malurile Colentinei, de la intrarea rîului în raza
municipiului, există o serie de staţiuni arheologice
care au întregit sau au confirmat datele legate de
cunoaşterea istoriei Capitalei, de-a lungul timpu-
rilor.
1. TÎNGANU
Pe o terasă, în prezent plantată cu brazi, acolo
unde valea Tînganului întîlneşte vechea matca a
Dîmboviţei, la aproximativ 500 m distanţă de ac-
tualul sat Tînganu, a dăinuit o locuire geto-dacă,
suprapusă de o ctitorie a voievodului Radu cel
Frumos.
In cadrul cercetărilor privind începuturile ora-
şului Bucureşti, au fost iniţiate săpături arheologice
şi la Tînganu. Lucrările s-au desfăşurat în anii
1961, 1963—1964 şi 1966. Secţiunile trasate au per-
mis dezvelirea fundaţiilor lăcaşului de închină-
ciune, studierea caselor egumeneşti, studierea unor
bordeie feudale, precum şi a unor locuinţe geto-
dace îngropate în pămînt, deshumarea a 251 mor-
minte aflate în imediata vecinătate a lăcaşului,
recuperarea unui variat material ceramic (secolele
XV—XVIII), a unor monede şi inele aflate asupra
celor înmormîntaţi. S-a constatat lipsa unui sistem
de fortificaţii de apărare întîlnit de obicei la con-
strucţiile de acelaşi gen, pe care voievozii Ţării
Româneşti le foloseau ca locuri întărite împotriva
invaziei otomane. Deci era o construcţie monahală
apărată prin condiţii naturale de apele vechii albii
a Dîmboviţei şi de pădurea ce străjuia latura nor-
dică a promontoriului.
 Ctitorul ei, Radu cel Frumos, a înalţat-o probabil,
•4 -< în dorinţa de a avea un loc de popas în drumurile
dese ce le întreprindea spre raialele turceşti ds
la Dunăre.
La Tînganu, lăcaşul de plan treflat, a fost în-
conjurat de case modeste din paiantă şi bordeie.
Primele locuinţe, plasate la 10 m în raport cu
absida sudică, au fost incendiate, în august 1595,
de către o invazie otomană. Ele sînt marcate prin-tr-
un strat gros din chirpic şi cărbune care înscria o
suprafaţă patrulateră. Locuirea călugărilor a con-
tinuat apoi tot în case de paiantă, ridicate la circa
20 m în raport cu edificiul religios, fiind jefuite şi
acestea în anul 1658—1659, tot de către turci.
Prin cercetările arheologice efectuate s-a deter-
minat existenţa unui palat egumenesc din cără-
midă, clădit în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, perioadă de modestă redresare a lăca-
şului. Construcţia rectangulară (15 m X 6,5 m)
avea amenajat pe latura de nord un coridor de in-
trare. Subsolul era compartimentat în două încă-
peri. Materialul ceramic aflat în locuinţă, bogat şi
variat, cuprindea vase, teracote ornamentate, olane.
Aşezarea geto-dacă tăia în parte pe aceea feu-
dală, şi s-a păstrat pe o suprafaţă restrînsa as
660 m2. Era nefortificată, cu locuinţe de suprafaţă
ori îngropate. Din inventarul descoperit rezultă că
locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea vi-
telor, pescuitul, torsul, ţesutul şi olăritul.
Pe baza ceramicii descoperite, precum şi a două
fibule, complexul s-a datat în veacurile II—I î.e.n.
2. CERNICA
La aproximativ 4 km distanţă de Tînganu, pe un
promontoriu situat între pădure şi malul de vest
a! Caldarâm, s-au desfăşurat, pe o perioadă
laculu îndelungată de timp, săpături arheologice. Pe
i teritoriul cercetat s-au descoperit urmele mai
Cerni multor locuiri ce-şi au începutul în mileniul al IV-
ca, în lea î.e.n. şi continuă pînă la sfîrşitul veacului al
raza XVIII-lea. Amintim două aşezări ale culturilor
satulu Dudeşti şi Boian, o necropolă a culturii Boian,
i vestigii de locuire aparţinînd cul-
58
turilor Glina III (mai limitate) şi Tei (mai nume-
roase), locuinţe ale vechiului sat feudal Mărăci-
neni, înfiinţat în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, conacul stăpînului feudal, transformat la
începutul secolului al XVII-lea în chiliile mănăs-
tirii Iezerul, un paraclis, precum şi cimitirul medie-
val format împrejur. De asemenea, au fost găsite
şi vestigii care atestă existenţa unor triburi geto-
dace (secolul IV î.e.n.) şi din veacul al VI-lea e.n.
Necropola neolitică a constituit cel mai mare
complex arheologic cercetat aici ; astfel aceasta a
ocupat centrul şi estul terasei pe o suprafaţă de
12000 m2. Deci a fost unul dintre cele mai mari
cimitire neolitice din Europa, care după inventar
s-a încadrat în prima jumătate a mileniului al
IV-lea î.e.n.
Cei înhumaţi au fost descoperiţi în poziţia întins
pe spate, cu excepţia a cîtorva îmnormîntaţi chircit.
între necropolă şi aşezarea Boian exista o zonă
liberă, ceea ce dovedeşte o evoluţie a concepţiilor
funerare din epoca neolitică. Inventarul găsit asu-
pra celor înhumaţi era compus din vase, depuse
lîngă capul, bazinul sau femurele morţilor, topo-
raşe-dăltiţe, unelte din silex (lame, gratoare), in-
strumente de os (ace), podoabe din os (inele, pan-
dantive, mărgele).
3. PANTELIMON

în anul 1970, cu ocazia lucrărilor de terasare şi

amenajare a fundului noului lac Pantelimon, au fost
identificate şi cercetate morminte ce au aparţinut
unui cimitir medieval. De asemenea, s-au depistat
şi urmele unei construcţii de cărămidă în jurul că-
reia se înscrie cimitirul semnalat, care după in-
ventar — copci pentru veşminte, o pafta, ace pen-
tru prins marame, precum şi monede germane şi
otomane — se încadrează în veacurile XVIII—
XIX aparţinînd satului Pantelimon, menţionat car-
tografic pe acest teritoriu în veacul al XVIII-lea.
în anul 1967, pe un bot de terasă, deasupra zonei
inundabile a lacului Pantelimon un sondaj arheo-
logic a constatat prezenţa unor materiale hallstat-
tiene, precum şi din secolele II—III, IV şi VI—VII
e.n.

59
 1
31
41
51
61
71
81
92
02
12
22
3

Popasu! Csrnica
Mănăstirea
__j Cernica
lîïVCernica

1. Snagov.
2. Buftea.
3. Chitila.
4. Străuleşti.
5. Bucureştii Noi.
6. Spre Stoeneşti (35 km) şi Potlogi (45 km).
7. Palatul Ghica Tei.
8. Complexul arhitectonic Plumbuita.
9. Fundenii Doamnei.
10. Mărcuţa.
11. Pantelimon.
12. Cernica.
4. FUNDENII DOAMNEI

Pe malul lacului Fundeni cercetările arheologice

din anii 1957—1958 au avut drept rezultat desco-
perirea unei aşezări din secolul al IV-lea e.n., ce a
aparţinut populaţiei autohtone. Locuinţele, lucrate
din nuiele şi chirpici, erau durabile. Aici s-a iden-
tificat cel mai mare şi mai bine păstrat cuptor de
olar datînd din secolul al IV-lea e.n. Prezenţa sa
demonstrează continuitatea meşteşugului olăritu-
lui, meşteşug ce perpetua elemente tradiţionale
geto-dacice. In afară de ceramica de factură locală
s-au mai găsit cîteva fibule, o cataramă din bronz,
un pieptene de os, atestînd astfel relaţiile pe care
locuitorii le aveau cu lumea romană din sudul
Dunării.
în apropierea aşezării din secolul al IV-lea e.n.
este situată biserica Fundenii Doamnei, monument
de reală valoare artistică, ridicată de marele spătar
Mihai Cantacuzino în ultimii ani al secolului al
XVII-lea.
Decoraţia exterioară, lucrată în stuc de meşteri
persani, atrage de la început atenţia vizitatorilor.
Pereţii exteriori sînt împărţiţi în trei registre, de
două brîie formate din cîte un ciubuc cu tencuială
ce imită solzii de peşte, încadrat de alte două ciu-
buce mai subţiri, cu aspect de funie. Registrul in-
ferior este îngust şi decorat cu nişte romburi legate
între ele şi împodobite cu o împletitură de flori şi
frunze. Registrul mijlociu, la rîndul său, a fost or-
nat cu 17 panouri, dintre care cele de pe faţada de
nord, repetă pe cele de pe partea de est. Pe primul
panou, se află desenat un palat persan, prevăzut
cu trei caturi şi două scări, ce duc la o galerie cu
arcade ; al doilea cuprinde imaginea unei fîntîni,
iar următoarele trei pe cele ale unor glastre cu
flori şi motive zoomorfe.
Din aceste panouri se remarcă unele ornate nu-
mai cu trandafiri, altul împodobit cu floarea soa-
relui şi în sfîrşit un al treilea cu lămîi şi crengi
încărcate cu fructe, întreaga ornamentaţie a panou-
rilor s-a executat numai din ipsos.
Registrul superior, însumează medalioane de îm-
pletituri din frunze şi flori. Medalioanele au fost
despărţite prin chiparoşi înalţi.
62
 în pridvor poate fi admirată o amplă compoziţie
a zugravului Pîrvu Mutu (1657—1735) înfăţişînd
,,Judecata de apoi".
Construcţia, renovată în anul 1860 de Doamna
Maria Ghica, a fost numită de locuitorii oraşului
Fundenii Doamnei.
5. PALATUL GHICA TEI

Flancat de bogata vegetaţie a Parcului Tei, Pala-

tul Ghica Tei este plasat în imediata vecinătate a
lacului Plumbuita.
De peste trei milenii şi jumătate această terasă a
rîului Colentina adăposteşte colectivităţi umane,
unde pentru prima oară au fost identificate cu ani
în urmă, creatorii culturii Tei (epoca bronzului),
în secolul al XVIII-lea aici s-au construit primele
clădiri ale unei reşedinţe boiereşti.
în anul 1822 domnitorul Ţării Româneşti, Grigore
al IV-lea Ghica (1822—1828) a ridicat peste fun-
daţiile caselor vechi, actualul palat şi celelalte
clădiri ce-1 înconjurau.
Palatul Ghica Tei, fostă reşedinţă de vară, este
construit în stil neoclasic, cu unele influenţe ale
Renaşterii franceze.
Intrarea în palat se face printr-un hol mare de
unds o scară dublă duce la catul superior. La etaj,
holul este acoperit cu o boltă unde se păstrează
pictura originală cu motive romantice, executată de
pictorul italian Giacometi.
La catul superior se află fosta sală mare a Diva-
nului Ţării Româneşti, salonul de vînătoare, pre-
cum şi fostele apartamente domneşti.
La parter, pe latura de sud, este amenajat mu-
zeul unde sînt conservate ziduri ale vechilor case
şi obiecte arheologice.
Originală s-a păstrat şi feroneria întregii clădiri.
Cercetările arheologice din anii 1978—1980, pri-
lejuite de restaurarea palatului, au evidenţiat fun-
daţii din secolul al XVII-lea, baia domnească şi
instalaţiile de canalizare a apei. De asemenea, prin
săpăturile realizate în partea estică a perimetrului
construcţiei în jurul clopotniţei şi a zidului de nord
al palatului s-au urmărit două obiective : 1. Depis-
63
tarea şi determinarea zonei cuprinse de vestigiile
palatului Ghica. 2. Corelarea stratigrafică a noii
porţiuni cercetate atît cu terenul pe care se află
palatul, cît mai ales cu zonele limitrofe. Astfel în
partea de est a palatului Ghica au fost dezvelite
vestigiile unei mari încăperi boltite de 5 X 15 m,
orientată spre marginea lacului Plumbuita, datată
cu probabilitate în veacul al XIX-lea.
în vecinătatea palatului se găseşte biserica înăl-
ţată în anul 1833, în jurul căruia s-a aflat necropola
familiei Ghica şi turnul clopotniţei.
6. PLUMBUITA

Edificiului, situat într-o buclă a rîului Colentina, i-a

fost asigurată în epoca feudală o bună protecţie
prin ridicarea unor ziduri puternice, de cetate, în
perioada modernă, exploatarea lutului necesar fa-
bricării cărămizilor a afectat promontoriul pe care
este clădit complexul Plumbuita, punînd în mare
pericol ctitoria. Ulterior în urma unor restaurări
şi a măsurilor luate de a limita exploatarea pămîn-
tului, monumentul şi-a recăpătat amploarea. De
asemenea, în scopul protejării zidurilor s-a trecut
şi la o umplere necontrolată a terenului, ceea ce
a dus la depăşirea cotei nivelului de călcare. Cu
ocazia unor lucrări de restaurare s-au putut face
unele observaţii arheologice asupra nivelului ori-
ginal de călcare din veacul al XV-lea.
De asemenea, cu ani în urmă prin săpături arheo-
logice organizate, pe malul Colentinei în apro-
pierea complexului Plumbuita, s-a cercetat o
groapă de provizii în al cărui conţinut s-a aflat
un capac lucrat cu mîna, neornamentat, terminat
printr-o apucătoare-protomă, cap de pasăre, înso-
ţit de alte fragmente ceramice getice, precum şi
de monede din argint, imitaţii după tetradrahme
thasiene.
Construcţia începută de Petru cel Tînăr (1559—
1568) terminată de urmaşii acestuia Alexandru al
II-lea Mircea (1568—1577) şi Mihnea Turcitul
(1577—1583), şi-a căpătat denumirea de Plumbuita,
de la acoperişul realizat din plumb.
64
 La 25 octombrie 1632, în apropierea lăcaşului s-a
dat lupta dintre Matei Basarab ca pretendent la
tron şi Radu Ilias domn al tării ; victorios Matei

Planul complexului arhitectonic Plumbuita (după N. Ghika-

Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia ţi Oltenia, III, Vea-
cul al XVII-lea, 1932, planşa CXV).

Basarab este confirmat de înalta Poartă voievod

al Ţării Româneşti. Acesta reface biserica şi ridică
în incintă, în dreapta intrării „Casa domnească de
65
la Plumbuita", terminată în 1647. Avariată de cu-
tremurul din 1802 şi mai apoi reparată, construcţia
se compunea din şapte camere şi o cuhnie, acope-
rită cu şindrilă.
La Plumbuita a funcţionat, în ultima parte a se-
colului al XVI-lea, o tipografie, unde în anul 1582
a apărut un Tetraevanghel, prima carte tipărită în
Bucureşti.
Decorul exterior cuprinde faţadele împărţite în
două registre cu panouri drepte, la cel inferior şi
în arc de cerc la cel superior.
Uşa şi ferestrele sînt subliniate prin chenare de
piatră sculptată.
Pictura originală de factură naivă se păstrează
în naos şi absidele laterale.
Ctitorii, Matei Basarab şi Doamna Elina, Alexan-
dru Ipsilanti şi Doamna Ecaterina, pot fi văzuţi
zugrăviţi (ulterior a fost refăcută pictura) pe pere-
tele din fundul pronaosului.
Edificiul înconjurat de clădiri, era apărat de un
zid foarte puternic. Intrarea în curte era permisă
pe sub turnul clopotniţei.
Dintre dependinţe în prezent se păstrează bucă-
tăria (încăpere pătrată cu un coş de ventilaţie).
în partea sudică a incintei, poate fi văzută casa
domnească din vremea lui Matei Basarab.

7. BUCUREŞTII NOI

Pe malul drept al Colentinei, în cartierul Bucureştii

Noi, în punctul unde rîul coteşte, formînd noul lac
Griviţa, în iunie 1974, în timpul lucrărilor execu-
tate de Regionala C.F.R. Bucureşti în vederea ame-
najării unui parc cu ştrand, s-au pus în evidenţă
fragmente din chirpic din pereţii unor locuinţe,
bucăţi mari de vetre şi fragmente ceramice. Era
cert că teritoriul adăposteşte o staţiune arheolo-
gică, a cărei investigare s-a desfăşurat în perioada
de vară a anilor 1974 şi 1975.
Pe latura de vest a terasei au fost găsite urme
materiale feudale (secolele XIV—XVI). Pe restul
terenului s-au precizat case de suprafaţă şi îngro-
pate în pămînt, precum şi un bogat inventar cu-
prinzînd ceramică şi unelte din fier (o seceră, un
66
cosor, un cuţit), datate în secolele II—I î.e.n., deci
în epoca geto-dacică.
De asemenea, într-o groapă menajeră s-au iden-
tificat patru chipuri mari (două din ele întregibile).
Prin dimensiunile şi conţinutul ei aceasta poate fi
considerată drept cel mai mare complex de provizii
getic descoperit pînă în prezent în Cîmpia Româna.

8. STRAULEŞTI

Pe malul stîng al Colentinei, vizavi de locuirea

getică de la Bucureştii Noi, pe un teren agricol
în cartierul Străuleşti au fost cercetate între anii
1960—1977 două aşezări vecine : Străuleşti-Măică-
neşti şi Nuci. Acestea s-au dovedit a fi sate des-
chise alcătuite din bordeie şi colibe de mici dimen-
siuni,_construite după vechiul meşteşug localnic,
din împletitură de nuiele pe care era lipit chirpicul.
In interior aveau uneori vatra sau cuptorul pentru
încălzit şi preparat hrană. Alte ori vatra se afla în
afara locuinţei. Ceea ce contrastează cu aspectul
modest al locuinţelor, este varietatea şi bogăţia re-
lativă a inventarului : obiecte lucrate din fier de
către localnici (seceri, cuţite, cosoare, scoabe, ză-
bale, pinteni), din lut (vase la roată sau cu mîna,
prisnele şi greutăţi de plasă) sau chiar obiecte de
podoabă din bronz şi argint (fibule, catarame,
pandantive). Au fost găsite şi piese de import sud-
dunărene (monede, ceramică, podoabe). După in-
ventarul conţinut acestea se încadrează în veacu-
rile II—ŢII e.n. şi aparţin dacilor liberi.
Unele materiale arheologice arata că la Strău-
leşti-Măicăneşti, terenul pe care s-a situat aşezarea
din secolele II—III e.n. a fost locuit şi în secolul
următor şi chiar în veacurile VI—VII e.n.
Suprafaţa locuirilor prefeudale, din terenul apro-
piat Colentinei, la o adîncime de 1,50 m a cores-
puns vetrei satului feudal Măicăneşti, ale cărei
limite s-au extins pînă în vecinătatea şoselei Bă-
neasa — Străuleşti. Inventarul din cele peste 44
locuinţe de suprafaţă ori îngropate prevăzute cu
cuptoare, încadrat în veacurile XIV—XVI, a fost
alcătuit din vase smălţuite, discuri ornamentale ce
67
 îşi fac apariţia în case ale veacului al XV-lea, dar
se generalizează în cele din perioada imediat ur-
mătoare, cable plate cu motive geometrice, obiecte
din fier (de uz casnic, vîrfuri de săgeţi, pinteni,
cuie, belciuge).
Cel mai vechi cimitir al satului Măicaneşti da-
tează din secolele XIV—XV. în partea nordică a
staţiunii a existat masată necropola din perioada
veacurilor XV—XVI.
Cu ocazia unor cercetări de suprafaţă pe terenul
I.A.S. Mogoşoaia, secţia Alba, tot pe malul stîng al
Colentinei, înspre şoseaua Băneasa — Străuleşti,
au fost depistate fragmente ceramice ce aparţin
veacurilor IX—XI. Săpăturile arheologice ulteri-
oare au stabilit existenţa unor locuinţe al căror in-
ventar preponderent a fost ceramica, lucrată la
roată cu decor incizat ori cu suprafaţa exterioară
lustruită.
Descoperirea unui cuptor de redus minereul, pre-
cum şi a unor lupe din fier, rezultate din procesul
metalurgic de prelucrare a metalului, dovedesc că
locuitorii se ocupau cu prelucrarea metalelor, în
mod deosebit a fierului, dar în aceeaşi măsură
tipurile de unelte descoperite îndreptăţesc pe cer-
cetători să afirme că ocupaţia de bază a locuitorilor
era agricultura.
9. CHITILA
Pe malul drept al Colentinei în punctul denumit
Chitila-Cărămidărie cercetările arheologice au per-
mis semnalarea unor locuiri din epoca bronzului
—i cultura Tei —, precum şi din perioada de tre-
cere de la bronz la Halstatt (cultura Coslogeni)
sesizată pentru prima dată pe teritoriul Capitalei.
De asemenea, au mai fost depistate urme materiale
geto-dace, precum şi locuinţe cu un bogat inventar
din secolele VI—VII e.n.
10. MANEŞTI-BUFTEA

Urmînd malul drept al rîului Colentina, în raza

localităţii Buftea, se află fostul sat feudal Mă-
neşti, cercetat arheologic.
68
 Studiul s-a axat în mod deosebit asupra necro-
polei vechi din secolele XIV—XV şi a celei din
veacurile XVI—XVIII, precum şi asupra bisericii
de zid, ridicată în a doua jumătate a veacului al
XVI-lea, în satul pe care Alexandru al II-lea Mir-
cea îl dăruia în anul 1577 ctitoriii sale din Bucu-
reşti mănăstirea Sf. Troiţă. Distanţa mică dintre
cele două necropole (circa 200 m) exclude posibili-
tatea existenţei a două sate atît de apropiate. In-
ventarul bogat găsit asupra celor 122 înmormîntaţi
(secolele XIV—XV), compus din 37 inele şi verigi
de argint, 4 cercei, 16 catarame, 19 monede româ-
neşti şi străine a permis datarea complexului.
Funcţionarea cimitirului a fost legată de existenţa
satului. Astfel cea mai veche monedă datează din
vremea lui Radu I (1377—1383), iar cea mai nouă
piesă, un dinar bătut în Ungaria, de la Vladislav I
(1440—1444).
Construcţia înălţată de Alexandru al II-lea Mir-
cea, la mijlocul veacului al XVI-lea, numită de
localnici mănăstirea ,,Cîrna" sau ,,La Cîrna", avea
o necropolă aferentă al cărei inventar o datează
între veacurile XVI—XVIII (început).
Pe acelaşi teren unde s-a aflat unul dintre cimi-
tirele feudale au fost descoperite zece morminte
din veacurile III—IV e.n. deranjate în parte de cele
medievale. Sînt morminte de incineraţie, rit pre-
luat din cadrul civilizaţiei geto-dacilor (secolul II
î.e.n. — I e.n.) unele dintre ele cu resturile cine-
rare depuse în urne, iar altele cu oasele calcinate
aşezate direct în groapa adîncită, fără a avea re-
cipiente. Inventarul mormintelor este sărac ; în
afară de urne într-un singur loc s-a descoperit o
fibulă de fier de tip romanic datată în veacul al
IV-lea.
Deci, cimitirul evidenţiază puternice elemente de
tradiţie mai veche, dacică (incinerarea), dar, în ace-
laşi timp, şi influenţe romane. Pe baza fibulei amin-
tite şi a vaselor-urnă, complexul este încadrat în
a doua jumătate a secolului al Ill-lea şi începutul
veacului următor, el aparţinînd populaţiei autoh-
69
tone şi fiind, în fapt, primul cimitir din această pe-
rioadă descoperit pînă în prezent în teritoriul
actual al Bucureştilor.

E. ÎN ÎMPREJURIMILE BUCUREŞTILOR
în partea de nord-est

1. SNAGOV
La 30 km de Bucureşti (DN l către Ploieşti şi apoi
lateral pe un drum asfaltat) se găseşte mănăstirea
Snagov, situată pe o mica insulă a lacului omo-
nim. Construcţia actuală, înălţată în anii 1517—
1521 de către Neagoe Basarab pe locul unei mai
vechi ctitorii din vremea domnitorilor Mircea cel
Bătrîn, Vladislav al II-lea şi Vlad Ţepeş, a fost
zugrăvită în anul 1565, prin grija voievodului
Petru cel Tînăr. Pictura, reprezentînd cel mai mare
ansamblu mural medieval păstrat în ţara noastră,
se pare că aparţine lui Dragomir cel Tînăr.
Planul arhitectural de tip clasic grecesc înscris,
amplificat lateral cu abside, seamănă întrucîtva cu
cel al bisericilor de la Muntele Athos.
Faţadele edificiului sînt ornamentate cu două
rînduri de arcade înguste, în unele dintre ele în-
scriindu-se ferestrele, împodobite cu plăci de mar-
mură albă traforată.
Cornişa constituie, de asemenea, un element de-
corativ, alcătuit din două şiruri de cărămizi aşe-
zate în formă de dinţi de ferăstrău.
Antim Ivireanul, adus de la Constantinopol de
către domnul Constantin Brîncoveanu, a instalat
aici o tipografie cu caractere chirilice, greceşti şi
arabe.
Insula de la Snagov a fost locuită din timpuri
îndepărtate, dovada fiind făcută de săpăturile ar-
heologice (1933) din jurul mănăstirii; cercetările
au dus la descoperirea unor morminte de incine-
raţie geto-dacice ce conţineau cenuşă, oase calci-
nate, resturi ceramice şi monede, imitaţii după sta-
terii lui Filip al II-lea, precum şi monede republi-
cane romane şi dyrrachiene.
70
 In preajma mănăstirii s-au identificat morminte
de inhumaţie, datat în secolele XIV—XIX pe baza
monedelor emise în vremea lui Mircea cel Bătrîn,
precum şi a unor piese ungureşti, poloneze, litua-
niene şi româneşti.
în interiorul lăcaşului, un mormînt în care s-au
descoperit elemente asimilate cu Ordinul Drago-
nului a fost considerat de unii cercetători ca fiind
mormîntul lui Vlad Ţepeş, ctitor al mănăstirii.
2. CÀLDÀRUSANI
în partea de sud-est a Snagovului, nu déparie de
apele lalomiţei se înalţă complexul arhitectonic
Căldăruşani, aşezat pe o limbă de pămînt, intrată
în lacul cu acelaşi nume. Planul bisericii, construită
între anii 1637—1638 de către domnul Matei Basa-
rab, reia în forme interpretate pe cel al Episcopiei
din Curtea de Argeş. In anul 1778 i-a fost adăugat
pridvorul vestic, iar chiliile au fost completate cu
un cat.
Trebuie reţinut faptul că ctitorul a înfiinţat aici
şi o tipografie. Interiorul a beneficiat de o pictură
bogată, din care s-au păstrat tablourile votive din
pronaos, ce înfăţişează1 ctitorii : Matei Basarab şi
doamna Elina. Uşa de la intrare este ornamentată
cu sculpturi frumoase de influenţă orientală. Aici
funcţionează un muzeu unde printre manuscrisele
vechi se remarcă o serie de tablouri votive pictate
în perioada 1854—1855 da pictorul Nicolae Grigo-
rescu.
Lucrările de restaurare începute în anul 1952,
coroborate cu cercetări arhitectonice şi arheologice
— de stabilire a vechiului nivel de călcare —, au
respectat construcţia originală, în cadrul căreia
pivniţele construcţiei păstrează caracterul arhitec-
tural al epocii lui Matei Basarab.
In partea de nord-vest

1. STOENEŞTI

La 35 km nord-vest de Bucureşti pe autostrada că-

tre Piteşti şi la 30 km pe şoseaua Bucureşti —
Bolintin-Vale — Potlogi, în satul Stoeneşti, pe mă-
7

L
1
 0 1 23 4 5 6 7 1 0m8 9
l i l I i .l . i i . i i . i . i i i i - i
Planul mănăstirii Căldăruşani (după N. Ghika-Budeşti, op. cit.,
planşa CLXXXII1).
 Iul stîng al Sabatului, se înalţă un frumos palat,
remarcabil monument de arhitectură brîncove-
nească, construit în anii 1710—1715 de Gavril Dru-
gănescu, fost mare vornic. Clădirea, compusă din
două niveluri, demisol şi parter, a suportat de-a
lungul vremii mai multe restaurări, respectîndu-i-se
însă stilul arhitectonic iniţial. Astfel, la o primă
restaurare corpului central i s-a adăugat o aripă,
a doua fiind alipită în partea estică a conacului,
prin restaurările din 1940—1942, cînd şi foişorul, al
cărui acoperiş susţinut de opt coloane cu capite-
luri sculptate în relief, este şi el puţin lărgit.
Restaurările masive efectuate între anii 1965—•
1967 împletite cu cercetări arheologice (care au
constatat nivelul original de călcare) au adus clă-
direa la aspectul actual.
Construcţia se remarcă printr-o loggie lunga de
] 8 m cuprinzînd şapte arcade susţinute de coloane
cu capiteluri împodobite de sculpturi. Pe latura
nordică a casei există un frumos foişor cu arcade
sprijinite pe coloane ale căror capiteluri sînt orna-
mentate în acelaşi fel.
în 13 săli ale fostului conac este organizat Mu-
zeul de artă populară din Cîmpia Dunării.
2. POTLOGI

La 45 km nord-vest de Bucureşti pe şoseaua naţio-

nală Bucureşti — Piteşti după ce este depăşit satul
Lunguieţ şi apoi pa drumul modernizat spre Pitaru,
sau coritinuînd drumul spre Stoeneşti prin Bolin-tin-
Deal, se ajunge în comuna Potlogi, aşezată între
luncile Argeşului şi Sabarului.
în centrul satului se înscrie vechea Curte
domnească de formă dreptunghiulară. Constantin
Brîncoveanu, încă de pe vremea cînd era mare
spătar, folosea în mod curent această casă drept
popas în drumurile sale dintre Bucureşti şi Tîrgo-
vişte.
Mărginită la nord de apele unui heleşteu — la
care se ajungea coborînd printr-o grădină — peri-
metrul curţii este închis pe celelalte laturi de un
zid înalt de cărămidă.
73
 La început suprafaţa terenului era împărţită în
trei curţi diferite, separate între ele prin ziduri şi
prin clădiri anexe.
în faţă, spre şosea, se găsea curtea de primire,
în stînga aceea de serviciu, despărţită de prima
printr-un rînd de clădiri cu portice ; în fund, din-
colo de palat, pînă spre heleşteu, se afla grădina.
Palatul, rămas în zilele noastre izolat prin dispa-
riţia zidurilor şi clădirilor anexe, formează un plan
dreptunghiular avînd în faţă un foişor. Patru scări
exterioare flancaţi casa pe cele patru părţi ale sale.
La parter există o pivniţă boltită, încadrată de un
rînd de încăperi, prevăzute cu o loggie mare,
orientată cu vederea spre heleşteu.
La etaj încăperile destinate domnitorului şi fa-
miliei sale — dormitoare, săli de recepţie, camere
de lucru şi o sală mare de mese —• erau înalte şi
boltite.
în trecut, acoperişul, executat din şindrilă, a fcst
înlocuit cu olane.
Intrarea principală se făcea, prin foişor, de pe
latura sudică, printr-o uşă deasupra căreia este
fixată pisania de piatra.
O loggie mare cu coloane şi capiteluri de piatră
sculptate ocupă partea centrală a monumentului.
Faţadele palatului aveau o bogată ornamentaţie
redată prin stucaturi şi prin elementele de piatră
sculptată ale coloanelor şi balustradelor de la foi-
şor şi loggie.
Pe latura nordică a clădirii se află o a doua
loggie mai mică.
Piatra întrebuinţată ca element decorativ, la co-
loane, console şi parapete este de natură calcaroasă
şi pare a fi adusă de la Albeşti.
Lucrările de restaurare de la Potlogi au scos în
evidenţă pînă în prezent numai măreţia palatului,
cuprins într-o curte izolată, al cărui cadru se cu-
vine, într-un viitor apropiat, să fie redat în toată
frumuseţea şi valoarea sa artistică.
Pe latura estică a incintei palatului se văd încă
ruinele casei mai vechi, unde locuia Constantin
Brîncoveanu, cînd venea la Potlogi, pînă ce va fi
terminat palatul. Mai mică ca aspect şi întindere,
această locuinţă era construită tot cu un etaj, aşe-

74
IT
zaţ paste soclul cuprinzînd bolţile pivniţei ampla-
sată în partea estică a clădirii.
Gradina ocupa perimetrul din jurul şi faţa pala-
tului pînă la heleşteu.
Cercetările arheologice realizate o dată cu lucră-
rile de restaurare (1971—1973 reluate şi în anul
1975) au avut în atenţie zona sud-estică a incintei,
trecîndu-se şi la dezafectarea fundaţiilor cuhniei,
precum şi a camerelor adosate incintei pe latura
ei de est.
In partea nord-vestica a palatului a fost surprins
un cimitir feudal ce datează din secolele
XVI—XVII.
Săpăturile arheologice din anul 1975 au permis
să se precizeze nivelul de construcţie şi vechiul
nivel de călcare din interiorul şi exteriorul primei
case.
BUCUREŞTI - ALEXANDRIA
ROŞIORI DE VEDE-TURNU
MĂGURELE

Al doilea itinerar străbate regiunea sud-vestică a

Cîrnpiei Munteniei, pe DN 6, pe direcţia Bucu-
reşti — Alexandria — Roşiori de Vede. De la Ro-
şiori de Vede spre Turnu Măgurele se merge pe
un drum asfaltat ce trece prin comunele Troianul
şi Furculeşti ; de aici pe DN 65 se ajunge la
Turnu Măgurele. Traseul totalizînd 170 km cu-
prinde localităţi cu obiective arheologice antice ori
medievale, precum şi importante puncte turistice.

1. BRAGADIRU
Părăsind Capitala, pe DN 6, în drum spre Alex-
andria, la 13 km depărtare de Bucureşti, pe o te-
rasă a rîului Sabar, există un teren locuit în dife-
rite perioade de timp, fapt dovedit de cercetările
arheologice, organizate cu ani în urmă.
Parcela agricolă situată în spatele fabricii de
nutreţ combinat Bragadiru este tăiată pe toată
lungimea sa de drumul de ţară ce duce din şoseaua
naţională la satul Clinceni, la aproximativ 3 km
distanţă faţă de întreprinderea amintită.
Vestigiile geto-dace (secolele Iî—I î.e.n.) desco-
perite au cuprins locuinţe atît de suprafaţă, cit şi
îngropate în pămînt, folosite concomitent.
Sub aspectul formelor şi dimensiunilor casele
diferă unele în raport cu altele ; astfel, o parte din-
tre ele prezentau o formă patrulateră cu colţurile
rotunjite, iar celelalte, de dimensiuni mai reduse,
76
 au avat contur eliptic. Aproape în fiecare încă-
pere era amenajată cîte o vatră sau un cuptor.
Menţionăm că aici s-a identificat un cuptor pen-
tru reducerea minereului de fier, unicul de acest
gen datînd din secolele II—I î.e,n. şi descoperit pînă
în prezent în Cîmpia Munteniei.
Ceramica, lucrată cu mma ori la roată, prezintă
caracteristicile generale epocii geto-dacilor.
Aşezarea, plasată pe o terasă nu prea înaltă din
apropierea Sabarului, la o distanţa de cea 200 m
de vechea albie a rîului, se înscrie în categoria
celor deschise, nefortificate artificial.
Faza de început a locuirii a putut fi identificată
cu certitudine pe baza unei torţi de amforă de tip
rhodian, cu inscripţie, datata în a doua jumătate a
secolului al II-lea î.e.n. Sfîrşitul aşezării s-a sta-
bilit datorită descoperirii unei alte torţi de amforă
locală, de imitaţie rhodiană, cu încercare de scriere
a literelor greceşti (un exemplar asemănător s-a
găsit numai la Cetăţenii din Vale), încadrat la sfîr-
şitul secolului I î.e.n.
Vestigiile geto-dacice de la Braaadiru au fost
suprapuse de altele mai tîrzii din perioada feuda-
lismului timpuriu (secolele IX—XI).
Casele sînt fie îngropate în pămînt (mai rare),
fie de suprafaţă ; cele de suprafaţă au vetre sau
cuptoare menajere în preajma cărora existau răs-
pîndite fragmente ceramice.
Pe baza inventarului ceramic s-au distins două
faze de locuire ; prima cuprinde sfîrşitul secolului
al IX-lea şi persistă pînă la începutul veacului ur-
mător ; a doua fază acoperă secolul al X-lea şi
primele decenii ale secolului următor.
Cercetările arheologice au stabilit că aşezarea
geto-dacică era masată în partea mai joasă, sud-
esţică a terasei, pe cînd locuirea din feudalismul
timpuriu ocupa partea mai înaltă a locului, deci
ceva mai departe de vechea albie a Sabarului.

2. POPEŞTI
Situată la 25 km sud-vest de Bucureşti, în comuna
Mihaileşti Novaci, pe malul drept al Argeşului,
aşezarea de la Popeşti reprezintă un important cen-
77
tru getic, ce corespunde epocii lui Burebisla. Acolo
se poate ajunge continuînd drumul pe DN 6 Bucu-
reşti — Alexandria, pînă în comuna Mihăileşti, iar
de aici la 5 km spre est se afla cetatea getică Po-
peşti, pe un pinten al terasei Argeşului, înalt de
18—20 m, deasupra luncii cu lungimea de l 200 m
şi lăţimea tot atît de mare. în scopul apărării locul
a fost străbătut de două şanţuri săpate transver-
sal. Segmentul sudic, de altfel cel mai mare, for-
mează vatra satului. Segmentul de mijloc este
ocupat de cimitirul actual al satului, cu o biserică
din secolul al XVII-lea de la Şerban Cantacuzino
şi Constantin Brîncoveanu. Al treilea segment, din
vîrful promontoriului, numit Nucet — după exis-
tenţa unei vechi livezi de nuci, azi complet dispă-
ruta — are formă dreptunghiulară şi constituie
acropola aşezării antice.
încă din secolul trecut s-a aflat în atenţia cer-
cetătorilor. Astfel, în anul 1869 Cezar Bolliac sem-
nala acest punct prin descoperirea unui tezaur de
tetradrahme thasiene din argint. D. Butculescu,
Gr. G. Tocilescu şi inginerul P. Polonic au făcut

Planul aşezării geto-dacice de Ia Popeşti (după Radu Vulpe,

Aşezări getice în Muntenia, 1966).
cercetări sumare, iar în anii 1936 şi 1943—1948 s-au
întreprins săpături arheologice organizate, reluate
după anul 1954.
La Nucet s-a identificat o succesiune de locuiri
din epoca bronzului (culturile Glina şi Tei) şi din
cele două epoci ale fierului. Din prima epocă a
fierului datează şanţurile amintite precum şi valul.
78
 Din Latène, cel mai vechi nivel de locuire se
încadrează în perioada secolului II — sfîrşitul se-
colului I î.e.n. Vechea fortificaţie hallstattiană a
fost folosită şi în epoca următoare, adăugîndu-i-se
o palisadă. Aşezarea a cuprins mai ales locuinţe de
suprafaţă, dintre care unele acoperite cu ţigle, am-
plasate îndeosebi în sectorul sud-estic al cetăţii
Nucet, unde au fost constatate resturile unei curţi
aristocratice, au aparţinut, probabil, unui conducă-
tor de triburi, în acest sector au mai fost dezvelite
resturile unei construcţii mari, dreptunghiulare, cu
o latură absidata, considerată de caracter sacru,
în apropierea acestei construcţii a existat o a doua
cu destinaţie rezidenţială.

Protome din bronz (sus) si reprezentare zoomorfă din lut

descoperite la Popeşti.

Inventarul straturilor getice s-a dovedit bogat.

Ceramica lucrată cu mîna ori la roată se caracte-
rizează "irin forme variate şi elegante. Printre
79
obiectele de piatră se pot menţiona rîşniţeîe rota-
tive sau cele primitive, folosite pentru zdrobirea
grînelor cu ajutorul unui frecător. Din sticlă s-au
descoperit mărgele, vase incolore sau policrome.
Fierul este bogat reprezentat prin arme (spade
drepte, de tip grecesc, pumnale, vîrfuri de lănci
sau ele săgeţi) şi unelte (brăzdare de plug, săpăligi,
securi, cuţite, bricege, furculiţe, cuie, piroane, cio-
cane, dălţi, cleşti etc.).
La Popeşti s-au găsit şi multe fibule executate
din fier şi bronz. Din acest ultim aliaj se confec-
ţionează şi lănţişoare, aplice, pandantive, cercei,
brăţări. Din argint de asemenea erau realizate obi-
ecte de găteală.

Opaiţe geto-dacicc găsite la Popeşti (după Radu Vulpe în

„Materiale şi cercetări arheologice", III, 1957).

Necropola, corespunzătoare aşezării getice, este

formată din tumuli cu morminte de incineraţie si-
tuate la l krn spre sud de Nucet, între satele Po-
peşti şi Novaci.
Aşezarea getică de la Popeşti ocupa o poziţie
centrală în zona păduroasa a Cîmpiei Române, la
distanţă aproape egala între Dunăre şi Carpaţi.
80
8. ALEXANDRIA
Revenind de la Mihallesti pe DN 6, se ajunge în
oraşul Alexandria, situat pe malul drept al rîului
Vedea, localitate cu tradiţie şi continuitate de lo -
cuire. Astfel, în punctul denumit ,,La Gorgan", oa -
menii s-au aşezat din timpurile neoliticului înde -
părtat, cînd se folosea ceramica caracteristică cul -
turilor Boian şi Gumelniţa. Continuitate de vieţuire
pe aceste meleaguri o regăsim şi în epocile bron -
zului şi fierului.
La fel în partea de nord-vest a oraşului, pe malul
rîului Vedea, pe locul denumit „La Vii", vasele din
lut întregi ori fragmentare, aflate în locuinţe, mar -
chează începuturile celei de-a doua epoci a fierului
din Cîmpia Munteniei.
Oraşul propriu-zis a fost înfiinţat printr-un hri -
sov emis în vremea domniei lui Alexandru D.
Ghica, în anul 1834, de la care se pare că şi-a luat
şi numele.

MUZEUL JUDEŢEAN TELEORMAN

Şir. Dunării nr. 137

Primele încercări de organizare a unui muzeu în

judeţul Teleorman au avut loc la Alexandria, în
fiiul 1935, în timpul sărbătoririi centenarului ora -
şului. Atunci, într-o singură încăpere din clădirea
primăriei, s-a deschis o mică expoziţie ce cuprin -
dea acte domneşti referitoare la întemeierea lo -
calităţii.
Muzeul propriu-zis, înfiinţat în anul 1951, a fost
inaugurat oficial la l mai 1952 ; el prezenta expo -
nate consacrate istoricului oraşului şi era găzduit
într-un mic local din parcul Alexandriei.
Reorganizat în anul 1968 cu două secţii — de
istorie şi de arheologie — muzeul a primit un nou
sediu. Cutremurul din anul 1977 a afectat clădirea
ceea ce a impus mutarea muzeului într-un alt lo -
cal ; în prezent funcţionează numai secţia de ar -
heologie.
în muzeu un loc aparte îl ocupă uneltele şi fo -
silele descoperite la Ciuperceni, cu o vechime de
mai bine de un milion de ani. De asemenea, se re-

81
marcă uneltele, ceramica, podoabele şi armele
epocii neolitice (cultura Gumelniţa) prezentă la
Ciolăneşti şi Videle.
Bogat este ilustrată şi civilizaţia geto-dacică
din cadrul căreia se distinge carul solar de la Bu-
joreni, pissă unica pentru valoarea ei ştiinţifică şi
muzeografică. Tot atît de interesante sînt şi măr-
turiile materiale getice ce provin din aşezările în-
tărite Zimnicea şi Orbească de Sud. Continuitatea
de viaţă este demonstrată prin materialele din lo-
cuinţele medievale din secolele XIV—XV ale aşe-
zărilor Turnu Măgurele, Frumoasa, precum şi de
cuptorul de redus minereul (veacul al XVII-lea)
dezvelit la Zimnicea.
Se remarcă şi tezaurele monetare ale voievozi-
lor munteni, dar în egală măsură şi cele de po-
doabe din argint descoperite la Orbească de Jos
şi Guruieni.

4. BRAZDA LUI NOVAC DE SUD

în partea sudică a oraşului Alexandria, este încă
vizibilă o porţiune din valul de pămînt cunoscut
sub numele de Brazda lui Novac de Sud sau Tro-
ianul, cum îi spun localnicii. Ridicat între malul
stîng al Oltului, lingă satul Viespeşti (judeţul Te-
leorman) şi fostul sat Greaca, valul a apărut ca
urmare a stăpînirii de către romani, în secolele
II—III e.n., a cîmpiei Burnasului, pînă la lacul
Greaca, el reprezentînd o lucrare de apărare a
acestei regiuni. Unii specialişti atribuie ridicarea
valului lui Augustus, alţii împăratului Traian.
Construit pe o lungime de 170 km, valul avea lă-
ţimea de cea 12 m şi înălţimea maximă de 2 m,
fiind flancat de un şanţ lat de 7—10 m şi adânc
de 1,50 m.
Supusă unor arături continue, în regiunea de
cîmpie pe care o străbate, Brazda lui Novac de Sud
este astăzi parţial distrusă ; în unele porţiuni con-
servarea se prezintă foarte slabă.
Lîngă gara Traian brazda se întretaie cu limes
Transalutanus.

82
5. LIMES TRANSALUTANUS
(LIMES VALACHICUS)
Acest impresionant val de apărare datînd din epo-
ca romană se întinde între Rîşnov — Cîmpulung —
Piteşti — Roşiori de Vede — Turnu Măgurele, deci
pe o lungime de 235 km, la distanţă de 10—15 km
faţă de Olt. Limes-ul se compune dintr-un val de
pămînt bătut cu miezul ars, înalt de 3 m şi lat de
11 m. Pe coama lui se afla, probabil, un zid cu
crénelé şi un drum de rond. în faţa valului trebuie
să fi existat un şanţ larg şi adînc ; apărarea o
asigurau 14 castre (unele duble), aşezate la dis-
tanţe de 10—50 km, cu turnuri de supraveghere
ridicate pe cotele proeminente, unite de un drum
strategic.
în toate punctele fortificate care au aparţinut
l i me s-ului, ca de exemplu Săpata de Jos şi Jidava.
urmele arheologice, ceramica şi monedele, indică
o prezenţă romană scurtă. Astfel, monedele des-
coperite în castrul de la Jidava (circa 50 piese),
precum şi tezaurul monetar de la Săpata de Jos se
încadrează cronologic între domnia lui Septirruus
Severus şi aceea a lui Gordian al Ill-lea (193—
244 e.n.).
Rezultă că 7imes-ul, ridicat sub Septimius Seve-
rus, a fost părăsit în vremea domniei lui Filip
Arabul. Deci împăratul Septimius Severus a îm-
pins graniţa Oltului spre est şi a ridicat limes-iû
tocmai în scopul creării unei zone de siguranţă a
importantelor aşezări de pe linia Oltului, mult ex-
puse invaziilor din Muntenia. Atacul carpilor din
anii 245—247 e.n. a obligat pe împăratul Filip Ara-
bul (244—249) să readucă graniţa pe Olt, evacua-
rea făcîndu-se destul de rapid.

6. LIMES ALUTANUS
Cucerirea lui Traian oprită pe Olt, cu excepţia re-
giunii de munte unde s-a întins şi pe malul stîng
al apei, au determinat crearea unei linii de apărare
prin ridicarea unor castre. Pe Olt romanii nu au
făcut un limes complet, pentru că locul valului şi
83
 / XT _ 6 4 . - _ _ ^

ff ----- 64' -
0,3 _ -------
^
!
!
0 1
to
e i1
n 1
. 1 <-
5 12
20 f W
* l -mf if
l 1
I 1
i 1
J/

Planurile unor castre romane aflate pe h me s Transalulanns ;

l. Valea Urlui ; 1. Roşiori de Vede; 3. Aibota ; 4. Purcăreni ;
5. Băneasa ; 6. Flămînda ; 7. Gresia ; 8. Izbăşeşti ; 9. Putineiu ;
10. Ghioca (după Dumitru Tudor, Oltenia romană, cd. a IlI-n,
1968).

84 8
5
şanţului erau ţinute de cursul rîului. Castrele şi
posturile de observaţie au fost unite printr-un
drum. Fortificarea graniţei a început în timpul lui
Traian, cu Castra Traiana (Sîmbotin). Frontiera ro-
mană fortificată pe linia Oltului se întindea pe
250—260 kni între Boita (judeţul Sibiu) şi Islaz (ju-
deţul Teleorman). Pe această distanţă, apărată de
12 castele şi castre de pămint şi din piatră, legate
între ele de un drum pietruit lat de 6 m, se disting
trei zone corespunzătoare formelor de relief pe
care se întind.
Prima zonă parcurgea o regiune de cîmpie, spre
răsărit, situată întră Islaz şi Enoşeşti ; a doua zonă
cuprindea regiunea dintre Enoşeşti şi Sîmbotin, în
ţinutul deluros al Argeşului, unde posibilitatea
atacurilor din afara era mai redusă şi, ca atare, şi
castrele au fost mai rare ; a treia zonă, aflată în
regiunea de munte, avea castre mici, învecinate
între ele, fără aşezări civile mai importante.
Fortificarea liniei Oltului începută sub Traian,
organizată temeinic în timpul lui Hadrian, a fost
continuată sub domniile lui Antoninus Pius şi Sep-
timius Severus.
Destrămarea fortificaţiilor începe în anii 243—
249 e.n., prin distrugerea casLrului de la Slăveni
(judeţul Olt).

7. DULCEANCA
Părăsind oraşul Alexandria spre a continua călăto-
ria tot pe DN 6, pînă în comuna Buzescu, iar de
aici mergînd spre satul Mavrodin pe un drum
secundar asfaltat, paralel cu şoseaua sus-menţio-
nata, se străbate cîmpia întinsă a Burdei, cuprinsă
între rîurile Teleorman şi Vedea. Această regiune
frapantă prin intensitatea şi bogăţia vestigiilor
arheologice, printre care se înscriu cele de la
Dulceanca, Albeşti şi Vedea Merii Goală, dove-
deşte o puternică continuitate de viaţă.
Pe terasa joasă din apropierea confluenţei rîului
Vedea cu pîrîul Burdea, la Dulceanca — 15 km de-
părtare de limes Transalutanus —, urmele mate-
riale îşi găsesc începuturile în neoliticul timpuriu.
86
 Aşezarea de la Dulceanca, din secolul al Ill-lea
e.n., se încadrează în categoria celor de tip rural,
nefortificate, ce face parte din ansamblul cultural
caracteristic dacilor liberi din Muntenia.
Locuinţele parţial îngropate, de formă ovală sau
rectangulară cu colţurile rotunjite, au conţinut ce-
ramică de uz comun din pastă roşie ori cenuşie de
tipul provincial roman, monede şi fibule. In canti-
tate considerabilă erau întrebuinţate şi recipientele
cu veche tradiţie în cea de-a doua epocă a fieru-
lui, lucrate cu mina, redînd vase-borcan decorate
alveolar, ceşti, opaiţe şi vase de provizii.
Aşezarea se extinde pe terasa joasă a pîrîului
Burdea, iar locuinţele construite cu faţa spre sud
aveau vederea unei lunci largi, presărate de cro-
vuri cu apă şi iarbă da păşune, oferind condiţii ex-
celente pentru creşterea vitelor, ocupaţie de bază
a locuitorilor. O altă îndeletnicire o constituia pre-
lucrarea obiectelor de metal (bronz şi fier). Anali-
zele au demonstrat că turtele din fier şi cantităţile
foarte mari de zgura din bordeie, proveneau din
depozite mineralogice, aflate în compoziţia unui
anumit strat din rîpa Burdei, iar pentru extragerea
acestora erau necesare un procedeu de reducere
complicat şi un înalt grad de specializare. De ase-
menea, era prelucrat şi bronzul a cărui existenţă
este dovedită prin obiectele lucrate din acest metal
şi cantitatea mare de deşeuri de bronz (bulgări,
tablă tăiată şi sîrme).
Datarea s-a făcut în secolul al Ill-lea e.n., dato-
rită unor anumite elemente numismatice şi de
cronologie relativă (fibule), precum şi a tipologiei
ceramicii. Astfel într-o locuinţă a fost descoperit
un antoninian de bronz, emis la Viminacium în
anul 242 în timpul lui Gordian al Ill-lea (238—244).
într-o altă locuinţă, dimpreună cu o fibulă de tipul
,,cu piciorul întors pe dedesubt" încadrată la sfîr-
şitul secolului al lîl-lea e.n. s-a găsit o altă mo-
nedă din perioada împăratului Galîienus, din epoca
cînd acesta domnea singur (260—268).
Situaţi la o distanţă mică de limes Transaluianus,
dacii liberi de la Dulceanca se pare că nu au fost
afectaţi de atacurile migratorilor duse împotriva
frontierelor Daciei romane, atacuri petrecute la
mijlocul secolului al Ill-lea e.n. Dovada în acest
87
şanţului erau ţinute de cursul rîului. Castrele şi
posturile de observaţie au fost unite printr-un
drum. Fortificarea graniţei a început în timpul lui
Traian, cu Castra Traiana (Sîmbotin). Frontiera ro-
mană fortificată pe linia Oltului se întindea pe 250
—260 km între Boita (judeţul Sibiu) şi Islaz (judeţul
Teleorman). Pe această distanţă, apărată de 12
castele şi castre de pămînt şi din piatră, legate între
ele de un drum pietruit lat de 6 m, se disting trei
zone corespunzătoare formelor de relief pe care
se întind.
Prima zonă parcurgea o regiune de cîmpie, spre
răsărit, situată întră Islaz şi Enoşeşti ; a doua zonă
cuprindea regiunea dintre Enoşeşti şi Sîmbotin, în
ţinutul deluros al Argeşului, unde posibilitatea
atacurilor din afara era mai redusă şi, ca atare, şi
castrele au fost in a i rare ; a treia zonă, aflată în
regiunea de munte, avea castre mici, învecinate
între ele, fără aşezări civile mai importante.
Fortificarea liniei Oltului începută sub Traian,
organizată temeinic în timpul lui Hadrian, a fost
continuată sub domniile lui Antoninus Pius şi Sep-
timius Severus.
Destrămarea fortificaţiilor începe în anii 243—
249 e.n., prin distrugerea castrului de la Slăveni
(judeţul Olt).

7. DULCEANCA
Părăsind oraşul Alexandria spre a continua călăto-
ria tot pe DN 6, pînă în comuna Buzescu, iar de
aici mergînd spre satul Mavrodin pe un drum
secundar asfaltat, paralel cu şoseaua sus-menţio-
nată, se străbate cîmpia întinsă a Burdei, cuprinsă
între rîurile Teleorman şi Vedea. Această regiune
frapantă prin intensitatea şi bogăţia vestigiilor
arheologice, printre care se înscriu cele de la
Dulceanca, Albeşti şi Vedea Merii Goală, dove-
deşte o puternică continuitate de viaţă.
Pe terasa joasă din apropierea confluenţei rîului
Vedea cu pîrîul Burdea, la Dulceanca — 15 km de-
părtare de limes Transalutanus —, urmele mate-
riale îşi găsesc începuturile în neoliticul timpuriu.
86
 Aşezarea de la Dulceanca, din secolul al Ill-lea
e.n., se încadrează în categoria celor de tip rural,
nefortificate, ce face parte din ansamblul cultural
caracteristic dacilor liberi din Muntenia.
Locuinţele parţial îngropate, de formă ovală sau
rectangulară cu colţurile rotunjite, au conţinut ce-
ramică de uz comun din pastă roşie ori cenuşie de
tipul provincial roman, monede şi fibule. In canti-
tate considerabilă erau întrebuinţate şi recipientele
cu veche tradiţie în cea de-a doua epocă a fieru-
lui, lucrate cu mina, redînd vase-borcan decorate
alveolar, ceşti, opaiţe şi vase de provizii.
Aşezarea se extinde pe terasa joasă a pîrîului
Burdea, iar locuinţele construite cu faţa spre sud
aveau vederea unei lunci largi, presărate de cro-
vuri cu apă şi iarbă da păşune, oferind condiţii ex-
celente pentru creşterea vitelor, ocupaţie de bază
a locuitorilor. O altă îndeletnicire o constituia pre-
lucrarea obiectelor de metal (bronz şi fier). Anali-
zele au demonstrat că turtele din fier şi cantităţile
foarte mari de zgura din bordeie, proveneau din
depozite mineralogice, aflate în compoziţia unui
anumit strat din rîpa Burdei, iar pentru extragerea
acestora erau necesare un procedeu de reducere
complicat şi un înalt grad de specializare. De ase-
menea, era prelucrat şi bronzul a cărui existenţă
este dovedită prin obiectele lucrate din acest metal
şi cantitatea mare de deşeuri de bronz (bulgari,
tablă tăiată şi sîrme).
Datarea s-a făcut în secolul al Ill-lea e.n., dato-
rită unor anumite elemente numismatice şi de
cronologie relativă (fibule), precum şi a tipologiei
ceramicii. Astfel într-o locuinţă a fost descoperit
un antoninian de bronz, emis la Viminacium în
anul 242 în timpul lui Gordian al Ill-lea (238—244).
într-o altă locuinţă, dimpreună cu o fibulă de tipul
,,cu piciorul întors pe dedesubt" încadrată la sfîr-
şitul secolului al liî-lea e.n. s-a găsit o altă mo-
nedă din perioada împăratului Galîienus, din epoca
cînd acesta domnea singur (260—268).
Situaţi la o distanţă mică de limes Transaluianus,
dacii liberi de la Dulceanca se pare că nu au fost
afectaţi de atacurile migratorilor duse împotriva
frontierelor Daciei romane, atacuri petrecute la
mijlocul secolului al Ill-lea e.n. Dovada în acest
87
 serls este făcută de moneda emisa în timpul împă-
ratului Gallienus, precum şi de tipologia ceramicii
care arată existenţa aşezării chiar şi după căde-
rea limes-ului.
Săpăturile arheologice din aşezările aparţinînd
secolelor al Ill-lea e.n. şi al VI-lea e.n. de la Dul-
ceanca au demonstrat cu claritate că acestea se
înscriu în aceleaşi limite, pe terasa joasă a Burdei,
la marginea luncii largi.
Locuitorii secolului al VI-lea e.n. şi-au construit
locuinţe de suprafaţă si parţial îngropate în pa-
mînt. în încăperile ambelor locuiri au fost clădite
cuptoare scobite în calupuri de pămînt cruţat, în-tr-
un colţ al încăperii.
Cuptoarele din secolul al VI-lea e.n. conţineau
o cantitate mare de vălătuci de lut ars, care folo-
sea la înmagazinarea şi iradierea căldurii.
Ceramica formată din vase lucrate cu mîna sau
la roată, în proporţie egală, alcătuieşte majorita-
tea inventarului.
De asemenea, în secolele VI—VII e.n., în cadrul
societăţii de la Dulceanca s-a perpetuat meşteşugul
prelucrării fierului prin exploatarea depozitelor
mineralogice aflate în solurile din rîpa Burdei, fo-
losite şi în cacîrul aşezării precedente.
Aici un nivel care datează de la sfîrşitul secolu-
lui al VîII-lea şi începutul celui următor este re-
prezentat printr-un bordei care interferează limita
de nord a aşezării secolelor VI—VII e.n.
Terenul pe care se situează aşezările descrise
este folosit pentru lucrări agricole.
Interesantă este şi descoperirea unui mormînt hu-
nic de inhumaţie, izolat, datat în secolul al V-lea
e.n. Scheletul avea craniul deformat artificial, iar
inventarul a conţinut un fragment dinlr-o diademă
din aur.

8. ALBEŞTI
Urmînd traseul rutier amintit, la 2 km depărtare de
Dulceanca şi 14 km de oraşul Roşiori de Vede în
88
acelaşi mediu geografic, pe o terasă, s-a înscris ce-
tatea geto-dacică de la Albeşti (secolele IV—III
î.e.n.), înconjurată de un şanţ de apărare şi un va]

Planul cetăţii geto-dacice de la Albeşti (după Dumitru

Berciu, Em. Moscalu în S.C.I.V., 4, 1972).

de pămînt, aşezarea fortificată a cuprins un bogat

inventar compus din ceramică locală şi de import
(grecească), unelte din fier şi obiecte de podoabă.

9. VEDEA
La 3 km nord de Albeşti şi 10 km depărtare de Ro-
şiori de Vede, la Vedea, pe malul pîrîului Burdea,
afluent al rîului Vedea, în anul 1938, trei ţărani,
săpînd un canal de irigaţii, au găsit o adevărată
,,comoară ascunsă". Astfel, pe locul numit ,,La văr-
zărie" într-o groapă de mici dimensiuni a apărut
un vas de lut ars, iar în apropierea acestuia s-a
descoperit un recipient din tablă de argint şi un
fragment dintr-o cupă din acelaşi metal, în final
nerecuperate, împreună cu aceste obiecte s-au

89
aflat şi o serie de bijuterii geto-dacice din argint
(secolele I î.e.n. — I e.n.), două fibule, un inel, un
cercel, un lanţ compus din 87 bucăţi de zale din
sîrmă lucrată dintr-o tablă din argint, ce stilizea-
ză capul unui cal văzut din faţă. Decorul alcătuit
din elemente geometrice, ca de altfel întreaga pie-
să, a fost realizat prin mularea plăcii de tablă p^
o matrice, operaţiune executată prin batere, cu
ajutorul unui ciocan. Este de fapt ceea ce se nu-
meşte tehnica „au repoussé".
Menţionam că întrucît punctul numit „La vărză-
rie" se află între localităţile Goala (azi Vedea) şi
Meri, tezaurul s-a păstrat în literatura de speciali-
tate sub numele de tezaurul de la ,,Merii-Goala".

10. PERETU

Reluînd prin comuna Buzescu călătoria pe DN 6,

spre Roşiori de Vede, pe traseu, la circa 3 km de-
părtare de oraş, se întîlneşte satul Peretu, pe teri-
toriul căruia a fost dezvelit un montant princiar,
cu tumul (secolele V—III î.e.n.) aparţinînd unui re-
prezentant al aristocraţiei locale, traco-getice. In-
ventarul a cuprins alături de ceramică şi obiecte
lucrate din fier, un important tezaur de peste 50
piese din argint (coif aurit, decorat cu motive
zoomorfe geometrice şi florale, vase antropomorfe
şi aplice ornate cu elemente animaliere stilizate),
toate depuse într-un vas din bronz, acoperit.

11. ROŞIOR! DE VEDE

Oraşul, cu o veche tradiţie istorică, apare în docu-
mentele timpului în anul 1385, cînd doi pelerini
germani, Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstadt,
întorcîndu-se de la Ierusalim prin Tirnovo şi Siştov
fac un popas la Russenart, adică la Rus, unde fusese
un vechi castru roman. Pelerinii, cunoscători ai
limbii latine, au folosit Russenart, cuvînt compus
din Rus, numele localităţii, şi art (-artis), cetate.

90
 La acea Vreme oraşul era important datorită si-
tuării pe drumul comercial Tîrnovo—Turnu Măgu-
rele—Piteşti—Braşov ; de altfel în anul 1550 este
amintit în documente, drept tîrg comercial.
Precizarea geografică a localităţii Rus prin adao-
sul ,,de Vede" se întîlneşte documentar în veacul
al XVI-lea în postfaţa Evangheliarului lui Radu
Grămăticul care spune „...m-am născut în satul
Măniceşti de lîngă Rus — păzar (tîrg) de pe apa
Vedei".
Cercetările întreprinse pe teren au stabilit în
apropierea spitalului T.B.C. din oraş o dungă lată
de 2 m de pămînt ars în amestec cu fragmente ce-
ramice, ce face parte din limes Transalutanus.
La vest de oraş valul a fost distrus de plantarea
viilor pentru ca să reapară la nord de calea ferată
Bucureşti—Craiova, mai precis la circa 600 m de-
părtare de gara Roşiori. Grigore Tocilescu îl de-
scrie aici ca fiind „înalt şi lat ca niciodată" ; astăzi
este complet aplatizat, vizibil doar prin fragmen-
tele de chirpic din arătură.

12. URLUIU
La sud-vest de oraşul Roşiori de Vede, pe locul nu-
mit Urluiu, a fost ridicat de către romani un castru
pătrat, cu dimensiunea 66X64 paşi. Pare să fi fost
lucrat numai din pămînt, înconjurat de un şanţ lat
de 7—10 m şi un val înalt de l m.
Lagărul a fost plasat la 150 m de Brazda lui
Novac.

13. GRESIA
La 16 km nord-vest de oraşul Roşiori de Vede (în
cadrul comunei Bălţaţi) se înscrie un castru de
80X60 paşi ; fortificaţia era apărată printr-un val
lat de 15—22 paşi şi un şanţ exterior adînc de
0,50 m. Se pare că la colţuri avea turnuri de zi-
dărie, între Roşiori de Vede şi Gresia a fost iden-
tificat, la Scrioaştea, un turn de semnalizare.
91
14. BĂNEASA .;
Călătorul interesat în cunoaşterea unor vestigii
arheologice ale patriei noastre poate să-şi abată
calea spre Turnu Măgurele, prin Furculeşti şi
Crîngu, unde la ieşirea din sat, spre dreapta, pe un
drum asfaltat se ajunge la Băneasa, fortificaţie ro-
mană, înălţată la numai 350 m distanţă de şoseaua
amintită.
Ansamblul făcea parte din complexul de apărare
al 7ï7ïies-ului Transalutanus, fiind în fapt alcătuit
din două castre de mărimi diferite. Cel mic, depăr-
tat cu 138 paşi faţă de Troian şi la 105 m nord de
castrul mare, măsura 84X60 paşi. înconjurat cu
un val înalt de 1,50 m şi un şanţ adînc de 0;30 m,
acesta avea o lăţime de 7—10 paşi. Al doilea
castru, cel mare, este aproape pătrat (130X126 m).
Valului interior, cu urme de palisadă, lat la bază
de 8 m şi menţinut pe o înălţime de 1,20—1,50 m,
îi corespunde un şanţ lat de 8 m şi adînc de 2,50 m.
Tot ca sistem de apărare mai figura şi un al doilea
val cu şanţ. Lagărul a fost lucrat cu zid din chirpic,
iar după monedele descoperite a funcţionat în
secolul al Ill-lea e.n., în timpul domniei împăraţilor
Septimius Severus şi al lui Caracalla.
Prin dimensiunile sale întinse, cel de-al doilea
castru aflat la 352 m de limes Transalutanus putea
adăposti o armată numeroasă, pînă la 500 oameni
(un numems).

15. PUTINEÎU
Situată la 2 km depărtare de Băneasa şi la 18 km
nord de Poiana (Flămînda) cu vedere spre valea
largă a Călmăţuiului, fortificaţia de la Putineiu, de
formă pătrată, cu fiecare latură de 52 m era încon-
jurată de un val de 2 m şi un şanţ adînc de 0,50 m.
Lucrat din pămînt, castrul a avut un rol strategic,
fiind în fapt plasat tot pe limes Transalutanus. Aici
s-a descoperit un sestertius, emis în vremea dom-
niei lui Antoninus Pius.
92
16. TURNU MĂGURELE
La 3 km sud de oraş, la aproape l km distanţă de
cursul actual al Dunării şi 1 km est de vechea văr-
sare a Oltului, se află vestigiile cetăţii Turnu, de-
numire sugerată de însăşi structura fortificaţiei.
După formarea statului feudal independent Ţara
Româneasca, exista acolo un important punct de
varaă. Astfel, aşezarea plasată la un vechi vad al
Dunării, pe unde trecea limes Transalutanus, a
avut, din timpuri îndepărtate, funcţii economice ;
aici se întîlneau „drumul sării", ce venea de la
Ocnele Mari, „drumul oilor", care pornea de la
Sibiu, precum şi „drumul cerealelor" („drumul Ru-
şilor") de la Roşiori de Vede.
în jurul anului 1393, Mircea cel Bătrîn a con-
struit aici o cetate din piatră.
Cu mici excepţii, în timpul domniilor lui Vlad
Ţepeş şi Mihai Viteazul, cetatea, transformată în
raia, s-a aflat în stăpînirea otomană pînă în anul
1829 cînd, în baza tratatului de la Adrianopol, a
revenit Ţării Romaneşti.
în anul 1838, din iniţiativa negustorilor locali,
la Turnu s-a înfiinţat un port. în timpul războiului
pentru cucerirea independenţei (1877—1878} ora-
şul a jucat un important rol strategic, în desfăşu-
rarea operaţiunilor în vederea cuceririi fortifica-
ţiilor turceşti aflate la Plevna.
Ruinele cetăţii Turnu — supuse degradării şi,
mai ales, demontarea zidurilor din piatră, în scopul
folosiri acesteia ca material de construcţie — au
fost vizitate în 1845 de August Treboniu Laurian,
apoi 13 ani mai tîrziu de către Cezar Bolliac ; am-
bii erau interesaţi în cercetarea vestigiilor romane.
Aceleaşi preocupări a manifestat şi Grigore Toci-
Isscu. Cercetări arheologice sistematice conduse de
către Grigore Florescu s-au organizat abia în anii
1936, 1937 şi 1913.
Atît Grigore Tocilescu, cît şi Grigore Florescu
au crezut că fortăreaţa romană care, iniţial, ar fi
fost ridicată de Traian poate fi identificată cu ce-
tatea Turris, menţionată de Procopius în De bello
gothico (II, 436, 3). Tot Grigore Florescu ajunge la
concluzia că Procopius nu dă nici un indiciu de
93
localizare a cetăţii Turris, ridicată pe malul stîng
al Dunării şi făgăduită, în anul 546, de împăratul
bizantin lustinian slavilor anţi, aceştia obligîn-
du-se, în schimb, să oprească incursiunile bulga-
rilor la 1/mes-ul dunărean.
in plus, dintre lucrările de fortificaţie ridicate ele
lustinian la Dunăre menţionate de Procopius în
De aedificis, nici una nu poate fi localizată lingă
Turnu Măgurele.

Crima fază de funcţionare

a fortificaţiei

Transformări ulterioare

Planul cetăţii Turnu (după Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medie -

vale din Ţara Românească, Bucureşti, 1981).

Cercetările arheologice, reluate în anul 1978 pe

baza datelor stratigrafice şi a etapelor de construc-
ţie, infirmă existenţa unei fortificaţii antice.
In ultima formă cetatea Turnu se compunea din
trei elemente principale dispuse aproximativ con-
94
centric : un turn circular în centru, un zid de in-
cintă şi un şanţ de apărare, mărginit de ziduri, în
exterior turnul are diametrul de 17,40 m cu ziduri
groase de 3 m. Turnul fusese acoperit într-o pe-
rioadă mai tîrzie cu olane găsite din abundenţă
printre dărîmături.
Zidul de incintă se afla la aproximativ 6 m de-
părtare în raport cu turnul ; în forma sa finală era
circular în interior şi poligonal spre exterior, cu o
grosime medie de 4 m. în structura lui au fost ob-
servate mai multe etape de construcţie, materiali-
zate printr-o serie de transformări şi adăugiri.
Astfel, de-a lungul vremii, în partea sudică a in-
cintei s-a adăugat un turn rectangular, interior, iar
un al doilea turn i-a fost alipit pe latura sud-
vestică.
Şanţul, alt element defensiv, situat spre exterio-
rul incintei, era limitat spre interior de un zid cu
lăţimea de 6 m.
Intrarea se făcea pe partea estică, unde în in-
terior exista un prag dintr-un bloc de marmură,
avînd dedesubt alte trei blocuri în consolă şi un
prag pe care se sprijinea podul mobil.
Cel dinţii element de fortificaţie care i-a dat şi
numele este zidul rotund, în jurul căruia s-au ridi-
cat celelalte ziduri.
Şanţul şi zidul din interiorul acestuia făceau şi
ele parte, în prima lor formă, din vechile elemente
de fortificaţie. Fragmentele ceramice din ultimul
strat de nivelare şi din depunerile următoare da-
tează de la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi primele
decenii ale celui următor, ceea ce îndreptăţeşte
datarea începutului fortificaţiei în timpul lui
Mircea cel Bătrîn.
Asupra aspectului fortificaţiei de la Turnu s-au
păstrat o serie de relatări, unele chiar contempo-
rane existenţei construcţiei.
Astfel, Walerand de Wavrin, relatînd despre eve-
nimentele din anii 1444—1445, menţionează că ele-
mentul principal al fortificaţiei îl constituia turnul
rotund, cu acoperiş din lemn, turn înconjurat de
întărituri, probabil zidul de incintă. Tot el amin-
teşte despre poarta secundară care dădea spre
Dunăre, precum şi despre barbacanele cetăţii.
95
 Două secole mai tîrziu călătorul turc Evlia
Celebi descria şi el cetatea plasată pe un loc inun-
dabil şi mlăştinos. Mai departe, relatează că din
această cauză aici a trebuit cărat mult pămînt. Tot
el povesteşte că fiind de dimensiuni mai mici, ce-
tăţii i s-a zis ,,Turnu", iar sultanul Mehmed i, fiul
lui Baiazid I, a întemeiat în afara ei un orăşel
ridicînd jur-împrejur un zid de pămînt cu două
părţi, una spre uscat, iar cealaltă spre Dunăre. In
această situaţie cetatea Turnu a rămas la mijloc ca
o cetate interioară cu un turn rotund, acoperit cu
şindrilă, în formă de boltă, în partea superioară.
Acelaşi călător relata că în cetate se aflau păzi-
torii hambarelor şi ai muniţiilor, în partea de ră-
sărit, cetatea era prevăzută cu un pod atîrnat.
EXPOZIŢIA MUZEISTICA
Scopul expoziţiei constă în valorificarea descope-
ririlor arheologice paleolitice de la Ciuperceni,
precum şi a celor medievale, din raza oraşului.
De o deosebită importanţă sînt descoperirile din
secolele IV—V, identificate în cetatea de la Turnu,
de pe malul Dunării.
De asemenea, atenţia este atrasă de rare mo-
nede feudale româneşti şi străine ; în general ex-
ponatele vin să sublinieze rolul cetăţii, în cadrul
politicii româneşti de independenţă şi neatîrnare.
Totodată se scoate în evidenţă şi rolul economic al
centrului de producţie şi de schimb de la Turnu
pentru întreaga economie medievală.
TURNU MĂGURELE - ZIMNIÇEA
-GIURGIU - OLTENIŢA - CĂLĂRAŞI

Traseul, însumând aproximativ 248 km, undează

cursul Dunării pe D N 51 A şi D N 5 C pîuă la
Giurgiu ; de aici, drumul se continua pe DN 41 şi
DN 31 pînă la Călăraşi.

1. CIUPERCENI

La 5 km răsărit de municipiul Turnu Măgurele pa

DN 51 A se află comuna Ciuperceni, unde sînt în
curs de cercetare mai multe locuiri paleolitice.
Astfel la baza terasei înalte a Dunării, la o de-
părtare de 5 km de fluviu şi la aproximativ 2 km
de comună — î a est de cimitirul comunal —, în-
tr-o depunere de nisip în amestec cu prundiş, au
fost scoase la iveală cioplitoare şi aşchii retuşate,
ce aparţin celei mai vechi culturi din epoca pie-
trei cioplite, cultura de prund, însoţite şi de resturi
faunistice cuprinzînd oase de mamut şi rinocer.
Prin importanta sa naţională, punctul arheologic a
fost declarat rezervaţie arheologică şi paleonto-
logică.
în partea de nord-est a acestui loc există o ca-
rieră de nisip, locuită şi în paleoliticul superior. Se
caracterizează prin răzuitoare, gratoare vechi,
aşchii retuşate, toate datate tipologic şi stratigra-
fie. La nord-est de comună, în punctul ,,La Tir", pe
o terasă, la limita cîmpiei Burnazului, la distanţă
de 1,5 km de şoseaua naţională, cercetările arheo-
97
logice au surprins urme de locuire din paleoliticul
•superior, dovedite prin uneltele din cremene de
tipul răzuitoarelor, aşchii retuşate şi nuclee.

2. POIANA — FLAMÎNDA
La sud de Ciuperceni, la numai 3 km depărtare de
Turnu Măgurele, exista un castru roman, primul
din sistemul de apărare al /fmes-ului Transalatan.
Situat pe terasa joasă inundabilă a Dunării, cam o
treime din suprafaţa fortificaţiei a fost distrusă de
ape.
în toponimia locala fortificaţia este înregistrată
cu numele ,,La Culă".
A. T. Laurian, care-1 semnalează prima data, in-
dică dimensiunile castrului care era „lung de 350
paşi şi lat de 390 paşi, înconjurat de un val adînc
de 1,80 metri". Grigore Tocilescu a publicat o
schiţă de plan a castrului. în anii 1978—1979 s-au
efectuat cercetări arheologice îndeosebi pe latura
estică a fortificaţiei, singura parte neinundată sï
neîmpădurită.
Cu o suprafaţă de 6—7 ha, lagărul putea adă-
posti un număr însemnat de trupe, în scopul apă-
rării punctului de trecere pe Dunăre şi de control
al teritoriului cuprins în vestul Munteniei. Proba-
bil că a fost folosit în cursul războaielor dacice,
ca bază pentru trupele ce urmau să participe la
lupte.
Prin lucrările de modernizare, castrul va dispare
acoperit de lacul de acumulare al hidrocentralei
de la Turnu Măgurele. Astăzi din suprafaţa sa se
păstrează 225X300 m.

3. FÎNTÎNELE
Continuînd drumul pe DN 51 A, cu 10 km înainte
de a intra în oraşul Zimnicea, se trece prin Fîn-
tînele. Aici, întîmplător, în luna martie 1965, cu
ocazia unor terasări făcute pentru cultura viţei de
vie, la est de sat a fost descoperit un tumul, în
preajma acestuia s-au găsit două urne şi mai
multe vase de factură getică şi grecească ce pro-
98
veneau din mormîntul distrus. A urmat un sondaj
arheologic, în sectorul sud-estic al movilei s-a gă-
sit partea inferioară a mormîntului de unde prove-
neau vasele greceşti. La distanţă de 7 m faţă de
centrul tumulului, imediat sub lucrările de tera-
sare, au apărut fragmente putrede din lemnele care
căptuşeau pereţii gropii unui mormînt. Acesta avea
probabil un capac din lemn distrus prin lucrările
moderne. Interesant este faptul că în acelaşi com-
plex s-a păstrat un rest dintr-o pictură. De ase-
menea, au mai existat depuse oasele unui bărbat
tînăr, alături de care s-au găsit ca inventar şapte
vîrfuri de lănci, cinci perle din argilă şi un pahar
din sticlă, în acelaşi loc a existat o amforă thasiană
şi un vas din bronz, în partea estică a tumulului
s-a mai identificat al doilea mormînt, distrus.
Pe baza ceramicii, respectivele morminte au fost
datate în cea de-a doua jumătate a secolului al
IV-lea î.e.n.

4. Z1MNICEA
în marginea de vest a oraşului, pe o terasa do-
minantă, străjuită de o rîpă abruptă ce se ridică
deasupra luncii Dunării, există un loc cunoscut sub
numele de ,,Cetate". Dinspre nord, est şi sud-est
aceasta este întărită prinlr-un şanţ artificial. Spre
est şi sud-est şanţul este dublu, în prezent umplut
aproape în întregime de nisipurile aduse de vînt.
Spre vest şi sud-vest, apărarea era asigurată de
rîpa amintită, înaltă de 25 m.
împrejurul fortificaţiei pe o întindere de aproxi-
mativ 500 m, astăzi cultivată, se înscriu tumuli
ce reprezintă necropola.
Vizitatorul, venit dinspre oraş, distinge cu uşu-
rinţă fortificaţia, datorită şanţului şi a nivelului
ceva mai ridicat, în raport cu terenul înconjurător.
Vestigiile de la Zimnicea au atras atenţia, încă
de demult, unor pionieri ai arheologiei româneşti
ca Cezar Bolliac şi A.T. Laurian, care o menţionau
în anii 1845—1846 ; în anul 1873, Cezar Bolliac a
efectuat cercetări arheologice, reluate în anul 1885
de Dimitrie Butculescu. Săpături, organizate şti-
99
inţific, a întreprins, în anui 1924, Vasile Pârvan,
împreună cu un grup de cercetători, condus de
loan Andrieşescu.
întrerupte pentru un timp, cercetările arheolo-
gice au fost reluate, în anii 1948—1949, ele Ion
Nestor.

Planul cetăţii geto-dacice de la Zimnicea (după Radu Vulpe

Aşezări...).

Aşezarea getică îşi află începuturile în secolul

al IV-lea î.e,n. fapt dovedit de obiectele multiple
descoperite : ceramică şi fibule. Viaţa s-a desfăşu-
rat, se pare, pînă în vremea împăratului Augustus,
deci pînă la începutul secolului I e.n., cînd împre-
100
 una cu aceasta şi-au încetat existenţa şi alte ce-
tăţi getice din Cîmpia Munteniei ca Popeşti şi
Piscul Grăsani.
în plină epocă feudală, peste suprafaţa cetăţii
getice s-a extins un sat românesc, datat în secolul
al XIV-lea, pe baza monedelor emise în vremea
domniei lui Vladislav I-Vlaicu şi a ţarilor bulgari
loan Alexandrii şi Mihail Sişman.
în locuinţele săpate în pămînt, masate în mod
deosebit spre est, în afara fortificaţiei, inventarul
se remarcă prin numeroase unelte şi arme din fier
şi o ceramică smălţuită, cu un decor deosebit de
frumos de inspiraţie bizantina.
Se pare că numele actualului oraş, denumit în
trecut Zimnicele, se referă la cuvîntul slav Zim-
nik = beci şi aminteşte tocmai de aceste locuinţe
săpate în pămînt.
Săpăturile au fost extinse şi asupra necropolei
getice, întinsă pe o perioadă de patru veacuri (se-
colele IV—I î.e.n.) şi formată din morminte ,,prin-
cipale" şi „secundare" sau comune, în mormintele
„principale" resturile cinerare erau depuse direct
pe pămînt, iar jur-împrejur — cîteodată delimitat
de pietre nefasonate — se depunea mobilierul fu-
nerar, în afară de ceramică geto-dacică cenuşie şi
grecească cu firnis, s-au mai aflat amfore, vase de
metal, pandantive din aur şi argint, fibule de tipul
trac, din argint şi bronz, vîrfuri de săgeţi turnate
în bronz, vîrfuri de lănci din fier, o spadă gre-
cească, un coif, zăbale din fier de tipul trac. In-
ventarul este datat în secolele IV—III î.e.n. Nici
unul din mormintele „principale" nu au construcţii.
în jurul mormintelor „principale" se grupau, de
regulă, cele „secundare", în mormintele „secun-
dare" oasele erau depuse într-o urnă acoperită cu
o strachină, iar în jurul lor erau aşezate vase, de
obicei căni. Printre osemintele din urne s-au găsit
fibule, inele, piepteni din os, cuţitaşe din fier.
In secolul al Ill-lea î.e.n. mormintele „princi-
pale" dispar. Pînă la sfîrşilul secolului al II-lea
î.e.n. în cazul necropolei de la Zimnicea nu se ob-
servă nici o întrerupere, dar în veacul imediat ur-
mător, inventarul este redus, fapt datorat nu unei
decăderi a aşezării, aflată într-o continuă înflo-
rire, ci lipsei de grijă pentru cei morţi.
101
 Ultima înhumare de la Zimnicea datează din se-
colul I î.e.n.
în imediata apropiere a unor morminte „princi-
pale", într-o anumită zonă, au fost descoperite şi
morminte ;de cai. Dintre cei 7 cai depuşi, unul
avea o fibulă, altul poseda lîngă gît o perlă mare
de sticlă albastră cu mască umană şi, în sfîrşit,
al treilea un lănţişor din cîteva verigi de bronz.
Restul animalelor erau lipsite de inventar.
Trebuie reţinut că locuirea de la Zimnicea cu
un caracter pur getic a avut strînse legături cu
tracii de la sudul Dunării. A fost creată, poate,
încă de la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. ca un
punct întărit la un vad important al Dunării domi-
nînd comunicaţiile dintre centrul Traciei şi Dacia,
în acea vreme cetatea făcea legătura cu regiunea
Carpaţilor prin păsurile Turnu Roşu şi Bran.

5. FRUMOASA
La aproximativ 16 km nord-est de Zimnicea, pe
malul stîng al rîului Vedea, se află comuna Fru-
moasa, unde se găsesc interesante vestigii antice
şi medievale.
Lîngă moara comunală de la marginea Frumoa-
sei, în hotar cu satul imediat vecin Răreanca, se
vede o înălţime situată cu 30 m deasupra văii. Ve-
dei. Locului i se spune ,,La Cetate", deoarece do-
mină întreaga regiune înconjurătoare ; pe creste
şi pe pante se păstrează urmele vizibile ale unor
valuri şi şanţuri de apărare, în fapt este o fortifi-
caţie de pămînt cu trei valuri şi două şanţuri ame-
nejate concentric, în prezent, în cea mai mare parte
umplute cu pămînt. Fortificaţia se compune dintr-
un val de margine, aproape trapezoidal, un al
doilea de mijloc, dreptunghiular, şi, în sfîrşit, un
nucleu pătrat, reprezentînd palisada centrală de
pămînt şi lemn. Suprafaţa ei totală este de 2,5 ha,
din care aproape 10% revine palisadei de mijloc.
Cetatea de la Frumoasa a fost semnalată în anul
1869 de către Cezar Bolliac, cu ocazia unei excursii
arheologice. Grigore Tocilescu în lucrarea Dacia
înainte de romani o încadrează în ,,aşezăminte
102
preromane" pentru ca exact peste 20 de ani să o
includă ca punct întărit (castellum) roman situat
pe itinerarul Zimnicea—Rîşnov ce trecea pe la
Frumoasa, Alexandria, Roşiori de Vede. în
anul 1928 întreprinde aici cercetări de informare
V. Christescu. El era convins că la Frumoasa se
află un castru roman, pe care de altfel 1-a datat
în secolul III e.n. Această părere a fost vehiculată
pînă în anul 1964, cînd s-au realizat săpături ar-
heologice organizate. Astfel pe lînga urme de
epocă neolitică (culturile Boian şi Gumelniţa) s-a
identificat un nivel de locuire din secolul al
XIV-lea, marcat prin ceramică, obiecte de fier, oase
de animale, grîu carbonizat vetre in situ, ce se
întind şi sub valurile de pămînt, ceea ce asigură
datarea cetăţii în epoca feudală. Fortificaţia de
pămînt a suferit un incendiu puternic, după care
şi-a încetat existenţa.

Planul cetăţii de pămînt de la Frumoasa (după N. Constanti-

nescu in S.C.I.V., t. 16, 4, 1965).

Trebuie menţionat că palisada centrală ocupa

creasta botului de deal, de unde se realiza supra-
vegherea uşoară a celorlalte elemente de apărare :
şanţuri şi valuri înconjurătoare.
103
 Pentru început s-a construit palisada interioară
prin fixarea unor pari groşi de stejar, plasaţi ]a
distanţa de 0,15—0,25 m unul în raport cu celălalt.
Intre şirurile de pari, la diferite niveluri, se aflau,
din loc în loc, grinzi şi bîrne groase aşezate oblic
şi vertical, formînd astfel scheletul palisadei.
într-o a doua etapă, s-a trecut la săparea şanţu-
rilor de apărare şi la amenajarea valurilor auxi-
liare de pămînt.
Datarea întăriturii se face pe baza ceramicii, în
acest sens epoca de construcţie a cetăţii de pămînt
este considerată a fi sfîrşitul secolului al XIV-lea,
în timpul domniei lui Mircea cel Batrîn. Este pe-
rioada în care turcii ajung la Dunăre, unde la 1393
cuceresc Bulgaria, în această situaţie Mircea cel
Batrîn ridică cetatea Giurgiu şi completează linia
defensivă a fluviului cu fortificaţii de pămînt de
genul celei de la Frumoasa ; ca aceasta probabil
că mai exista şi altele.
Terenul este azi izlaz comunal. Pe întreaga su-
prafaţă se găsesc fragmente ceramice, oase de ani-
male, urme de arsură, cenuşă şi cărbune.
Părăsind comuna Frumoasa, spre a se întoarce
la Zimnicea şi de aici continuînd drumul pe şo-
seaua naţională spre Giurgiu, vizitatorul este în-
tîmpinat de o serie de comune si sate unde au
existat străvechi aşezări.

6. PIETROS ANI
La 23 km vest de Zimnicea, pe şosea este întilnită
comuna Pietroşani. Aici prin cercetări arheologice
parţiale s-au identificat urme materiale geto-dacice,
încadrate pe baza ceramicii şi uneltelor în seco-
lele III—I î.e.n.

7. GĂUJANI
Tot pe DN 5A, la aproximativ 7 km faţă de Pietro-
şani, o comună imediat apropiată de aceasta este
Găujani, unde printr-o cercetare de teren s-a putut
identifica o aşezare aparţinînd strămoşilor noştri
geto-daci.
104
8. MALU •
La distanţa de 15 km est de oraşul Giurgiu, a fost
cercetată o locuire geto-dacică, marcată prin locu-
inţe, cu un inventar bogat alcătuit din unelte şi
ceramică.

9. SLOBOZIA

Urmînd acelaşi drum, la numai 5 km est de Giurgiu

ajungem în comuna Slobozia ; aici, la l km depăr-
tare de malul Cernei, pe locul denumit „Drumul
Vacii" s-au descoperit fragmente ceramice din
neolitic, Hallstatt şi Latène. Datorită acestei situa-
ţii, în anul 1954, s-a trecut la cercetări arheologice
organizate.

10. GIURGIU
Pe partea stingă a Dunării, în perimetrul oraşului
Giurgiu — unul dintre cele mai importante porturi
ale ţării — viaţa omului se scurge încă de acum
cinci milenii. Astfel, în zonă, vestigiile arheologice,
prin cele l 349 piese (aşchii, lame, topoare din
silex), culese din punctul Malu Roşu (4 km sud-est
de Giurgiu), dovedesc prezenţa omului din epoca
pietrei cioplite. Este în fapt un atelier de prelu-
crare a cremenii, adusă de la sud de Dunăre.
în cimitirul Smîrda-Giurgiu s-au aflat resturi ce-
ramice din secolele IV—VI î.e.n., iar la est de ci-
mitir, pe coasta viilor, vase fragmentare din epoca
bronzului şi prima epocă a fierului.
Pe de altă parte în viile din preajma oraşului au
fost culese cîteva sute de stateri macedoneni,
drahme şi tetradrahme trace. August Treboniu
Laurian semnala că înainte de anul 1845 pe aceste
meleaguri s-ar fi aflat cărămizi cu inscripţii ro-
mane ; existenţa unei aşezări romane ar putea ii
presupusă, ipotetic, prin descoperirile numismatice
din cartierele mărginaşe ale Giurgiului, unde s-au
găsit monede datînd din timpul lui Domiţian (anul
79), Antoninus Pius (anul 139), Commodus (180—
105
192) şi Gordian al Ill-lea (238—244) păstrate în
muzeul oraşului.
Ipoteza unei supravieţuiri şi în epoca bizantină
sub numele de „Theodoropolis", oraş ridicat de
îustinian la Dunăre, pare puţin verosimilă.
Asupra originii numelui şi întemeierii Giurgiului,
istoria înregistrează mai multe păreri, dintre care
unele de-a dreptul fanteziste.
Astfel de mult a fost înlăturată tradiţia falsă,
acreditată în decursul veacului trecut, că cetatea
Giurgiului ar fi fost clădită de genovezi prin seco-
lele X—-XI, prezentîndu-se ca argument suprem al
acestei afirmaţii derivarea numelui aşezării de la
San Giorgio, patronul Genovei.
Cea mai autorizată ipoteză este aceea după care
se presupune că numele aşezării se trage de la un
întemeietor de sat cu numele de Jur j, Giurge sau
Giurgiu, onomastic întîlnit în documentele secole-
lor XIV—XV. De asemenea, se crede că numele
ar proveni de la un, baci ardelean „Giurgiu", care-şi
ducea turmele la păscut în lunca Dunării, fiind în
acelaşi timp şi întemeietorul satului care i-a
păstrat amintirea.
Apariţia istorică a localităţii cu denumirea sa de
astăzi datează abia din secolul al XIV-lea, din vre-
mea lui Mircea cel Bătrîn, care a întemeiat o ce-
tate, pe o insulă a Dunării, ,,aproape de ţărmul
românesc", pentru a opri năvălirile turceşti în
ţară. De asemenea, la Giurgiu se afla şi un însem-
nat punct vamal şi centru comercial înfloritor ; pe
aici trecea drumul care unea vadul Giurgiului cu
cele mai importante oraşe din Ţara Românească —
Curtea de Argeş şi Tîrgovişte — îndreptîndu-se
spre pasul Bran şi ţinuturile Transilvaniei.
Prima menţiune documentară a Giurgiului da-
tează din 23 septembrie 1403 ; aici Mircea reînno-
ieşte tratatul de alianţă cu regele Vladislav lagello
al Poloniei.
Deşi Mircea cel Batrîn reuşeşte să-i învingă pe
turci la Rovine, către sfîrşitul vieţii s-a văzut ne-
voit să cedeze în faţa puhoiului otoman. Astfel, în
anul 1417 sultanul Mehmed I, după ce a ocupat
Dobrogea, s-a întors în Bulgaria şi apoi a trecut
Dunărea pe la Giurgiu, începînd asediul fortifica-
ţiei ; după lupte crîncene reuşeşte să o cucerească.

106
Mircea a fost nevoit să ceară pace şi să asigure
plata regulată a haraciului.
în secolul al XV-lea, otomanii nu au stăpânit
nestînjeniţi cetăţile de pe malul sting al Dunării,
eliberate în mai multe rînduri de români.
Astfel, Dan al Il-lea (1427—1431), primind ajutor
de la Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, a
eliberat Giurgiul, ridicînd aici noi fortificaţii.
O dată cu înlăturarea din domnie a lui Dan al
Il-lea, turcii au reocupat cetatea, în vremea lui
Alexandru Aldea (1431—1436).
O spectaculoasă şi reuşită expediţie de recuce-
rire a Giurgiului a fost aceea din vara anului 1445,
povestită amănunţit de cronicarul burgund Wale-
rand de Wavrin în timpul domniei lui Vlad Dracul
(1443—1446). Stăpînirea românească asupra cetăţii
a durat numai pînă în 1449, deoarece, prin moartea
lui Vlad Dracul, aceasta a fost din nou pierdută.
Viteazul Vlad Ţepeş a întreprins o expediţie la
Giurgiu în anul 1461 şi a reuşit să-1 elibereze, iar
la 11 februarie 1462 el scria de aici regelui Unga-
riei, Matei Corvin, cerîndu-i ajutoare, în acelaşi
an, datorită expediţiei lui Mehmed al Il-lea şi unel-
tirilor boierilor, domnul român şi-a pierdut tronul,
iar turcii au reintrat în posesia cetăţilor dunărene.
Cetatea Giurgiu nu alcătuia un paşalîc, ci de-
pindea de Nicopole, prin intermediul Rusciucului.
Populaţia românească din raiaua Giurgiului trăia
în afara fortificaţiei, ocupîndu-se cu agricultura,
creşterea vitelor şi pescuitul.
încă din secolul al XVI-lea, la marginea vechii
cetăţi româneşti a Giurgiului, s-a dezvoltat un tîrg
turcesc, loc de refugiu pentru domni, pretendenţi
sau maziliţi, pentru boierii intriganţi, precum şi loc
de popas al călătorilor pămînteni pe drumul Ţari-
gradului.
In momentul declanşării luptei antiotomane Mi-
hai Viteazul a organizat un atac împotriva turcilo:
în scopul recuperării cetăţii Giurgiu (15 noiembrie
1595). Oraşul a fost ars, dar cetatea, primind aju-
toare de la Rusciuc, a rezistat. Riposta Porţii s-a
soldat cu expediţia condusă de Sinan paşa. In vara
anului 1595, el a trecut Dunărea cu o armată nu-
meroasă şi, deşi înfrînt la Călugăreni, a ocupat
Bucureştii, Tîrgoviştea şi o mare parte a Ţării Ro-
107
 mâneşti. In toamna aceluiaşi an, Mihai Viteazul,
în colaborare cu trupele principelui Transilvaniei,
a trecut la contraofensivă, obligînd pe otomani să
se retragă în debandadă spre Giurgiu ; în urma
unor crîncene bătălii, la 20/30 octombrie 1595, ce-
tatea a intrat în stăpînirea voievodului român.
în anul 1600 otomanii au reintrat în Giurgiu
unde, după un an şi jumătate, timp în care execu-
taseră lucrări de reconstrucţie a fortului, au insta-
lat o garnizoană de 10000 de soldaţi.
Despre cetate au lăsat informaţii sporadice o
serie de călători străini. Astfel, Evlia Celebi, po-
posind aici în anul 1651, scrie : „Cetatea propriu-
zisă este rotundă, situată lingă Dunăre, pe un şes
verde şi e zidită din blocuri mici de piatră tăiată.
Circumferinţa întreagă este de o mie de paşi... Cînd
valahii se răscoală, împresoară mai întîi această
cetate, în timpul nostru aceasta s-a întîmplat de
10 ori".
Ultima încercare a domnitorilor Ţării Româneşti
de a elibera Giurgiul a avut loc în timpul lui Mih-
nea al III-lea. Ca urmare, otomanii au hotărît să
întărească şi oraşul, nu numai fortăreaţa, cu un
şanţ înconjurător ce putea fi umplut cu apă adusă
din Dunăre.
în vremea războiului ruso-turc din anii 1768—
1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi
(1774), ruşii, sub comanda generalului Olitz, au
atacat Giurgiul şi 1-au ars. Tot ei au căutat sa re-
facă fortificaţiile şi au ridicat pe ţărm un fort, în
faţa vechii cetăţi. Noua construcţie, înconjurală de
un şanţ cu apă, avea palisadă şi un pod ridicător.
După terminarea războiului, otomanii au desăvîrşit
lucrările amenajînd o estacadă de bolovani, as-
cunsă de vegetaţia de pe malul Dunării.
în timpul războiului ruso-turc din anii 1806—
1812 trupele ruse, comandate de generalul Michel-
son, care înaintaseră prin Daia şi Turbatu, au fost
respinse chiar la marginile Giurgiului, iar atacul
de la 8 aprilie 1809, pregătit minuţios de ruşi, s-a
lovit de rezistenţa fortăreţe! noi (fortăreaţa din
ostrov, învechită, fusese părăsită de turci). După
război otomanii au bolovănit cu piatră şanţul cel
mai apropiat de oraş şi tot atunci au întărit aşe-
zarea cu un zid de piatră spre Dunăre. Zidul pleca
108
de la bastionul cel mare (Tabla Mare), trecea pe
lingă un alt bastion numit Tabla Mică, apoi pe ]a
Poarta Făgăraşului, Poarta de Fier şi pe lînga bi-
serica Sf. Nicolae ; astăzi zidul este aproape dis-
trus.
Un nou şanţ de apărare, destul de adînc, încon-
jura fortificaţia, el prelungindu-se pe malul Du-
nării.
In anii 1824—1825 turcii au efectuat reparaţii
radicale la întregul sistem defensiv al cetăţii
Giurgiu.
Războiul ruso-turc din 1828—1829, încheiat cu
pacea de îa Adrianopol din 2/14 septembrie .1829,

Oraşul Giurgiu

53,25 106,50
metri

O i3 20 30 4fl 58 sagani

Planul cctălii Giurgiu (cetatea clin insulă) ; dotaîiu după pla-

nul din anul 1829 (după Gh. I. Cantacuzino, op. di.).

aducea importante modificări în relaţiile dintre ţă-

rile române şi Poartă.
Pacea de la Adrianopol lichida monopolul oto-
man asupra comerţului românesc, stabilea liber-
tatea navigaţiei pe Dunăre, delimita frontiera dintre
Imperiul otoman şi Moldova şi Ţara Românească Ţ
de asemenea, Poarta retroceda cetăţile Turnu, Giur-
giu şi Brăila care reintrau în componenţa Ţarii Ro-
mâneşti.
109
 După eliberarea localităţilor s-a trecut la dărî-
marea zidurilor fortificaţiei şi la extinderea ora-
şului prin desfiinţarea satelor turceşti din împre-
jurimi.
Pentru modernizarea localităţii s-a constituit o
comisie care s-a ocupat de alinierea străzilor, de
pavarea cu piatră a acestora, hotarindu-se, în ace-
laşi timp, să se oprească demantelarea zidului for-
tificaţiei dinspre Dunăre.
Cu toate măsurile luate degradarea fortificaţiei
a continuat.
în prezent, fostul ostrov a devenit o peninsulă
îndepărtată de albia principală a fluviului, ca ur-
mare a construirii, cu decenii în urmă, a unui dig.
Vestigiile vechii cetăţi se află în partea de sud-est
a oraşului Giurgiu, pe o mică porţiune de pămint
situată între vechile braţe ale Dunării.
In anul 1955 s-a întreprins o campanie de cerce-
tări arheologice pentru identificarea rămăşiţelor
cetăţii. Săpăturile au fost reluate în anul 1975, cer-
cetările continuînd şi în prezent.
Rezultatele investigaţiilor sînt destul de puţin
concludente pentru a da o imagine exactă asupra
planului şi structurii cetăţii Giurgiului în secolele
XIV—XV. Ridicările topografice mai tîrzii, cea
austriacă din anul 1790 şi cea rusească din anul
1829, ambele înfăţişînd fortificaţiile din secolul al
XVIII-lea de pe malul sting al Dunării, redau şi
planul fortificaţiei din insulă.
După cum rezultă din compararea săpăturilor cu
cele două planuri se poate afirma că vechea ce-
tate ocupa o poziţie centrală, în jurul ei ridicîn-
du-se, la date mai tîrzii, alte construcţii sau ziduri
de incintă la care s-au adăugat şi amenajări inte-
rioare. Din planuri reiese că întreaga fortificaţie
din insulă fusese înconjurată cu un sistem de bas-
tioane destinate artileriei, bastioane lucrate pro-
babil din pămînt, cu laturile poligonale sau rotun-
jite, ridicate, cu aproximaţie, în secolul al
XVIII-lea.
Rezultatele cercetărilor arheologice completate
cu unele gravuri duc la concluzia că întăritura din
secolele XIV—XV era patrulateră, cu turnuri pă-
trate la colţuri, înconjurata de un şanţ de apărare
nu prea adine.
110
Dimensiunile ei se pare că nu erau prea mari.
Viitoarele săpături vor putea să aducă desigur
noi şi sugestive date asupra acestei cetăţi.
MUZEUL LUPTEI PENTRU INDEPENDENŢA
POPORULUI ROMÂN
Str. Valurile Dunării nr. 3
în anul 1950, în oraşul Giurgiu a luat fiinţă Mu-
zeul de istorie şi ştiinţele naturii.
La început, piesele muzeistice erau reduse nu-
mericeşte şi cuprindeau abia trei săli ale imobi-
lului din strada Dorobanţi nr. 16. Lîngă cele cîteva
exponate faunistice şi tablouri, numai obiecte re-
zultate în urma săpăturilor arheologice de la Tan-
gîru şi Petru Rares aveau certă valoare ştiinţifică.
în anii următori investigaţiile arheologice ex-
tinse la Drăghiceanu (neoliticul timpuriu), Daia,
Ghizdaru, Malu Roşu (a doua epocă a fierului) şi
Zimnicea (perioada geto-dacă şi feudală) au îmbo-
găţit patrimoniul muzeistic.
Cercetările întreprinse în peste 300 de puncte
arheologice au dus la îmbogăţirea patrimoniului
muzeului giurgiuvean, ceea ce a determinat ca
muzeul să primească un local mult mai încăpător
şi să fie reorganizat pe noi ba/e, abordînd o te-
matică mult mai complexă.
în prima sală de la parterul clădirii este etalată
o hartă pe care sînt marcate descoperirile arheo-
logice de pe teritoriul R. S. România. Vitrinele cu-
prind silexuri din paleoliticul inferior, descoperit
la Giurgiu, precum şi din cel superior aflate la
Malu Roşu. Bogăţia şi frumuseţea formelor, pre-
cum şi ale ornamentelor vaselor din epoca neoli-
tică aparţinînd culturilor Dudeşti, Boian şi Gumel-
niţa, descoperite la Drăghiceanu, Tangîru, Petru
Rares şi în alte localităţi, încîtă vizitatorul. O men-
ţiune specială trebuie făcută în ceea ce priveşte
vasul de mari dimensiuni, de formă antropomorfă,
provenit de la Sultana, comuna Mînastirea. Figurine
antropomorfe şi zoomorfe din culturile Boian şi
Gumelniţa descoperite în special în cîmpia mun-
teană, etalate alături de recipiente, întregesc ima-
ginea vizitatorului asupra gradului înaintat de .ci-
vilizaţie din cadrul epocii neolitice.
IU
 Culturile bronzului suit ilustrate prin topoare
de bronz cu braţe „în cruce", unelte şi arme. des-
coperite la Zimnicea, Frăţeşti şi Oinacu. Cu o deo-
sebită atenţie este tratată în expoziţie prima epocă
a fierului prin suita» de materiale descoperite în
necropola hallstattianâ de la Zimnicea [cană din
cultura Ferigele (Oltenia), urne de incineraţie etc.].
A doua epocă a fierului încadrează ceramică
lucrată la roată şi cu mîna, descoperită la Zimnicea,
Dala şi Popeşti-Novaci, şi tezaurele de monede da-
cice din argint găsite la Frăţeşti şi Stoeneşti.
Raporturile geto-daczlor cu populaţiile învecinate
— macedoneni, greci, iliri — sînt ilustrate prin mo-
nedele emise în vremea lui Alexandru Macedon şi
Lisirnach, vasele greceşti pictate, amfore etc.
Harta statului centralizat geto-dac din vremea lui
Burebista demonstrează în fapt mărimea şi puterea
acestui stat, stadiul organizatoric avansai atins de
daci.
Expoziţia prezintă în continuare o hartă a Da-
ciei, din timpul regelui Decebai. Se evidenţiază
puternica salbă de cetăţi ridicate în Munţii Orăş-
tiei, imaginea de mari proporţii a sanctuarului de
la Sarmizegetusa Regia, numeroase arme, unelte
din fier, precum şi caramică.
Lupta pentru independenţa a dacilor conduşi de
Decebai este tratată printr-o hartă ce redă forti-
ficaţiile aşezărilor dacice şi liniile de atac în cele
două războaie.
Continuitatea şi procesul de romanizare a popu-
laţiei băştinaşe sînt demonstrate prin monede, ul-
cioare, opaiţe şi fibule de tipul roman, alături de
vase de factuvă locală din secolul al Ill-lea e.n.
descoperite la Duiceanca (Muntenia) şi Pocneşti
(Moldova).
Următoarele două terne ,,Continuitaiea romană
şi bizantină la Dunărea da Jos" şi ,,Continuitatea
poporului român (secolele IX—X)" sînt bazate pe
numeroase mărturii arheologice ca : monede bizan-
tine din secolele IV—X, ceramică autohtonă din
secolul al IV-lea de la Izvoru şi Oinac, vase de-
corate în val, piese de metal, catarame, cuţite, ce
au făcut parte din inventarul mormintelor de inci-
neraţie datate în secolul al VIII-lea de la Frăţeşti
şi din descoperirile de la Dridu.

112
11. COMANA
La 38 km depărtare de Giurgiu, pe partea dreaptă
a Neajlovului, aproape de confluenta acestuia cu
Argeşul, se formează balta Comana. Aici, pe un
mal înalt al Neajlovului, se află mănăstirea Co-
mana. în prezent, complexul arhitectonic cuprinde
un grup de clădiri ce ocupă o suprafaţă patrula-
teră înconjurată cu ziduri de incintă prevăzute cu
turnuri ; dintre turnuri se mai păstrează cîte unul
pe laturile de est. şi vest şi în colţul de nord-vest.
Pe partea nordică mai străjuie încă un foişor. Ac-
cesul în incintă se face pe sub turnul clopotniţei ;
în vest se păstrează, parţial, un corp de chilii cu
două niveluri, iar pe cea sudică încă un grup de
încăperi cu destinaţie gospodărească. Toate aceste
clădiri încadrează biserica.
în anii 1971—1972, o dată cu lucrările de restau-
rare s-au efectuat cercetări arheologice atît în inte-
riorul, cît şi în exteriorul complexului. Cu această
ocazie s-a stabilit că terenul a fost populai/ încă
din neolitic (cultura Vidra), fapt atestat de urmele
de locuinţe, fragmentele ceramice, uneltele din os
şi silex.
Lăcaşul, ridicat de/ Vlad Ţepeş, a fost, reparat
în repetate rînduri ,- la sfîrşitul secolului al XVI-lea
(1588), Radu Şerban, pe cînd era încă mare boier,
a rezidit integral biserica. Pictura interioară da-
tează din anul 1609 şi ea a fost executată de Radu
Şerban devenit între timp domn al Ţării Româ-
neşti.
Lăcaşul va suporta o însemnată refacere în anul
1700. Atunci, după cum arată pisania, marele vor-
nic Şerban Cantacujzino a construit pridvorul, a
ridicat foişorul de pe latura de nord a incintei si,
probabil, a supraînălţat chiliile.
Afectat de cutremurul din anul 1802 edificiul va
fi reparat din nou în anul 1854.
Cercetările arheologice au confirmat existenţa
unei biserici din lemn datînd din vremea lui Vlad
Ţepeş.
Pe baza materialului numismatic găsit în mor-
mintele necropolei, precum şi a observaţiilor stra-
tigrafice, rezultă că ctitoria a dăinuit între mij-
113
locul veacului al XV-lea şi sfîrşitul secolului ur-
mător.
A doua etapa a construcţiei, surprinsă, de ase-
menea, prin săpături arheologice, este- -cea din
vremea lui Radu Şerban, lăcaşul fiind ridicat acum
din cărămida. Cercetări atente de teren au depistat
cinci faze de construcţie cuprinse între secolele
XVI—XIX. In oMce caz, la sfirşitul veacului al
XVI-lea complexul se prezenta sub forma unei for-
tificaţii cu turnuri pe unghiurile zidului de incintă,
cu o biserică de plan treflat ; existau, totodată,
chilii şi alte spaţii anexe.
La începutul secolului al XVIlI-lea, Şerban Can-
tacuzino face asupra ansamblului modificări, iar de
la mijlocul veacului următor acesta a primit as-
pectul arhitectonic, apropiat de cel actual.
Mormintele descoperite au aparţinut reprezentan-
ţilor familiilor lui Radu Şerban şi a Cantacuzi-
nilor.

12. PRUNDU
Continuînd călătoria de la Giurgiu spre Olteniţa,
în drum, pe DN 41, se află comuna Prundu, unde
urmele materiale ale strămoşilor noştri geto-daci
sînt destul de bogate. Astfel, pe locul numit ,,Malu
Molescului", pe o terasă inferioară a lacului Grea-
ca, s-au profilat în mal cîteva gropi de bordeie,
cu fragmente ceramice din a doua epoca a fierului.
La aproximativ 3 km est de satul Prundu, în
punctul unde începe malul rîpos şi scund al lacului
Greaca, au fost găsite resturi de vase din a doua
epocă a fierului.

13. GREACA
Pe acelaşi traseu, la 10 km de Prundu, în comuna
Greaca vestigiile geto-dacilor s-au făcut, de ase-
menea, prezente în punctul ,,La parau", pe terenul
Institutului de cercetări horticole, precum şi în
locurile denumite „Răstache" şi ,,Pîrlita".
Satul Greaca a aparţinut familiei Craiovescu de
la care 1-a cumpărat voievodul Radu Paisie şi 1-a
114
dăruit apoi ctitoriei sale de la Mislea. La Greaca
îşi aveau sediul „stolnicii domneşti".
în iulie 1752 Grigore al II-lea Ghica a înzestrat
mănăstirea şi „spitalurile" Pantelimon cu balta
Greaca, care mai tîrziu va aparţine mănăstirii Sf.
Spiridon.

14. HEREŞTI (comuna Hotarele)

Spre nord de satul Greaca urmînd şoseaua asfal-
tată, după parcurgerea a 9 km apare satul Hereşti,
unde boierul cărturar Udirişte Năsturel, cumnatul
lui Matei Basarab, şi-a clădit o casă pe care Paul
din Alep, secretar al patriarhului Macarie, o con-
sidera ca fiind ,,un palat fără egal în lume, afară

Planul casei lui Udrişte Năsturel de la Hereşti : subsolul şi

parterul (a) ; etajul (b).

poate numai în ţara frîncilor, zidit pe dinăuntru şi

pe dinafară cu piatră şlefuită". Construcţia care
are trei caturi — pivniţă, parter şi etaj — pre-
zintă două particularităţi care îi conferă un carac-
tar aparte, de unicat în arhitectura. românească.
Prima particularitate o constituie forma şi dis-
tribuţia interioară a încăperilor. Planul este trasat
în formă de L răsturnat, cu laturile orientate spre
miazănoapte şi apus.
Casa, înălţată în anul 1642, cuprinde două apar-
tamente identice ca distribuţie' interioară, fiecare
cu intrare separată, scară la etaj şi pivniţă proprie.
Pe cit se pare, a fost o casă dublă, destinată celor
115
doi fraţi, proprietarii moşiei Hereşti, Udrişte şi Ca-
zan Năsturel.
A doua particularitate a clădirii constă în mate-
rialele şi modul ei da construcţie. Bolţile, ramele
de uşi şi de ferestre, precum şi zidurile interioare
şi exterioare din întreaga clădire au fost conslruite
din piatră făţuită. Pivniţele dreptunghiulare suit
prevăzute cu bolţi semicilindrice,_ întărite cu arce
dublouri. La parter, în jurul bolţilor pivniţelor, se
găsesc şapte încăperi, toate boltite. Fiecare apar-
tament dispune de un vestibul propriu, din care
pleacă respectiva scară la etaj, şi de cîte două
camere.
Etajul, ce cuprinde şapte încăperi, era locuit mai
rnult vara ; aici nu toate încăperile au coşuri pentru
cămine.
Clădirea se caracterizează în general prin folo-
sirea unor elemente de Renaştere italiană, inter-
pretate în spirit oriental.
Casa împreună cu moşia au fost vîncnite în 1R31
domnitorului Serbiei, Milos Obrenovici, care a
făcut unele renovări şi completări palatului.
Deteriorată parţial de un incendiu, construcţia
şi-a păstrat aproape intacte zidurile originale clin
piatră ; lucrările de restaurare executate în anii
1967—1969 i-au redat întru totul înfăţişarea ei de la
început, în prezent edificiul adăposteşte un muzeu
de feronerie si mobilă veche.

15. CĂSCIOARELE
Revenind în comuna Greaca, călătorul îşi poate
continua drumul spre Olteniţa, unde, la 17 km vest
de oraş, se află comuna Căscioarele, Aici, pe, d
insula denumită Ostrovel, în mijlocul lacului Că-
tăluiului, au fost întreprinse cercetări arheolo-
gice. Cu această ocazie s-a constatat existenţa unui
complex arheologic neolitic format din mai multe
aşezări suprapuse aparţinînd fazei de tranziţie de
la cultura Roisn la cultura Gumelniţa, precum şi
culturile Gumelniţa şi Cernavoda L Inventarul bo-
gat este alcătuit din arme şi unelte din silex —
vîrfuri de săgeţi, topoare, clăltiţe —, precum şi
percutoare clin piatră. Ceramica, variată ca formă,

116
cuprinde sfeăchini, vase pirifarme, suporturi, bo-
luri, ceşti şi capace, decorate cu incizii,- linii în re-
lief sau chiar prin grafitare. De asemenea, trebuie
menţionată şi plastica din os şi lut (antropomorfă
şi zoomorfă). Datorită uneltelor descoperite s-au
putut stabili şi îndeletnicirile locuitorilor bazate pe
agricultură, pescuit, creşterea vitelor şi vînătoare.
La nivelul- cel mai vechi al staţiunii s-au desco-
perit vestigiile a trei clădiri distruse de un incen-
diu ; două dintre ele serveau, probabil, ca locu-
inţe ; a treia se crede că era destinată practicării
unui cult. Una din încăperi avea o frescă formată
din dungi alb-gălbui pe un fond roşu închis. Lîngă
un perete se găsea o laviţă de lut pictată, precum
şi două coloane, tot din argilă, înalte de 2 m, de
asemenea, pictate.
în apropiere există ctitoria lui Stan mare spătar
şi a soţiei sale Caplea, fiica lui Teodosie, mare ban
din Periş, cunoscută sub numele os mănăstirea
Cătălui (sau Clăteşti), ridicată înaintea anului 1577.
Istoricul lăcaşului nu este prea bine cunoscut ;
dintr-un document din 1692 aflăm că în anul 1690
fusese prădat de tătari ; în deceniul al cincilea al
secolului al XVIII-lea (1742) a devenit metoh al
mănăstirii Cotroceni. Marile cutremure din anii
1802 şi 1838 f..u afectat edificiul, care a cunoscut
o rapidă degradare.
Cercetările arheologice au stabilit că biserica,
de plan treflat, avea altar, naos şi pronaos ; nu s-a
putut preciza cînd anume i s-a adăugat un pridvor
mare, precum şi o galerie exterioară, în interior
s-au dezvelit cinci morminte datate, datorită inven-
tarului — podoabe de aur şi argint aurit, de o mare
valoare artistică —, în veacul al XVI-lea.
De asemenea, s-au mai precizat turnul-clopol.-
niţă, două ziduri de incintă şi locuinţa boierilor
din Clăteşti, ridicată în secolul al XVl-lea din
blocuri de piatră cu mortar, cu foarte puţină că-
rămidă.

16. OLTENIŢA
Plasarea oraşului la 2,5 km de punctul de vărsare
a Argeşului în Dunăre a favorizat popularea teri-
toriului Olteniţei şi a împrejurimilor sale încă din

117
 epoca neolitică, fapt atestat de prezenta ceramicii
şi a uneltelor din piatră şi os aparţinînd culturii
Dudeşti.
La 5 km de Olteniţa, pe un tell eu o suprafaţă de
15000 m2 s-a identificat o aşezare neolitică, care,
în final, a dat numele importantei culturi Gurnel-
niţa, plasată în a doua jumătate a mileniului IV
î.e.n. şi la începutul celui următor.
Studiul stratigrafie a permis să se stabilească
existenţa a două locuiri ; prima datînd din epoca
neolitică (cultura Gumelniţa), iar a doua se inte-
grează în prima perioadă a epocii bronzului.
Inventarul descoperit în aşezarea neolitică atestă
că localnicii se ocupau cu pescuitul, vînătoarea şi
agricultura, ultima îndeletnicire fiind dovedită de
grîul calcinat găsit într-o locuinţă. Avem de-a face,
deci, cu o populaţie stabilă, cu activităţi bine con-
turate şi cu o viaţă religioasă dezvoltată, după
cum demonstrează marele număr de figurine din
lut şi os care aveau rol de obiecte de cult.
La începutul mileniului al Ill-lea î.e.n. culturii
Gumelniţa i-a urmat o altă cultură denumită Cer-
navoda I, căreia îi aparţin ustensilele din os si
aramă, vasele decorate cu impresiuni realizate cu
ajutorul şnurului, precum şi idolii descoperiţi la
Olteniţa (punctul Renie), Ulmeni şi Chirnogi.
Epoca bronzului, caracterizată prin dezvoltarea
metalurgiei acestui aliaj din care s-au lucrat arme,
podoabe şi chiar unelte, a fost urmărită prin desco-
peririle de la Olteniţa, Coconi, Radovanu, Crivăţ,
Prundu, Budeşti şi altele, ce cuprind culturile Gli-
na, Tei şi Coslogeni.
Cultura Basarabi, aparţinînd primei vîrste a fie-
rului, şi-a lăsat numeroase urme în această re-
giune : unelte, arme, obiecte de podoabă la
Curcani, Chirnogi, Mînăstirea, Greaca, Budeşti.
In împrejurimile Olteniţei au fost descoperite
vestigii dacice la Chirnogi, Căscioarele, Sultana,
Radovanu.
La Olteniţa, Ulmeni, Sultana, Cetatea Veche,
Căscioarele, s-au găsit resturi materiale din perioa-
da migraţiilor, necropole sarmatice, cu vase ce-
nuşii, cărămizi şi podoabe. In acest sens se remarcă
descoperirea arheologică făcută pe malul Argeşu-
lui, în dreptul filaturii Olteniţa, în punctul cunoscut

118
sub denumirea ,,Renie", unde s-a identificat o ne -
cropolă ce cuprinde patru morminte sarmatice şi
un mormînt peceneg. In mormintele sarmatice
exista ceramică geto-dacică, ca o dovadă a con -
vieţuirii populaţiei autohtone cu cele migratoare.
Istoricii Ammianus Marcellinus şi Procopius din
Caesarea menţionau că pe malul Dunării, vizavi
de cetatea Transmarisca (Turtucaia de astăzi), îm -
păratul Constantin cel Mare construise, în anii
324—328, cetatea Daphne ; distrusă de năvălitori,
cetatea care avea probabil rolul de a proteja pose -
siunile imperiale împotriva sarmaţilor şi goţilor a
fost rezidită din temelii.
Notitia Dignitatum aminteşte că la Daphne se
găseau unităţile militare Constantini Daphnenses
şi Balistarii Daphnenses ; de asemenea, Constan tin
cel Mare a bătut monede cu legenda Constan- tinianà
Daphne.
S-a încercat localizarea cetăţii în diferite locuri
din zona Olteniţei, în primul rînd aici la vărsarea
Argeşului, dar şi la Spanţov, Curcani sau Gumel-
niţa, presupunînd că cetatea romană a suprapus
pe aceea neolitică. Din lipsa unor dovezi arheolo -
gice edificatoare nu s-a putut rezolva încă proble ma
identificării fortificaţiei pe teren.
Secolul al IV-lea şi-a dovedit existenţa şi în zona
Olteniţei, vestigiile arheologice încadrîndu-se în
cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov. Astfel sînt
cunoscute necropolele birituale, caracteristice aces tei
perioade, predominînd mormintele de inhumaţie faţă
de cele de incineraţie, aflate la Mitreni, Sul tana,
Căscioarele, Spanţov şi Mînăstirea, cu un variat
inventar : vase, amforete, ceramică romană, diferite
obiecte de podoabă — pandantive prisma tice din
os, dinţi de animal sau scoici — ce se purtau pe o
verigă, în necropola din secolul al IV-lea de la
Spanţov, în inventar se remarcă abundenţa celui
de factură romană, precum şi o ceaşcă dacică,
dovadă certă a existenţei populaţiei autohtone.
Prezente s-au făcut şi resturile materiale din
secolele VI— VII e.n. aparţinînd culturii Ciurel.
Astfel, la Radovanu au fost descoperite o locuinţă
de suprafaţă şi gropi pentru provizii ; de asemenea,
pe teritoriul aceleiaşi comune, la capătul locului
,,Valea Coadelor", la marginea aşezării feudale

119
timpurii din punctul ,,pe Neguleasa", s-au identifi-
cat unelte şi arme din fier (o nicovală, un cuţit de
plug, topoare de luptă, un vîrf da săgeată) ; găsite
pe o suprafaţă restrînsă, acestea s-ar putea să pro-
vină de la un atelier de fierărie.
La Olteniţa şi în împrejurimi — Radovanu, Va-
lea Popii, Curcani, Chiselet —, săpăturile au dat
posibilitatea dezvelirii unor vase, unelte, monede
ce au aparţinut secolelor VIII—XI. La Ohirnogi
cercetările arheologice au identificat morminte din
secolele VIII—IX, iar la Curcani un depozit de
unelte şi arme, contemporan cimitirului de la
Chirnogi. La Greaca, pe malul fostei bălţi, s-a
găsit o locuire din secolele IX—X, cu ceramică ca-
racteristică acelei perioade.
Olteniţa este atestată documentar în secolul al
XVI-lea, dar unele sate din împrejurimi sînt men-
ţionate chiar şi mai înainte, în acte de danie eli-
berate de cancelaria domnească, ori în întăriri ele
sate, bălţi şi în diferite hotărnicii.
Dintre satele situate în preajma Olteniţei, face
parte şi Radovanu, unde în punctul ,,La Moscaiu"
săpăturile arheologice au permis depistarea aşe-
zării şi a cimitirului feudal din secolele XV—XVI.
In anul 1576, localitatea era a lui Nica postelnic
şi aparţinuse mai înainte familiei Craiovescu. Ulte-
rior, proprietatea a rămas lui Şerban paharnicul din
Coiani (viitorul domn Radu Şerban), iar la 23 de-
cembrie 1601, Radu Mihnea o confiscă dăruindu-i-o
boierului Vintilă. La 3 octombrie 1634 Matei Ba-
sarab dă satul Radovanu postelnicului Constantin
Cantacuzino, ginerele lui Radu Şerban, împreună
cu satele Gurguiaţii, Prundu, Izvoarele şi Căscioa-
rele (ultimul ajunge în cele din urmă în stăpînirea
mănăstirii Cotroceni). Prin testamentul Elinei Can-
tacuzino postelniceasa, din anul 1668, satul r amine
fiilor ei Drăghici, Constantin şi lordache.
Originea numelui Olteniţa nu este cunoscută.
Cea mai veche menţiune documentară datează din
13 aprilie 1515, într-o poruncă scrisă la „Oîtsaniţa"
de către Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româ-
neşti, prin care acesta întăreşte stăpînirea unor
sate iui Tatul vătaful şi altora. Documentul se în-
cheie cu menţiunea că ,,...a fost scris la Olteaniţa,

120
 în luna lui aprilie în ziua de 13, în anul 7(P3 "
(1515).
Următorul document despre Olteniţa, dat de Radu
de la Afumaţi, datează din l iunie 1526 ; este un
act de întărire a unor sate din regiune, printre
care figurează şi „Olteaniţa toată".
La 20 iunie 1579, Mihnea Turcitul întăreşte lui
Stoica postelnic ,,Olteaniţa toată şi cu morile", iar
la 12 decembrie 1580 tot printr-o poruncă, Mihnea
Turcitul, domnul Ţării Româneşti, dă în stăpînirea
mănăstirii Cătălui terenul din jurul acesteia, pre-
cum şi unele locuri din ,.Olteaniţa", Clăteşti, Ul-
meni, Descupereşti, Găojani.
La 5 iulie 1703, Constantin Brmcoveanu, cu o
numeroasă suită, ajunge la Turtucaia (cetate situată
pe malul drept al Dunării) întorcîndu-se de la
Adrianopol, unda fusese chemat de sultan. Cei
peste 600000 de taleri înmînaţi demnitarilor turci,
precum şi diplomaţia domnitorului muntean i-au
asigurat pentru a doua oară hatişeriful prin care
era numit pe viaţa domn al Ţării Româneşti, în-
tîmpinat la Turtucaia de Constantin, fiul său mai
mare, şi de către mitropolitul ţării, Constantin
Brmcoveanu trece Dunărea la Olteniţa, îndreptîn-
du-se apoi spre Bucureşti ; în drum spre capitală
domnitorul a făcut un popas la conacul său de
la Obileşti.
în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu,
tributul ţării ajungea la Constantinopol prin Olte-
niţa şi apoi peste Dunăre prin Turtucaia.
Harta stolnicului Constantin Cantacuzino apă-
rută în anul 1700 la Padova cuprindea printre cele
526 localităţi din ţară şi aşezarea cu numele de
Oltenitza (Olteniţa).
La 14 octombrie 1802 Constantin Vodă Ipsilanti
a intrat în. ţară, în calitate de domn, prin punctul
Olteniţa, îndreptîndu-se spre Bucureşti.
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în
prima parte a veacului următor, moşia şi satul de
clăcaşi Olteniţa şi-a schimbat des proprietarii.
Iniţiativa înfiinţării oraşului a aparţinut locuito-
rilor satului. Alexandru D. Ghica (1834—1842) a
sprijinit fundarea, aşezării urbane. El a fost de acord
cu vinderea unei părţi din pămîntul său pentru
121
întemeierea unui oraş de către locuitorii din Olte-
niţa, precum şi din satele învecinate Ulrneni, Chi-
selet, Cornăţel (Mînăstirea), Chirnogi, Radovanu,
Căscioarele.
în anul 1852 Olteniţa exista numai ca sat (moşia
Olteniţei fiind şi în acel an proprietatea fostului
domn Alexandru D. Ghica), situat lingă schela pre-
văzută cu un chei pentru încărcarea cerealelor şi
cu magaziile necesare depozitării lor şi a sării ex-
portate prin acest punct.
La 29 august 1852 între delegaţia locuitorilor din
Olteniţa şi împrejurimile acesteia şi casa princi-
pelui, proprietar al moşiei, s-a încheiat o tranzacţie
scrisă prin care proprietarul dădea în stăpînire de-
săvîrşită 500 de pogoane de pămînt, din care 100
erau destinate vetrei noului oraş şi urmau să fie
plătite de localnici, restul de 400 fiind cedate gratis
pentru izlazul comunal, întrucît pentru întemeierea
oraşului nu era suficientă numai tranzacţia cu stă-
pînul moşiei, ci trebuia luat şi acordul domnitoru-
lui, locuitorii din Olteniţa Veche s-au adresat, la
15 octombrie 1852, lui Barbu Ştirbei, domnitorul
Ţării Româneşti. Ei îşi justificau cererea prin faptul
că, deşi oameni liberi, negustori sau meseriaşi ce
lucrau la schelă, locuind într-un sat de clăcaşi aveau
obligaţia să presteze zile de muncă proprietarului
moşiei, în plus trebuind să plătească, la fiecare
schimbare de arendaş, cînd se întocmeau noi în-
voieli, pentru casele şi loturile înconjurătoare. Do-
rinţa lor era de a întemeia la schelă, pe malul Du-
nării un oraş liber în care să-şi poată practica me-
seriile fără a avea obligaţii faţă de proprietar.
Prin decret domnesc emis de Barbu Ştirbei şi
publicat în „Buletinul oficial" nr. 21 al Ţării Româ-
neşti din 24 aprilie 1853 se aprobă înfiinţarea ora-
şului Olteniţa.
Pe data de 23 octombrie 1853 pe teritoriul ora-
şului s-a desfăşurat prima luptă dintre armatele
ruse şi otomane din timpul războiului Crimeei.
Oraşul a fost unul dintre punctele strategice de
bază în războiul de independenţă din 1877. Ca ecou
al acestui, război eveniment, în amintirea vitejiei
dorobanţilor, la 24 septembrie 1878 a avut loc
punerea pietrei fundamentale la o localitate nouă
de lîngă Olteniţa, comuna Curcani.
122
MUZEUL DE ISTORIE
Str. Argeş nr. 101
Istoria străveche a oraşului Olteniţa este ilustrată
şi prin muzeul înfiinţat în anul 1957. De la o co-
lecţie modestă, ce cuprindea aproximativ 900 de
piese, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit an de
an, în prezent muzeul este organizat pe baze ştiin-
ţifice şi beneficiază de un local adecvat.
Profilul muzeului este arheologic, exponatele
ilustrînd continuitatea şi evoluţia societăţii umane
din împrejurimile localităţii.
Foarte amănunţit cercetată epoca neoltică —
cultura Boian cu fazele Vidra şi Spanţov —, a dat
posibilitatea cunoaşterii şi expunerii unor unelte
şi vase ornate artistic, prin excizii şi incrustaţii cu
pastă albă, descoperite la Spanţov, Chirnogi, Ol-
teniţa, Radovanu, Vasilaţi.
La fel, cultura Gumelniţa este atestată într-o
serie de staţiuni arheologice ce cuprind un mate-
rial deosebit de interesant, printre care se remarcă
cîteva piese, unicate ale plasticii gumelniţene : pe-
rechea de îndrăgostiţi şi o statuetă cu două fete,
susţinînd un vas pe cap.
Din epoca bronzului, muzeul din Olteniţa po-
sedă diferite exponate : vase, topoare din bronz,
vîrfuri de lănci, seceri, brăţări, aparţinînd cultu-
rilor Glina III (descoperite la Clina, Nuci, Vasilaţi,
Prundu, Şoldanu, Crivăţ), Tei (găsite la Valea
Popii, Budeşti, Izvoarele) şi Coslogeni (descoperite
la Sultana, Greaca, Ulmeni).
Prima epocă a fierului este ilustrată prin cîteva
obiecte descoperite în aşezări de scurtă durată ca
cele de la Curcani, Olteniţa, Chirnogi, Coconi. Nu-
meroase investigări atestă însă o intensă locuire
geto-dacică în jurul Olteniţei. Astfel sînt expuse
monedele histriene (secolul al IV-lea î.e.n.) din
comuna Hotarele şi cele de acelaşi tip, aflate în
tezaur, la Chiselet. Alături de acestea sînt etalate
tezaurele descoperite la Vasilaţi, Luica şi Chirnogi,
cuprinse în secolele II—I î.e.n., precum şi impor-
tantul tezaur de monede dacice de argint găsite
la Şoldanu. Datînd din aceeaşi perioadă sînt expuse
şi vase lucrate la roată ori cu mîna de la Radovanu,
 Mitreni, Chiselet, Spanţov, precum şi inventarul ce
aparţine unei căpetenii geto-dace, dintr-o movilă
funerară din comuna Chirnogi, compus din vase
dacice şi greceşti şi o piesă frumoasă din aur (se-
colul al Ill-lea î.e.n.).
Un număr impresionant din exponatele muzeului
— vase de lut romane, dacice şi sarmate, mărgele
din chihlimbar şi sticlă, pandantive din opal, cercei
torsionaţi din argint, brăţări, oglinzi — au făcut
parte din inventarul unor morminte sarmatice din
secolele II—III e.n.
Cultura Sîntana de Mureş (secolul al IV-lea e.n.)
este prezentă în muzeu prin obiecte aflate în necro-
pola birituala de la Spanţov sau în cele de inhu-
maţie de la Mitreni, Sultana şi Căscioarele : vase,
podoabe (fibule eu semidisc din argint, fibule de
bronz, mărgele din chihlimbar, din caolină sau sti-
clă, cercei), piepteni din os, catarame.
Tot atît de bine este ilustrată şi perioada seco-
lelor VI—IX şi XI,
în vitrinele muzeului mai sînt expuse tezaure
monetare de argint de la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea de la Nuci şi Chirnogi, mai important
rămînînd cel de la Colibaşi, compus din 450 mo-
nede turceşti, austriece şi ruseşti.
Expoziţia mai posedă un bogat inventar prove-
nind din satul fortificat de la Coconi, din secolele
XIV—XV, precum şi tezaurele de bijuterii găsite
la Radovanu — Neguleasa (secolele XVI—XVII)
sau la Colibaşi, Nuci şi Chirnogi.
In mod deosebit se remarcă podoabele de aur,
din epoca feudală, aflate prin cercetările efectuate
la Mănăstirea, Cătălui, Căscioarele.

17. SPANŢOV
Drumul spre Călăraşi trece printr-o serie de lo-
calităţi printre care se înscrie şi comuna Spanţov,
pe teritoriul căreia s-a aflat o necropolă aparţinînd
culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov (secolul al
IV-lea e.n.), precum şi urme materiale neolitice.
Aproape de grajdurile C.A.P.-ului s-au găsit frag-
mente ceramice geto-dacice.
124
 Spanţovul apare pomenit într-o serie de docu-
mente. Astfel, la 23 martie 1482, jumătate din sat
este întărit, de către domnie, mănăstirii Snagov cu
scutire de dări şi de amestecul dregătorilor dom-
neşti ; în 9 martie 1513, Neagoe Basarab dă o nouă
întărire pentru două părţi din sat, scutindu-le de
toate dările, iar în 20 iulie 1620 se întăreşte mănă-
stirii Mihai Vodă partea care fusese a jupînesei
Caplea ,,cu gîrla de lîngă sat", în 13 martie 1633,
Matei Basarab scuteşte satul Spanţov de lucru dom-
nesc, mertice, corvoade şi cai de olac ,,numai să aibă
o lucrare la Zăgas, cînd va fi de lucru" — dig ce
urma să fie construit pentru nevoile pescuitului.

18. CHISELET
La 8 km est de Spanţov, urmînd acelaşi traseu, se
află comuna Chiselet. Pe teritoriul acesteia, pe
lîngă fragmente ceramice getice, au fost găsite 11
monede thasiene din argint, păstrate în muzeul de
arheologie Olteniţa, în anul 1922 Vasile Pârvan a
identificat aici o aşezare neolitică.

19. MÎNASTIREA
Pe valea Mostiştei, pe liziera de nord-est a satului,
cercetările arheologice de la punctul denumit ,,La
Cărămidărie" au avut ca rezultat reperarea unei
aşezări geto-dacice (secolele II—I î.e.n.)
De altfel pe locul comunei Mînăstirea în epoca
feudală exista Cornăţelul, oraş vechi al Ţării Ro-
mâneşti, dezvoltat în veacurile XVI—XVII. Locui-
torii s-au îndeletnicit cu pescuitul ce le asigura
atît existenţa, cît şi un venit care a dus la dez-
voltarea localităţii şi urbanizarea acesteia, înainte
de a deveni tîrg domnesc, Cornăţelul era sat boie-
resc, aparţinînd jupanului Neagoe vel vistier. La
l iunie 1526, Radu de la Afumaţi întărea soţiei sale
Ruxandra 31 de sate şi părţi de sate, printre care
se înscrie şi Cornăţelul.
La 11 ianuarie 1587 Mihnea Voievod dăruieşte
mănăstirii Sf. Troiţa (Radu Vodă) ,,balta Cornăţe-
125
Iul, Corcovatul şi Mojdreanul'', cuprinse între ora-
şul Comatei de o parte şi satele Descupereşti, Nen-
ciuleşti şi Găojani, producînd o serioasă scădere a
veniturilor orăşenilor din Cornăţel.
La 22 ianuarie 1630, Leon Vodă întărea bogăţia
mănăstirii Radu Vodă cu noi proprietăţi care cu-
prindeau ,,balta Cornăţelului pînă la hotarul Cură-
teştilor şi Descopereştilor cu vama şi cu tot venitul
Dania domnească făcută mănăstirilor a contribuit
la procesul de decădere a oraşului Cornăţel, acesta
transformîndu-se în secolul al XVIII-lea în sat.
Orăşenii din Cornăţel au opus mult timp rezistenţă,
ducînd lupte îndelungate şi grele cu mănăstirile
Radu Vodă şi Vîforîta.
Nu este cunoscută data la care Cornăţelul şi-a
schimbat numele în Mînăstirea, In orice caz la.
1810, în catagrafie apare sub denumirea actuală.
Se pare totuşi ca s-ar numi astfel datorită exis-
tenţei mănăstirii din acest loc.

20. SULTANA
Satul, localitate componentă a comunei Mînăsthea,
se afla pe malul drept al lacului Mostiştea, unde pe
o colină alungită s-a cercetat o locuire neolitică
(cultura Gumelniţa), dispărută datorită unui incen-
diu, în spatele satului, pe o terasă a rîului Mostiş-
tea, la punctul denumit „Gheţărie", au fost desco-
perite fragmente ceramice din a doua epocă a fie-
rului, în amestec cu fragmente din secolele II—IV
e.n. în acelaşi sat s-a cercetat şi o necropolă cu
morminte de incineraţie, datate după inventar în
secolul al X-lea e.n.

21. COCONI
Satul face parte, de asemenea,
Mînăstirea şi se află la 5 km din comuna
aceasta. depărtare de
Pe malul apusean al iezărului
Mostiştea, la sfîr-şitul veacului trecut inginerul
topograf Pamfil Polonic semnala o cetate păstrată
pe locul numit ,,La Şanţuri", în vecinătatea satului
de azi Coconi.
126
 Mai tîrziu Radu Vulpe o reaminteşte ca pe o
„silişte".
între anii 1960—1966 obiectivul menţionat a fost
cercetat arheologic, constatîndu-se astfel resturile
unui sat, existent aproximativ între anii 1360—1430,
deci epoca de maximă înflorire a acestuia plasîn-
du-se în timpul domniei voievodului Mircea cel
Batrîn.
S-au cercetat 74 de case, de tipul îngropate în
pămînt, cu vetre construite de obicei în coltul su-
dic al încăperii.
în unele locuinţe au fost descoperite rîşniţe de
piatră. Aproape că nu există încăpere în care să
nu fi existat cereale depozitate, găsite în grămezi
carbonizate.
Locuirea de la Coconi era întărită cu şanţuri şi
valuri de apărare. Aici s-a înregistrat o îmbinare
a apărării naturale cu aceea făcută de mîna omu-
lui. Ea deţinea o poziţie dominantă asupra între-
gului iezer, astfel că din trei părţi (nord, vest şi
est) locul era inaccesibil, în interior se putea pă-
trunde numai dinspre sud, unde de altfel au fost
realizate trei rînduri de întărituri, aşezate oarecum
concentric, vizibile încă pe teren. Exceptînd seg-
mentul nord-sud al fortificaţiei, în rest toate şan-
ţurile de apărare au fost prevăzute cu cîte un val
de pămînt.
în sat nu a existat un loc permanent de inhumare
a morţilor, cimitirul fiind mutat în funcţie de osci-
laţiile teritoriale ale aşezării. Au fost descoperite
trei locuri de inhumât, fixate mereu către zone de
margine.
Ca inventar s-au depistat unelte (lame de se-
ceri, dălţi, burghie), ceramică (trei cuptoare de ars
vasele), arme (vîrfuri de săgeţi şi de lănci), obiecte
de podoabă (pandantive, amulete, cercei), monede
bulgăreşti (secolul al XIII-lea), româneşti, de la
Dan I (1383—1386), turceşti (secolul al' XVI-lea) şi
ungureşti (secolul al XII-lea).
în decursul existentei sale, cetatea a fost de trei
ori incendiată, probabil de către turci.
Viaţa s-a înfiripat aici în timpul domniei lui
Dan I (aproximativ în jurul anului 1380) şi se pare
că se încheie o dată cu înfruntarea de la Rovine
127
(1394). Nimicită de foc vieţuirea se reîncheagă ime-
diat, chiar la sfîrşitul secolului al XIV-lea.
Ultima fază de locuire, fixată tot pe baza desco-
peririlor monetare, se plasează la sfîrşitul domniei
lui Mircea cel Bătrîn (1418) şi se termină la sfîr-
şitul ultimei domnii a lui Dan al II-lea (1421—
1423 ; 1423—1424 şi 1427—1431), ori la începutul
celei a lui Alexandru Vodă Aldea, deci aproxima-
tiv în anul 1432.

22. PISCUL COCONI

La vest de satul Coconi, pe malul iezărului Mos-
tiştea, mai există încă o staţiune mai veche, getică,
investigată parţial de către Radu Vulpe în anal
1923.

23. CĂLĂRAŞI
Revenind la Mînăstirea şi apoi continuînd drumul,
după parcurgerea a 27 km pe şoseaua naţională,
se ajunge la Călăraşi.
Aşezat pe terasa inferioară a Dunării — terasa
Călăraşi — la contactul cu lunca Dunării pe ma-
lul stîng al braţului Borcea, teritoriul municipiului
Călăraşi este străbătut de apele braţului Borcea,
care se desprind din albia Dunării în amonte de
oraş la 8 km de locul denumit Gura Borcii.
Perimetrul municipiului Călăraşi a fost populat
din neolitic, fapt atestat prin descoperirea a trei
niveluri de locuire ce au aparţinut culturii Boian
(faza Ciuleşti) identificate în cartierul Măgureni.
Locuinţele erau de tipul îngropate în pămînt şi
aveau un inventar format din fragmente ceramice,
unelte de cremene, oase de animale, cochilii de
scoici.
Perioada de trecere la epoca bronzului este re-
prezentată de morminte cu ocru (1900—1700 î.e.n.)
aflate în punctul Movila Albă, la vest de cartierul
Mircea Vodă, iar bronzul miilociu — cultura de tip
Coslogeni, secolele XV—XIII î.e.n. — este atestat
prin inventarul unui bordei descoperit pe malul
Borcei, tot în cartierul Măgureni, din zona Fabricii
de gheaţă.
128
 Prezenta geto-dacilor este din plin remarcată.
Astfel pe strada Progresul s-a aflat un vas geto-
dacic prevăzut cu patru apucători (secolele IV—î
î.e.n.) ; la fel în cartierul Mircea Vodă a fost dez-
velită o amforă ; un alt recipient asemănător, fo-
losit însă drept urnă funerară, a fost depistat în
curtea şcolii din cartierul Măgureni. Probabil că
aici a existat un cimitir de incineraţie, ce aparţine
strămoşilor noştri, geto-daci. în acelaşi loc a existat
şi un tezaur de monede republicane romane şi te-
tradrahme thasiene.
Descoperirile ce datează din epoca bizantină
confirmă legaturile de schimb cu cetăţi existente
în această perioadă, în acest sens, stau mărturie
marele depozit de amfore bizantine existent pe te-
ritoriul actualei comune suburbane Modelu, precum
şi monedele şi sigiliile bizantine (secolele VIII—X)
de pe malul stîng al Borcii, din Călăraşi, precum şi
cele descoperite în punctul Grădiştea Călăraşi.
Continuitatea de viaţă este demonstrată apoi prin
mormintele de inhumaţie din cartierele Mircea Vo-
dă şi Măgureni, prevăzute cu un inventar încadrat
în secolele IX—XI.
începînd cu secolul al XIV-lea, pe malul stîng al
Dunării se dezvoltă două centre urbane : oraşul de
Floci şi Brăila, iar pe malul drept al aceluiaşi flu-
viu, Durostor (Silistra).
In anul 1445 domnitorul Vlad Dracul vine în
zona Silistra spre a-i ajuta pe cruciaţii conduşi de
Warin şi închiriază de la locuitorii de la cotul
Borcii un număr de 40 de bărci care să înso-
ţească corăbiile cruciaţilor.
Intr-un hrisov domnesc din l iunie 1541 se vor-
beşte despre satul Crăciani, vîndut de un oarecare
şetrar Borcea, fost pînă atunci proprietar al satului.
După această dată menţionările localităţii sînt frec-
vente (1571, 1572—1573, 1577, 1586, 1591, 1592,
1594).
Al doilea sat, Lichireştiul, apare sub acest nume
într-un document din martie 1631, cînd Leon Vodă
hotărăşte ca locuitorii pe care legătura lui Mihai
îi aflase pe moşia Lichireşti, la 1595, să rămînă
acolo pe vecie. La 13 martie 1681, din cauza unor
datorii, moşia Lichireşti este vîndută spătarului
Mihai Cantacuzino, pentru ca în jurul anului 1700
129
 moşia aceasta dimpreună cu satul Lichireşti să fie
dăruite mănăstirii Colţea.
Pe harta stolnicului Cantacuzino, întocmită în
anul 1700, sînt însemnate atît Lichireştii, cît şi sa-
tele dimprejur. In harta austriacă de la 1791 locali-
tatea apare sub numele de „Călăraşi biv Lichireşti".
în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu,
la vest de satul Lichireşti şi la nord de lacul
Ezer, au fost aşezaţi călăreţi ştafetari recru-
taţi dintre localnicii liberi, care în schimbul unor
avantaje primite din partea domniei se ocupau cu
purtarea corespondenţei domneşti spre Constanti-
nopol, prin Silistra. După terminarea stagiului mili-
tar, ei se aşezau în acest sat, care începe să fie
cunoscut şi sub denumirea de satul călăraşilor sau
Călăraşi. Cu timpul numele Lichireşti este înlocuit
prin cel de Călăraşi.
Cea de-a doua componentă a actualului Călăraşi,
şi anume satul Crăciani, îşi schimbă numele după
1630 cînd în documente este cunoscut sub denu-
mirea de Măgureni, ce va intra în posesia mănăs-
tirii Radu Vodă.
Măgurenii continuă să se dezvolte în strînsă le-
gătură cu Călăraşul, al cărui cartier a devenit după
anul 1852, atunci cînd se va aplica planul de siste-
matizare al oraşului Călăraşi.
La l mai 1834, într-un act semnat de domnitorul
Alexandru Ghica, Călăraşul era trecut în categoria
tîrgurilor.
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE
Str. Progresului nr. 90
încă din anul 1951, în fostul local al judecătoriei
de ocol Călăraşi, s-au pus bazele muzeului orăşe-
nesc de istorie.
In prezent patrimoniul muzeal cuprinde peste
18000 piese, a căror existenţă trebuie căutată din
epoca neolitică pînă în perioada contemporană.
Epoca neolitică se face prezentă prin unelte, ar-
me, ceramică, obiecte de podoabă ce aparţin cul-
turilor Hamangia, Dudeşti, Boian şi Gumelniţa.
Epoca bronzului este reprezentată prin descoperi-
rile de la Grădiştea Coslogeni (cultura Coslogeni)

130
şi de la Ulmu, iar prima şi a doua epocă a fierului
prin rezultatele cercetărilor întreprinse la Piscul
Grăsani la care se adaugă materiale aflate în peste
40 de puncte! din judeţ.
Obiectele ce datează din secolele II—VI e.n.,
cele romano-bizantine, precum şi cele ce aparţin
feudalismului timpuriu şi dezvoltat, de la Păcuiul
lui Soare şi Piua Petrii, vin să întregească inven-
tarul pieselor expozabile din cadrul muzeului.
O parte a muzeului se referă la evoluţia oraşu-
lui în epocile modernă şi contemporană, punînd, în
final, în evidenţă istoria contemporană a actualu-
lui municipiu Călăraşi.

131
CĂLĂRAŞI -SLOBOZIA-
BRÂILA-BUZĂU

Traseul însumează cea 270 km şi străbate regiu-

nile estice şi nord-estice ale Munteniei. Se pleacă
din Călăraşi spre Slobozia pe DN 21, apoi pe DN
22 spre Rîmnicu Sărat, iar de aici către Buzău se
merge pe E 20 ; de la Buzău la Ploieşti călătoria
continuă pe DN l B. Din itinerar se fac şi unele
abateri pentru a se ajunge la cîteva obiective de
mare însemnătate pentru cunoaşterea istoriei aces-
tor locuri.

1. SLOBOZIA
Pe malul stîng al lalomiţei, la 42 km de Călăraşi,
se află municipiul Slobozia ; aici, cercetările arheo-
logice de la Slobozia-Bora au identificat urme ma-
teriale neolitice.
Numele localităţii semnifică un proces social pe-
trecut în evul mediu. Astfel, cu secole în urmă,
locuitorii stabiliţi aici erau liberi (slobozi) de anu-
mite obligaţii feudale. Cunoscut loc de tîrg în pe-
rioada medievală, Slobozia apare pentru prima
oară menţionată documentar în veacul al XVII-lea,
în vremea lui Matei Basarab.

2. PISCUL CRAS ANI

Pe itinerarul Slobozia—Urziceni, între satele Co-
puzu şi Grăsanii de Sus (ambele aparţinătoare de
comuna Balaciu), se găseşte punctul Piscul Cră-
132
sâni, locul unde s-a precizat o importantă staţiune
din a doua epocă a fierului.
Piscul Grăsani ocupă o poziţie dominantă, cu
vedere largă asupra văii lalomiţei şi a regiunii de
cîmpie situată la nord de rîu. Datorita unor ero-
ziuni continue ale solului, alcătuit din loess nisi-
pos, terasa este segmentată în trei porţiuni izolate.
In trecut, terenul, înconjurat din toate părţile de
rîpi abrupte şi înalte, era legat de mal doar prin-
tr-o şa îngustă, tăiată de un şanţ artificial.

Planul aşezării fortificate gcto-dacice de la Piscul Grăsani

(după Radu Vulpe, op, cit.).

Primele săpături le-a efectuat D. Butculescu în

anii 1870 şi 1876. Cercetări organizate au început
în deceniul patru al secolului nostru ele fiind con-
duse de Ion Andrieşescu ; la aceste săpături a
participat şi Radu Vulpe. La baza locuirii s-au con-
statat resturi răzleţe din epoca neolitică, aparţinînd
culturii Boian. Bogatele vestigii getice se caracteri-
zează prin locuinţe de suprafaţă aglomerate. Cera-

133
 mica locală, variată ca forme, este întregită de im-
porturi greceşti, cuprinzînd amfore lucrate în
centrele din Thasos şi Rhodos. Printre obiectele
din metal de factură locală sînt remarcate brăţări,
verigi şi fibule de bronz, cuţite, vîrfuri de lănci şi
de săgeţi lucrate din fier. Din categoria obiectelor
venite din afară pe calea schimbului, se cuvine a fi
menţionat un lampadar de bronz cu trei braţe,
descoperit într-o locuinţă.
Studierea inventarului găsit la Piscul Grăsani a
permis să se stabilească că aşezarea datează din
secolele IV—I î.e.n.
Rezultatele însemnate obţinute la Piscul Grăsani
au determinat reluarea cercetărilor cu cîţiva ani în
urmă.
Astfel, în campania de săpături a anului 1983 a
fost descoperită o locuinţă absidală, asemănătoare
cu altele de acelaşi tip aflate în acropola de la
Popeşti şi la Tei-Bucureşti, construcţii considerate
ca avînd un caracter sacru.

3. BRĂILA
Oraşul, aşezat pe malul Dunării, pe o terasă a
Cîmpiei Bărăganului, a devenit de-a lungul timpu-
rilor o poartă spre lume a ţării.
Datorită condiţiilor geografice şi climaterice
prielnice, aria oraşului şi împrejurimile acestuia au
fost leagănul unor vechi civilizaţii.
Cea mai veche atestare materială privind pre-
zenţa omului pe aceste meleaguri o constituie do-
vezile arheologice din epoca neolitică, respectiv
culturile Boian şi Gumelniţa, reperate pe înălţimea
teraselor de la Brăiliţa, Baldovineşti, Rîmnicelu,
Lişcoteanca şi însurăţei sau chiar şi în oraşul
Brăila în cartierul Pisc. Inventarul gospodăresc
bogat se caracterizează prin unelte şi arme prelu-
crate din silex, piatră şlefuită, os şi corn, mai rar
fiind folosit cuprul. Ceramica aflată în mare canti-
tate datorită formelor şi decorului vaselor este
foarte diversă.
Pe vasele gumelniţene era folosită frecvent pic-
tura bicromă cu alb şi roşu.
134
 Perioada bronzului final, reprezentată prin cultura
Noua, este atestată prin materialele găsite la
Brăiliţa şi Lişcoteanca ; urme din prima epoca a
fierului s-au depistat la Brăiliţa, Spiru Haret şi
Rîmnicelu (cultura Babadag) şi Şuteşti şi Siliştea
(cultura Basarabi).
Subliniem cercetările arheologice importante clin
necropola plată de la Chişcani unde s-au descope-
rit peste 30 de morminte de inhumaţie. Inventarul
funerar 1-au format vasele geto-dacice lucrate cu
mina şi cele greceşti (realizate la roată), un căză-
nel de bronz, un pumnal şi cuţite de fier.
Avînd în vedere ritul funerar, precum şi unele
obiecte de inventar, necropola de la Chişcani apar-
ţine probabil populaţiei scitice sau celei geto-
scitice.
Cea de-a doua epocă a fierului cuprinde o den-
sitate puternică de locuiri (Brăiliţa, Spiru Haret,
Rîmnicelu-Grădiştea) şi necropole (Brăiliţa, Spiru
Haret, Rîmnicelu şi Grădiştea).
Aşezările masate pe terasele apelor au aspect
nefortificat, organizate pe suprafeţe de teren întin-
se ; alteori ele s-au aflat pe popine ocupînd întin-
deri restrînse.
Locuinţele îngropate în pămînt sint ovale sau se-
miovale ; deseori ele au iost ridicate la suprafaţa
solului, înscriind un contur patrulater. Ceramica
locală lucrată cu mîna şi la roată a existat dimpre-
ună cu vase de import, în special amfore de factu-
ră grecească.
Astfel, la Brăiliţa s-au identificat multe toarte de
amfore cu ştampile, care indicau locul de prove-
nienţă (Thasos, Rhodos, Heracleea Pontică, Kos,
Knidos).
Mormintele getice s-au găsit atit în necropole,
cît şi izolate. Cei mai important cimitir de incine-
raţie este cel de la Brăiliţa, amplasat în apropie-
rea locuirii getice. Acesta conţine urne funerare
cu sau fără vase de ofrandă. Deosebit ca mod de
construcţie s-a dovedit a fi un mormînt de forma
unui cavou prevăzut cu „dromos". Săpat în între-
gime în loess, acesta avea un;; puţ de coborîre, cu
trepte, un coridor (,,dromosul ) şi o cameră fune-
rară. Oasele calcinate au fost aşezate pe podeaua
încăperii funerare, însoţite de vasele de ofrandă
135
getice şi greceşti. Sistemul de înmormîntare de-
scris se întîlneşte foarte rar la geto-daci.
Menţionăm descoperirea din 1971 a mormîntului
de la Găvani, comuna Gemenele. Acesta era aco-
perit de un tumul şi conţinea un schelet omenesc
inhumât însoţit de scheletele mai multor cai, sacri-
ficaţi şi înhumaţi o dată cu defunctul. Inventarul
funerar bogat este format din obiecte de podoabă,
de harnaşament şi echipament militar ca : mărgele
de sticlă colorată, plăcuţe şi aplice zoomorfe din
argint, zăbale şi psalii de fier, clopoţei, inel şi un
vîrf de săgeată, precum şi un coif cu obrăzare,
toate realizate din bronz, în funcţie de obiectele
conţinute mormmtul a fost încadrat în secolul ai
JV-lea î.e.n.
Secolele I—IV e.n. sînt bine documentate din
punct de vedere arheologic. Astfel atît mormintele
din a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. (de la
Rimnicelu, Tichileşti, Brăila, Ulmu, Spiru Haret)
prin piesele existente (ceramică, arme, mărgele din
sticlă, pandantive lucrate din aur şi bronz, fibule,
cuţite), cît şi staţiunile din secolele III—IV dove-
desc pe aceste meleaguri o incontestabilă conti-
nuitate de viaţă.
Pentru veacurile IX—X, urmele de vieţuire sînt
extrem de numeroase, materializate prin cele 20 de
aşezări, masate pe terasele principalelor rîuri, sau
a unor vechi cursuri de apă, ca spre exemplu cele
de la Brăiliţa, Rîmnicelu, Făurei, însurăţei, Sihlean.
Transformarea Brăilei din sat în tîrg se pare că
avusese loc înainte de veacul al XIV-lea. Astfel, în
Cronica de la Kiev, cunoscută sub numele de Cro-
nica lui Nestor, redactată la începutul secolului al
XII-lea, se aminteşte despre concentrarea de pro-
duse şi mărfuri care avea loc la Dunărea de Jos,
ceea ce implica existenţa unor centre comerciale.
Se presupune că denumirea oraşului îşi trage
obîrşia de la un nume de persoană. Oricum, la
mijlocul secolului al XIV-lea, cînd a luat fiinţă
statul feudal independent Ţara Românească, Brăila
fiinţa de mai multă vreme şi avea o deosebită în-
semnătate economică.
Miron Costin în lucrarea Istorie in versuri po-
lone despre Moldova şi Ţara Românească referin-
du-se la cele două porturi dunărene, Giurgiu şi
136
Brăila, arată că ele sînt „...amintiri veşnice ale
domnilor munteni Basarabii". In stadiul actual al
cunoştinţelor, primele menţiuni documentare da-
tează însă din secolul al XIV-lea. Astfel într-o
descriere geografică spaniolă — un fel de manual
pentru uzul navigatorilor şi călătorilor —, intitu-
lată Libra del conoscimiento (Cartea cunoştinţelor)
datată în 1350, se pomeneşte la Dunărea de Jos o
localitate numită Drinago. Denumirea corectată de
lingviştii vremii noastre cu Brillago denotă că este
vorba despre Brăila.
Un tratat comercial încheiat la 20 ianuarie 1368
de Vlaicu Vodă cuprinde prima menţiune directă
a numelui Brăilei. Acesta favoriza traficul portu-
lui, întrucît dădea posibilitatea negustorilor bra-
şoveni de a nu mai plăti vamă, dacă vor exporta
mărfurile lor prin portul Brăila. Tratatul din vre-
mea domniei lui Mircea cel Bătrîn (1409) le îngă-
duia negustorilor poloni şi lituanieni să vină cu
mărfurile lor în Ţara Românească, în toate schelele
de la Dunăre ,,... începînd de la Porţile de Fier şi
pînă la Brăila", în sfîrşit, alt tratat comercial, în-
cheiat la 8 octombrie 1408, de către domnul
Alexandru cel Bun •— tot cu negustorii poloni cu
centrul la Liov — sublinia importanţa Brăilei ca
un mare centru pescăresc.
De aici înainte oraşul de la Dunăre apare frec-
vent în documente, menţionat ca ultim port şi
punct de vamă răsăritean al Ţării Româneşti.
în toate tranzacţiile comerciale încheiate de
domnii români cu Braşovul, Sibiul şi chiar şi cu
Polonia figurează Brăila. Comerţul brăilean ajun-
sese cunoscut în evul mediu pînă în ţinuturile Bar-
celonei ; vase spaniole veneau să o viziteze, ea
fiind cea mai vestită piaţa în toate ţările române.
Brăila a jucat un rol economic important, dar a
fost legată şi de o serie de evenimente politice şi
militare. Astfel cu ocazia campaniei otomane din
anul 1462, condusă de sultanul Mohamed al II-lea,
împotriva lui Vlad Ţepeş, cuceritorul Constantino-
polului, venit cu o flotă din Marea Neagră, a ars
Brăila.
în timpul domniei lui Radu Paisie (1535—1545)
oraşul şi teritoriul înconjurător, inclusiv balta Bră-
ilei, au fost ocupate de Poartă, care a zidit aici
137
 o puternică cetate de zid şi a organizat în jurul ei
o raia, adică un teritoriu depinzînd administrativ
de cetate,- locuitorii raialei aveau obligaţia să
aprovizioneze cetatea şi să presteze diferite munci.
Nu ni s-au păstrat descrieri sau planuri ale ce-
tăţii din veacul al XVI-lea, dar se pare că el nu
diferea de planurile din secolul al XVIII-lea. Ast-
fel, potrivit planului ridicat de căpitanul austriac
Johann von Vermatti în timpul războiului din anii
1787—1791, fortificaţia se compunea dintr-o incintă
pătrată prevăzută la cele patru colţuri cu cite un
bastion circular. Prima incintă era înconjurată de
o a doua, pătrată, şi de o a treia, pentagonală, ulti-
ma avînd la cele cinci colţuri cîte un bastion (două
circulare, iar trei poligonale sau unghiulare). Pri-
mele trei incinte nu ajungeau la Dunăre ; a patra
incintă pornea de la fluviu şi forma unghiuri fără
bastioane. Mai exista şi o a cincea incintă, cu
şapte bastioane, dublată cu un şanţ spre exterior.
Oraşul se întindea în stingă cetăţii ; aici îşi
duceau existenţa negustori şi meseriaşi români şi
străini.
Centru militar important, Brăila a cunoscut în
continuare o serie de evenimente politice ce pri-
vesc istoria ţării. Astfel, Petru Rares, în ianuarie
1541, înscăunat pentru a doua oară în tronul Mol-
dovei, a sosit la Brăila cu oaste venind de la
Constantinopol.
O situaţie similară s-a petrecut la sfîrşitul anului
1563 cînd Alexandru Lăpuşneanu a luat pentru a
două oară domnia Moldovei sosind tot aici cu aju-
tor otoman.
Eliberarea cetăţii a avut loc, în primăvara anului
1595, cînd Mihai Viteazul i-a obligat pe turci să
închine fortăreaţa, otomanii obţinînd de la domni-
tor dreptul de a se retrage cu armele lor ; stăpî-
nirea lui Mihai Viteazul asupra ei a durat pînă la
finele domniei voievodului (1601).
în veacul al XVII-lea Brăila va fi în continuare
un puternic centru militar, dar în acelaşi timp va
servi şi ca loc de refugiu al domnilor români în-
frînţi sau al candidaţilor la domnie nenorocoşi.
Cetatea Brăilei va juca un rol activ' şi în războa-
iele ruso-austro-turce din veacul al XVIII-lea,
precum şi în timpul revoluţiei de la 1821, cînd, la
138
 23 aprilie, Tudor Vladimirescu cerea ca doi boieri
să ducă în acest centru precum şi la Vidin „arzu-
rile", adică memoriile în care el arata că ţara nu
s-a ridicat împotriva sultanului.
Soarta oraşului va fi hotărîtă ca urmare a răz-
boiului ruso-turc din anii 1828—1829 cînd, după
asedii repetate, cetatea a fost cucerită de armata
rusă. Atunci s-a hotărît dărîmarea fortăreţe!
turceşti care aproape 300 de ani ţinuse sub ame-
ninţarea ei Muntenia şi Moldova. Prin tratatul de
la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) se prevedea
ca cetăţile turceşti de pe malul sting al Dunării să
fie înapoiate Ţării Româneşti, hotarul faţă de Im-
periul otoman urmînd a fi talvegul Dunării. După
lunga ocupaţie otomană Brăila revenea Ţării Româ-
neşti, integrîndu-se, sub toate aspectele, vieţii eco-
nomice, sociale, politice şi culturale autohtone, mai
ales că localitatea nu-şi pierduse nici un moment
caracterul ei românesc.
MUZEUL JUDEŢEAN BRÀILA
Piaţa V. I. Lenin nr. 3
înfiinţat în toamna anului 1954 şi deschis oficial la
2 iunie 1955 muzeul avea un caracter mixt cu două
secţii : Secţia memorială ,,H. Botev" şi Secţia de
arheologie. Pînă în anul 1959, acesta a funcţionat
în clădirea fostului han Ceapîru (astăzi demolat)
după care a fost mutat la parterul imobilului din
Piaţa V. I. Lenin nr. 3, sub denumirea de Muzeul
de istorie al oraşului şi raionului Brăila, în anul
1968, cu prilejul sărbătoririi a 600 de ani de exis-
tenţă documentară a oraşului Brăila şi a înfiinţării
judeţului, muzeul a fost reorganizat în aceeaşi clă-
dire, cu secţiile : arheologie, istorie, artă, etno-
grafie, ştiinţele naturii.
Reamenajat şi deschis în toamna anului 1984,
muzeul prezintă prin bogatul său patrimoniu isto-
ric şi prin realizări grafice deosebite dezvoltarea
inultilaterală a societăţii din această parte a ţării,
în holul central al clădirii două hărţi cuprind
descoperirile arheologice din judeţul Brăila şi de
pe teritoriul României din paleolitic pînă în seco-
lele XI—XII.
139
 Primele două săli expun obiecte datate din epoca
pietrei cioplite pînă în veacul al V-lea î.e.n. Un
spaţiu însemnat este acordat neoliticului reprezen-
tat prin culturile Boian, Gumelniţa, Cucuteni,
Cernavoda I atestate la Brăiliţa, Lişcoteanca, Rîm-
nicelu, Cireşu, Spiru Haret şi în alte localităţi. Se
remarca ceramica, variată ca forme şi utilitate,
precum şi plastica, cu un conţinut artistic deosebit,
alcătuită din figurine antropomorfe şi zoomorfe,
piese de podoabă, amulete.
Civilizaţia bronzului este ilustrată prin unelte,
arme şi podoabe, în cadrul descoperirilor excepţio-
nale se remarcă marea necropolă de 307 morminte
de la Brăiliţa.
Semnificative descoperiri făcute la Siliştea şi
Brăiliţa atestă prima epocă a fierului (culturile
Babadag şi Basarabi).
Statul dac centralizat şi independent condus de
Burebista este înfăţişat în cadrul muzeului prin
expunerea unor hărţi, mulaje şi texte. Este etalat
tezaurul aparţinînd unui aristocrat din veacul al
V-lea î.e.n., (piese de ornament, harnaşament şi po-
doabe) descoperit la Găvani, vase şi amfore din
aşezarea şi necropola de la Brăiliţa (secolele
II—I î.e.n.), recipiente, unelte, podoabe, figurine
antropomorfe din dava de la Grădiştea (secolele
II—I î.e.n.). Se individualizează, de asemenea, şi
piesele greceşti de mare valoare : monede, vase
de lux, opaiţe, figurine de Tanagra din colecţiile
muzeului, ori descoperite în Dobrogea. O sala este
rezervată reconstituirii mormîntului getic cu ,,dro-
mos" şi cameră funerară din necropola de la Brăi-
liţa (veacul al IV-lea î.e.n.). Este expusă o gama de
amfore greceşti din Thasos, Heracleea Pontică,
Sinope. Sînt subliniate legăturile cu civilizaţiile ele-
nistică şi romană prin piesele de import, mai ales
sticlăria romană de la Bărboşi, precum şi legăturile
cu romanitatea sud-dunăreană • la fel este sublini-
ată şi superioritatea civilizaţiei autohtone faţă de
populaţiile alogene în veacurile III—-VII. în conti-
nuare muzeul ilustrează evoluţia societăţii în epo-
cile medie, modernă şi contemporană.
140
4. BUZĂU
Buzăul şi locurile înconjurătoare, ca de altfel toate
oraşele din Muntenia, îşi trag obîrşia încă din
timpuri îndepărtate. Astfel în comuna Lapoş spe-
cialiştii au identificat un atelier de exploatare a
silexului, din perioada paleoliticului tîrziu. Mate-
rialele litice constau din aşchii, lame, gratoare bu-
rine, folosite la răzuit, cioplit, despicat.
Continuitatea de vieţuire s-a dovedit şi pentru
epoca neolitică, prin documentarea culturilor Criş,
a ceramicii liniare (descoperită la Băeşti şi Gheră-
seni) şi Boian (prin cercetările efectuate în comu-
nele Sudiţi, Smeeni — satul Movila — şi Sărata-
Monteoru, ultima cunoscută şi pentru materialul
caracteristic epocii bronzului).
Nu departe de vatra actuală a oraşului, Vasile
Pârvan a identificat drumul antic care pleca de la
gura Trotuşului, trecea prin Panciu, Focşani, Bu-
zău, Urziceni şi Mostiştea, făcînd astfel legătura
între două mari artere de circulaţie : drumul V-E
geto-elen pe valea Dunării şi drumul E-V din re-
giunea de stepă, prin Olbia—Tyras—Poiana, de
unde se bifurca pe valea Trotuşului spre Transil-
vania sau prin Focşani spre Buzău.
In zona buzoiană s-au dezvoltat un număr în-
semnat de aşezări fortificate şi nefortificate situate
în regiunea de contact dintre cîmpie şi deal, uneori
în locuri apărate de natură sau alteori pe lîngă
cursuri de apă din cîmpie. Primei categorii îi apar-
ţin aşezările geto-dace de la Pietroasa, Gruiul
Dării, Cîrlomăneşti şi Săpoca, unde graţie cercetă-
rilor arheologica s-a stabilit existenţa unor centre
tribale (secolele II î.e.n. — I e.n.) localizate ca
atare pe Valea Buzăului, a Nişcovului şi a masivu-
lui Istriţa. Dar se cuvine a fi amintite şi alte desco-
periri geto-dacice la Aldeni, Bălteni, Monteoru,
Năeni, Prundeni şi Sudiţi, ori chiar aceea din apro-
pierea staţiei C.F.R. Buzău Sud.
Brazda lui Novac de Nord se opreşte în masivul
Istriţei, la Pietroasele, unde s-a identificat şi un
mare castru roman.
Aflîndu-se la întretăiere de drumuri, Buzăul s-a
remarcat şi prin descoperirea unor tezaure mone-
tare bizantine cum ar fi cel alcătuit din monede de
141
 bronz emise de Isac al II-lea Anghelos (1185—
1195), la care se adaugă cele din acelaşi metal, de
la Alexios al II-lea Comnenul (1180—1183) găsite
pe teritoriul oraşului.
Cercetările arheologice oferă mărturii privind
persistenţa fondului autohton trainic în faţa valu-
rilor de migratori.
Procesul de închegare a statului de sine stătător
Ţara Românească cuprinde şi ţinutul buzoian ca
parte integrantă a puterii centrale.
Numele oraşului derivă fără îndoială de la cel
al rîului pe care este aşezat. Desigur că termenul
a aparţinut mai întîi apei şi apoi a trecut şi asupra
localităţii.
Denumirea s-a păstrat într-o scrisoare în limba
greacă din secolul al IV-lea e.n. destinată să infor-
meze biserica din Capadocia (Asia Mică) despre
împrejurările în care predicatorul creştin Sava
,,Gotul" (din Gotia) a fost înecat de oamenii lui
Atarid (fiul unui şef de trib vizigot) la 12 aprilie
372, în apa rîului Buzău. Faptul poate fi explicat
numai datorită evenimentelor ce se petreceau în
munţii Buzăului, unde vizigoţii îşi stabiliseră sub
Atanaric centrul activităţii lor.
în anul 1431 oraşul este menţionat printre tîrgu-
rile aflate în atenţia specială a domniei, care in-
tervine la braşoveni şi obţine ca negustorii din
principalele centre ale Ţării Româneşti — printre
acestea aflîndu-se şi Buzăul — să poată cumpăra
şi vinde liber mărfuri în oraşul Braşov. De altfel,
parcurgerea registrelor vigesimale ale Braşovului
permite constatarea că în întreg secolul al XVI-lea
Buzăul, prin marile cifre de afaceri, ocupa primul
loc printre oraşele Ţarii Româneşti partenere de
comerţ cu Braşovul.
în vremea lui Radu cel Frumos, în anul 1504,
Buzăul devine sediul celei de-a doua episcopii a
Ţării Româneşti. Din a doua jumătate a veacului
al XVI-lea, din anii 1570—1580, datează şi sigiliul
oraşului.
In anul 1589 aşezarea buzoiană îi apărea nobi-
lului şi omului de afaceri englez Henry Caven-
disch, călător prin multe şi însemnate centre co-
merciale europene, drept un ,,oraş mare, cu case
din lemn", unde se găseau negustori vestiţi ; prin-

142
 tre aceştia se numărau mulţi greci din Cipru, cu
ajutorul cărora s-a aprovizionat pentru drumul
lung ce-1 avea de parcurs.
Mihai Viteazul a organizat aici o tabără militară
puternică pentru a feri ţara de pustiirile tătarilor ;
de asemenea, în toamna anului 1599, înainte de a
trece în fruntea unui corp de oaste în Transilvania,
voievodul a stat o perioadă la Buzău.
La 9 octombrie 1600, trupele polone, care-1 spri-
jineau pe Simion Movilă în acţiunea sa de ocupare
a tronului Ţării Româneşti, îşi făceau intrarea în
Buzău, localitate pe care Stanislav Zolkiewski, unul
din comandanţii poloni, o considera ,,oraş mare cu
multe biserici şi mănăstiri mai ales de cărămidă".
Aflînd despre prezenţa lui Mihai Viteazul la numai
6 mile de oraş armata polonă a aşezat tunurile de
bronz în trei biserici înalte din Buzău ; în timpul
acestor ciocniri oraşul a avut de suferit. Charles
de Joppcourt, originar din Lorena, mercenar aflat în
slujba Poloniei, a relatat despre excesele armatei
polone în trecerea ei pe meleagurile buzoiene.
Ciocnirea dintre trupele polone şi oastea lui Mihai
Viteazul, condusă de Baba Novac, a avut loc în
apropiere de Buzău, la Ceptura.
în anul 1616 oraşul a fost, din nou, ars în parte
şi prădat. Cu toate vicisitudinile, Buzăul a rămas
şi în veacul al XVII-lea unul din centrele urbane
importante ale Ţării Româneşti.
Paul de Alep, prezent în Buzău la mijlocul se-
colului al XVII-lea, aminteşte că după plecarea din
,,tîrgul Rîmnicului" (actualul oraş Rîmnicu Sărat)
a ajuns într-un ,,oraş mare", numit Buzău unde ,,se
afla o mănăstire mare de piatră a cărei biserică a
fost întemeiată de voievodul Radu (cel Fru-
mos n.n,)" ; în continuare călătorul sirian menţio-
na că lumea era îmbelşugată şi oamenii ospitalieri.
Un alt călător, turcul Evlia Celebi, trecător şi el
prin Buzău în aceeaşi perioadă, scria : „Acest oraş
este aşezat pe un şes cu cîmpii întinse. Are 600 de
case şi două mănăstiri, una de construcţie nouă şi
cealaltă veche, precum şi 100 de dughene. Este un
oraş foarte plăcut, împodobit cu vii şi grădini. Sînt
mulţi bărbaţi arătoşi şi multe femei plăcute".
143
 Buzăul a jucat un însemnat rol cultural în timpul
lui Constantin Brîncoveanu, care a întemeiat aici
o tipografie, de sub teascurile căreia au ieşit, în anii
1691—1704, 14 cărţi ; activitatea tipografiei buzo-
iene a continuat în veacul al XVIII-lea, cînd, între
anii 1743—1762, aici au apărut alte 12 cărţi.
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE
Bd. Nicolae Bălcescu nr. 50
Meleagurile buzoiene au fost locuite încă din tim-
purile îndepărtate ale paleoliticului. Acest fapt
este reflectat şi în muzeul oraşului, unde aşchiile
de piatră, uneltele şi ceramica cie la Aldeni, Gheră-
seni-Sudiţi şi Pietroasele ilustrează viaţa mate-
rială din această regiune, în cadrul comunei pri-
mitive.
Densitatea aşezărilor este dovedită şi pentru
epoca bronzului, prin manifestările culturii Monte-
oru la Sărata-Monteoru, Cetăţuia, Aldeni şi Berea.
Rezultatele cercetărilor practicate în dava getică de
la Cîrlomăneşti sînt prezente în muzeu în mod
deosebit prin plastica din lut zoo- şi antropomorfă.
Bogatul material din castrul roman de la Pietroasele,
precum şi de la Costeşti, Gherăseni, Maxenu, aduce
contribuţii importante în cunoaşterea procesului de
romanizare, documentat ştiinţific în expoziţia
muzeului buzoian.
Muzeul prezintă o copie a celebrului tezaur
„Cloşca cu puii de aur", descoperit pe meleagurile
buzoiene.
Perioada etnogenezei este ilustrată de piesele
găsite la Cîndeşti, Nişcov, Izvorul Dulce, Zărneşti
şi în alte localităţi.
Mai sînt expuse obiecte din epoca feudală :
unelte de producţie, ceramică smălţuită şi orna-
mentată cu flori. Un larg spaţiu expoziţional este,
de asemenea, rezervat epocilor modernă şi contem-
porană.
De la Buzău spre Mizil, călătorul dornic de a cu-
noaşte o serie de vestigii arheologice se poate
abate din drum spre a vizita Sărata-Monteoru şi
Pietroasele.
144
Cupă qeto-dacică cu decor în relief de imitaţie delianfi

Statuetă fe-
minină cit
un vas pe
cap, datînd
din epoca
neolitică
(cultura
Gurnelnita).
rap de figurină antropomorfă, clătind din epoca neolitică
(cultura Gumelniţa).

Ceramică
din prima
epocă a
fierului.
 5. SARATA-MONTEORU
Coborînd, la sud de Buzău, pe DN l B şi apoi 10 km
pe un drum local la dreapta prin comuna Merei
se ajunge la Sărata-Monteoru.
Pe dealul Cetăţuia din Sărata-Monteoru a fost
descoperită aşezarea eponimă a culturii Monteoru.
Aceasta cuprinde un bogat complex arheologic de
locuiri neolitice şi din epoca bronzului completată
cu un cimitir din aceeaşi perioadă, precum şi res-
turi materiale din Hallstatt-ul timpuriu (prima epo-
că a fierului), din epoca geto-dacică, din secolul
al IV-lea e.n. De asemenea, s-a mai descoperit o
mare necropolă de incineraţie din secolele VI—VII
e.n. şi urme din secolul al XII-lea.
Săpăturile efectuate în anii 1926—1927 de Ion
Andrieşescu şi Ion Nestor au fost reluate de
Ion Nestor între anii 1937—1953.
Vestigiile culturii Monteoru răspindită pe dea-
lul Cetăţuia, şi anume pe platoul Poiana Scoruşu-
lui, au constituit un punct întărit, fortificat cu un
şanţ de apărare la răsărit, pe Col, de unde se pă-
trundea dinspre cîmpie. Colibele erau construite
din frunzare din lemn cu lipitură de pămînt şi po-
dele subţiri din lut. în ultima perioadă a bronzului,
locuinţele dispuneau de socluri de piatră. Esta
semnalată şi o construcţie mare din bolovani de
rîu, folosită ca loc de cult sau casă tribală. Urmele
de vieţuire se încheie în pragul epocii tîrzii a
bronzului.
în imediata apropiere a acesteia se cunosc şase
cimitire de inhumaţie, dintre care trei au fost
distruse. Ele aparţin fazelor de sfîrşit ale culturii
Monteoru. înhumaţii erau înmormîntaţi chirciţi, cu
un inventar variat, bazat pe ceramică, coliere, bră-
ţări, inele de buclă, inele de deget din bronz, să-
geţi din silex şi os, perle din sticlă de formă ro-
tundă şi stelate. Incineraţia s-a folosit numai pen-
tru copii.
De o deosebită importanţă s-a dovedit a fi, prin
materialul descoperit, necropola de incineraţie
(secolele VI—VII e.n.) de pe platourile Scoruşului
şi Colului, aparţinînd populaţiei româneşti, purtă-
toare a culturii Ipoteşti—Ciurel—Cîndeşti, cu un
caracter creştin şi dominant romano-bizantin. S-au
145
 descoperit l 586 morminte de incineraţie în gropi
şi în urne. Ceramica cuprinde două tipuri : autoh-
tonă, de origine daco-romană, şi slavă, împreună
cu vasele din lut s-au găsit şi mărgele din sticlă
şi cornalină, fragmente dintr-un pahar de sticlă,
amnare, cuţitaşe şi săgeţi de provenienţă avară,
fibule eu trei sau cinci butoni, din bronz ori argint
aurit, catarame din bronz şi fier, cercei bizantini
din argint cu granulaţii, o aplică lucrată în aur, de-
corată au-repousse. Toate acestea, ca de altfel şi
ceramica, sînt arse secundar, datorită procesului
de incinerare.

6. PIETROASELE
Părăsind Sărata-Monteoru şi revenind, prin co-
muna Merei, pe DN l B ce duce spre Ploieşti, după
4 km un drum local la dreapta merge către comuna
Pietroasele, localitate cunoscută prin renumitul te-
zaur descoperit în anul 1837 şi numit „Cloşca cu
puii de aur", prin castrul şi termele ridicate aici
de romani.
Tezaurul, în secolul trecut, s-a descoperit întîm-
plător, în punctul „Valea Urgoaia", un tezaur compus
iniţial din 22 de piese, din care se mai
păstrează astăzi doar 12 (cea 19 kg), lucrate numai
din aur sau din aur incrustat cu pietre preţioase şi
sticle colorate, în prezent tezaurul cuprinde urmă-
toarele piese : un vas (patera) concav cu placa
anterioară decorată în relief în tehnica au-repousse
; un taler, cea mai mare şi mai masivă piesă (7
kg), ornamentat pe margine cu elemente geo-
metrice ; o cană înaltă (eonochoe) bogat şi variat
ornamentată cu motive geometrice, vegetale şi
zoomorfe ; un colan simplu ; un colan cu inscripţie
gravată ; un vas octogonal eu torţi modelate în
formă de pantere, decorat în tehnica à jour ; un
vas dodecagonal cu acelaşi gen de torţi, precum
şi cu acelaşi stil decorativ ; un colan lat ; o fibulă
mare care reprezintă o pasăre răpitoare cu aripile
strînse şi coada răsfrîntă ; două fibule mai mici în
formă de pasăre, unite printr-un lănţişor de aur,
ce prindeau veşmîntul simetric, pe ambii umeri ;
146
ô fibula mai mică ce redă, probabil, figura unei
păsări foarte stilizată.
Datarea şi atribuirea etnică a tezaurului s-au
făcut pe baza colanului (sfărîmat în două) ce poartă
gravate cuvintele ,,Gutani hailag" (,,A goţilor pro-
prietate sacră sînt"). Majoritatea specialiştilor au
datat tezaurul în secolul al IV-lea e.n. şi 1-au atri-
buit regelui vizigot Athanaric ; alţii 1-au considerat
de origine ostrogotă şi ca atare au încadrat tezau-
rul în perioada de maximă înflorire a puterii hu-
nilor, respectiv la mijlocul veacului al V-lea.
Castrul, în scopul lămuririi problemelor legate
de tezaurul de la Pietroasele, în septembrie 1866,
Alexandru Odobescu a executat sondaje informa-
tive în perimetrul comunei Pietroasele ; săpăturile
s-au reluat în anul 1973.
Cercetările au fost orientate, cu precădere, pe
laturile de vest, sud şi est ale fortificaţiei ce în-
scriu un plan rectangular cu laturile de aproxima-
tiv 158X124 m şi colţurile prevăzute cu patru
turnuri circulare.
In perimetrul castrului nu s-au reperat construc-
ţii din piatră ; în schimb, în incintă existau două
tipuri de locuinţe departajate din punct de vedere
cronologic şi deosebite ca sistem de lucru. Dintre
acestea, primul nivel este reprezentat de o serie de
barăci pe laturile de vest, sud şi est. Ele aveau
forma rectangulară, cu podeaua amenajată din lut
galben.
Al doilea nivel de case le cuprinde şi pe cele în-
gropate în pămînt, dispuse fără ordine, dar aflate
la depărtarea aproximativă de 7—10 m. Ele aco-
peră sau taie nivelul barăcilor.
Materialul arheologic recoltat însumează o va-
rietate deosebită de piese. Astfel, se remarcă lotul
de fibule din bronz, de origine romană, datînd din
secolele III—IV e.n., precum şi cele cu capul în
semidisc încadrate în veacul al IV-lea e.n.
Tot din bronz au fost executate vase miniatu-
rale (fragmentare). La loc de frunte se situează
cuţitele de fier, unele, potrivit formelor şi dimen-
siunilor, putînd fi folosite şi ca arme de luptă. Nu
lipsesc nici piesele de harnaşament şi de arma-
ment.
147
 Ceramica, lucrată la roată sau cu mîna, după for-
ma şi pasta vaselor, se încadrează în secolele
III—IV e.n.
Momentul construirii castrului poate fi fixat
după pacea încheiată între romani şi vizigoţi (anul
333), dată la care a fost ridicata şi Brazda lui
Novac de Nord.
Stăpînirea romană la Pietroasele şi, în general,
în această regiune de deal, a durat pînă în anul
367 e.n., cînd, în vremea împăratului Valens, re-
laţiile dintre goţi şi romani se înăspresc. După data
respectivă fortificaţia de la Pietroasele îşi pierde
rolul strategic, iar în interiorul castrului s-a insta-
lat o populaţie care folosea locuinţe îngropate în
pămînt.
In mod deosebit, datarea fortificaţiei s-a făcut pe
baza a două monede, una, descoperită la nivelul
barăcilor, emisă în timpul domniei împăratului
Constantin al II-lea (337—361), iar a doua, aflata
într-o locuinţă-bordei, datează din perioada împă-
ratului Valens.
Termele. La aproximativ 400 m de castru, acope-
rite în prezent de şoseaua Pietroasele — Şarînga
şi de trei gospodării din comună, se găsesc ter-
mele, ridicate în antichitate pe un promontoriu
situat la confluenţa a două viroage ale văii Cazaca,
care adună apele de la poalele dealului Istriţa.
Monumentul, reperat cu ocazia asfaltării şoselei
amintite, a fost cercetat arheologic în anii 1976—
1978.
în privinţa tehnicii de construcţie a zidurilor, se
remarcă faptul că acestea s-au clădit în întregime
din piatră de carieră legată cu mortar.
Termele — ale căror existenţă şi funcţionalitate
se pun în legătură cu acelea ale fortificaţiei din
apropiere — au fost clădite o data cu aceasta.

7. PIETROASELE ,GRUIUL DARII"

La cea 4 km nord de centru comunei Pietroasele şi
la aproximativ 2 km nord de locul descoperirii te-
zaurului ,,Cloşca cu puii de aur", se află o culme
a masivului Istriţa care poartă denumirea în zonă

148
de „Gruiul Dării" sau „La Grui". Platoul situat la
0 altitudine de 530 m are versanţii dinspre est, sud
şi nord abrupţi, iar pantele vestice, relativ line,
sînt apărate de un masiv val.
Cercetările arheologice începute în această sta-
ţiune în anul 1973 au dat posibilitatea de a se
stabili existenţa unei locuiri din epoca bronzului
— cultura Monteoru — suprapusă de alta mai
tîrzie, geto-dacică. Prin materialul conţinut aşeza-
rea din a doua epocă a fierului a permis stabilirea
a două niveluri, unul din veacurile IV—III i.e.n.,
urmat de al doilea cuprins între secolele II î.e.n. —
1 e.n., perioadă de timp în care se încadrează şi
valul. Dintre materialele arheologice descoperite
menţionăm, în afară de ceramică, existenţa unor
figurine antropomorfe, din lut, precum şi a unor
monede greceşti, dacice şi romane.

8. NAEN!
La 4 km sud de Pietroasele se află localitatea Nă-
eni unde a fost identificată şi cercetată o aşezare
cu o necropolă din perioada bronzului timpuriu.
Ritul de înmormîntare este în general inhumaţia
în poziţie puternic chircit.
în cadrul cercetărilor de teren, un interes deo-
sebit a prezentat, de asemenea, şi mormîntul de
incineraţie de la sfîrşitul primei epoci a fierului.

9. BRADU
La nord de Pietroasele, nu departe de Buzău, pe
valea Nişcovului, străjuită de culmile dealurilor
Istriţa şi Găul, călătorului ce se îndreaptă spre
comuna Lapoşu i se înfăţişează mănăstirea Bradu,
în parte distrusă de vreme ; astfel se mai păs-
trează — la colţurile de nord-est şi sud-est —,
zidurile de apărare cu două turnuri circulare. In
interior, de o parte şi de alta a turnului de poartă,
adosate laturii de est (de altfel, singura porţiune
de zid mai bine conservată), se găsesc şase încă-
peri boltite, dintre care două au servit timp înde-
lungat drept magazii. Deasupra lor se mai văd

149
 încă urmele amenajărilor făcute pentru şcoala şi
primăria comunei Tisău, care au funcţionat aici
pînă în anul 1910. în afară, la circa 10 m sud, se
observă, din loc în loc, la suprafaţa terenului res-
turile unei construcţii de piatră, ce reprezintă o a
doua incintă exterioară.
Cercetările arheologice din anii 1974—1976 au
dus la descoperirea resturilor fundaţiei unei alte
biserici, din lemn, cu dimensiunea de 16 X 5 m,
compartimentată în pronaos, naos şi altar, ridicată
foarte probabil la jumătatea secolului al XV-lea.
De altfel, tradiţia locală o atribuie doamnei Neaga,
soţia voievodului Mihnea Turcitul. Documentar
însă se ştie că la 15 ianuarie 1600 între aldămăşarii
martori la o vînzare de pămînt a fost trecut şi Dra-
gomir de la ,,Mănăstirea Bradu".
în cadrul cercetărilor arheologice s-au mai des-
coperit două monede. Prima de la Selim I (1512—
1520), de unde se deduce că această construcţie a
fost distrusă cu ocazia incursiunii trupelor beiului
de Nicopole, împotriva buzoienilor sprijinitori ai
pretendentului Vlad Dragomir-Călugărul, în noiem-
brie 1521. Cea de-a doua monedă, o jumătate de
gros de la Sigismund I al Poloniei (1506—1548), a
permis emiterea ideii că edificiul din cărămidă care
a suprapus pe cel din lemn a fost înălţat imediat
după anul 1521, ceea ce ar corespunde cu perioada
de domnie a lui Radu de la Afumaţi (1522—1529).
Prevăzut cu un plan dreptunghiular alcătuit din
altar, naos şi pronaos, lăcaşul are lungimea de cea
16 m. Compoziţia faţadei este deosebit de simpla
şi frumoasă. Astfel, un brîu puternic încinge zidul
exterior pe mijlocul înălţimii, între cele două re-
aistre de firide înguste, în registrul superior firidele
sînt arcuite cu cîte un semicerc aplicat în relief, iar
în cel inferior ele devin panouri dreptunghiulare re-
trase. Faţada a fost decorată cu o cărămidă apa-
rentă aşezată în fîşii, iar între acestea cu panouri
tencuite. Ferestrele au ancadramente adăugate în
veacul al XVII-lea, realizate dintr-o piatră simplă,
cu un profil adîncit pe mijloc.
Desele năvăliri şi conflictele dintre partidele bo-
iereşti au impus la sfîrşitul secolului al XVI-lea
fortificarea unor puncte ce deveneau loc de refu-
giu. Astfel descoperirea lîngă turnul de poartă al

150
incintei fortificate permite datarea acesteia după
anul 1566. Tot atunci s-au construit chiliile, pre-
cum şi o clădire, pe latura de vest, din care s-au
mai păstrat doar beciurile. Chiliile cuprind partea
de nord şi de sud a incintei, iar spre aceea din-
spre vest se afla trapeza.
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea în urma unui
atac, după cum au demonstrat urmele de arsură
descoperite în vestul incintei, edificiul a fost dis-
trus ; i-au fost dărîmate zidurile împrejmuitoare,
chiliile şi stăreţia.
Ceva mai tîrziu se reface numai incinta, fără
chilii şi stăreţie.

10. CÎRLOMÎNEŞTI
Mergînd de la Buzău pe DN 2 B pînă la Cîndeşti,
iar de aici pe un drum local încă 5 km se ajunge
în satul Cîrlomîneşti (comuna Verneşti) unde se
află o staţiune arheologică.
Dava de la Cîrlomîneşti era cunoscută de Ale-
xandru Odobescu încă din anul 1871 ; ea purta
numele de „Movila cu cetate" de la gura Nişco-
vului.
Primele cercetări sistematice au început în anul
1967, fiind reluate în anul 1972. S-a stabilit exis-
tenţa aici a unei aşezări din epoca bronzului (cul-
tura Monteoru), precum şi a unei cetăţi dacice
datată între mijlocul secolului al II-lea î.e.n. şi
mijlocul secolului I î.e.n. Printre cele mai intere-
sante descoperiri se numără statuetele zoo- şi an-
tropomorfe, care aduc reale contribuţii la cunoaş-
terea artei geto-dacice.
BUZĂU - PLOIEŞTI - SINAIA
-DOI CEŞTI-TÎRGOVIŞTE

Traseul străbate pe cea 239 km regiunea subcar-

patică a Munteniei, unde există numeroase obiec-
tive arheologice şi monumente arhitectonice din
diferite perioade, de o certă valoare ştiinţifică şi
artistică.
Distanţa dintre oraşul Buzău şi Ploieşti, însu-
mînd 69 km, poate fi parcursă cu trenul ori cu
maşina (pe DN l B).

1. BUDUREASCA
După depăşirea oraşului Mizil, la 20 km depărtare
faţă de acesta pe DN l B, apoi urmînd 9 km un
drum secundar spre nord, se ajunge la Budureasca-
Vadu Săpat, pe teritoriul căruia a fost descoperită
una dintre cele mai bogate aşezări din veacul al
VI-lea e.n. din nord-estul Munteniei. Printr-o atentă
analiză stratigrafică s-au constatat mai multe ni-
veluri de locuinfe. Faptul că au fost găsite nume-
roase tipuri de obiecte de podoabă a dus la con-
cluzia că localnicii lucrau pe loc replici indigene
ale pieselor bizantine de import.

2. BUCOV
înainte de a intra în municipiul reşedinţă a jude-
ţului Prahova, se merge prin Bucov, comună su-
burbană aflată la 7 km nord-est de Ploieşti.

152
 Pe teritoriul comunei, la punctul Tioca, au fost
descoperite urmele unor aşezări din secolele III şi
VIII—X e.n. ; aşezarea din secolele VIII—X este
reprezentată de locuinţe îngropate şi de case de
suprafaţă. Pe pereţii unui atelier de fierar au fost
identificate urme ale scrisului slavon.
Tipul locuinţelor, al vetrelor, precum şi carac-
terul ceramicii lucrată la roată rapidă au dus la
concluzia că realităţile de la Bucov reflecta tra-
diţiile culturale ale populaţiei româneşti.

3. PLOIEŞTI
Un rol activ în dezvoltarea acestei aşezări 1-a avut
situarea sa în apropierea unor vechi drumuri de
comerţ.
Astfel la 4 km răsărit de actualul oraş curg apele
Teleajenului, iar la 14 km în apus se profilează
rîul Prahova. Pe aceste văi au circulat din vechi
timpuri călători şi mărfuri. Ploieştii au luat am-
ploare aproape de confluenţa văilor acestor ape şi
la întretăierea drumurilor de comerţ existente de-a
lungul lor. Aşa se explică de ce pe aceste melea-
guri întîlnim urme ale vechilor civilizaţii după cum
urmează : pe terasele Dîmbului, în partea de nord-
est a oraşului s-au descoperit resturi materiale din
epoca bronzului, iar în apropierea gării de sud, la
o depărtare de cea 500 m sud de aceasta, a existat
un cimitir (cîmp de urne funerare) geto-dacic, care
prin inventarul conţinut se încadrează în secolele
II î.e.n. — II e.n.
Pe strada Radu Calomfirescu au fost reperate
monede cu chipul împăratului Trăiau şi numeroasa
resturi ceramice romane, ceea ce confirmă exis-
tenţa probabilă a unei villa ori a unei aşezări ro-
mane.
în poeniţa de pe malul Dîmbului de la marginea
imenselor păduri ale codrilor Vlăsiei s-a înfiripat
satul Ploieşti, a cărui denumire provine, probabil,
după numele unui locuitor al ţinutului, sensul ar
fi de urmaşii lui Ploaie, desigur un onomastic.
în orice caz, atestarea documentară a satului este
timpurie. Astfel în „Socotelile Braşovului" apar în-
scrişi cîţiva cărăuşi din Ploieşti : Radu la 1503,
153
 Drăgoi la 1543, precum şi Bervoi, Tudor, Arvat,
Drăghici şi Neagu la 1545. Deci satul Ploieşti exista
la începutul veacului al XVI-lea (1503), dezvoltîn-
du-se considerabil, ca dovada că în 1545 sînt pome-
niţi cinci cărăuşi ploieşteni folosiţi pentru tran-
sportul mărfurilor braşovene.
Către sfîrşitul veacului al XVI-lea, Ploieştiul are
prilejul unei ascensiuni neaşteptate datorită lui
Mihai Viteazul, care hotărăşte să înfiinţeze un
tîrg domnesc pe vatra satului. Nu se cunosc mo-
tivele pentru care voievodul a preferat Ploieştii
în locul Tîrgşorului, care de fapt era pămînt dom-
nesc. Poate că buna sa aşezare geografică 1-a de-
terminat să-şi construiască la Ploieşti o locuinţă
domnească ; a înfiinţat un tîrg săptămînal şi a în-
ceput să-şi concentreze ostile în vederea trecerii
Carpaţilor. în acelaşi loc a primit jurămîntul pe-
destrimii comandate de Baba Novac. Ziua de tîrg
era fixată miercurea, zi păstrată de-a lungul tim-
purilor.
în anul 1671, Antonie Vodă din Popeşti dăruieşte
ctitoriei sale din Tîrgşor vama tîrgului din locali-
tate, precum şi pe cea a tîrgului Ploieşti. Dania
este întărită de toţi domnitorii următori, pînă ia
Ştefan Cantacuzino, care acordă mănăstirii Sinaia
privilegiul de a face tîrg la Urlaţi, fapt care va
aduce prejudicii atît Tîrgşorului, cît şi Ploieştilor.
în anul 1718, Antonio Maria del Chiaro, vorbind
despre oraşele Ţării Româneşti, aminteşte că Plo-
ieştiul era al patrulea ca importanţă.
în jurul tîrgului săptămînal din Ploieşti s-au aşe-
zat numeroşi negustori, prezenţa acestora impri-
mînd o dezvoltare accelerată localităţii. De ase-
menea, situarea Ploieştilor într-o regiune bogata
a determinat o creştere demografică însemnată.
In anul 1775 oraşul Ploieşti primeşte o grea lo-
vitură cînd Alexandru Ipsilanti, vrînd să-1 îmbo-
găţească pe vărul său, boierul lanache Moruzi, îi
dăruieşte moşia Ploieştilor. Darul acesta a provocat
adînca nemulţumire a locuitorilor moşiei, dar mai
ales a ploieştenilor, cu atît mai mult cu cît aceştia
erau supuşi la clacă, luîndu-li-se dijmă pentru
produse.
154
 în martie 1819 beizadea Costache Caragea, gine-
rele lui lanache Moruzi, cere lui Alexandru Suţu
să-i întărească stăpînirea asupra moşiei Ploieşti.
El prezintă toate hrisoavele anterioare şi obţine
cartea domnească de întărire.
Localnicii au fost nevoiţi să lupte aproape 50
de ani spre a-şi elibera oraşul. Abia în anul 1832
ei au cîştigat procesul, astfel că aşezarea lor şi-a
redobîndit libertatea.
în perioada 1716—1821, dar mai ales în ultimii
ani ai domniilor fanariote, oraşul Ploieşti cunoaşte
o epocă de mare dezvoltare. Astfel apar mahala-
lele grupate în jurul unor biserici, uliţe şi drumuri
cu numiri proprii, care cu timpul devin artere de
circulaţie. Spre exemplu în jurul oborului s-a for-
mat mahalaua Sfîntului loan, care avea ca arteră
principală drumul Cîmpinei. Se creează uliţe cu un
anumit specific comercial, cum este uliţa Braşove-
nilor.
După anul 1829 viaţa economica a oraşului se
dezvoltă într-un ritm nou. A.cesta devine un punct
comercial important, care cuprinde în sfera lui de
activitate vechile centre comerciale — Tîrgşorul,
Gherghiţa, Floreştii, Filipeştii, Găjenii —, care sînt
absorbite de Ploieşti. Dispariţia tîrgului Gherghiţa,
aşezat pe rîul Prahova la numai 25 km spre sud-
est, dar mai ales mutarea drumului spre Braşov,
care trecea prin Tîrgşor şi Filipeşti, au contribuit
la rapida dezvoltare a Ploieştilor.
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI
ARHEOLOGIE
Str. Teatrului nr. 10
înfiinţat în anul 1955, muzeul cuprinde un bogat
patrimoniu de aproape 100000 piese, de pe terito-
riul oraşului şi din împrejurimi.
Se remarcă continuitatea de viaţă, începînd cu
cele mai vechi dovezi ale locuirii paleolitice aflata
la Lapoş, Tîrgşorul Vechi şi Vadu Săpat. Prezente
sînt şi mărturiile privind neoliticul atestat prin
mulţimea uneltelor din os şi piatră, precum şi a
ceramicii din inventarul locuinţelor descoperite la
Măneşti-Prahova, Ploieşti-Triaj sau pe văile rîu-
rilor Teleajen şi Prahova.
155
 Metalurgia bronzului este ilustrată prin inventa-
rul găsit la Budureasca, Sinaia, Olteni, Homoriciu,
Străoşti sau prin tezaurul de bronzuri de la Drajna.
Civilizaţia geto-dacilor atestată prin varietatea
uneltelor de producţie, a ceramicii şi a podoabelor
s-a făcut cunoscută la Tinosu, Coada Izvorului, Va-
lea Călugărească, Gura Vitioarei şi Budureasca.
Din acelaşi context fac parte şi obiectele de po-
doabă din remarcabilul tezaur de la Coada Ma-
lului, precum şi coiful de aur găsit lîngă Coţo-
feneşti.
Procesul romanizării în perimetrul actual al ju-
deţului Prahova este dovedit printre altele prin
piesele descoperite în castrele de la Drajna, Tîrg-
şorul Vechi, Mălăieşti, Ceplura, Starchijod. Inves-
tigaţiile de la Budureasca au lămurit o serie de
probleme în legătură cu istoria şi arheologia se-
colelor VI—VIII din spaţiul carpato-danubian.
în expoziţie sînt etalate şi obiecte descoperite
la Slon, piesele prezentate publicului dovedind gra-
dul înalt de dezvoltare a societăţii româneşti în
secolele IX—X.
Un loc important este ocupat în muzeu şi de
obiectele care ilustrează dezvoltarea vieţii mate-
riale şi spirituale, în epoca feudală, pe aceste me-
leaguri. Diferite exponate fac cunoscute ocupaţiile
localnicilor, fără a se neglija şi prezentarea inten-
selor schimburi comerciale, foarte active în întreg
evul mediu.
In continuare, cu multă originalitate, pe baza
unui bogat material expoziţional, este prezentată
evoluţia societăţii prahovene pînă în zilele noastre.

4. DRAJNA
Mergînd de la Ploieşti pînă la Vălenii de Munte
pe DN 11 şi de aici la dreapta pe un drum local
asfaltat se ajunge în comuna Drajna, formată din
satele Drajna de Jos şi Drajna de Sus.
La Drajna de Jos, pe malul drept al Teleajenului,
un localnic a descoperit, întîmplător, un depozit
de bronzuri format din 240 de piese. Tezaurul,
datat în secolul al XIII-lea î.e.n., deci la sfîrşitul

156
epocii bronzului, cuprinde trei topoare de luptă,
un sceptru, opt fragmente de săbii (una de tip
micenian), 15 vîrfuri de lănci, 11 celturi, două dălţi
şi 198 securi întregi sau în stare fragmentară.
în Drajna de Sus. în partea de sud-est a satului,
pe colina Grădişte!, care separă de la nord la sud
valea Drajnei de aceea a Ogretinului, se află un
castru roman intrat în literatura de specialitate în
urma publicării de către Grigore Tocilescu a cără-
mizilor şi ţiglelor ştampilate cu numele legiunilor
I Italica, a V-a Macedonica şi a Xl-a Claudia.
Castrul a fost descoperit întimplător în anul
1883 de învăţătorul M. D. Bazilescu, care în timpul
unor lucrări agricole a scos din pămînt cărămizi
şi ţigle ştampilate, în anul 1888, Gr. Tocilescu, pe
atunci director al Muzeului Naţional de Antichi-
tăţi din Bucureşti, a întreprins o cercetare de teren
rapidă prin care a scos la lumină un hypocaust al
castrului. Cercetătorul a publicat numai rezultatele
epigrafice ale acestor investigaţii.
In anii 1938—1940 Gheorghe Ştefan face aici să-
pături arheologice. Castrul patrulater, cu turnuri la
colţuri, cuprindea o suprafaţă totală de 4 hectare
(200 X 176 m). La 78,50 m sud de poartă s-au
dezvelit cîteva camere care fac parte din piae-
torium.
Foarte aproape de fortificaţii s-au aflat resturile
unor locuinţe civile, despărţite de castru printr-un
şanţ. Posibil că erau canabae provizorii.
Castrul de la Drajna de Sus, iniţial poate numai
o fortificaţie din pămînt cu palisadă, înlocuită cu
un castru din piatră, a fost construit din pietre
de carieră exploatate din regiune.
Cele mai multe cărămizi au ştampile ; ca inven-
tar se deosebeşte în special ceramica romană com-
pusă din farfurii, vase cu toartă, amfore, vase de
lux (aşa-numita (erra sigillata) şi ceramică ştam-
pilată, dar s-au găsit şi recipiente aparţinînd popu-
laţiei autohtone.
Fortificaţia a fost clădită pe valea Drajnei, des-
părţită prin coline de aceea a Teleajenului. Scopul
era de a închide valea Teleajenului şi drumul spre
Tabla Butii, precum şi valea Ogretinului, prin care
157
 se ajungea în regiunea Buzăului. La rîndul ei va-
lea Teleajenului era păzită de un alt castru aflat
la Mălăieşti.
începutul castrului de la Drajna se plasează în
secolul al II-lea e.n., nu anterior anului 101. Cele
mai numeroase cărămizi poartă ştampila legiunii
I Italica şi apoi în ordine numerică a legiunii a
V-a Macedonica şi în sfîrşit a Xl-a Claudia. După
ştampile se pare că această construcţie s-a realizat
în jurul anilor 102—105 fără a depăşi perioada de
domnie a împăratului Hadrian (117—138 e.n.). Deci,
practic după cucerirea Daciei de către romani for-
tificaţia a fost părăsită probabil chiar în anul 118.
Punctul fortificat de la Drajna nu face parte din-tr-
un lirnes, care în această regiune nu a existat ; el
avea un rol defensiv la bifurcaţia unor drumuri.
Astfel, unul era orientat pe valea Teleajenului pînă
în nordul actualului oraş Vălenii de Munte, apoi
urca pînă în valea Drajnei, de unde se ramificau :
o parte trecea prin valea Ogretin în direcţia nord-
est spre defileul Buzău, iar al doilea urca valea
Drajnei pînă la Slon şi de aici ajungea la Tabla
Butii.

5. SLON
Pe un drum secundar, la 15 km nord de Drajna,
se găseşte satul Slon. Acolo, în apropiere de ,,Vîrful
lui Crai", în punctul numit de localnici ,,La Cingă",
pe un platou a fost cercetată, începînd cu anul
1961, o fortificaţie. Construcţia avea un plan tra-
pezoidal, cu turnuri semicirculare de colţ şi cu un
turn la intrare. Incinta, lucrată din cărămizi legate
cu mortar, a fost datată, pe baza unor materiale
arheologice, în secolul al IX-lea, Se pare că ]a
sfîrşitul secolului al IX-lea, vechea incintă a fost
dărîmată şi înlocuită cu o alta, din piatră, cu un
plan asemănător, cu deosebirea că laturile de nord
şi de sud aveau un traseu diferit.
în aceeaşi zonă au mai fost dezvelite urmele unor
construcţii din piatră legate cu pămînt, posibil
cu o suprastructură de lemn, ridicate o dată cu
a doua construcţie şi refăcute în etape succesive
pînă în veacul al XII-lea. Pe cărămizi şi bolovani
158
de piatră au fost descoperite semne alfabetiforme
rune şi semne geometrice.
Fortificaţiile de la Slon, după modul de execuţie,
au dus la concluzia că planul a fost conceput
de meşteri de şcoală bizantina, dar lucrările s-au
realizat de către localnici. Sînt fortificaţii din pe-
rioada de început a feudalismului timpuriu cu sco-
pul de a supraveghea una dintre principalele căi
care leagă Muntenia de Transilvania.
Pînă în prezent între Carpaţi şi Dunăre nu sînt
cunoscute puncte întărite asemănătoare.

6. MALAlEŞTI
La confluenţa rîului Teleajen cu apele Vărbilăului,
deci tot pe valea Teleajenului, există un alt castru
roman.
Cercetările arheologice au permis anumite con-
cluzii asupra sistemului de apărare al fortificaţiei.
Astfel s-a putut determina că acesta avea val şi
şanţ lung şi adînc de 2 m. Valul construit din
brazde de pămînt, cu grosimea de 8 m, indică că
deasupra lui, spre inamic, exista un zid realizat,
de asemenea, din brazde de pămînt şi palisade, în
spatele valului, tot spaţiul rămas liber servea ca
drum de rond pentru mişcarea trupelor în caz de
atac şi pentru instalarea maşinilor de război (ba-
liste, catapulte). Drumul de rond era pietruit, do-
vada fiind făcută de pietrele risipite pe pante care
serveau la urcarea spre val. Monedele găsite, în
număr de două, datează din perioada împăratului
Traian (98—117 e.n.). Se crede că acest castru a
fost distrus prin violenţă şi incendiat posibil după
moartea împăratului Traian, cu ocazia atacului
roxolanilor. Fortificaţia, clădită din pămînt, era fără
îndoială dreptunghiulară, dar nu i se cunosc încă
dimensiunile.

7. TINOSU
Revenind de la Ploieşti spre a pleca cu trenul în
direcţia Bucureşti, călătoria poate fi întreruptă în
gara Prahova, la numai 15 km sud de Ploieşti, în
159
marginea satului Pisculeşti, unde poate fi văzută
terasa de pe malul sting al Prahovei, pe care ocu-
pă o poziţie strategică cunoscuta staţiune getică
Tinosu.
Cercetată prima dată de Cezar Bolliac, în anul
1869, acesta i-a definit caracterul dacic ; ulterior
Radu şi Ecaterina Vulpe au întreprins aici o cam-
panie de săpături, rezultatele fiind publicate de
Vasile Pârvan în Getica.
în afară de materiale răzleţe ale epocii bronzului,
aflate la baza stratului virgin, restul păturii arheo-
logice se caracterizează printr-un bogat inventar
getic (secolele I î.e.n. — I e.n.).
în locuinţe, construite la suprafaţa solului din
lemn şi vălătuci, s-a găsit ceramică lucrată atît la
roată, cît şi cu mîna caracteristică civilizaţiei geto-
dacice ; nu lipsesc nici vasele de import (amforele).

Planul aşezării fortificate geto-dacice de la Tinosu (după Radu

Vulpe, op. ci!.}.

Metalul este reprezentat la Tinosu prin nume-

roase obiecte de fier (cuţite, un vîrf de lance, vîr-
furi de săgeţi, o undiţă, o cheie, cuie, scoabe, ză-

160
bale, un brăzdar de plug) şi din bronz (oglinzi,
pandantive, brăţări, verigi, ace, fibule, garniturii
precum şi două broşe). în inventarul acestei aşe-
zări se remarcă un vas candelabru din bronz din
secolul I e.n. de provenienţă greco-italică lucrat
cu incizii.
S-au găsit şi două monede de bronz, un triobol
macedonean din secolele III—IT i.e.n. şi o piesă
imperială romană de la împăratul Claudius, avînd
efigia Agrippinei.
Fortificaţia locuirii, situată pe o înălţime relativ
dominantă, la 21 m deasupra Prahovei, constă din-
tr-un val cu şanţ ; pe culmea valului a fost ridicată
o palisada lipită cu vălătuci masivi de lut frămîn-
tat cu paie.
Se pare că cetatea de aici a fost evacuată cu
prilejul războiului dintre Decebal şi Domiţian, din
anii 88—89 e.n.

8. TlRGŞOR
Localitatea este situată pe malul sting al pîrîului
Leaot, la 12 km sud-vest de oraşul Ploieşti, pe
partea dreaptă a şoselei Ploieşti — Strejnic —
Tîrgşoru Vechi.
Din oraşul de altădată, astăzi în Tîrgşoru Vechi,
se mai păstrează doar vestigiile a trei edificii re-
ligioase, ca spaţiu foarte apropiate între ele.
Pe acest teritoriu au fiinţat aşezări omeneşti din
timpurile foarte îndepărtate ale paleoliticului in-
ferior.
Inginerul topograf Pamfil Polonic nota pe o hartă
a regiunii o serie de drumuri, valuri şi movile, iar
Gh. Zagorit, N. I. Simache, Constantin C. Giurescu,
V. Drăghiceanu, I. lonaşcu au studiat monumen-
tele medievale din Tîrgşor.
Săpături arheologice sistematice au început în
anul 1956, pentru prima dată într-o staţiune arheo-
logică din ţara noastră fiind surprinse trei necro-
pole deosebite din punct de vedere etnic, dar care
au folosit acelaşi teritoriu de înmormîntare.
Primul cimitir aparţine exclusiv populaţiei sar-
matice şi datează din prima jumătate şi de la mij-
locul veacului al Ill-lea e.n. ; a doua necropolă este
161
cuprinsă între sfîrşitul aceluiaşi secol şi veacul
următor şi aparţine unei populaţii geto-dacice ; al
treilea cimitir se înscrie în secolul al IV-lea e.n. ;
cei înmormîntaţi aici sînt purtătorii culturii Sîn-
tana de Mureş-Cerneahov şi aparţin unei populaţii
care migra dinspre nord-est şi est, compusă din
elemente germanice, sarmatice şi geto-dacice, nor-
dice şi răsăritene.
în vatra Tîrgşorului viaţa a continuat şi în pe-
rioada următoare. Astfel, în apropierea incintei
Curţii domneşti, ridicată de Antonie Vodă din Po-
peşti, şi în marginea de sud a necropolei din veacu-
rile III—IV e.n. a apărut în anul 1960 un mormînt
de călăreţ inhumât eu harnaşamentul, capul şi pi-
cioarele calului, care după obiectele de inventar
datează din veacul al VII-lea e.n. şi probabil că este
al unui călăreţ avar.
Alcătuirea oraşului Tîrgşor are la ba/ă existenţa
unui sat aşezat pe drumul de comerţ deschis în
urma privilegiilor acordate în 20 ianuarie 1368 de
către Vladislav I Vlaicu negustorilor din Braşov.
Tîrgul ţinut în satul respectiv, precum şi faptul
că aici era un loc de popas al căruţaşilor braşoveni
i-au determinat pe localnici să-şi construiască pră-
vălii şi să înjghebeze o piaţă de schimb între măr-
furile braşovenilor şi produsele regiunii. Micul tîrg,
numit Tîrgşor, în comparaţie cu tîrgul cel mare
din Tîrgovişte, s-a dezvoltat rapid după anul 1368,
el fiind amintit documentar în vremea lui Mircea
cel Bătrîn, în actul din 6 septembrie 1413, cînd
voievodul reîntărea braşovenilor privilegiul din
anul 1368. în document, Tîrgşorul, transcris şi în
limba latină sub numele de Novum Foiam, este
menţionat ca punct de vamă pentru carele de peşte.
Alt factor care a contribuit la prosperitatea ora-
şului s-a datorat- şi împrejurării că unii dintre vo-
ievozii din a doua jumătate a veacului al XV-lea
şi-au stabilit, temporar sau definitiv, reşedinţa la
Tîrgşor. Astfel, Vladislav al II-lea (1447—1456),
fiul lui Dan al II-lea, a înălţat aici o biserică şi a
locuit pe aceste meleaguri, unde şi-a sfîrşit viaţa,
fiind ucis în lupta pentru domnie purtată cu Vlad
Ţepeş. Şi Vlad Ţepeş a poposit în repetate rînduri
la Tîrgşor, unde a zidit în anul 1461 o biserică.

162
 Laiotă Basarab (1473—1476) a stat mai multă
vreme la Tîrgşor. Curtea domnească a atras după
sine pe boierii cei mari, „prieteni ai domnului",
ceea ce a dus, în final, la extinderea tîrgului.
Prosperitatea oraşului se datora însă, în princi-
pal, situării sale la răscrucea marilor drumuri co-
merciale ale timpului. Aici se întîlneau drumurile
Braşovului care străbăteau văile Teleajenului şi
Prahovei, iar din a doua jumătate a secolului al
XV-lea prin Tîrgşor trecea şi drumul care venind
din Moldova traversa Ţara Românească pe traseul
Rîmnicu Sărat — Buzău — Gherghiţa — Tîrgşor —
Piteşti — Slatina — Severin.
Cînd însă capitala ţării se va stabili definitiv la
Bucureşti şi se va deschide drumul Prahovei prin
Ploieşti, Tîrgşorul va intra într-un proces de lent
declin. Cu toate acestea, în a doua jumătate a se-
colului al XVII-lea el reprezenta încă un centru
comercial însemnat, iar Antonie Vodă din Popeşti
dăruia, cum am arătat mai sus, vama tîrgurilor din
Ploieşti şi Tîrgşor mănăstirii Turnu din ultima
localitate.
în 1684, Miron Costin, vizitînd Ţara Românească
şi făcînd descrierea ei, menţionează Tîrgşorul
printre oraşele mai importante şi-1 aşază după
Gherghiţa. La stăruinţele egumenului mănăstirii
Turnu atît loan, cît şi Nicolae Mavrocordat emit
acte prin care era menţinut tîrgul din localitate.
Aşa cum am spus mai sus, în anul 1775, Alexan-
dru Ipsilanti dăruieşte vărului său lanache Moruzi
,,moşia slobodă domnească Ploieşti" (numită mai
înainte Tîrgşoru), iar acesta o dă fiicei sale Ralu
ca zestre la căsătoria cu beizadea Costache Ca-
ragea. Noul proprietar a pretins locuitorilor din
Tîrgşor să dea dijmă din toate produsele obligîn-
du-i şi la munci pe moşia şi în jurul gospodăriei
sale. Drept urmare mulţi locuitori ai oraşului care
nu erau agricultori au părăsit oraşul.
In urma acestei situaţii Tîrgşorul şi-a pierdut
aspectul orăşenesc, în anul 1825 fostul oraş din
secolul al XV-lea era trecut în rîndul satelor cu
ţărani nevoiaşi şi exploataţi, iar în anul 1829 ră-
măseseră doar 163 de case ocupate în parte de
clăcaşi săraci.
163
 Astăzi, pe malul stîng al Leaotului, la cîţiva me-
tri de albia pîrîului şi la 200 m de şoseaua Plo-
ieşti — Tîrgşoru Vechi — Bilciureşti, pot fi văzute
ruinele unei biserici ; de asemenea, în partea de
sud, temeliile casei domneşti, precum şi alte res-
turi de construcţii spre vest, nord şi est. întregul
ansamblu este cuprins în două incinte cu planuri
poligonale neregulate. Materialul de construcţie
folosit constă din cărămizi şi bolovani de rîu, alter-
nate.
Pe acelaşi teren unde au fost cercetate cimitirele
din secolele III—IV s-au întreprins investigaţii şi
pentru complexul feudal.
Biserica ridicată din cărămidă are forma drep-
tunghiulară, în interior pereţii mai păstrează res-
turi der pictură, din epoca lui Constantin
Brînco-\ eanu. Faţada conservă sub o tencuială
tîrzie registre ornamentale care iniţial au fost
construite în relief.
Aici s-a găsit în anul 1886 o piatră cu o inscrip-
ţie în slavonă ce indica numele domnitorului Vlad
Ţepeş.
Cercetările arheologice au dus la concluzia că
biserica ridicată de Vlad Ţepeş în anul 1461, al
cărei loc exact nu este bine precizat, se afla, pro-
babil, în imediata apropiere ori chiar parţial sub
spaţiul acoperit de naosul lăcaşului construit în
anul 1670. în secolul al XVI-lea, în jurul ctitoriei
lui Vlad Ţepeş a luat fiinţă incinta denumită nr. l.
Nu s-a stabilit datarea certă a acesteia, dar între
resturile de pavaj din interiorul turnului de in-
trare răsăritean s-a găsit o monedă emisă în vre-
mea lui Ferdinand I al Ungariei (secolul al
XVI-lea). Un vechi edificiu exista pe latura de
est din care însă nu s-a mai păstrat decît un mic
colţ. Partea de vest a incintei nr. l s-a prăbuşit
spre albia actuală a Leaotului. în colţul de nord-
vest al incintei se înălţa casa domnească, de formă
dreptunghiulară, lucrată din cărămizi, alternate cu
bolovani de rîu. Interioarele împodobite cu sobe
de teracotă şi discuri ornamentale erau pardosite
cu cărămizi poligonale. Aspectul curţii feudale de
la Tîrgşor s-a schimbat radical în secolul al
XVII-lea în scurta domnie a lui Antonie Vodă din

164
Popeşti (1669—1672). încă de pe vremea cînd An-
tonie din Popeşti (fiul unui negustor grec, Mihai
Cupeţul din Tîrgşor) era vornic, în 1664, primeşte
ordin de la voievodul Grigore al II-lea Ghica să
strîngă meşteri spre a repara lăcaşul domnesc din
Tîrgşor (deci la acea vreme ctitoria lui Vlad Ţe-
peş exista încă). Probabil că lucrările s-au desfă-
şurat lent, căci peste cinci ani Antonie din Popeşti,
devenit domnitor al Ţării Româneşti, se decide, în
1670, să ridice o nouă biserică, dărîmînd-o pe cea
veche din anul 1461.
Dintr-un hrisov dat de voievod aflăm că numele
mănăstirii era Turnu. Totodată, pe latura de est
a incintei nr. l, în stînga turnului de intrare, apare
un corp nou de clădiri alcătuit din cinci încăperi.
în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu se
execută prima pictură a ctitoriei lui Antonie Vodă
din Popeşti şi se adaugă incinta nr. 2. în veacul
al XVIII-lea în zona de vest s-au clădit noi con-
strucţii, casa egumenească fiind mărită şi unită
printr-un mic cerdac de clădirile anterioare exis-
tente pe latura estică şi datînd din vremea lui
Antonie Vodă din Popeşti. Cutremurul din anul
1802 a afectat clădirile.
Cutremurul din anul 1830 a provocat alte daune
edificiului. Noul egumen, grecul Serafim, primeşte
ordin de la epitropia Pantelimon să dărîme şi să
refacă din temelie pridvorul bisericii, destul de dis-
trus, să dea jos turla de pe naos şi să învelească
monumentul cu şindrilă, iar pardoseala să fie refă-
cută din piatră. După 1(3 ani epitropia reclama că
stipulaţiile contractului nu fuseseră îndeplinite : nu
se făcuseră reparaţiile respective la casele dom-
neşti şi nu fuseseră reparate zidurile ce înconju-
rau cele două curţi şi nici moara cu două roţi.
La 28 noiembrie 1843 inginerul hotarnic Grigore
Pleşoianu a întocmit un plan din care reiese că
se mai păstra un zid mic care despărţea în două
incinta nr. 2. Tot pe plan figurează o intrare pe
partea de vest, deci spre rîu. Construcţia religioasă
figurează cu planul treflat fapt neconfirmat de cer-
cetările arheologice. Acest plan redă imaginea fos-
tei curţi feudale de la Tîrgşor, în preajma secula-
rizării de sub Cuza Vodă pentru ca numai cu
cîţiva ani înainte de 1864, mănăstirea de la Tîrg-
165
$or să fie strămutată la Tîrgşorul Nou. în anul
1862 în fostul edificiu religios funcţiona o şcoală,
dar după aceea totul a căzut în ruină.
Locul cercetat constituie astăzi o rezervaţie ar-
heologică.
La fel vestigiile descoperite au fost valorificate
muzeistic. Astfel, începînd cu anul 1969, în interio-
rul Palatului Moruzi, sînt puse în evidenţă mate-
rialele neolitice : unelte şi ceramică, obiecte de
factură romană descoperite în castrul în care a
cantonat Legiunea a Xl-a Claudia Pia Fidelis, că-
rămizi ştampilate şi olane ale sistemului de canali-
zare, precum şi un bogat material arheologic me-
diveal.

9. FILIPEŞTII DE TÎRG
La 7 km nord de Tîrgşor, foarte aproape de şosea,
stau mărturie a vremurilor trecute vestigiile ca-
selor postelnicului Constantin Cantacuzino.
Despre aceste locuinţe avem relatări de la arhi-
diaconul Paul de Alep, care în drum spre Moscova,
la mijlocul secolului al XVII-lea, a zăbovit cea o
jumătate de an prin Moldova şi prin Ţara Româ-
nească.
La Filipeşti, sat mare şi bine populat pentru vre-
mea aceea, a fost găzduit la palatul postelnicului
Cantacuzino. Paul de Alep scrie că palatul avea
ziduri „princiare, ce te uimesc, mai frumoase decît
acelea din capitală". Pe călători i-a impresionat
baia caldă, construită după moda turcească, îmbră-
cată în marmură, la care apa era adusa din Pro-
viţa ; tot apa Proviţei servea şi la irigarea livezii
şi a grădinii.
Odăile palatului erau aşezate după moda din
Constantinopol ; în acelaşi timp se făcea simţită şi
influenţa arhitecturii occidentale prin adoptarea
bosajelor de colţ şi a logiilor.
Parterul avea o pivniţă boltită, adîncită la demi-
sol cu mai multe încăperi auxiliare, iar încăperile
de la etaj se luminau cu ferestre largi, înalte şi
uşor arcuite.
Zidăria a fost executată din cărămizi frumos lu-
crate şi bine arse, tencuite şi împodobite cu ciu-

166
buce la fel tencuite ce înconjurau clădirea în zona
cornişei şi a pardoselii dintre etaj şi parter.
Pe cuprinsul acestor locuri cercetări de suprafaţă
au dat posibilitatea descoperirii unor urme mate-
riale hallstattiene şi geto-dace.

10. FILIPEŞTII DE PADUREj

La 5 km nord de Filipeştii de Tîrg, se află locali-
tatea Filipeştii de Pădure, unde se remarcă ctitoria
Bălaşei Cantacuzino (1688), soţia spătarului Toma
Cantacuzino. Nota aparte o constituie pridvorul
poligonal, supraînălţat de un foişor cu largi arcade
şi coloane de cărămidă, ce .serveşte drept clopot-
niţă.
Pictura murală, aparţinind lui Pîrvu Mutu (1692),
se numără printre capodoperele sale.
Cercetări de teren au dus la stabilirea unor ves-
tigii din secolele II—IV e.n.

11. SINAIA
De la Filipeştii de Pădure drumul se continuă prin
Băicoi şi Cîmpina spre Sinaia. Aici, în anul 1891,
pe actuala stradă Poiana Florilor, s-a descoperit,
întîmplător, un depozit de bronzuri. La faţa locului
s-a deplasat Grigore Tocilescu care a făcut o in-
vestigaţie arheologică. Cu această ocazie au fost
scoase la iveală 25 topoare de bronz. Bronzurile
alcătuiesc unul dintre cele mai mari depozite aflate
pînă în prezent, în ţară, alcătuit din topoare cu
gaura de înmănuşare longitudinală ; fiecare piesă
avea o lungime ce varia între 12—13 cm. Ca datare
ele se înscriu în epoca bronzului.

12. DOICEŞTI
De la Sinaia în drum spre Tîrgovişte, mergînd pe
DN 71, la 7 km nord de reşedinţa judeţului Dîm-
boviţa, se trece prin Doiceşti, unde, în anul 1704,
domnul Constantin Brîncoveanu a ridicat o locu-
inţă pentru fiul său mai mic, Matei, în acest sens
167
voievodul a cumpărat de la boierul Bălăceanu o
pereche de case pe care le-a prefăcut şi le-a în-
conjurat cu ziduri înalte de 6 m, străbătute de
metereze.
în spatele clădirii a fost amenajat un heleşteu,
iar în dreapta acesteia, Vodă Brîncoveanu a înăl-
ţat o biserică „din piatră", ce străjuieşte şi astăzi
zidurile împrejmuitoare.
In aceeaşi localitate cercetările arheologice au
semnalat unelte şi ceramică din epoca bronzului.

13. TlRGOVIŞTE
Municipiul situat pe malul drept al lalomiţei, în
zona de contact dintre cîmpie şi deal, locuit din
timpuri îndepărtate, păstrează numeroase vestigii
istorice.
Pentru Tîrgovişte şi împrejurimile sale cele mai
vechi urme neolitice, aparţinînd culturii Criş, sînt
atestate prin descoperirile de la Bungetu (comuna
Văcăreşti). O alta fază a neoliticului, caracterizată
de cultura Gumelniţa, este bine precizată la Tîrgo-
vişte (punctul Curtea domnească), Geangoieşti (co-
muna Dragomireşti) şi Dobra. Aşezările gumelni-
ţene erau deschise şi posedau locuinţe de supra-
faţă, cu vetre ori cuptoare menajere şi gropi mari
de provizii. Materialul recuperat cuprinde vase din
lut, fusaiole, unelte din silex, rîşniţe, arme, cîrlige
de os, dăltiţe din piatră, ace de cupru şi figurine
din lut ars, caracteristice acestei culturi.
în perioada de trecere de la neolitic la bronz
regiunea Dîmboviţei era populată de purtătorii cul-
turii Coţofeni, atestată la Bungetu, Cazaci (comuna
Nucet), în punctul Izlaz şi la Geangoieşti, locuirile
suprapunînd aşezările gumelniţene.
Bronzul timpuriu este reprezentat prin cultura
Glina III descoperită la Văcăreşti, Brăteştii de Jos,
Bungetu şi Ilfoveni (comuna Nucet).
In epoca de mijloc a bronzului densitatea popu-
laţiei a fost mai bine conturată datorită comunită-
ţilor culturii Tei prezente la Viforîta (comuna Ani-
noasa), în punctul Cărămidarie, la Comişani şi
Hăbeni, la Văcăreşti, Bungetu, Cazaci, Perşinari,
Fieni, Doiceşti. Din epoca bronzului s-au descope-

168
 rit topoare cu gaură de înmănuşare longitudinală
(certuri) la Ocniţa, precum şi o spadă, un cuţit şi
un ac de bronz găsite la Valea Voievozilor.
Prima epocă a fierului este atestată de cîteva
descoperiri arheologice izolate din Tîrgovişte sau
de la Valea Voievozilor, Adîncata, Ocniţa, Comi-
şani, Brăteşti, Bucşani, Băleni-Români, Mătăsaru.
Societatea geto-dacă a fost studiată într-o serie
de localităţi ca Ocniţa, Cătunu, Valea Voievozilor,
Căprioru.
Monede geto-dace, de tipul Vîrteju, s-au recupe-
rat la Adîncata şi Valea Voievozilor, iar de tipul
Adîncata-Mănăstirea, la Valea Voievozilor, Urseiu
şi Gheboieni.
Tot la Gheboieni s-a găsit chiar un tezaur mo-
netar geto-dac de tipul Aninoasa-Dobreşti, iar de
la Urseiu provine un altul, alcătuit din 430 piese.
Intensele schimburi economice şi legăturile cu
lumea romană sînt atestate prin monedele romane,
republicane şi imperiale, descoperite la Lucieni,
Strîmbu, Conteşti şi în alte localităţi. Cercetările
de la Tîrgovişte, Băleni, Voineşti, Mătăsaru ş.a. au
atestat prezenţa în zonă a dacilor liberi în secolele
II—III e.n.
Continuitatea de locuire din secolele IV—V e.n.
este atestată atît de circulaţia monedelor romane
(secolul al IV-lea), cît şi de numeroase aşezări şi
necropole la Tîrgovişte, Suseni, Cazaci, Mogoşani,
Cătunu, Crivăţu, Corneşti. Marea majoritate a
vestigiilor din secolele al V-lea şi al VI-lea ca spre
exemplu Băleni, Frasinu, Bucşani se regăsesc şi în
secolele următoare.
Aşezarea geografică favorabilă a Tîrgoviştei, în
apropierea hotarului cu Transilvania, precum şi si-
tuarea sa în. punctul de inter fluviu Ialomiţa-Dîm-
boviţa, dar mai ales rolul militar important atribuit
de supraveghere a căilor de acces din interiorul
arcului carpatic spre văile apelor amintite i-au asi-
gurat localităţii o deosebita importanţă economică
şi politică.
Astfel, de la sfîrşitul veacului al XIII-lea devine
tîrg apărat de fortificaţii militare, iar în secolul
imediat următor reşedinţă domnească.
Spaţiul unde se ţinea tîrgul era amplasat pe te-
rasa înaltă de pe malul drept al lalomiţei, în veci-
169
 nătatea nordică a Curţii domneşti, însuşi toponi-
mul, Tîrgovişte, înseamnă, în fapt, locul unde a fost
o piaţă, un iarmaroc, un tîrg.
Prima atestare scrisă despre Tîrgovişte îi dă şi
calitatea de capitală; astfel, în anul 1394, Hans
Schiltberger într-o relatare de călătorie afirmă :
„Am fost şi în Ţara Românească în cele două
capitale ale ei, care sînt numite Argeş (Agrich) şi
Tîrgovişte (Tiirkoich)". Un alt document care men-
ţionează oraşul datează din 1418. Este vorba despre
un act emis din Tîrgovişte, de Mihail, fiul lui
Mircea cel Bătrîn.
în perioada luptelor pentru domnie dintre
Mircea cel Bătrîn şi Vlad Uzurpatorul (ianuarie
1395—decembrie 1396) va fi grăbită mutarea reşe-
dinţei voievodale de la Argeş la Tîrgovişte.
De aici Mircea controla cu mai multă uşurinţa
,,drumul Braşovului" şi ,,drumul Brăilei".
Tîrgovişte devine cel mai însemnat centru eco-
nomic, politic, administrativ şi cultural al Ţarii
Româneşti. Treburile oraşului sînt acum gospodă-
rite de un sfat alcătuit din judeţ şi 12 pîrgari, aleşi
anual dintre fruntaşii obştei tîrgoveţilor. Se clă-
deşte Curtea domnească şi, bineînţeles, se înalţă
locuinţe pentru dregători.
Comerţul cunoaşte o puternică dezvoltare. Sînt
acordate privilegii pentru atragerea negustorilor
străini. Astfel Mircea cel Bătrîn încheie în anii
1403 şi 1409 un tratat comercial cu negustorii din
Liov (Polonia) prin care li se îngăduie acestora
să-şi desfacă mărfurile în orice oraş al Ţării Ro-
mâneşti sau schelă de la Dunăre, începînd de, la
Porţile de Fier pînă la Brăila. Ei sînt scutiţi de
orice vamă în afară de aceea de la Tîrgovişte. în
anul 1413 Mircea cel Bătrîn acordă un privilegiu
asemănător şi negustorilor braşoveni referindu-se
atît la mărfurile de tranzit, cit şi la cele de schimb
între Ţara Românească şi Transilvania.
Dan al II-lea a încurajat vocaţia economică a
oraşului printr-un nou privilegiu acordat în 1424
negustorilor tîrgovişteni, scutiţi de vamă în toate
tîrgurile şi oraşele ţării. Apoi majoritatea actelor
de cancelarie sînt emise de aici pînă în anul 1465.
Dar începînd cu 1465 Tîrgovişcea cedează întîie-
tatea Bucureştilor. Situaţia se menţine pînă în anul
170
1545; sub domniile lui Pâtraşcu cel Bun şi Petru
Cercel capitala a fost din nou mutată la Tîrgovişte.
Mihai Viteazul (începînd cu anul 1595) şi urma-
şii săi domnesc la Tîrgovişte. Capitala oficială a
Ţării Româneşti va fi din vremea lui Matei Basarab,
pentru două decenii, stabilită la Tîrgovişte.
în comerţul cu Braşovul şi Sibiul această locali-
tate rivaliza cu alte centre importante ale ţării, ca
spre exemplu Cîmpulung, Buzău, Tîrgşor şi Gher-
ghiţa.
Cît a fost principala reşedinţă a Ţarii Româneşti,
istoria politică a oraşului s-a evidenţiat prinir-o
serie de evenimente politice. Astfel în vara anului
1462 Tîrgoviştea a fost teatrul luptelor încununate
de succes ale domnitorului Vlad Ţepeş împotriva
oştilor turceşti invadatoare, comandate de sultanul
Mahomed al II-lea.
Cu vremea, pentru siguranţa cetăţii s-au execu-
tat şi unele lucrări de apărare.
De la începutul secolului al XVI-lea izvoarele
istorice fac referiri şi la o ocnă de sare din vecină-
tatea Tîrgoviştei — Ocna Mică — probabil locali-
tatea Ocniţa de astăzi.
în timpul domniei lui Radu cel Mare, în anul
1508, la Tîrgovişte s-a înfiinţat prima tipografie din
Ţara Românească, aici tipărindu-se o serie de cărţi
ca Liturghieml slavon (1508), Octoihul (1510), şi
Evangheliarul (1512). Activitatea tipografică s-a
desfăşurat prin grija călugărului Macarie, devenit
mai tîrziu mitropolit, precum şi a diaconului
Coresi. Cea mai înfloritoare perioadă din existenţa
oraşului medieval a reprezentat-o însă domnia lui
Matei Basarab, voievodul care a refăcut Curtea
domnească şi a înzestrat localitatea cu numeroase
ctitorii.
Dezvoltarea Tîrgoviştei este surprinsă şi de că-
lătorii străini ; astfel, Evlia Celebi considera ve-
chea reşedinţă voievodală drept un oraş deosebit,
care se putea compara cu Belgradul şi cu Adriano-
polul.
Puţine opere de artă ale arhitecturii româneşti din
trecut se mai păstrează astăzi, deoarece oraşul a
cunoscut în decursul istoriei numeroase vicisi-
tudini.
171
 Izvoarele scrise amintesc, de pildă, de prădăciu-
nile şi distrugerile la care s-au dedat în 1595 turcii
conduşi de către Sinan Paşa pînă cînd oraşul a fost
eliberat de Mihai Viteazul. In anul 1611 trupele
Iui Gabriel Bâthory jefuiesc centrul şi mănăsti-
rile din jur. Principele Transilvaniei, ce-şi făcuse
planul de a domni peste Transilvania, Ţara Româ-
nească şi Moldova, este izgonit de către domnito-
rul Radu Şerban. De asemenea, este cunoscută in-
vazia tătarilor şi a turcilor veniţi cu pretendentul
la domnie, Mihnea Vodă, împotriva lui Constantin
Şerban, din iarna anului 1658 cînd oraşul a fost
trecut prin foc şi sabie.
în afară de năvălirile duşmanilor Tîrgoviştea a
avut de suferit şi de pe urma unor calamităţi natu-
rale din care amintim cutremurele din 1740 sau cel
din 1802 cînd parte din zidurile ruinelor Curţii
domneşti, turnul Chindiei şi numeroase turle au
fost dărîmate.
Revenirea reşedinţei domneşti la Tîrgovişte,
începînd cu anul 1694, în timpul Iui Constantin
Brîncoveanu, a determinat repopularea oraşului. La
fel de înfloritoare s-a dovedit a fi şi viaţa culturală
în vremea acestui domn prin tipăriturile din chiliile
Mitropoliei, scoase sub îngrijirea lui Antim Ivi-
reanul şi tipărite de Gheorghe Radovici, Mitrofan
Grigoraş şi ieromonahul Pilotei. Moartea tragică a
voievodului şi a fiilor acestuia în 1714, la Istanbul,
a însemnat în fapt şi încheierea existenţei capita-
lei ţării la Tîrgovişte.

COMPLEXUL MUZEAL „CURTEA DOMNEASCA"

Str. Nicolae Bălescu nr. 221
Inaugurat la 11 mai 1967, Complexul muzeal
,,Curtea domnească" cuprinde monumentele ele
arhitectură medievală ale Curţii domneşti, lapida-
riul (în beciurile casei domneşti din secolul al
XVI-lea), Colecţia de artă brîncovenească (în bi-
serica domnească), Colecţia de icoane (în biserica
Sf. Vineri), Colecţia de artă aplicată şi decorativă
(în camerele azilului) care prezintă podoabe (în
majoritate provenite din săpături arheologice),
obiecte din lemn, ceramică, porţelan, sticlă, pro-
duse locale sau de import.

172
 Datarea Curţii domneşti nu poate fi făcu La cu
exactitate. La sfîrşitul veacului al XlV-lea, în vre-
mea domniei lui Mircea cel Bătrîn, exista o casă
domnească, situată în partea de nord-est a oraşu-
lui. Casa avea în imediata sa apropiere un para-
clis, iar întregul complex era înconjurat de un zid
de incintă.
Prima menţiune documentara a Curţii domneşti
o găsim într-un privilegiu emis în anul 1403.
Domn umblat prin Italia şi Franţa, ocrotit de
dogele Veneţiei, Petru Cercel reface Curtea dom-
nească. Se pare că ceea ce construise Mircea cel
Bătrîn este partea de nord a actualelor ruine, iar
lui Petru Cercel i se datoreşte aripa de sud. De alt-
fel în vremea acestui domn, Tîrgoviştea s-a mo-
dernizat, pentru prima dată primind „apă pe
olane". Desfăşurîndu-se spre prundul lalomiţei,
construcţia alcătuia un palat „foarte mare şi de
buna arhitectură", cum nota Franco Sivori, secre-
tarul lui Petru Cercel. Alături de palat, domnul
a ctitorit în 1584 un mare lăcaş de cult despre care
tot Franco Sivori menţiona că „principele a pus în
acelaşi timp să se înalţe o biserică frumoasă ală-
turi de palat, astfel că, pe un pod acoperit, înăl-
ţimea sa putea intra în biserică din camerele sale,
fără a fi văzut".
La parter locuiau gărzile şi curtenii, la etaj erau
apartamentele somptuoase ale voievodului. La în-
scăunarea lui Matei Basarab, se pare că din strălu-
cirea ce o adusese caselor domneşti Petru Cercel
nu mai rămăsese nimic. Acesta a restaurat vechile
construcţii ale Curţii domneşti, a reclădit se pare
zidul de incintă, baia domnească şi clopotniţa.
în 1659 turcii au distrus palatul spre a nu mai
exista scaun domnesc la Tîrgovişte.
Constantin Brîncoveanu, cu îngăduinţa Porţii, a
înălţat fortificaţiile exterioare şi foişorul, a repa-
rat încăperile pe care le-a împodobit, devenind
capodopere ale artei brîncoveneşti.
Cu toate îmbunătăţirile aduse de Constantin
Brîncoveanu, Curtea domnească începe să înre-
gistreze, chiar din prima jumătate a secolului al
XVlII-lea, un lent dar permanent declin. Drept ur-
173
 mare, în anul 1813, domnitorul loan Gheorghe Ca-
ragea, cosiderînd-o ,,de tot dărăpănată şi de nici
o treabă, ca un lucru netrebuincios", dăruieşte
complexul vel vornicului Isaac Ralet.
O dată cu prima casă domnească, Mircea cel
Bătrîn înălţase aici şi un zid de incintă, din piatră,
care poate fi încă urmărit pe laturile de est şi nord,
intrînd sub turnul Chindiei. Un al doilea zid de in-
cintă, construit, la începutul veacului al XVII-lea,
din piatră şi cărămidă întărit în exterior de contra-
forţi, servea şi ca poartă de acces pe latura de sud.
Acest zid a fost refăcut în secolul al XVII-lea.
Dar în vremea domniei lui Matei Basarab, a fost
clădit un alt zid de dublură, paralel cu primul, spa-
ţiul dintre ele fiind umplut cu moloz şi pamînt.
Această pînză dublă de zidărie, existentă în bună
parte şi astăzi, înconjura pe toate laturile incinta
Curţii domneşti. Urmele unei intrări erau pe latura
de vest, aproximativ în dreptul caselor domneşti.
Altă intrare, folosită şi în prezent, se află pe sub
turnul clopotniţei construit probabil la sfîrşitul se-
colului al XVI-Iea.
Cercetările arheologice efectuate în perimetrul
Curţii domneşti din Tîrgovişte au determinat exact
planul şi sistemul fortificaţiilor.
Astfel s-a stabilit că, o dată cu ridicarea primei
case domneşti, de la sfîrşitul secolului al XIV-lea
(1395), Mircea cel Bătrîn a înălţat şi o biserică nu-
mită de la sfîrşitul veacului al XVI-lea ,,biserica
doamnei", în cel următor „biserica veche", iar în
veacurile XVIII şi XIX „biserica din Curtea de
sus", în sfîrşit, lăcaşul este cel mai vechi monu-
ment de artă religioasă ale cărei vestigii s-au
păstrat în fosta capitală a Ţării Româneşti.
Casa domnească din prima faza de evoluţie a
Curţii, datată, conform dovezilor arheologice, la
sfîrşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui ur-
mător, avea un plan dreptunghiular, măsurînd la
exterior 32X29 m cu beciuri împărţite în patru
nave prin arce sprijinite pe stîlpi masivi, susţinînd
bolţi semicirculare. Deasupra acestora existau în-
căperi, grupate în jurul unei săli mai mari ; para-
clisul vechii Curţi domneşti de plan trilobat fusese
înălţat la nordul casei.
174
 Zidul de incintă al curţii, surprins prima dată
prin cercetările arheologice din anul 1961, a fost
datat în secolul al XV-lea, deci aparţinînd fazei de
început a complexului arhitectural. Construit din
piatră de rîu legată cu mortar, are laturile de nord
şi est foarte apropiate de zidurile paraclisului şi
ale Casei domneşti. O dată cu incinta, pe colţul de
nord-est s-a înălţat şi un mic turn circular, în peri-
metrul estic al curţii s-a degajat şi un şanţ de apă-
rare, amenajat aici în vremea lui Mircea cel Bătrîn.
Spre nord-vest, ruinele palatului sînt străjuite de
Turnul Chindiei, ridicat spre a servi ca turn de
apărare la una din porţile Curţii domneşti. Este în
fapt rezultatul unor lucrări de refacere a turnului
clopotniţei de pe pridvorul deschis al paraclisului.
Turnul a fost construit după un plan bine stabi-
lit ; partea inferioară are o formă pătrată, iar ni-
velurile superioare o formă circulară. Este o parti-
cularitate a construcţiei legată probabil de folosi-
rea maximă a terenului.
După unele concluzii ale cercetărilor arheologice
din anii 1961 şi 1964 rezultă că data construcţiei
acestuia se poate plasa la mijlocul secolului al
XV-lea, deci în strînsă legătură cu ridicarea ro-
mânilor contra Imperiului otoman în vremea dom-
niei lui Vlad Ţepeş.
Construcţia a îndeplinit funcţii diverse : turn-
clopotniţă în secolele XIV—XV, turn de strajă şi
apărare în veacurile XV—XVI (cu închisoare la
parter), în veacul următor folosit şi ca turn-ceasor-
nic, de unde-şi trage numele actual de chindie,
adică asfinţit, amurg, iar din 1853 pînă spre sfîrşi-
tul veacului trecut, foişor de foc.
Aflată în ruină, baia turcească, de formă dreptun-
ghiulară, se compunea din trei încăperi dispuse
în şir.
Sistemul de încălzire era cel utilizat de romani
şi apoi preluat şi la bizantini, cu hypocaust. Aburul
din cazan trecea, prin tuburi de olane, în grosimea
zidurilor, de unde ieşea prin anumite orificii în
cele două încăperi încălzindu-le. Căldura era spo-
rită şi prin canalele aflate sub pardoseala de dale
pe unde circulau de asemenea aburii. Este în fapt
o baie cu aburi.
175
 Casa doamnei Bălaşa. în partea de răsărit a in-
cintei, Doamna Bălaşa, soţia lui Constantin Şerban,
a zidit, în anul 1656, un azil, alcătuit din patru ca-
mere de locuit, despărţite de două culoare. Se
păstrează şi astăzi bolţile încăperilor.
Foişorul brîncovenesc, clădit de Constantin
Brîncoveanu între anii 1697—1698, aproximativ la
60 m spre est de zidurile incintei, boltit şi frumos
împodobit, servea pentru petreceri şi odihnă. Era
compus la început din trei încăperi, apoi din patru.
Cu prilejul săpăturilor de degajare a monumentului
s-au găsit numeroase fragmente de zidărie, pe care
se aplicase o tencuială pictată cu motive florale
încadrate de benzi.

MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

Str. Muzeului nr. 2—4
încercări de organizare a unui muzeu apar încă din
anul 1912, cînd cunoscutul colecţionar Saint-
Georges expunea, în casa Fusea Pîrvulescu, colec-
ţia sa de antichităţi. Abia în anul 1928 se începe
organizarea unui lapidariu în preajma Mitropoliei,
pentru ca în anul 1944 să se deschidă pentru public
un muzeu. Acesta, pe lîngă colecţia de materiale
litice, mai cuprindea şi piese de artă populară,
stampe, tablouri, cârti vechi, costume, uniforme şi
arme.
Muzeul, structurat pe arheologie, înfăţişează
evoluţia şi continuitatea vieţii umane pe melea-
gurile dîmboviţene începînd încă din neolitic, aşa
cum atestă descoperirile de la Icneşti, Palade, Nu-
cet şi din alte locuri.
Urmele locuirii geto-dacice din judeţul Dîmbo-
viţa, destul de dense, se reflectă printr-o serie de
tezaure, expuse în muzeu, sau prin materialele
relevate datorită cercetărilor de la Mătăsaru şi
Mogoşani, unde elementele locale se împletesc cu
cele romane. Izvoarele arheologice dau o certă
imagine a înfiinţării oraşului.
Lapidariul valorifică piesele litice culese în ca-
drul cercetărilor din oraş sau găsite în timpul lu-
crărilor de construcţie.

176
COMPLEXUL MONUMENTAL STELEA
Str. Muzeului nr. 6
Cea mai veche fază de construcţie a bisericii cu-
prinde două beciuri de mari dimensiuni şi un zid
de fundaţie ale unor chilii, aparţinînd probabil unei
biserici din lemn ridicată în ultima parte a seco-
lului al XV-lea.
A doua fază de construcţie, datorată negustoru-
lui Stelea, a avut loc în a doua jumătate a seco-
lului al XVI-lea.
La mijlocul veacului al XVII-lea în perioada
1636—1637 şi 1644—1645 se încadrează a treia eta-
pă de construcţie realizată de domnitorul Vasile
Lupu şi păstrată pînă în prezent ; din acea vreme
există casa egumenească şi chiliile, unde în seco-
lul următor a funcţionat o şcoală grecească.
Cel mai vechi monument din cadrul complexului
monastic Stelea este turnul-clopotniţă.
Ctitoria lui Vasile Lupu prezintă un plan trilo-
bat, cu pridvorul închis şi turle pe naos şi pronaos.
Turlele sînt decorate cu un brîu răsucit din piatră,
bumbi şi plăci ceramice glazurate de culoare ver-
de. Ferestrele au ancadramente din piatră, deco-
rate cu baghete încrucişate în stilul gotic moldo-
venesc. Elementele constructive , şi decorative
moldoveneşti, create de meşterii lui Vasile Lupu,
sînt specifice monumentului.
Alipit turnului-clopotniţă se află corpul de chilii
de pe latura de vest a fostei mănăstiri.
Zidurile de incintă, ruinate, sînt lucrate în a
doua) jumătate a secolului al XVII-lea, din bolo-
vani de rîu şi cărămizi ca şi cele ale chiliilor.
Săpăturile arheologice au depistat la 100 m dis-
tanţă spre sud urmele altei biserici Stelea Veche,
denumită de arheologi Stelea Veche II. Poate fi
identificat ipotetic cu edificiul Sf. Gheorghe ctito-
rit de Mircea cel Bătrîn.

14. MOGOŞANI
Plecînd din Tîrgovişte pe D 72 pînă la Găeşti şi de
aici intrînd pe DN 7 după 8 km se ajunge în co-
muna Mătăsaru la al cărei hotar pe dreapta drumu-
177
lui, de o parte şi de* alta a pîrîului Tinoasa, s-a
descoperit şi cercetat aşezarea geto-dacică din se-
colele II—III e.n. şi cimitirul biritual (incineraţi şi
înhumaţi) datînd din veacul al IV-lea e_n.
Mormintele de incineraţie ale autohtonilor geto-
daci conţin ceramică tradiţională din epoca Latène,
iar cele de inhumaţie ale migratorilor (sarmaţi şi
taifali) au obiecte de podoabă de provenienţă nord-
pontică.
Inventarul acestor cimitire se află expus atît în
muzeul de arheologie din Tîrgovişte, cit şi în cel
de la Piteşti.

15. PERŞINARI
De la Tîrgovişte, prin Nucet, se poate ajunge în
comuna Perşinari unde s-a descoperit un tezaur din
aur şi argint alcătuit dintr-o spadă scurtă de aur,
11 pumnale din acelaşi metal şi patru topoare frag-
mentare din argint. Piesele, nefinisate, se înca-
drează în perioada mijlocie a bronzului. Se presu-
pune că acesta a aparţinut unui şef de trib, fiind
îngropat ca ofrandă adusă unei divinităţi.
TlRGOVISTE-CETATENI-RUCÀR-
CÎMPULUNG - PITEŞTI - CURTEA
DE ARGEŞ

De la Tîrgovişte spre regiunea nordică a Munteniei,

pe un circuit de cea 335 km se străbate o zonă
geografică deosebit de frumoasă, cu multe şi repre-
zentative monumente arheologice.

1. CETĂŢENI
In nordul Tîrgoviştei, pe DN 72 A, urmînd partea
stingă a văii Dîmboviţei, înainte de a intra în satul
Cetăţeni, se află o rezervaţie arheologică. Aici, în-
tre Valea lui Coman şi Valea Chiliilor, pe un mon-
ticol, există urmele unei cetăţi dacice, construită
din piatră de rîu şi gresie locală, neprelucrată.
Cercetările arheologice au surprins două niveluri
de locuire. Astfel s-a descoperit o locuinţă-turn de
formă pătrată, datînd din secolele II—I î.e.n. care
a dispărut distrusă în urma unui incendiu.
Pe panta dealului s-au găsit urmele unui zid cu
o lăţime de 2—2,5 m construit din gresie, fără
urme de mortar, fiind probabil zidul de incintă al
cetăţii geto-dacice. Are o lungime de 56 m şi
uneşte stîncile ce domină platoul dintre Valea lui
Coman şi Valea Chiliilor.
In incinta cetăţii pe lîngă turnul-locuinţă s-au
aflat şi trei bazine de forme şi dimensiuni diferite
săpate în stînci, desigur, rezervoare de apă ale
179
locuitorilor, două dintre ele datează din perioada
geto-dacă, iar al treilea este ceva mai nou.
în epoca feudală, aici a dăinuit o puternică aşe-
zare, dovada fiind făcută de bogatele vestigii
descoperite.
In acest sens pe terasa de pe malul stîng al rîului
au fost cercetate ruinele a trei biserici, precum şi
construcţiile civile, datate în perioada veacurilor
XIII—XIV. Cea mai veche se încadrează în prima
jumătate a secolului al XIII-lea fiind dărîmată da-
torită unor calamităţi naturale. Următoarea a cu-
prins secolele XIII—XIV, iar a treia a fost folosită
cu anumite transformări în veacurile XV—XVIII.
Sus, pe terasă, săpat în stîncă, mai există un para-
clis cu altar, naos şi pronaos pictat, datat cel tîrziu
de la sfîrşitul secolului al XV-lea sau începutul
celui următor.
Din perioada secolelor XIII—XIV s-a precizat un
zid gros de peste 1,50 m, construit din piatră şi
mortar şi aflat la marginea de nord a platoului,
precum şi pinteni, ceramică, scări de şa, o buterolă
de sabie, numeroase vîrfuri de săgeţi.
Fortificaţia de la Cetăţeni era apărată în egală
măsură de obstacole naturale (defileul Dîmboviţei,
îngust în unele locuri), cît şi de un zid gros situat
în partea de sud, dar care în anul 1890 a fost
distrus cu ocazia construirii drumului ce leagă
oraşele Tîrgovişte şi Cîmpulung.
Locul fostei cetăţi a fost numit, prin tradiţia lo-
cală, „La cetate", iar schitul şi cetatea de pe te-
rasă le leagă direct de persoana lui Negru Vodă.
Punctul respectiv domina vechiul drum care ve-
nea de la Braşov prin Rucăr şi ducea la Tîrgovişte
şi mai departe spre Brăila.
La cetate se referea şi călătorul francez Jacques
Bongars care menţiona în 1585 existenţa castelului
lui Negru Vodă. De asemenea, despre urmele „ce-
tăţii lui Negru Vodă" au vorbit în scrierile lor
Balthazar Walter şi Radu Greceanu (1690), precum

180
şi stolnicul Constantin Cantacuzino într-o scri-
soare către I. F. de Marsigli din 1694.
încetarea existenţei cetăţii în veacul al XV-lea
se presupune că s-a produs cu puţin înaintea pri-
melor menţiuni documentare în care satul Cetăţeni
apare trecut în stăpînirea boierească. După aceasta
este posibil să se fi întemeiat schitul rupestru, da-
tabil în funcţie de izvoare şi de caracteristicile
elementelor rupestre şi ale picturii la începutul se-
colului al XVI-lea.
Trebuie reţinut faptul că însăşi denumirea satului
se leagă de aceea a locuitorilor săi, oameni ai ce-
tăţii, care îi asigurau paza şi o îngrijeau.

2. RUCAR

Spre nord de Cetăţeni, pe DN 72 A, se ajunge la

Rucăr, unde la nord-est de comună, în depresiunea
mlăştinoasă de la poalele munţilor Colţii Pleşii şi
Pleşioara, între pîraiele Roghina şi Valea lui Cer-
nea, a existat o mică fortificaţie patrulatere, mai
înaltă cu 0,60—0,80 m în raport cu nivelul depre-
siunii. Aceasta este, în fapt, un castellum din pă-
mînt, de formă patrulateră neregulată, ce măsoară
o lungime de 27 paşi şi lăţime de 19 paşi. Fortifi-
caţia era apărată de un val de pămînt păstrat în
prezent pe o înălţime de 0,60 m ; de asemenea, era
înconjurată şi de două şanţuri. Urmele de incendiu
sesizate aici, cu ocazia cercetărilor arheologice, se
pot pune în legătură cu sfîrşitul vieţii în castru în
timpul evenimentelor din anii 117/118 e.n. Materia-
lul arheologic sesizat constă îndeosebi din frag-
mente de vase romane şi de tipul terra sigillata.
Cel mai interesant element de datare îl consti-
tuie un fragment de cărămidă cu ştampila coh (ors)
II F / L./ (avia) B (essorum). Unitatea, cu sediul la
Cincişor, lîngă Făgăraş, trimisese aici, imediat
după ocuparea Daciei, un detaşament, care a con-
struit acest castel de supraveghere. Foarte aproape
de fortificaţie au fost sesizate urmele unor terme.
Fiind distrusă atît de timpuriu, fortificaţia a determi-
181
nat ca ruinele ei să fie lăsate în afara L'mes-ului
Transalutan, construit mai tîrziu şi vizibil la vest
de aceasta.

R u cărO 5
10 2 0 m

Planul fortificaţiei romane (caslellum) de la Rucăr.

3. PODU DÎMBOVIŢEI —
CETATEA ORAŢIA
La 5—6 km nord de Rucăr urmînd aceeaşi cale, pe
drumul care leagă Cîmpulung de Braşov, în raza
satului Podu Dîmboviţei, la circa l km nord-est

182
de marginea acestuia şi la aproximativ 2 km depăr-
tare de cursul Dîmboviţei, se profilează ruinele
unei mici fortificaţii medievale, cunoscută sub nu-
mele de cetatea Oraţiei.
Primele cercetări arheologice le-a întreprins
Grigore Tocilescu, în anul 1905, pentru ca apoi
să fie reluate în 1968—1970. Cetatea a fost plasată
pe un vîrf stîncos, separată de platoul dinspre est
şi de panta sudică de cîte un şanţ săpat în stîncă.
La începutul veacului nostru exista şi un zid de
piatră brută, care avea scopul de a închide margi-
nea platoului ; în prezent este complet distrus. Prin
poziţia pe care o deţinea cetatea domina vechiul
drum dintre Cîmpulung şi Braşov.
Fortificaţia, cu o suprafaţă restrînsă, de 20 m,
înscrie un plan poligonal, cu laturile neregulate,
apropiate de acelea ale unui romb. Spre exterior
se află un turn rotund cu deschiderea spre interio-
rul cetăţii. Latura vestică este construită din stînci
abrupte, ce alcătuiesc un gen de platformă. La ex-

Planul cetăţii de la Oraţia (după Gh. I. Cantacuzino, op. cit.

tremităţile acestei laturi sînt încă vizibile resturile

zidului de incintă, în colţul de sud-est curtinele
cetăţii au fost dispuse aproape în unghi drept. In-
trarea se făcea pe partea sudică a cetăţii.
183
 Cercetările arheologice din anul 1905 dau infor-
maţii asupra studierii fortificaţiei de la Oraţia. Ast-
fel înălţimea zidurilor a fost estimată la cea 7 m.
Amenajările interioare care ocupau partea sud-es-
tică a incintei erau din lemn, multe fragmente fiind
carbonizate în urma unui incendiu puternic, între
obiectele găsite se remarcă vîrfurile de săgeţi în
număr ridicat, înfipte în resturile de bîrne, bucăţi
de sabie, pinteni, potcoave, catarame, lame de cu-
ţit, cuie, cîteva ghiulele de piatră, precum şi frag-
mente ceramice.
Săpăturile din anii 1968—1969 au permis desco-
perirea în interiorul cetăţii, dar mai ales în afara
acesteia, îndeosebi în şanţul de apărare, a nume-
roase vîrfuri de săgeţi şi de arbaletă. Fragmentele
ceramice s-au datat în ultima parte a secolului al
XIV-lea. De o mare importanţă sînt cele două mo-
nede de la Mircea cel Bătrîn, găsite în interiorul
cetăţii, pe pămîntul depus deasupra stîncii.
Pe baza materialelor descoperite se poate presu-
pune că data construcţiei se plasează în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea. Există unele in-
dicii că aceasta mai funcţiona în secolul al
XVI-lea.
Izvoarele literare au menţionat pentru prima
dată cetatea Dîmboviţei în a doua jumătate a se-
colului al XlV-lea, întîi în legătură cu înfrîngerea
oştirii voievodului Transilvaniei Nicolae Lackfi în
toamna anului 1368, de către Dragomir, castelanul
de Dîmboviţa, într-o luptă pe care documentul nu
o specifică dacă s-a purtat în interiorul sau în
exteriorul cetăţii şi apoi cu ocazia retragerii aici
a uzurpatorului Vlad, capturat în anul 1396 de
armata voievodului Transilvaniei, Ştibor.

4. ClMPULUNG
Pe DN 73 se ajunge la Cîmpulung, situat la o de-
părtare de 51 km de Piteşti şi 83 km de Braşov,
oraş care s-a dezvoltat în decursul mileniilor pe
terasele inferioare ale Rîului Tîrgului, în depresiu-
nea subcarpatică cu acelaşi nume.
Mărturiile de cultură materială din aria oraşului
şi din împrejurimi dovedesc o locuire din vremuri
îndepărtate a acestor meleaguri.

184
 Obiectele din silex descoperite la Vlădeşti, unel-
tele agricole din neoliticul tîrziu de la Stoeneşti,
pumnalele de luptă şi obiectele de podoabă din
epoca bronzului găsite la Pescăreasca, Berevoieşti
şi Cetăţeni, unde se remarcă şi ceramica geto-dacă
împreună cu toartele de amforă locale, cu imitaţie
a scrierii greceşti (secolul II î.e.n.), vorbesc des-
pre condiţiile de viaţă, despre nivelul de civilizaţie
al oamenilor aşezaţi pe aceste meleaguri, de la
poalele Carpaţilor Meridionali. De asemenea, di-
versele obiecte de folosinţă casnică sau de luptă
găsite în castrele romane Rucăr şi Jidava dove-
desc cu prisosinţă procesul de romanizare petrecut
în egală măsură în regiunea intercarpatică ca şi în
cea extracarpatică.
Documentar, oraşul Cîmpulung apare consemnat
pentru prima dată în anul 1300 în inscripţia de pe
piatra tombală a comitelui Laurenţiu de Longo
Campo ; el este astfel cel mai vechi oraş medieval
din Muntenia. La fel versiunea arabă a cronicii
Ţării Româneşti, descoperită în anul 1970 lîngă
Beirut, subliniază prezenţa lui Negru Vodă, care
în anul 1292, a înălţat la Cîmpulung o biserică. Se
ştie precis însă că în secolul al XIII-lea, înainte
de a se fi format statul feudal Ţara Românească,
Cîmpulungul se înfiripase, trecînd prin faza de sat,
tîrg şi în final oraş.
De altfel, însăşi existenţa pietrei funerare, amin-
tite, constituie o dovadă certă a dezvoltării urbane
a Cîmpulungului, încă din veacul al XIII-lea.
în urma bătăliei de la Posada (9—11 noiembrie
1330) care consfinţea constituirea statului feudal
independent Ţara Românească, Basarab I a mutat
capitala de la Curtea de Argeş la Cîmpulung. Vla-
dislav I Vlaicu a readus însă capitala la Curtea
de Argeş.
Cu toate acestea Cîmpulungul a rămas reşedinţă
voievodală, la deţinerea respectivei funcţii concu-
rînd situarea sa pe marele drum comercial care
lega Transilvania de Dunăre şi de Peninsula Bal-
canică, precum şi poziţia strategică a localităţii.
Aşezarea sa pe drumul Rucăr — Bran, i-a dat posi-
bilitatea dezvoltării economice în strînsă legătură
cu românii transilvăneni, veniţi aici să-şi desfă-
şoare produsele meşteşugăreşti.
185
 Comerţul cu Transilvania şi îndeosebi cu Braşo-
vul s-a dovedit a fi stimulat de tratatele comerciale
încheiate între domnii munteni şi negustorii braşo-
veni.
Primul act de acest gen a fost semnat de Vlaicu
Vodă în 1369 şi reînnoit tot la Cîmpulung, în 1413,
de către Mircea cel Bătrîn. Astfel se stabileşte
obligaţia pentru negustorii braşoveni ce trec cu
carele de mărfuri spre Ţara Românească prin pa-
sul Bran, să plătească la Cîmpulung, ca taxă va-
mală, o ,,trisecime" (a treizecea parte din valoarea
produselor).
Cîmpulungul s-a dezvoltat de-a lungul secolelor
ca o aşezare de moşneni (ţărani liberi, care aveau
în stăpînire terenul vetrei oraşului). Situaţia aceasta
privilegiată, consemnată într-un hrisov dat de vo-
ievodul Mihail I, este reînnoită în alte documente
ulterioare.
Deci de numele acestui oraş se leagă semnarea
primelor tratate comerciale ale ţării, precum şi pri-
mul tratat de pace încheiat între Nicolae Alexan-
dru, domnul Ţării Româneşti, şi Ludovic I, regele
Ungariei (1354).
Datorită comerţului de tranzit oraşul a cunoscut
o însemnată dezvoltare, aşa încît între 1580—1590
după aprecierile călătorului italian Giovanni Bo-
tero numărul caselor se ridica la cifra de 900, cu
aproximativ 4 500 de locuitori, pentru ca în veacul
al XVII-lea să găzduiască cu prilejul tîrgului
Sf. Ilie, după mărturiile mitropolitului Neofit al
Ungrovlahiei, nu mai puţin de 30 000 de oameni
(localnici şi negustori în trecere).
Primul document în limba română, scrisoarea lui
Neacşu din Cîmpulung către judele Braşovului
(1521), precum şi înfiinţarea celei dinţii şcoli româ-
neşti din Ţara Românească (1669) în vremea lui
Antonie Vodă din Popeşti sînt legate de numele
aceleiaşi localităţi. La fel, tot aici, Matei Basarab
cu sprijinul lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,
înfiinţează o tipografie, iar pentru necesarul de
hîrtie clădeşte în acelaşi loc şi o moară.
La Cîmpulung, la mijlocul veacului al XIV-lea
s-a aflat Curtea domnească, situată probabil în
preajma ansamblului Negru Vodă.
în anul 1924 s-au făcut cercetări arheologice în
interiorul complexului religios, iar cu această oca-
186
zie au fost descoperite fundaţiile lăcaşului din se-
colul al XIV-lea.
Săpăturile actuale au demonstrat că vechea reşe
dinţă voievodală, ale cărei vestigii nu au fost încă
determinate, se afla, probabil, în extremitatea de
sud-est a oraşului, deci la marginea terasei de pe
malul sting al Rîului Tîrgului. în orice caz este cert
că întregul ansamblu era înconjurat de un val cu
şanţ exterior, ale cărui urme au fost descoperite
prin cercetări arheologice, deocamdată numai pe
latura sudică. Valul era amenajat din bolovani cu
pămînt, precum şi din straturi de pămînt bătut,
amestecat cu pietriş, întărit pe alocuri în interior
şi exterior printr-un schelet lemnos, din bîrne în
fipte în cîte un şanţ îngust. Acest sistem de apărare
a existat pînă în veacul al XVII-lea, cînd suprafaţa
din interiorul incintei a fost nivelată. Prin anii
1647—1648, ansamblul va fi înconjurat de o incintă
|
de zid, cu un puternic turn la intrare.
j
Secolul al XVIII-lea înregistrează în viaţa ora-
j
şului evenimente deosebite, în 1714 trece prin
r
Cîmpulung spre Transilvania, în fruntea unei oşti,
j
regele Carol al XII-lea al Suediei, iar doi ani mai
|
tîrziu, în 1716, oraşul este ocupat de armatele aus-
triece conduse de Eugeniu de Savoia.
în 1737 Cîmpulungul este distrus ca urmare a
luptelor dintre austrieci şi turci, rămînînd pustiu
pînă în 1742, cînd locuitorii refugiaţi în Moldova
sau Transilvania se înapoiază la casele lor.
ANSAMBLUL FEUDAL NEGRU VODÀ
Str. Negru Vodă nr. 64
Complexul arhitectonic Negru Vodă constituie
unul dintre cele mai valoroase şi reprezentative
monumente ale oraşului. O inscripţie din anul 1636,
aflată în dreapta intrării în edificiu, pretinde că
acesta ar fi fost ridicat în 1215, în vremea legen-
darului domnitor Radu Negru sau Negru Vodă, de
unde îi vine şi numele. Cercetările istorice preci-
zează că monumentul mănăstiresc Negru Vodă a
fost zidit către mijlocul secolului al XIV-lea, fiind
început în vremea lui Basarab I, lucrările închein-
du-le fiul şi urmaşul său, Nicolae Alexandru
(1352—1364), a cărui piatră de mormînt, cea mai
veche din ţară, se păstrează în naosul bisericii.
187
 Ridicată din piatră cioplită în plan de bazilică
romană, construcţia a rezistat vreme de trei secole.
Ea s-a prăbuşit în 1628 în timpul domniei lui
Alexandru Iliaş, în urma unui cutremur. După şapte
ani, în 1635, Matei Basarab a refăcut-o din teme-
lie, a înălţat în jurul ei un zid gros de apărare,
i-a adăugat turnul-clopotniţă din faţă şi o casă
domnească din piatră şi cărămidă cu un etaj, ce
cuprinde camere boltite şi două foişoare cu arcade
simple. Constantin Brîncoveanu a adăugat com-
plexului o casă a stăreţiei, modificată în secolul
nostru.
Prefacerile monumentului de-a lungul vremii nu
mai permit vizitatorului de azi să reconstituie pic-
tura interioară originală, realizată probabil către
sfîrşitul veacului al XVII-lea de către Pîrvu Mutu,
născut în 1657 în oraşul Cîmpulung.
în iulie 1737, otomanii au ars oraşul dînd foc şi
bisericii. La rîndul său domnul Constantin Mavro-
cordat a dărîmat şi zidurile înconjurătoare. Dar în
acelaşi an, ansamblul arhitectonic a fost reparat şi
refăcut.
Avariat în urma cutremurului din 14 noiembrie
1802, monumentul este refăcut în vremea domniei
lui Grigore Dimitrie Ghica, între anii 1822—1828.
Avînd un caracter de cetate întărită, complexul
Negru Vodă a fost un loc preferat de refugiu al
domnilor şi boierilor. In aceeaşi vreme a servit şi
ca centru de răspîndire a culturii. Astfel în tipo-
grafia înfiinţată de Matei Basarab (1635) la Cîmpu-
lung s-a tipărit un Molitvetnic slavonesc, iar în
1642 Cartea de învăţătură pentru toate zilele, în
limba română.
în partea de sud a turnului-clopotniţă se află
un mic corp de clădiri cu două niveluri. La mică
distanţă de aceasta este o altă casă construită din
bolovani de rîu şi cărămidă, în prima jumătate a
veacului al XVII-lea, denumită Casa domnească.
Păstrată şi astăzi, a fost înălţată pe temeliile şi
pivniţa vechiului palat domnesc din secolul îl
XIV-lea. Casa este prevăzută cu o scară exterioară
care urcă într-un cerdac. Un al doilea cerdac, le-
gat de primul, duce la cele cinci încăperi şi o
sală mai mare, cu intrare printr-o arcadă. O altă

188
cameră, mai mică, se afla pe latura de sud a cer -
dacului cel mic. Aici, ca şi în dreptul scării de
acces este adăpostit în prezent lapidariul Muzeului
orăşenesc, ce cuprinde pietre de mormînt cu in -
scripţii sculptate.
Lîngă turnul-clopotniţă (spre nord) se află Casa
egumenească ridicată în jurul anului 1737, pe fun -
daţiile unei clădiri mai vechi. Tot în incinta com -
plexului monahie, pe latura de nord se păstrează
cele nouă chilii de care este lipit zidul despărţitor
al locului unde se organiza faimosul tîrg de
Sf. Ilie, ţinut anual între 17 şi 27 iulie. Tîrgul oferea
atît producătorilor din Ţara Românească, cît şi ce -
lor din Transilvania sau chiar din porturile dună -
rene, prilejul de a-şi desface mărfurile lor.
MUZEUL ORĂŞENESC
Str. Negru Vodă nr. 119
Primul muzeu înfiinţat în oraş datează din anul
1889. De-a lungul anilor secţia de istorie s-a îm -
bogăţit permanent datorită cercetărilor arheologice
din localitate şi din împrejurimi ; în muzeu vizi -
tatorul are posibilitatea să ia cunoştinţă de toate
punctele de interes arheologic din regiune prin
intermediul unei hărţi a zonei Muscelului.
în vitrine sînt expuse diferite unelte din silex
(găsite la Vlădeşti), topoare neolitice din piatră, de
la Poeniţa-Cetăţeni, diverse unelte agricole din
coarne de animale, din aceeaşi epocă (de la Stoe-
neşti), inventarul unui mormînt din epoca bron -
zului, de acum 3 000 de ani, descoperit la Pescă -
reasca, obiecte de podoabă din aceeaşi perioadă
(aflate la Vlădeni şi Cetăţeni).
Un interes deosebit prezintă uneltele, ceramica
locală şi de import (elenistică), obiectele de po -
doabă, provenite din cetatea getică descoperită la
Cetăţeni.
Procesul de romanizare este atestat şi aici prin
prezenţa castrului roman Jidava ; în castru şi în
împrejurimi s-au depistat unelte şi arme romane,
precum şi monede emise de împăraţii Commodus
(18i-l (J2) şi GorHu'n.s al Ill-lea (238—244).
Mărturii concludente se aduc şi pentru perioada
secolelor VI—XII, care au premers dezvoltarea ur -
bană a Cîmpulungului.

189
 Reţin atenţia exponatele ce evocă condiţiile de
viaţă şi munca ale oraşului feuda], precum şi do-
cumentele avînd scopul de a evidenţia evenimen-
tele importante petrecute timp de şase secole
(XIV—XIX).
Prin intermediul muzeului s-au valorificat şi o
serie de elemente constructive de factură gotică,
părţi componente din clădirile veacurilor XIII—
XIV, Bărăţia şi Negru Vodă.

5. JIDAVA
între Apa Sărată şi Pescăreasca, sat aflat la cea
4 km sud de Cîmpulung, a fost clădit un castru de
piatră cu canabae. Aceasta închidea gura văii —
unde astăzi se înalţă oraşul Cîmpulung — şi do-
mina drumul către pasul Bran. Tot pe aici mai tre-
cea şi drumul pe sub munte, drum ce conduce de la
Curtea de Argeş spre castrul Drajna de Sus.
Este cea mai mare şi mai importantă fortificaţie
aflată pe limes Transctlutanus.
l. F. de Marsigli ne-a lăsat cele dinţii ştiri şi o
schiţă a castrului ,,Sidova" (Jidava). El scria că
Jidava este un : „Fort de un aspect extraordinar,
lingă rîuşorul Cîmpulung. Este pătrat şi trei din
laturile sale sînt construite din pietriş şi cărămizi,
iar a patra numai din pămînt. In această incintă se
află un mic fort, de asemenea, pătrat şi în ale
cărui colţuri se găsesc alte două mai mici. în in-
cinta cea mare se mai vede, de asemenea, o con-
strucţie pătrată şi alungită. Această construcţie are
un şanţ înconjurător, dar care n-o închide com-
plet".
Primele săpături au fost întreprinse de D. Butcu-
lescu, în 1876, apoi au realizat sondaje Gr. Toci-
lescu şi P. Polonic, pentru ca în cele din urmă,
cercetările să fie reluate, timp de şase ani, înce-
pînd cu 1962.
Castrul, cu poarta pretoriană spre sud, are o
formă dreptunghiulară (132,55 X 98,65 m), fiind în-
conjurat cu un prim şanţ larg, astăzi aproape
înfundat, rezultat parţial dintr-un braţ mort al
rîului. Al doilea şanţ, lat de 1,80—1,90 m, este
legat de valul de apărare al castrului, val cu o
190
înălţime de 2 m, păstrat pe alocuri. Castrul era
construit din pietre de rîu, legate între ele cu
mortar. Urmează un ager puţin înălţat în raport
cu zidul. Zidul avea pe laturi turnuri rectanctulare,
iar la colturi acestea erau semicirculare. Porţile
constatate, în număr de patru, sînt cele obişnuite
la castrele romane : pretoria la sud, decumana la
nord, principalis dextra la vest şi sinistra la est.
Fiecare poartă are două turnuri interioare, iar in-
trările, acoperite cu bolti din cărămidă, erau astu-
pate cu uşi de stejar legate în fier. Drumurile au
fost pavate cu bolovani de rîu, Pretoriul, aflat în
centrul laqărului, avea zidurile construite din
var, cărămidă şi piatră. Pe latura sud-vestică se
aflau cinci camere încălzite — după resturile de
hypocaust — şi pavate cu ţigle, peste care s-a
pus un strat subţire de mortar.
în fata acestor încăperi se află peristylul, iar în
spatele pretoriului există un rezervor de apă cu
ziduri groase şi pereţii acoperiţi de un strat de
mortar.
La vest de pretorium se găsea o magazie care
avea mai multe intrări.
Locuinţele soldaţilor, construite din lemn. şi pa-
nant, s-au precizat din castru după numeroasele
urme de vetre, chirpici, ceramică şi lemn putrezit.
La nord şi la sud de pretorium se află barăci
construite din bîrne de lemn, lipite cu pămînt şi
acoperite cu ţigle. Majoritatea au fost aşezate pe
pari groşi bătuţi în pămînt, sau chiar direct pe
pămînt.
în interiorul fortificaţiei s-a descoperit mult ma-
terial arheologic compus din cărămizi cu inscripţii,
cu semnăturile unor soldaţi (Zoticus, Candidus,
Armenius ş.a.), vase fragmentare, arme, diverse
obiecte din metal si monede de bronz emise în
timmil împăraţilor Septimius Severus şi Gordian
al Ill-lea.
începuturile castrului nu sînt cunoscute, dar după
monedele descoperite se presupune ridicarea lui
în epoca lui Septimius Severus ori poate chiar mai
devreme, încetarea existentei castrului se pla-
sează la sfîrşitul veacului al Ill-lea e.n., întrucît
ultimele monede descoperite sînt emise în vremea
domniei lui Gordian al III-lea. De asemenea, este
191
cunoscut faptul că în urma atacurilor carpilor din
anul 245 e.n. limes-ul este părăsit definitiv, romanii
retrăgîndu-se pe linia Oltului.
Astăzi, în incinta castrului, într-o clădire nouă,
este organizată o expoziţie permanentă cu privire
la limes Transalutanus şi la castrul Jidava. Pe
lîngă piesele rezultate în urma cercetărilor arheo-
logice se află şi o reconstituire a castrului. Pre-
zentele cercetări au dat posibilitatea cunoaşterii
mai în amănunţime a unei părţi a fortului, rămî-
nînd ca pe viitor să fie descoperit în întregime.

6. PURCARENI (com. Mirceşti) •

înainte de a intra în Piteşti, la 10 km nord de
oraş, urmînd drumul de la Cîmpulung pe DN 73,
înainte de a trece podul peste Rîul Doamnei, un
drum spre stingă duce în satul Purcăreni, unde
romanii au înălţat un castru situat pe malul drept
al rîului amintit.
Din cauza apei, din apropierea fortificaţiei mai
mult de jumătate din aceasta a fost distrusă ; se
păstrează complet latura de vest şi parţial cele
dinspre sud şi nord. Identificat de P. Polonic şi
Gr. Tocilescu, s-a dovedit că era protejat de un
val. Construit din pămînt, castrul avea un rol deo-
sebit, deoarece numai pînă în apropierea lui era
săpat valul limesului transalutan.

7. PITEŞTI

Aşezat la contactul dealurilor piemontane ale Cot-

menei, Argeşului şi Cîndeştilor, pe partea dreaptă
a Argeşului, la confluenţa acestuia cu Rîul Doam-
nei, teritoriul municipiului a cunoscut o puternică
continuitate de vieţuire începînd chiar din epoca
paleolitică.
Nu departe de Piteşti trece şi limes Transaluta-
nas brăzdat de o serie de castre ce asigurau apă-
rarea teritorială. Mai tîrziu, pe aceste meleaguri
s-a dezvoltat un sat devenit tîrg, iar din veacul
al XIV-lea, îl aflăm sub denumirea de oraş.
192
Aspect din rezervaţia arheologică de la Tîrgsor.

Vestigiile palatului Cantdcuzinilor de la Filipostii de Tîrcj.

Ceramică feudală (secolele XVII—XVIII).
 In anul 1385, cu ocazia trecerii prin Ţara Româ-
nească, doi pelerini germani, Peter Sparnau şi
Ulrich von Tennstădt, numesc Piteştiul ,,tîrg nou".
Documentar, pentru prima dată, Piteştiul este
menţionat în vremea domniei lui Mircea cel Bă-
trîn, care dăruieşte ctitoriei Cozia ,,o moară în ho-
tarul Piteştilor". Intr-un al doilea act, din 19 iunie
1421, se vorbeşte de aceeaşi aşezare unde tot Co-
zia posedă ,,două mori la Piteşti".
Primul hrisov cunoscut pînă în prezent, emis în
Piteşti, datează din 16 auqust 1481 şi este o poruncă
a lui Basarab cel Tînăr (Ţepeluş).
De asemenea, interesant este faptul că la înce-
putul secolului al XVI-lea, în documente este
menţionat „oraşul Piteşti". Astfel, la l aprilie 1510,
Vlad cel Tînăr (1510—1512) dăruia boierilor Cra-
ioveşti nişte sate, printr-un art scris ,,în oraşul Pi-
teştilor". Tot în secolul al XVI-lea, oraşul Piteşti
începe să fie consemnat cartografic, sub formele
Pitiesd (în Carta dei Paesi Danubiani, editată la
Veneţia, în anul 1546), Pitesi Coenobiuni (în harta
lui I. Sambucus, tipărită la Vi e" a în anul 1566).
Pitesc Sinobium (în harta lui D. Custodis din anul
1596), pentru a fi apoi prezent pe tot mai multe
hărţi europene.
în secolele XV—XVI Piteştiul făcea comerţ activ
atît cu Sibiul, cît şi cu Braşovul. In aceeaşi peri-
oadă ajunge şi reşedinţă voievodală a Ţării Româ-
neşti. Au mai emis documente în oraş, duna Basa-
rab cel Tînăr, domnii Mihnea cel Rău şi Vlad cel
Tînăr, iar Neagoe Basarab (1512—1521), care a
poposit multă vreme aici, a dat multe acte din re-
şadinţa domnească. Dintre hrisoave cel mai intere-
sant este cel din 22 noiembrie 1517 scris de „Moisi
scriitor... în noile curţi din oraşul Piteşti", de unde
rezultă că aici existase şi o altă Curte domnească
mai veche. Un alt act din 6 mai 1519 este scris
din „minunatul scaun în Piteşti".
Documente emise în Piteşti mai sînt cu-
noscute din vremea voievozilor Radu de la Afu-
maţi, Vlad înecatul (1530—1532), Pătraşcu cel Bun.
în epoca feudală o mare dezvoltare a cunoscut
cultivarea viţei de vie practicată pe dealurile Pi-
teştilor. Paul de Alep vizitînd Ţara Românească, în
vremea domniei lui Matei Basarab, laudă „vinul
193
 bun şi dulce" de la Piteşti. O mare atenţie pentru
întreţinerea viţei a acordat Constantin Brînco-
veanu. Toamna cu întreaga sa familie, Vodă Brîn-
coveanu participa, la Piteşti, la culesul struguri-
lor. Tot el a introdus ,,vadra de Piteşti". De altfel
la Valea Mare lîngă Piteşti, se păstrează şi astăzi
una dintre casele brîncoveneşti.
în veacurile XVII—XVIII economia oraşului se
dezvoltă, Piteştii ajungînd unul dintre oraşele prin-
cipale ale Ţării Româneşti, alături de Bucureşti,
Tîrgovişte şi Craiova. De asemenea, şi în secolul
al XLX-lea oraşul şi-a menţinut evoluţia econo-
mică, ocupînd locul imediat după Bucureşti, Cra-
iova şi Ploieşti.
MUZEUL JUDEŢEAN ARGEŞ Str.
Horea, Cloşca şi Crişan nr. 44
Găzduit, din anul 1970, într-o frumoasă clădire
construită îa sfîrşitul secolului trecut (1898—1899)
într-un stil eclectic, muzeul cuprinde mai multe
secţii : de istorie, ştiinţele naturale, artă ş.a.
încă de la intrare, în secţia de istorie, pot fi vi-
zionate cele mai vechi urme de cultură materială
descoperite pe văile Argeşului, Dîmboviţei, Moza-
cului şi Neajlovului care atestă, încă din paleoliti-
cul inferior, existenţa unor comunităţi umane, ale
căror vestigii fac parte din „cultura de prund".
Atrage atenţia varietatea ceramicii, precum si
frumuseţea reprezentărilor neolitice din lut, găsite
în staţiunea de la Teiu.
Descoperirile din împrejurimile Piteştilor de la
Tigveni şi de la Ferigele (judeţul Vîlcea) care al-
cătuiesc aşa-numitul grup Ferigele (secolul al
VI-Iea î.e.n.) cuprind piese diverse ca topoare,
spade, cuţite de luptă, vîrfuri de săgeţi, caracte-
ristice epocii de început a fierului.
Materialul găsit la cetatea de la Cetăţeni, pre-
cum şi tezaurele de argint getice descoperite la
Rociu şi Bălăneşti permit vizitatorilor să ia contact
cu unele aspecte ale civilizaţiei geto-dacice din
perioada ei de maximă înflorire.
Puternica romanizare a populaţiei autohtone, cit
şi continuitatea de vieţuire a acesteia şi după
anul 271 se atestă datorită pieselor romane din cas-
194
trul Jidava şi din alte locuiri ale judeţului. Ocupa-
ţiile populaţiei bazate în principal pe agricultură,
creşterea vitelor şi diverse meşteşuguri reţin aten-
ţia prin etalarea uneltelor din depozitul din locali-
tatea Bîrlogu (secolele IX—X e.n.).
Bogatele podoabe de metale preţioase găsite pe
diferite şantiere arheologice (Cetăţeni, Curtea de
Argeş) aparţin epocii medievale,
La fel de sugestiv sînt înfăţişate şi momentele
privind primele capitale ale Ţării Româneşti
(Curtea de Argeş şi Cîmpulung) ca de altfel şi pro-
blemele legate de existenţa cetăţilor feudale
Poienari şi Dîmboviţa de Sus.
O hartă expusă în muzeu se dovedeşte a fi de
un real folos pentru orientarea spre vizitare a unor
monumente istorice şi arhitectonice din zona arge-
şeană.
Tot atît de sugestiv înfăţişate sînt în muzeu şi
epocile modernă şi contemporană.
BISERICA DOMNEASCA SF. GHEORGHE
Piaţa V. I. Lenin
Din tot complexul Curţilor domneşti de la Piteşti,
biserica domnească este singurul monument rămas
pînă în zilele noastre. Edificiul fondat la începutul
veacului al XVI-lea a fost refăcut de către Matei
Basarab şi terminat în 1656 de Constantin Şerban
şi Doamna Bălaşa. O refacere a lăcaşului are loc în
veacul al XVIII-lea pentru ca, în 1844 şi 1872, mo-
numentul să fie reparat şi repictat de Gheorghe
Stoenescu, elev al lui Gheorghe Tattarescu.
Ceea ce caracterizează în mod deosebit edificiul
este pridvorul supraînălţat de un foişor pe coloane
de cărămidă ce alcătuieşte clopotniţa, compoziţie
arhitectonică folosită, de altfel, pentru prima dată
în Ţara Românească. Faţadele sînt din cărămidă
aparentă cu firide exterioare.

8. COTMEANA
La 28 km nord-vest de Piteşti, pe şoseaua ce duce
spre Rîmnicu Vîlcea, pe rîul Cotmeana, se află o
veche mănăstire.
195
 Aici cercetările arheologice (1972) au constatat
existenţa unui prim aşezămînt mănăstiresc a că-
rui zidire începe în timpul voievodului Radu I şi se
încheie în primii ani de domnie a lui Dan I. Com-
plexul era format dintr-un edificiu de zid prevăzut
cu altar, naos şi pronaos, precum şi un şir de chilii
din lemn.
Construcţia actuală, ridicată parţial pe fundaţiile
celei anterioare, datează din vremea lui Mircea
cel Bătrîn ; ea cuprinde altar, naos, pronaos, pre-
cum şi un element nou apărut în arhitectura româ-
nească a vremii, pridvorul deschis, cu turn-clopot-
niţă. Chiliile, din lemn, sînt ridicate pe un soclu
construit din piatră de rîu.
Aşezămîntul este împrejmuit cu un gard realizat
din stîlpi, legaţi între ei printr-o împletitură de
nuiele. In colţul de sud-est al incintei va fi înăl-
ţată, la sfîrşitul secolului al XV-lea, o clopotniţă,
în veacul următor îngrăditura din lemn a fost înlo-
cuită cu un zid de incintă, masiv, păstrat încă pe
anumite porţiuni.
Latura de est a incintei a fost de la începuturile
aşezămîntului rezervată înmormîntărilor. Pe acest
loc în veacul al XVIlI-lea se trece la construirea
unui corp de chilii de zid, iar înmormîntările s-au
practicat pe latura de sud, unde s-a renunţat la
locuire.

9. ALBOTA
La 10 km sud de oraşul Piteşti pe E 94 a existat
un castra, construit tot pe limes Tmnsalutanus. în-
conjurat din trei părţi de rîpe, are numai pe latura
accesibilă un şanţ lat de 20 m şi adine de 1,50 m.
Cu o formă dreptunghiulară, de 108X95 paşi, se
pare că nu a fost înconjurat cu zid, ci numai cu
un val de pămînt, în prezent păstrat pe lăţimea de
20 paşi şi înălţimea de 0,50 m.

10. SĂPATA DE JOS

Pe un mic platou mărginit de ruinele Cotmeana şi
Cetăţuia, la 23 km sud-vest de Piteşti şi la 38 km
est de valea Oltului, unde de altfel se află limes

196
Alutanus, au existat două castre : unul din cără-
midă şi altul mic de pămînt, situat la 35 m sud faţă
de primul, de care a fost legat printr-un şanţ.

Ei
:
 ES
"

D 10 20 30 " J 0 6 0 7 0 80 90 100 m (JAjjjj

Planul castrului roman de Ia Săpata do Jos (după Dumitru

Tudor, op. cit.).
Identificate de Gr. Tocilescu şi apoi de către
P. Polonic, în anii 1929—1930 au fost cercetate
arheologic prin Vasile Christescu.
197
 Castrul de pămînt, pătrat (35X45 m), este fortifi-
cat cu un val de pămînt bătut, iar în unele locuri
şi cu pămînt ars străbătut de bîrne orizontale,

Planul fermelor de la Săpata de Jos (după Dumitru Tudor,

op. cit.).

carbonizate. Şanţul de apărare îl înconjura şi se

lega de cel al castrului mare. Avea o singură
poartă pe latura de vest. In interiorul lui nu s-a
descoperit nici un obiect roman, Pe distanţa de
J 98
40 m în spatele fortificaţiei, au existat ruinele unor
băi ; construcţia din patru camere se întindea pe
suprafaţa de 200 m2.
Castrul din cărămidă (125X90 m) era orientat pe
direcţia nord—est; zidul exterior, gros de 1,50—
1,75 m, în prezent în parte distrus, avea colţurile
rotunjite, la fiecare colţ existînd turnuni interioare
pătrate. Valul din spatele zidului atingea o înălţime
de 1,50 m ; drumul de rond de pe el era lat de
2,50 m. Terenul, puţin prielnic pentru susţinerea
zidului şi valului, a impus o consolidare specială,
lată de 16—18 m, de la poala valului şi pînă din-
colo de şanţ.
în afară de ceramică, la Săpata de Jos s-au găsit
monede din argint emise de împăraţii Traian, An-
toninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Seve-
rus ş.a.
în ager s-a descoperit un tezaur imperial roman
din argint, pe baza căruia Vasile Christescu a de-
monstrat că perioada de funcţionare a castrului
trebuie încadrată între anii 205—240. Se pare că
în jurul anului 242 fortificaţia de la Săpata de Jos
a fost abandonată, probabil în urma unor lupte vio-
lente, întrucît inventarul poartă urme de incendiu.

11. IZBĂŞEŞTI (corn. Stolnici)

La aproximativ 24 km sud de Săpata de Jos există
un alt punct întărit ce face parte din sistemul
7m7es-ului Transalutanus. Situată la capătul unui
deal înconjurat din trei părţi de văi adînci, deci
ocupînd o foarte bună poziţie strategică, fortificaţia
cu dimensiunile de 84X120 paşi avea un val de
apărare înalt de 1,40—2 m şi un şanţ adînc de
1,50 m. Poarta se afla pe singura latură accesibilă.

12. URLUIENI
La 10 km sud de Stolnici, pe dealul Cotmeanei, se
află alte două castre incluse, de asemenea, în sis-
temul de apărare al limes-ului Transalutanus. Cas-
trul cel mare, dinspre nord, cu dimensiunile de
199
164X140 paşi, era prevăzut cu un val înalt de
1,50 m şi cu un şanţ adînc de 1,20 m. Pe una din

Planul castrului de la Urluieni (sus) si încercare de reconsti-

tuire (jos) (după Dumitru Tudor, op. cit.).
laturi se mai păstrează urmele celui de-al doilea
şanţ cu val. Castrul cel mic măsura 114X150 paşi,
era apărat de un val şi un şanţ, două dintre laturile
200
sale fiind inaccesibile datorită unor rîpi. în castra
s-au găsit două monede de la Septimius Severus şi
lulia Domna. Cele două castre erau unite printr-un
şanţ comun, lung de 3 m.

13. CURTEA DE ARGEŞ

T
Jrmărind firul Argeşului de la confluenţa acestuia
cu Rîul Doamnei şi mergînd spre nord, pe DN 7 C,
se ajunge la Curtea de Argeş ; drumul străbate o
regiune deosebit de frumoasă şi variată, de la cîm-
pia înaltă a Piteştiului pînă la zona deluroasă a
Argeşului.
Situat la poalele Munţilor Făgăraş, în depresiu-
nea intracolinară de o parte şi de alta a văii Ar-
geşului, la răspîntia unor vechi drumuri comerciale,
oraşul Curtea de Argeş a cunoscut un ritm rapid
de dezvoltare.
Descoperirile arheologice atestă o intensă şi sta-
tornică locuire încă din paleoliticul inferior (aşa
cum demonstrează uneltele din piatră găsite la
Măniceşti şi Băiculeşti), locuire continuată în neo-
litic (atestată de cercetările de la Teiu, Şuiei şi
Retevoieşti), în epoca bronzului şi în cele două
perioade ale epocii fierului ; gradul înalt de civi-
lizaţie atins de geto-daci a fost cunoscut datorită
descoperirilor de la Stoeneşti.
în secolul al XIII-lea exista aici, o formaţiune
politică condusă de voievodul Seneslau, fapt men-
ţionat (în diploma .Cavalerilor loaniţi din 2 iunie
1247.
Aşa cum am spus mai înainte, după constituirea
statului feudal independent Ţara Românească, în
urma bătăliei victorioase de la Posada, Basarab I
a mutat capitala statului de la Curtea de Argeş la
Cîmpulung. Vladislav I Vlaicu va readuce capitala
la Curtea de Argeş, din 25 noiembrie 1369 datînd
primul document al cancelariei domneşti emis în
noua capitală. Mai înainte însă, în anul 1359, dom-
nitorul Nicolae Alexandru va fixa drept sediu al
proaspăt înfiinţatei Mitropolii a Ţării Româneşti
oraşul Curtea de Argeş.
201
 In localitate şi-au avut reşedinţa domnitorii
Radu I, Dau I, Mircea cel Bătrîn, care în anul 1414
1-a primit la Curtea de Argeş pe Sigismund Kory-
but, solul regelui polon Vladislav lagello. Epoca
lui Mircea cel Bătrîn semnifică şi momentul de
maximă înflorire a oraşului, întrucît urmaşul său,
Mihail I, va stabili capitala Ţării Româneşti la
Tîrgovişte, Curtea de Argeş rămănînd în continuare
oraş-reşedinţă voievodală, funcţie îndeplinită în
paralel cu Tîrgoviştea. Prosperitatea sa economică
este evidentă dacă ne gîndim că în anul 1500, din
cele 31 de localităţi ale Ţării Româneşti care între-
ţineau relaţii comerciale cu Sibiul, primul loc îl
ocupa Curtea de Argeş.
în anul 1517, Neagoe Basarab a mutat Mitropolia
de la Curtea de Argeş la Tîrgovişte. Acelaşi voie-
vod va înălţa, pe locul unde Vlad Dracul (1420—•
1442 ; 1443—1447) clădise o biserică, impozanta
mănăstire unde atît el, cît şi ginerele său, Radu
de la Afumaţi, îşi au mormintele.
în toamna anului 1600, la 25 noiembrie, în lupta
purtată în apropierea Curţii de Argeş, Minai Vi-
teazul va fi înfrînt de poloni. In ianuarie-februarie
1611 oraşul a avut mult de suferit din partea tru-
pelor lui Gabriel Bâthory care invadaseră Ţara
Românească.
ANSAMBLUL CURŢII DOMNEŞTI
în perimetrul Curţii domneşti cercetările conduse
de arheologul Virgil Drăghiceanu s-au desfăşurat
începînd din anul 1920. Atunci au fost dezvelite
temeliile a două case domneşti, ziduri de incintă,
conservate şi în prezent, precizîndu-se, de aseme-
nea, vechea poartă, practicată înspre stradă, pre-
cum şi urmele unui bastion.
Reluate în ultimii ani, săpăturile de la Curtea
domneasca au dus la descoperirea, sub actuala bi-
serică şi în jurul acesteia, a unei alte biserici şi a
unor curţi feudale, clădite în prima jumătate a
secolului al XIII-lea, probabil în anii 1220—1235.
Biserica din veacul al XIII-lea, cu dimensiunile
de 14X8 m, avea planul în cruce liberă, caracteris-
tic arhitecturii bizantino-balcanice, fiind împodo-

202
bită în
exterior cu picturi mureile şi ceramică
smălţuită. Totodată s-a constatat că edificiul de pe
latura de sud a fost ridicat de Basarab I în jurul
anului 1340, pe locul unor construcţii mai vechi,
din secolul anterior. Primele clădiri au fost distruse
de un incendiu provocat, se pare, de trupele inva-
datoare ale lui Carol Robert, in anul 1330. Din vre-
mea lui Basarab I se mai păstrează încă pivniţele
casei domneşti de pe latura de sud, în prezent vi-
zitabile, şi biserica ridicată la roşu, terminată în
anul 1352. Pe latura de nord mai există încă o casă,
ridicată de domnitorul Neagoe Basarab.
Inscripţia de pe unul din pereţii bisericii, care
aminteşte că în anul 1352 a încetat din viaţă Ba-
sarab I, a determinat pe cercetători să considere
că lăcaşul, înălţat în ultimii ani de domnie ai lui
Basarab I, a fost terminat de Nicolae Alexandru
şi Vladislav I Vlaicu.
Prima ctitorie, clădită din piatră de carieră şi
bolovani de rîu, a fost şi ea afectată de incendiul
din anul 1330, dar a continuat să funcţioneze în
timpul domniei lui Basarab I. S-a presupus că
Vladislav I Vlaicu a dărîmat-o complet, ridicînd
pe locul ei sălaşul existent şi în prezent. După
mutarea capitalei la Tîrgovişte, biserica a rămas în
părăsire ; primele reparaţii şi restaurarea picturii
de către Radu Zugravii s-au efectuat în anii 1748 —
1752 ; în anul 1788 biserica a suferit din cauza unui
incendiu, fiind reparată în anul 1827; forma actu-
ală a monumentului datează din anul 1920.
Valoarea lăcaşului este amplificată şi prin faptul
că reprezintă cea mai veche necropolă domnească
din Ţara Românească. Aici a fost înmormîntat
Vladislav I Vlaicu, din bogatul inventar al mor-
mîntului său remarcîndu-se o frumoasă pafta. Tot
aici sînt înmormîntaţi voievozii Dan I şi Dan al

MĂNĂSTIREA CURTEA DE ARGEŞ

Bd. Republicii
Biserica ridicată între anii 1512 — 1517 de domnito-
rul Neagoe Basarab, pe locul alteia „dărîmată şi
neîntărită", cum glăsuieşte inscripţia, reprezintă
203
una dintre cele mai remarcabile realizări ale arhi-
tecturii medievale româneşti. O caracteristică
distinctă a monumentului o constituie bogăţia de-
coraţiei, ce cuprinde peste 150 de motive ornamen-
tale. Forma actuală a lăcaşului datează de la sfîr-
şitul veacului trecut cînd biserica a fost restaurată
de arhitectul Lecomte de Nouy.
MUZEUL ORĂŞENESC
Str. Sîn Nicoară nr. l
Deschis în anul 1969, prezintă rezultatele cercetă-
rilor arheologice desfăşurate pe teritoriul oraşului
şi în împrejurimile acestuia. Pe baza exponatelor
este demonstrată continuitatea de viaţă începînd
clin neolitic şi continuînd în celelalte epoci.
Atenţia vizitatorilor este atrasă, de asemenea, de
emisiunile monetare ale lui Vladislav I Vlaicu, de
ceramica secolelor XIII—XIV, de fragmentele de
frescă de la Curtea domnească, ghiulele de la ce-
tatea Poienari şi de alte obiecte aparţinînd epocii
medievale. In lapidariul muzeului sînt expuse o
serie de însemne heraldice.

14. POIENARI
Plecînd din Curtea de Argeş spre nord, pe DN 72,
se ajunge în satul Căpăţîneni, unde la o depărtare
de 2 km de localitate, în cheile Argeşului, pe mun-
tele Cetăţuia, se înalţă cetatea Poienari.
Acestei fortăreţe i s-a spus : „Cetatea Argeşu-
lui", ,,Cetatea Poienari" şi chiar „Cetatea lui
Ţepeş".
Numele de „Cetate a Argeşului" este legat de
faptul că se află aproape de fosta reşedinţă dom-
nească Curtea de Argeş.
„Cetatea Poienari" a fost denumită după satul
Poienari situat nu departe, la vreo 6 km tot pe
valea Argeşului, aflat cîndva pe moşia domnească
a cetăţii.
Sub acest nume fortificaţia apare în documentele
veacurilor XIV—XV, precum şi în cronicile seco-
lelor XVII—XVIII.
204
 ,,Cetatea lui Vlad Ţepeş" este denumirea primei
menţiuni scrise despre această construcţie în cro -
nica de la sfîrşitul secolului al XVII-lea a lui Radu
Popescu care menţionează că Ylad Ţepeş a ridicat
cetatea ducînd să muncească acolo pe tîrgoviştenii
pedepsiţi : ,,Făcut-au tîrgoviştenilor mare pedeap -
să, pentru o vină ce avusese, că făcuse unui frate
al lui Vladului-vodă un necaz. Pentru aceia au tri -
mes slujitori, şi, în Joia dă Paşte, lovindu-i au
prinsu şi pe bărbaţi, şi pa muieri, şi feciorii şi fe -
tele, împodobiţi fiind, i-au dus în cetatea Poienarii,
de au lucrat pînă li s-au spart hainele".
O legendă locală menţionează că Vlad Ţepeş a
construit tetatea cu boierii ,,'hicleni", obligaţi să
urce bolovanii din valea Argeşului pînă în vîrful
muntelui. Aceştia au fost folosiţi ca o scară vie
pe care Ţepeş a urcat pînă la locul stabilit a fi
temelia cetăţii.
Acelaşi nume de Cetatea lui Vlad Ţepeş îi atri -
buie şi Cezar Bolliac în 1845 ; Alexandru Odobescu
a menţionat-o ca „Cetatea lui Ţepeş Vodă".
Toate aceste denumiri au dat naştere la o serie
de confuzii asupra originii ei şi a localizării aces -
teia, căutată adeseori în chiar satul Poienari.
Textele cronicilor de la sfîrşitul secolului al
XVII-lea cuprind prima atestare scrisă despre „Ce -
tatea lui Ţepeş Vodă" ca fiind cetatea Poienari. La
fel descrierea din 1747 a mitropolitului Neofit lo -
calizează precis „Cetatea lui Ţepeş" în cheile Ar -
geşului.
în anii 1968—1970 cercetările arheologice au sta -
bilit planul cetăţii, pornindu-se de la porţiunile de
ziduri păstrate de-a lungul timpului.
Fortificaţia a avut un nucleu format dintr-un turn
pătrat, cu laturile exterioare de 8,15—8,50 m, ridi cat
pe stîncă, avînd zidurile din piatră brută legate cu
mortar, consolidate cu bîrne de lemn, pe care se
sprijineau planşeele celor trei niveluri ale turnu -
lui. La nivelul intrării, lată de peste l m, situată pe
latura de sud a turnului, se mai observă încă o
dechidere îngustă folosită pentru tragere. Acest
mic turn reprezintă, în fapt, o primă etapă a acestei
fortificaţii.
205
 într-o a doua perioada1 turnul pătrat a fost în-
conjurat de curtinele unei fortificaţii de dimensiuni
mari cu lungimea de aproape 60 m şi lăţimea
de 10—15 m.

Construcţii secolul XIV Construcţii secolul XV P.'x-::y| Adaosuri ultsrioare Pla nu l

cetă ţii de la Poie nari (du pă Gh . I. Ca ntac uzino , o p. c it.).

în urma investigaţiilor arheologice au apărut şi

o serie de ziduri interioare, cele mai multe clădite
o dată cu incinta. Poarta de intrare se afla lîngă
turnul pătrat, în partea de nord-vest a fortificaţiei.
în zona de nord-vest a cetăţii s-a precizat o cis-
ternă de apă, amenajată în stîncă, o dată cu zidu-
rile cetăţii. Cisterna, păstrată şi în prezent, aco-
peră o suprafaţă de cea 12 m2.
Cel mai frecvent inventar arheologic de la Poie-
nari cuprinde ghiulele de piatră. S-a descoperit şi
un vîrf de săgeată în formă de frunză, cu pedun-
cul de înmănuşare. Ceramica fragmentată provine
de la vase de uz comun : oale cu toartă, databile
la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui
următor. Reduse ca număr au fost fragmentele de
oale-borcan, iar ceramica smălţuită este destul ele
rar întîlnită. S-au mai aflat şi discuri ornamentale
smălţuite şi nesmălţuite sau de cahle de sobă, aflate
în zona turnului pătrat dimpreună cu cărămizi din-
tr-o perioadă mai tîrzie.
Cetatea a încetat să fie folosită în a doua jumă-
tate a secolului al XVI-lea.
206
I
• Observaţiile asupra sistemului de construcţie au
permis emiterea concluziei că turnul pătrat
se poate data în prima jumătate . a secolului
al XIV-lea.
Cetatea în forma ei dezvoltată — deci zidurile
şi turnurile semicirculare — se încadrează, pe baza
materialelor arheologice descoperite, Ia mijlocul
secolului al XV-lea. Faptul a fost confirmat şi prin
anumite observaţii arhitectonice : deschiderea încă-
perilor din turnuri, amenajate pentru uzul tunurilor.
Datarea la mijlocul veacului al XV-lea este întă-
rită în parte şi de tradiţia, consemnată de cronici,
referitor la ridicarea ei de către Vlad Ţepeş.
în afara celor două faze de construcţie, fortifi-
caţia a mai suferit unele modificări, databile în
prima parte a secolului al XVI-lea. Pe baza mate-
rialelor arheologice .'recoltate pînă în .prezent se
poate afirma că cetatea a funcţionat pînă cel mai
tîrziu în a doua jumătate a veacului al XVI-lea.
Construcţia a servit ca refugiu pentru domnitori,
loc de întemniţare a duşmanilor, sau de păstrare a
vistieriei.
între anii 1522—1529, fortificaţia a fost cedată
lui loan Zapolya, în schimbul cetăţilor Vinţul şi
Vurpărul din Transilvania, primite ca feude de
Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti.
După legendă, sfîrşitul cetăţii ar fi intervenit în
momentul cînd otomanii, dorind să distrugă fortifi-
caţia, au urcat tunurile în spatele construcţiei, pe
locul numit şi azi ,,sunatul turcilor", bombardînd-o
şi dărîmîndu-i zidurile.
GLOSAR

ABSIDA, încăpere semicirculară sau poligonală care măreşte

spaţiul unei biserici ; este dispusă în axul principal al
acesteia.
ACROPOLA, partea centrală, cea mai înaltă (de obicei fortifi-
cată) a unui oraş antic ; aici erau amplasate cele mai
importante edificii publice ale cetăţii (temple, al-
tare, palate ş.a.).
AJUR, decor obţinut prin perforarea unei plăci de metal,
lemn, piatră, os.
ALA, unitate de cavalerie romană din trupele auxiliare. Sol-
daţii din astfel de unităţi nu erau cetăţeni romani. Ei
purtau numele etnicului dirii care s-a alcătuit iniţial.
Efectivul soldaţilor era de 500 sau de l 000, comandaţi
de prefecţi din rangul cavalerilor.
APLICĂ, obiect ornamental executat din bronz, argint, aur sau
os aplicat pe veşminte, vase, mobilier, piese de har-
naşament.
ARCADĂ, element arhitectural format dintr«un arc şi elemente
care îl susţin (coloane, stîlpi, ziduii).
AU REPOUSEE, ciocănire, tehnică de decorare a pieselor de
metal în realizarea unui motiv prin percuţia unei plăci
de metal cu ponsoane din os sau lemn avînd vîrful
simplu plat. Procedeul se aplică la rece sau la cald.
BALISTĂ, maşină de război antică, folosită pentru lansarea de
suliţe sau de bolovani. BUTEROLĂ, capătul inferior,
modelat decorativ al unei teci de
sabie.
CANABAE, aşezare civilă existentă pe lingă un castru impe-
rial roman care are, de obicei, aspectul unei aşezări de
tip urban. Aici locuiau veterani, negustori şi meşte-
şugari ce asigurau necesităţile' trupelor staţionate în
castre, precum şi familiile soldaţilor.
CANELURĂ, element decorativ de forma unui şanţ puţin
adîncit folosit în ornarea vaselor din lut.

208
CASTRU, fortificaţia romană destinată garnizoanelor mai im-
portante. Au fost lucrate din pămînt şi din piatră şi
sînt grupate pe trasee sau limes-mi. Castrul era pă-
trat ori dreptunghiular pe fiecare latură fiind prevă-
zut cu o poartă : porta praeloria (est) porta decu-
mana (vest) porta principalis sinistra (stingă) şi dextra
(dreapta). Porţile erau legate prin drumuri. In centru
era clădirea comandantului (principia), apoi clădirile
pentru trupe, ateliere, magazii. In spatele zidurilor se
înălţa valul de pămînt (agger), iar în faţă, după o
porţiune plană (bermă), erau unul sau două şanţuri
(fossa), în colţuri, la porţi şi uneori pe laturile castru-
lui se aflau bastioane.
CATAPULTA, maşină de război antică, pentru aruncarea la
distanţă a pietrelor.
CIUBUC, ornament în relief care marchează marginile unui
perete, ale tavanului sau ale ferestrei.
CURTINĂ, segmentul unui zid de incintă cuprins între două
turnuri sau bastioane succesive. Curtinele pot fi simple
ori duble, prevăzute cu bastioane şi drumuri de strajă.
DAVA, denumire geto-dacică pentru aşezări mai importante
(de obicei întărite). DORIC, stil arhitectonic grec
caracterizat prin sobrietate şi
simplitate, avînd coloanele fără bază şi capitelele fără
ornamente.
EXCIZARE, tehnică decorativă folosită pentru împodobirea va-
selor, prin extragerea unei anume cantităţi de pastă,
locul gol fiind de obicei reumplut cu o substanţă
albicioasă.
FALERĂ, element de poboadă discoidal din metal preţios
folosit ca aplică de costum sau harnaşament.
FIBULA, obiect de podoabă (agrafă formată dintr-un picior,
arc, resort, un ac şi un dispozitiv de prindere a acului)
folosit în antichitate pentru prinderea veşmintelor. Se
lucrau din metale preţioase (aur şi argint), din aliaje
(bronz) sau chiar din fier. Adesea sînt decorate cu mo-
tive geometrice în relief şi gravate.
FRESCA, tehnică de pictură, realizată în culori de apă pe o
tencuială proaspătă special preparată. Se folosea încă
din antichitate.
FRIZA, element decorativ în formă de bandă orizontală care
înconjură faţada unei clădiri, încăperi etc.
GRAFIT, tehnică de decorare a vaselor, pictate după ardere
şi arse secundar. In urma celei de a doua arderi cu-
loarea pro'priu-zisă cade şi rămîne numai urma ei arsă
uşor pe suprafaţa iniţial lustruită a vasului.
GRAFITTI, inscripţii desenate ori scrise de obicei cu o cu-
loare roşie pe un material din ceramică sau piatră.

209
HIPOCAUST, sistem de încălzire a clădirilor romane, pe baza
aerului cald care circula prin conducte sub podele sau
în pereţi. Se folosea mai ales la băi.
IMPRIMARE, tehnică decorativă folosită pentru decorarea
ceramicii prin obţinerea unui motiv prin apăsarea unui
tipar pe suprafaţa de decorat.
INCIZARE, tehnică de ornamentare a ceramicii prin adîncirea
în pasta vasului a unor motive, cu ajutorul unui instru-
ment de os şi lemn.
,,IN SITU", termen folosit în arheologie spre a indica poziţia
originală a obiectelor descoperite în săpături.
LEGIUNE, mare unitate în armala romană (republicană şi im-
perială) ce cuprindea p în ă la începutul secolului al
H-lea e.n. 5 600 de soldaţi ca apoi numărul acestora
să ajungă la 6 800. Era alcătuită din cetăţeni romani
care după efectuarea stagiului militar de 25 ani erau
recompensaţi cu hani şi pămînturi.
LIMES, frontieră fortificată a Imperiului roman. In compo-
nenta unui limes intrau următoarele elemente : valul
(vallum), castrele (căştii), castelele (castelli), turnurile
(tunis) şi şanţul (lossa).
LUSTRUIRE, tehnică decorativă a ceramicii şi osului, obţinută
prin frecarea suprafeţei respective pentru a deveni
lucioasă.
MICROLITE, unelte din piatră cioplită de dimensiuni foarte
mici folosite în paleoliticul superior şi în perioada de
trecere la neolitic.
NAOS, încăpere ce precede altarul. De formă patrulatere
uneori are abside laterale sau este circular.
OENOHOE, tip de vas din lut, sticlă sau metal cu o singură
toartă, corpul este globular şi gîtul tubular lung.
PALISADĂ, element de fortificaţie, constituit din pari bătuţi
în pămînt, legaţi între ei cu împletitură de nuiele
umplută cu pămînt.
PATERĂ, vas ritual din metal, mai rar din lut, de forma unei
farfurii întinse, cu marginile uşor arcuite spre interior
şi cu un umbo central.
PISANIE, inscripţie sculptată în piatră, în metal, aflată pe
morminte, la intrarea într-un edificiu religios, cuprin-
zînd o invocaţie religioasă, numele ctitorului, moti-
varea zidirii sau date asupra monumentului respectiv.
PORTIC, galerie exterioară mărginită de colonade.
PRONAOS, încăperea care precede naosul de care este se-
parat printr-un perete cu uşă ori prin arcade.
TELL, termen ce indică o formă de teren artificial constituită
prin depunerile unor resturi de locuire preistorică
neolitică — culturile Boian şi Gumelniţa —• sau din
epoca bronzului cultura Glina.

210
TERME, construcţii pentru băi calde foarte răspîndite la
romani. Se compunea din mai multe încăperi : vestiar,
baia de aburi, de apă caldă, de apă rece, de apă căl-
duţă, sala pentru masaje, de gimnastică, pentru plim-
bări. Nu toate termele erau prevăzute cu încăperile
menţionate, dar aveau obligatoriu hypocaust.
TERRA SIGILLATA, ceramică romană, cu firnis roşu străluci-
tor şi decor figurat în relief.
TORSIUNE, tehnică folosită de argintari ce se compune din
răsucirea unuia sau a mai multor fire, în scopul obţi-
nerii unei torsade. Firele sint în secţiuni unghiulare
sau circulare.
TUMUL, termen folosit în arheologie pentru movile de pă-
mînt ridicate deasupra unui mormînt de incinera'ie sau
inhumatie. Uneori se compunea din piatră şi pămînt.
Se făcea în vederea protejării mormîntului.
VAL, fortificaţie de pămînt alcătuită dintr-o ridicătură con-
tinuă ce înconjoară o suprafaţă locuită sau folosită
pentru aşezarea unei trupe de războinici. Valul este
însoţit şi de un şanţ.
VILLA, locuinţă impunătoare dotată cu maximum de confort
(hypocaust, mozaicuri).
BIBLIOGRAFIE SELECTIV
Ă

ALMAŞ DUMITRU, PANAIT I. PANAIT, Curtea veche din

Bucureşti, Bucureşti, 1974.
BARNEA ION, OCTAVIAN, ILIESCU, Constantin cel Marc,
Bucureşti, 1982.
BATRlNA, LIA, BĂTRlNA, ADRIAN, Evoluţia ansamblului
fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor arheo-
logice, în „Revista muzeelor şi monumentelor", seria
„Monumente istorice şi de artă", l, 1974.
BERCIU, DUMITRU, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969.
BICHIR, GHEORGHE, Geto-dacii din Muntenia in epoca ro-
mană, Bucureşti, 1984.
BOGDAN, CATANICIU, IOANA, Muntenia în sistemul defen-
siv al imperiului romin (Teză de doctorat), Bucu--
reşti, 1980.
* * * Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice ţi ale
cercetărilor istorice din anul 1953, Bucureşti, 1954.
* * * Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheolo-
gice, Bucureşti, 1958.
CANTACUZINO I. GHEORGHE, Cetăţi medievale din Tarn
Românească (sec. XIII—XVI), Bucureşti, 1981.
COMŞA, EUGEN, Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucu-
reşti, 1974.
COMŞA, MĂRIA, Cultura materială veche românească. Aşe-
zările din secolele VIII—X de la Bucov-Ploieşti, Bucu-
reşti, 1978.
CONSTANTINESCU, NICOLAE, Note arheologice şi istorice
asupra curţii feudale de la Tîrgsor (sec. XV—XVII), în
S.C.I.V, 1969, l, t. 20.
CONSTANTINESCU, NICOLAE, Cocon/. Un sat din Cimpia
Română in epoca Iui Mircea cel Bătrin. Studiu arheo-
logic şi istoric, Bucureşti, 1972.

212
CONSTANTINESCU, NICOLAE, Cur/ea de Argeş (1200—1400).
Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984.
CHRISTESCU, VASILE, Le castellum lomain de Săpata de Jos, în
„Dacia" V—VI, 1935—1930.
CHRISTESCU, VASILE, Istoria militară a Daciei Romane,
Bucureşti, 1937.
DAICOVICIU, HADRIAN, Dacii, Bucureşti, 1976.
DAICOVICIU, HADRIAN, Dacia de la Burebista la cucerirea
romană, Cluj, 1972.
DIACONU, GHEORGHE, Tîrgşor, necropola din secolele
III—IV e.n., Bucureşti, 1965.
DRĂGUŢ, V., Dicţionar enciclopedic de artă medievală ro-
mânească. Bucureşti, 1976.
DUMITRESCU, VLADIMIR, Arta neolitică în România, Bucu-
reşti, 1968.
DUMITRESCU, VLADIM'LP.,; Arta preistorică , în }România,
Bucureşti, 1974.
FERCHE, DOLINESCU, SUZANA, Aşezări din secolele III şi VI
e.n. în Sud-V estul Munteniei. Cercetările de la
Dulceanca, Bucureşti, 1974.
FLORESCU. GR., Turnu antic de la Turnu Măgurele cerce-
tări arheologice în 1936, Bucureşti, 1936 (extras din
volumul Omagiu lui C. Kiriţescu), Bucureşti, 1936.
FLORESCU, GR., Cetatea Turnu, în „Revista Istorică Română"
XV, 1945 IV.
FLORESCU, RADU, L'art des Daces, Bucureşti, 1968.
FLORESCU, RADU, DAICOVICIU HADRIAN, ROŞU LUCIAN,
Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Bucu-
reşti, 1980.
GIURESCU, C. CONSTANTIN, Istoria oraşului Brăila. Din
cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Bucureşti, 1968.
IONESCU, DIMITRIE, Istoria oraşului Buzău, Bucureşti, 1979.
1ONESCU, GRIGORE, Istoria arhitecturii în România, Bucu-
reşti, 1963.
IORGA, NICOLAE, La Roumanie pittoresque, Paris, 1921.
IORGA, N., Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939. MAREŞ,
DINU, Olteniţa şi împrejurimile sale. Bucureşti, 1980.
MARCHITAN, LIVIU, Tezaure de argint dacice — catalog.
Bucureşti, 1976.
OLTEANU, ŞTEFAN, Societatea românească la cumpănă de
milenii (Secolele VIII—XI), Bucureşti, 1983.
PANAIT, I. PANAIT, Săpăturile de la Bucureştii Noi din 1960.
Sectorul Măicăneşti, în „Cercetări arheologice în
Bucureşti", Bucureşti, infi.l. I.

213
PANAIT, I. PANAIT, Săpăturile de la Bucureştii Moi di-i 1960.
Sectorul Alba în „Cercetări arheologice în Bucii' reşti",
Bucureşti, 1963, I.
PANAIT, I. PANAIT, Şantierul arheologic Băneasa-Străuleşti
Aşezarea ieudală, în „Cercetări arheologice în Bucu-
reşti", Bucureşti, 1965, II.
PANAIT, I. PANAIT, Complexul medieval Tjnganu. Aşezarea
ieudală, în ,,Cercetări arheologice în Bucureşti", Bucu
reşti, 1965, II.
PANAIT, I. PANAIT, Cercetări privind Turnul Colici din
Bucureşti, în „Buletinul Monumentelor Istorice", 1970
I nr. 3.
PANAIT, I. PANAIT, Cercetarea arheologică a culturii ma-
teriale a Tării Româneşti în sec. X/V în S.C.I.V T> nr. 2,
1971.
PANAIT, I. PANAIT, Hanul Manuc, în „Buletinul Monumen-
telor Istorice", Bucureşti, 1972, 2.
PANAIT, I. PANAIT, Curtea domnească din Bucureşti în se-
colul al XVI-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice,
1973, 2.
PANAIT, I. PANAIT, STEFANESCU, A. Muzeu/ Curtea Ve-
che. Palatul voievodal, Bucureşti, 1973.
PÂRVAN, VASILE, începuturile vieţii romane la gurile Dunării,
ediţia a Il-a îngrijită şi adnotată de Radu Vulpe, Bucureşti,
1974.
POPESCU, DORIN, Objets de parure gèto-daces en argents, în
„Dada" N.S., VII—VIII, 1937—1940.
PREDA, FLORENTINA, DUPOI, VASILE, Figurine de lut an.
tropomorle geto-dacice descoperite în aşezarea de la
Pietroasele-Gruiu (Buzău) în „Cri.sia", Oradea', 1970..
PREDA, FLORENTINA, DUPOI, VASILE, Monede descoperite
în aşezarea getică de la Pietroasele (jud. Buzău), în
„Studii şi cercetări de numismatică" voi. VII, 1980.
STOICESCU, N., Repertoriul bibliografic al monumentelor
feudale din Bucureşti, Bucureşti, 1961.
ŞTEFAN, GHEORGHE, Le camp romain de Drained de Sus, în
Dacia XI—XII, 1948.
STEFANESCU, ARISTIDE, Ghidul muzeelor, Bucureşti, 1984.
TOCILESCU, GRIGORE, Fouilles et recherches archéologiques
en Roumanie, Bucureşti, 1900.
TUDOR, DUMITRU, Oltenia romană, éd. III, Bucureşti, 1968.
TUDOR, DUMITRU, Oraşe tîrguri şi sate în Dacia romană,
Bucureşti, 1968.
TURCU, MIOARA, Gctu-dacii din Cir/ip'o Munteniei, Bucu-
reşti, 1976.
VLÂDESCU, CRISTIAN, Arma(a romană in Dacia interior,
Bucureşti, 1983.

214
VATĂŞIANU, V. Istoria artei icudale din Ţările Române, I,
Bucureşti, 1959.
VULPE, ALEXANDRU, Necropola hallstattiană de la Ferigele.
Monografie arheologică, Bucureşti, 1967.
VULPE, RADU, Argedava în Omagiu lui Constantin Daicovi-
ciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureşti, 1960.
VULPE, RADU, Les Gèles de la rive, gauche du Bas-Danube
et les Romains, in Dacia N.S. IV, 1960.
VULPE, RADU, Aşezări getice clin Muntenia, Bucureşti, 1966.
VULPE, RADU, Studia Thracologica, Bucureşti, 1976.
VULPE, ALEXANDRU, DRÎMBOCEANU, VASILE, Cercetări
arheologice în raza comunei Năeni (Buzău) în S.C.I.V. 32,
nr. 2, 1981.
RÉSUMÉ

L'ouvrage présente les monuments archéologiques de Mun-

tenie situés sur le parcours de six itinéraires touristiques. Le
lecteur y trouvera les plus importants témoignages de la
continuité des Roumains dans cette zone du pays et, a la
fois, leur interprétation scientifique.
L'Avant-propos aborde l'intéressant historique des recher-
ches archéologiques en Muntenie ; des recherches de vieille
tradition et dont les débuts se placent dans la première
moitié du XIXe siècle. Dans ce contexte est mise en évidence
l'activité J fd'Alexandru Odobescu considéré le ,,père de
l'archéologie roumaine", le premier archéologue roumain de
formation scientifique, ainsi que celle de Grigore Tocilescu,
le savant qui a posé les bases de l'archéologie roumaine sur
les lieux, notamment orientée vers la recherche du
Urnes transultanus et des silïons de terres rapportées/
(vallums) qui se conservent de l'Antiquité dans le centre de
la Dobroudja. On y souligne aussi l'apport de Vasile Pârvan
au développement de l'archéologie roumaine, de même que
l'activité déployée dans le domaine par loan Andrieşescu.
On relève enfin les recherches et les ouvrages de synthèse
dûs â Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Constantin Daico-
viciu, Hadrian Daicoviciu, Dinu V. Rosetti (pour le territoire
de Bucarest), Mioara Turcu, Suzana Dolinescu Perche, Gheor-
ghe Bichir, Gheorghe Diaconu, Maria Comşa, Panait I. Pa-
nait, Nicolae Constantinescu.

Le chapitre Privire spre trecutul îndepărtat (Coup d'oeil

vers le passé lointain) complète la première partie du livre
en prouvant, à partir des résultats obtenus jusqu'à ce jour
dans les fouilles archéologiques, la continuité d'habitat de

216
Id société humaine dans les parages de la Muntenie denuis
les temps les plus éloignés de l'histoire de notre pays.

Bucureştii şi împrejurimile sale (Bucarest et ses environs)

invite à visiter les monuments d'archéologie et d'architecture
de la Ville-capitale et des environs de celle-ci. Les objectifs
«/tant nombreux, plusieurs trajets touristiques sont proposés.
Ainsi : A) Le centre de la ville ; B) La zone de „Curtea
Veche" (l'Ancienne Cour) ; C) La zone de sud de la ville ;
U) Vers le nord de la ville; E) Los environs de Bucarest.
Le deuxième itinéraire Bucarest — Alexandria — Roşiori
de Vede — Turnu Măgurele traverse la région sud-ouest de
L; Plaine de Muntenie. Y sont compris les centres avec des
objectifs archéologiques, les points touristiques, les musées
d'archéologie et de numismatique. On s'arrête notamment
sur les sites tarchéologiques avec clos vestiges géto-daces
(Popeşti sur l'Argeş, Bragadiru, Albeşti, Perctu), sur les
Certifications romaines (le Limes Tarnsalutanus et le Limes
l'iitanus) et les anciens castra romains de Urliu, Perctu,
Bănoasa Putinoiu ; à retenir l'importance de la forteresse de
Turnu Măgurele.
Lo troisième itinéraire Turnu Măgurele — Zimnicea —
Giurgiu — Olteniţa —• Călăraşi longe le cours du Danube et
comprend les monuments archéologiques de différentes épo-
ques historiques. Ainsi : le site paléolitique de Cluperceni ;
néolitique de Căscioare ; géto-dace de Zimnicea, Mosti.stea,,
1 întînele, Piscul Coconi ; la forteresse médiévale de pierre
existant à Giurgiu du temps de Mircca l'Ancien et celle de
terre conservée à Frumoasa ; le village médiéval des XtV"—
XV'c siècles, d Coconi. On mentionne aussi les résultats des
fouilles archéologiques, exécutées en parallèle avec les
tra-\ aux de restauration, sur l'ensemble d'architecture de
Co-rnana. En route vers Olteniţa on rappelle les vestiges
néoli-iiquos découverts à Căscioare ainsi que les trouvailles
dos fouilles exécutées au monastère de Cătălui.
Lo quatrième itinéraire Călăraşi — Slobozia — Brăila —
Buzău parcourt l'est et le nord-est de la Muntenie où l'on
'•encontre de nombreux sites archéologiques. En s'écartant du
<•• hem in principal proposé, on relèvera le point de Sărata
Moriteoru (datant de l'âge du bronzj celui de Pietroasele
(avec son castrum romain à thermes), celui do Naieni (avec
.-on habitat et nécropole de l'âge du bronze), enfin Cîrlo-
raanesti et l'église de Bradu.

217
 L'a\ ant-dernier itinéraire (en fait le cinquième) Buzău —
Ploieşti — Sinaia — Doiceşti —• Tîrgovişle couvre la région
subcarpatique de la Muntenie avec des monuments d'archéo-
logie et d'architecture d'une valeur remarquable : Duduren.sco,
Drajna, Tinosu, Persinari, l'ensemble de Ja cour princière à
Tîrgovisto.
Avant de pénétrer dans la villc-municipe de Ploieşti,
ciiel'-lieu du département de Prahova, ou traversera Bucov où,
<j Tioca, ont été découverts des vestiges des III e et
Ville—Xe siècles, fort éloquents de la continuité et la per-
manence d'habitat des autochtones. A retenir aussi l'intérêt
des trouvailles obtenues des fouilles effectuées à Slon (15 km
au nord de Drajna) : une fortification trapézoïdale en
maçonnerie du VIIIe siècle, remplacée au siècle suivant par
une autre de pierre.
L'itinéraire se poursuit avec Filipestii de Tîrg el Filipeştii
do Pădure où se conservent les vestiges des résidences Can-
tacuzène ; a Doiceşti on trouvera les restes de l'ancienne
résidence de Constantin Brâncovcanu.
Le dernier itinéraire Tîrgovişle — Cetăţeni — Rucăr —
Cîmpulung — Piteşti —• Curtea de Argeş traverse le nord
de la Muntenie. On présente les découvertes faites â Cetăţeni
(do l'époque géto-dace et du Moyen Age), ainsi que les
résultats obtenus des fouilles exécutées sur les ensembles
d'architecture des cours princières de Cîmpulung et Curtea
de Argeş.
On relève et décrit les castra romaine situés sur l'ancien
Limes Tfansalutanus : Jidava, Purcăreni, Albota, Săpata de
Jos, Izbăşeşti et Urluieni. Un regard spécial est jeté sur
le casteUum antique, de terre, élevé à Rucăr au nord de
Cetăţeni, aussi bien que sur la fortification médiévale de
Podu — Dîmboviţa — Cetatea Oraţia, à proximité de Rucăr.
Ce dernier itinéraire à la fin des vestiges archéologiques
de Piteşti ainsi que l'ensemble monastique de Cotmeana, et
les restes de la forteresse de Poienari.
ZUSAMMENFASSUNG

Von sechs Touristentrassen ausgehend, stellt die gegenwarti-

ge Arbeit im geographischen Râura Munteniens auftretendo
archaologische Denkmăler vor. Es handelt sich uni dio
wichtigsten Belege der Kontinuiliit unserer Gegenwart in
diesem Landesteil, wobei diose wissenschaftlich interprătiort
werden.

Das Vorwort bietet einen interessanten geschichtSichon

Uberblick ùber die archaologisehe Erforschung Muntenions,
einer auf alter Tradition fuBenden Forschung, deren Anfănqe
in dio erste Hălfte dos vorigen Jahrhundcrts zurùckgehen.
Dubei vn'rcl das archăologischo Wirken dos „Vators dor
rumâni schen Archaologie" und crslon wssenschafiHch
geschultcn rumânischen Archaologen, Alexandru Odobescu
und fias Grigore Tocilescu's herausgearbeitet, fier die Grun.'l-
lagen dor rumânischen Archdoîogiewissenschaft innerhal 1 )
der Feldîorsclningen Icgtc, die sich auf don Limes transaki-
tanus und die antiken Erd\vallo dor Mitlcldobrudscha kon-
zentrierten.
Dcsgleichen hebt die Arbeit den Beitrag Vasilo Pârvans
7ur Entfaltung der rumânischen Archaolcgie hervor und bo-
handclt die Leistungen loan Andrieţescu's auf diesem Gebiet.
Beachtung iinden auch die von Radu Vulpe, Vladimir Du-
mitrescu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Dinu V.
Rosetti (hinsichtlich der Umgebung Bukarests), Mioara Turcu,
Suzana Dolinescu-Ferche, Gheorghe Bichir, Gheorghe Diaco-
nu, Maria Comşa, Panait I. Panait, Nicoiac Constantinoscu aus
gearboiteten Synthesestudien.
Das die Privire spre trecutul îndepărtat (welter zuriicklio-
gende Vcgangenheit betreffende Kapite!) ercjanzt den erstcn

219
 Teii dor Veroffentlichung, da mân darin, aufgrund bis heuîr
erlangter archăologischer Ergebnisse, die betontc Kontiuuitât
und Einheitlichkeit der Besiedlung muntenischcr Landstrichc
clurch menschliche Cemeinschaften, aus ălteston Elappoa
unsercr Landesgoschichtc bcloqt.

Bucureştii şi împrejurimile sale (Bukarcst und seine Um-

gcbung) lădt zur Bosichtigung der archăologischen und
architektonischen Denkmăler Bukarest und dessen Umgcburir;
ein. Der bcachtlichen Monge derartiger Objekte wegen e;;i-
pfiehlt man mehrero Touristentiassen und z\var : A) im
Stadtkorn 1 ; B) in <ler Umgcbung des Alton Hofes ; C) in
Stùdteil der S'tadt ; D) im Nordicii derselben ; E) in d°--r
Unigebung des Hauptstadt.

Die zweitc Route Bukarest — Alexandria — Roşiori de Vede —

Turnu Măgurele verlăuft durch den Sudwestteil des
nmntenischen Flachlandes. Sic beruhrt Ortschaften mit
archăologischen Sehenswiirdigkeiten, Touristikpunkten, ohru>
dabei archăologische oder numismatische Musealsammlungoii
unbeachtet z u lassen. Das Kapitel behandelt Funclstellen, die
getisch-dakische Zeugnisse ergaben (Popeşti pe Argeş, Bragn-
diru, Albeşti, Peretu), romischc Bclestigungsanlagcn : Lim^s
Transaliitanus, Limes Alutanus, die romischen Castra vor,
Urluiu, Pcrelu, Bănoasa, Putineiu, ohno etwa die Bedsutuii'.ţ
der Burg von Turnu Măgurele zu vcrnachiassigen.
Die dritto Route Turr.u Măgurele — Zimnicea — Giurgiu —
Olteniţa — Călăraşi folgt dem Uonaulauf und beruhrt archao-
logische Denkmăler aller Epochen : Altsteinzeit (Ciuperceni),
Jungsteinzeit (Căscioare), gotisch-dakischc Zcit (Zimnicea,
Mostiştea, Fîntînele, Piscul Coconi), die aus Stoinmaucrwork
errichtete Burg von Giurgiu aus der Zeit Mircea's des Alton
und die Erdburg, die man bei Frumoasa freilegte, sowie das
bei Coconi erforschtc, dem XIV.—XV. Jh. angehôrendo
mittelalterliche Dorf. .Erwăhnung findcn auch die Ergebnisso
der mit den Restaurienungsarbeiten am Architektur-kcmplex
von Comana zusaramcnhăngcnden archăologiskhen Untersu-
chungcn. In Richtung Olteniţa behandelt mân auch dif
jungsteinzeitlichon Funde von Căscioare und die Résultat?
der beim Kloster Cătălui ausgeîuhrten Forschungen.

Die năchste Trasse Călăraşi — Slobozia — Brăila — Buzău

durchlă'uft den Ost- und Nordostleil Muntcniens und beruhrt
cine Reihe archăologischer Fundstellcn. Dabei weicht mân
auch vom Wege ab, um gewisse Punkte von Bedeutung 7.u
beschreiben, wie etwa : Sărata Monteoru (Bronzezcit). Pio-

220
troasele (Castrum und Thermen), Năicni (Siedlung und Grăber-
îeld aus der Bronzezeit), Cîrlomăneşt und die Kirke von
Bradu.

Die vorletzte Route — Buzău — Ploieşti — Sinaia — Doi-

ccşti — Tîrgovişte umfafit den Vorkarpatcnbereich Munte-
niens, wo man in wissenschaftlicher Hinsicht besonders
wertvolle archăologische und architektonische Denkmiilcr
foststollte und zwar : Budureasca, Drajna, Tinosu, Persinari,
vvie auch die Wojwodalresidenz von Tîrgovişte.
Ehe wir den Vorort des Kreises Prahova, also das Muni-
zipium Ploieşti beruhren, stofJen wir auf Bucov, wo im Flur-
teil Tioca Funde aus dem III. und VIII.—X.Jh. u.Z. zutage-
gefordert wurden, die die ununterbrochcne Kontinuitat der
einheiraischen Bevolkerung wiederspiegeln. Von Intéresse sincl
ouScrdem auch die Ergebnisse der bei Sîon (15 km nôrdlich
\ on Drajna) ausgefûhrten Grabungen, wo eine dem VIII. Jh.
angehorende trapezformige und aus Bachsteinen errichtete
Befestigungsanlage freigelegt wurde, die i m folgenden
Jahrhundert duch Steinmauren ersetzt wurde.
Die Fahrt verlauft weiter ûber Filipcstii de Tîrg und Fili-
poştii de Pădure, wo sich die Uberreste der Residenzen der
Familie Cantacuzino und Schliefilich nach Doiceşti zum einsti-
c;on Bos'tz Constantin Brîncoveanu's.
Die letzto Trasse Tîrgovişte — Cetăţeni — Rucăr — Cîm-
pulung — Piteşti — Curtea de Argeş, elurchmifit den Nordteil
Munteniens. Von den bei Cetăţeni entdeckten gctisch-daki-
srhen und den feudalen Funden a'ogesehen, veranschaulicht
in u n die bei der Untersuchung der HoihaHungen von Cîmpu-
Hing und Curtea de Argeş erlangten Ergebnisse.
Angefuhrt und beschrieben werden auch die rômischen
Kustra entlang des Limes Transalutanus, d.h. : Jidava, Pur-
căreni, Albota, Săpata de Jos, Izbăşeşti und Urluieni, ohne
daB dabei das bei Rucăr, nôrdlich von Cetăţeni, aus Erdreich
errichtete Castellum und die bei Podu Dîmboviţa, nahe hei
Rucăr freigelegte mittelalterliche Befestigungsanlage — die
Burg Oraţia — vernachlăOigt worden wăre.
Zum Abschlufi der Trasse werden die archăologischen
Funde von Piteşti, dar Klosterenscmblc- von Cotmeana und
die Burg Poienari beschrieben.
CUPRINS

CUVlNT ÎNAINTE............................................................ 5
PRIVIRE SPRE TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT...................... 15
B U C U R E Ş T IIşi ÎM P R E J U R I M I LSEA L E............................. 3-1
A. In centrul Capitalei......................................................... 3S
1. Muzeul de istorie al Republicii Socialiste Ro
mânia .................................................................... 3S
2. Stavropoleos................................................................. 41
3. Colecţia do antichităţi dacoromâne şi numis
matică ...................................................................... -1-
B. Zona Curţii Vechi............................................................ -H
1. Muzeul de istorie si artă al municipiului Bucu
reşti ......................................................................... -H
2. Ansamblul arhitectonic Colţea................................. -O
3. Hanul Mantie............................................................. -i'J
4. Muzeu! Curtea Veche — Palatul voievodal . . 50
C. Sudul Bucureştilor............................................................ 53
1. Dealul Patriarhiei........................................................ 53
2. Complexul feudal Radu Vodă................................. 5-1
3. Foişorul Mavrocordatilor.......................................... 55
D. Spre nordul Capitalei....................................................... 57
1. Tînganu......................................................................... 57
2. Cernica................................................................., . 5$
3. Pantclimon.................................................................... 59
4. Fundcnii Doamnei....................................................... 02
5. Palatul Ghica Tei....................................................... 63
6. Plumbuita...................................................................... (H
7. Bucureştii Noi............................................................. 66

222
 8. Străulcşti . .
9. Chitila . . .
10. Măncşti-Buftea

E. In împrejurimile Bucureştilor . . 70
I. ÎN PARTEA DE NORD-EST . 70
1. Snagov.......................................... 70
2. Căldăruşani ............................ 71
II. IN PARTEA DE NORD-VEST 71
1. Stoencşti 71

2. Potlogi...........................................

BUCUREŞTI — ALEXANDRIA — ROŞIORI DE VEDE

— TURNU MĂGURELE........................................................ 7
1. Bragadiru...................................................................... 6
2. Popeşti ................................................................ 7
3. Alexandria.................................................................. 6
4. Brazda lui Novac de Sud.........................................
5. Limes Transalutanus

6. Limes Alutanus....................................................
7. Dulceanca.....................................................................
8. Albeşti......................................................................
9. Vedea ....................................................................
10. Perctu.......................................................................
11. Roşiori de Vede...................................................
12. U r lui..............................................................................
î 3. Gresia...........................................................................
l l. Bănoasa.........................................................................
1,3. Putinciu
.............................................................................................
16. Turna Mûgurcfc ...................................................

TURNU MĂGURELE — Z1MN1CEA GIURGIU — OL-

TEN1ŢA — CĂLĂRAŞI . . . . 97
1. Ciupcrrcni.............................. 9
2. Poiana-Flămjnda . . . . 7
3. Fîntînde ................................... y
4. Zimnicea.................................. s v
5. Frumoasa................................. 8
6. Pietroşani................................. 9'J
7. Găujani..................................... 102
8. Ma/u......................................... 10-
9. Slobozia.................................. 1
10. Giurgiu..................................... 10-1
11. Comuna.................................... lO.î
12. Prundu 10?
10.î
13. Greaca...................................... l
13
1H
r
2o
^t.
 14. Hères//........................................................................... 115
15. Cdscjoarcle.................................................................. 116
16. Olteniţa ,..................................................................... 117
17. Spantov......................................................................... 124
18. Cliiselct......................................................................... 125
19. Mmăstirca.................................................................... 125
20. Sultana.......................................................................... 126
21. Cocon/........................................................................... 126
22. Piscul Coconi.............................................................. 128
23. Calarăţi......................................................................... 128
CĂLĂRAŞI — SLOBOZIA — BRĂILA — BUZĂU . . 132
1. Slobozia ................................................................. 132
2. Piscul Grăsani............................................................ 132
3. Brăila ....................................................................... 134
4. Buzău............................................................................. 141
5. Sărata-Monteom.......................................................... 145
G. Pietroasele.................................................................... 146
7. Pietroasele — ,,Gruiul Dării".............................. 148
8. Năcni........................................................................... 149
9. Brac/u............................................................................ 149
10. Cîrlom'mc-ftî............................................................. 151
BUZÂU — PLOIEŞTI — SINAIA — DOICESTI —
TÎRGOVIŞTE .................................................................... 152
1. Budurcasca................................................................... 152
2. Buc w............................................................................ 152
3. Ploieşti.......................................................................... 153
4. Dra/na ..................................................................... 156
5. Slo n................................................................................ L5S
6. Mălaie ţ t i.................................................................. 159
7. Tinosu........................................................................... 159
8. Tîrgşor.......................................................................... 161
9. Filipcşlii de Tlrg.......................................................... 166
10., Filipeştii de Pădure................................................. 167
11.Sinaia ............................................................................ 167
12.Doiccsti......................................................................... 167
13.Tlrgovjşfe ............................................................................ 168
14.Moryoşanf...................................................................... 177
15.Persinari ................................................................. 178
T L R G O V I Ş T—
E C E T Ă Ţ E N—
I R U C Ă R— C I M P U
-
L U N G — P' I T E Ş T —
I C U R T E AD E A R G E ......................
Ş 179
1. Cetăţeni........................................................................ 179
2. Rucâr............................................................................. 181
3. Por/u Dîmboviţei — Cetatea Oraţia....................... 182
4. Cîmpiilung ........................................................... 184

224
 :,. Jictuva................................................................................... 190
G. Purcăicni............................................................................. 192
7. Piteşti ............................................................................ 192
8. Cofmcano............................................................................ 195
9. Albota .................................................................................. I9fi
10. Săpata c/c Jos.................................................................... 196
11. Izbăşcşti ...................................................................... 199
12. Urluicni................................................................................ i 99
13. Curtea ci c Argeş............................................................... 201
M. Poicnari................................................................................ 20-!

GLOSAR........................................................................................... 20S
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA...................................................... 212
RESUME........................................................................................... 216
 Redactor: MIRA! STRATUI.AT
Tehnoredactor : ECATCRINA ALBICÎ

Bun do tipar: î? octombrie 1985 Coli

c3e tipar : 0,5 -[- 40 pag. plante 4- l hctrtd

Tiparul executat sub comanda nr. ?0

^ilavcl" str. Fabrica de chibrituri.
nr. 9—11. Bucureşti
Kepublica Socialista Fiomânia