1 - Antigenul

Definitie: Antigenul (Ag) este orice substanta nonself de origine exogena sau endogena, care se
caracterizeaza prin proprietatea de a interactiona specific cu:

a) receptorii antigenici solubili (anticorpii sau imunoglobuline);

b) receptorii antigenici limfocitari, indiferent daca in vivo (in organism) aceasta este capabila sau
nu sa genereze sau se declanseze un raspuns imun (RI) (umoral sau celular).

Nu poate fi inclusa categoria superantigenelor (sAg), pentru ca nu sunt antigene, ci imunomodulatori.

In cazul Ag, nu conteaza foarte mult structura propriu-zisa a acestora, ci conformatia spatiala, intrucat se
leaga de receptori prin compatibilitate.

Astfel, atunci cand Ag ajunge in organism (in vivo), se va atasa de un receptor antigenic solubil (Ac sau
Ig), care prezinta situsul combinativ pentru Ag. Acest situs este situat strict la capatul N-terminal al
receptorului. Se formeaza astfel complexul imun Ag-Ac, care este forma cel mai des intalnita. Complexele
imune Ag-Ac sunt solubile si nu raman ca atare in organism. Acestea sunt prezentate unui macrofag, care
prezinta la suprafata celulara diversi receptori capabili sa angajeze legaturi cu complexe imune. Dupa formarea
legaturii dintre complexul imun Ag-Ac si receptorul de pe suprafata celulara a macrofagului, complexul este
endocitat si distrus in compartimentul lizozomal al macrofagului. Se lizeaza atat anticorpul, cat si antigenul,
pana la stadiul de aminoacizi. Distructia are semnificatia de a indeparta Ag.

Prin urmare, Ag trebuie transformat intr-o forma adecvata indepartarii lui, adica in forma de complexe
imune, fiind singura forma in care Ag poate fi indepartat.

Antigenul se mai poate lega de receptori antigenici limfocitari, pentru care limfocitul (B sau T) prezinta la
suprafata celulara astfel de structuri, denumite BCR sau TCR (B cell receptor, T cell receptor). Acesti receptori
antigenici limfocitari prezinta, la randul lor, situsuri combinative pentru Ag. Odata cu formarea legaturii Ag-
receptor, se transmite un stimul activ, care se transmite de-a lungul situsului Ag si determina activarea
metabolica a limfocitului.

In final, Ag elicita un raspuns imun, care poate fi de tip umoral (determina secretie de Ac) sau celular.

Ag are doua proprietati definitorii:

1
 a) SPECIFICITATEA reactia pe care Ag o da cu receptorul antigenic, indiferent daca sunt solubili
sau nu;

b) IMUNOGENITATEA capacitatea Ag de a elicita un RI (celular sau umoral).

O a treia proprietate a antigenului este CARACTERUL NONSELF. Important de retinut este ca Ag se

defineste doar dupa proprietatile lui.

Ag poate avea dubla origine:

a) exogena;

b) endogena.

Antigenele exogene se impart, la randul lor, in:

1. Ag bacteriene pot fi prezente in capsula sau in membrana (LPS lipopolizaharidele sau

endotoxinele, care sunt cele mai importante din punct de vedere patogenic), pili, fimbrii, flageli, alte
componente;

2. Ag virale ADN, ARN, alte componente virale;

3. Ag parazitare atat in cazul parazitilor unicelulari, cat si in cazul parazitilor pluricelulari; Ag se

afla fie in invelisul extern, fie in organite, fie in secretii in special de natura proteica;

4. alergenele polenul, praful de casa (mediu pentru acarieni, acestia fiind de fapt sursa de
alergene), diverse alimente, medicamente peniciline etc.)

5. varia.

Antigenele endogene pot fi:

1. autoantigenele orice organism normal produce continuu cantitati foarte mari de autoantigene,
care nu declanseaza RI pentru ca nu au contact cu sistemul imun (SI), datorita existentei unor bariere
morfofunctionale ce impiedica (...) Ag in SI. Patologic, insa, ca urmare a alterarii sau ruperii barierelor
morfofunctionale, are loc contactul Si cu autoantigenele, rezultatand o reactie fata de propriile structuri ce duce
la aparitia bolilor autoimune;

2. antigenele tumorale/canceroase orice organism normal produce aproximativ 200-400 celule

tumorale in 24h. Acestea sunt rapid recunoscute si eliminate de Si, dupa prezenta pe suprafata lor a Ag specifice
(tumorale), astfel incat sunt lizate pe masura ce apar. Procesul de lizare, distrugere a acestora se numeste
supraveghere imunologica tumorala.

2
 CARACTERELE ANTIGENELOR

I. SPECIFICITATEA

Specificitatea este o proprietate obligatorie a oricarui Ag. Ag au o specificitate dubla.

In primul rand, Ag au specificitate de reactie, in alte cuvinte, complexul Ag-Ac are consecinte diferite in
vivo si in vitro. In vivo, se transforma Ag in complex(e) imun(e), acestea reprezentand forma singulara sub care
Ag este indepartat. In vitro, se folosesc pentru identificari. Fie se cunoaste Ag, fie se cunoaste Ac. Cele doua
sunt dispersate pe o placa Petri in godeuri (sunt solubile, prin urmare se disperseaza in mediul de agaroza, pana
in punctul in care conflueaza si formeaza complexe imune Ag-Ac, care precipita, intrucat sunt insolubile).

In al doilea rand, Ag au specificitate de raspuns. In vivo, Ag stimuleaza doar limfocitele Ag-specifice si

declanseaza un raspuns imun, la randul sau specific. Nu orice limfocit este stimulat de Ag.

II. IMUNOGENITATEA

Spre desebire de specificitate, imunogenitatea este o proprietate facultativa. Sunt situatii in care raspunsul
imun ori lipseste, ori este inhibat. Aparitia unui raspuns imun este conditionata de:

a) natura sau structura Ag inductor;

b) tipul de limfocit T imunoreglator (imunomodulator) stimulat in etapa de initiere a raspunsului

imun.

Astfel, se descriu urmatoarele situatii:

1. Antigenul are GM mica sau foarte mica, avand o structura foarte simpla.

In conditii de repaus, limfocitul expune receptorii antigenici dispusi dispers sau difuz pe intreaga
membrana celulara. Are loc recunoasterea Ag pe suprafata limfocitului specific, prin urmare membrana celulara
este invelita de complexe Ag-receptor antigenic. Apar, in urma formarii acestei legaturi, stimuli activatori care
se transmit centripet, insa nu are loc activarea limfocitului pentru ca stimulii sunt miniaturali si se exercita la
distante foarte mari, astfel incat nu se insumeaza. Ca atare, nu se activeaza, deci nu se genereaza un raspuns
imun.

3
 Teoretic, limfocitul ar fi putut fi activat daca toate cuplurile Ag-Rag ar fi fost concentrate la nivelul unei
arii restranse, astfel incat stimulii activatori s-ar fi insumat, ins simplitatea structurii nu permita o asemenea
activare. Aceste antigene sunt haptenele.

Haptenele se definesc ca Ag cu greutate moleculara (GM) mica, ce se caracterizeaza prin specificitate, dar
nu si prin imunogenitate. Se mai numesc antigene incomplete.

2. Antigene complete sunt antigene cu structura foarte complexa si GM mare. De principiu, sunt
constituite dintr-o structura de baza foarte complexa complexa (de obicei, proteica), care se numeste carrier.
De carrier se ataseaza mici structuri antigenice (identice intre ele sau diferite intre ele), numite traditional parte
haptenica.

Cand Ag complete intra in contact cu limfocitul, are loc reactia Ag-RAg, iar datorita structurii cuplurile
Ag-RAg sunt toate concentrate intr-o arie restransa a ariei membranare (se numeste calotarea receptorului sau
cross-linkage), concentrare de care este responsabila carrier-ul. Apar stimulii activatori, care sunt tot miniaturali,
insa se insumeaza si rezulta un stimul activator rezultant, capavil sa activeze limfocitul. Aparitia unui raspuns
imun, insa, este conditionata de tipul de limfocit imunoreglator stimulat in etapa de initiere.

Imunogenele sunt antigene complete care genereaza raspuns imun celular sau umoral, ca urmare a
stimularii limfocitului Th (T helper).

3. In al treilea caz, Ag urmeaza aceleasi etape precizate anterior. Stimulii miniaturali se exercita in
apropiere, se insumeaza si formeaza un stimul activator care determina activarea limfocitului, insa raspunsul
imun poate sa nu apara.

Pot fi activate limfocitele Ts (supresoare) sau Treg (reglatorii) in etapa initiala, prin urmare RI nu apare,
desi limfocitul a fost activat. Limfocitele Ts sau Treg elibereaza anumiti factori care inhiba limfocitul B sau
lifocitul Tc, astfel incat are loc inhibitia activa a raspunsului imun asteptat.

Aceste antigene se numesc tolerogene. Sunt tot antigene complete si se prezinta sub aceeasi forma
structurala ca imunogenele (carrier si parte haptenica), insa inhiba raspunsul imun.

III. CARACTERUL NONSELF

1. Niciun antigen, indiferent de natura lui nu contine in structura lui vreun marker de self sau
nonself;

2. Structurile nonself sunt recunoscute la normal, pentru ca organismele noastre contin in stare
activa doar limfocite anti-nonself, intrucat limfocitele anti-self sunt inhibate sau cel mai frecvent deletate
intratimic sau in maduva osoasa hematogena (MOH) prin procesul de toleranta imunologica innascuta.
4
 Ca atare, limfocitele organismului fiind anti-nonself, recunosc Ag care prin definitie sunt non-self.

3. Antigenele nonself (majoritatea sunt proteice) sunt structuri produse de catre gene omoloage cu
diferente structurale mari intre ele. Genele sunt identice intre ele, ca specie (om-om).

De exemplu, albumina umana este generata de aceeasi gena la om. Prin urmare, un transfer de albumina
de la un om la altul nu va genera un raspuns imun, insa daca se transfera albumina de la om la soarece,
albumina va fi considerata nonself si va genera un raspuns imun.

Nonselful, insa, e produs si de organism. Defectele genetice care apar la nivelul glicoproteinelor de
aderare, de exemplu, vor determina sinteza unor glicoproteine diferite structural si probabil si functional, prin
urmare devin glicoproteine nonself.

IMUNOGENITATEA sau DECLANSAREA RASPUNSULUI IMUN

Imunogenitatea este un proces complex care trece prin 3 etape:

1. selectia de catre antigen dintr-un repertoriu preexistent de limfocite doar a acelora care sunt Ag-
specifice, adica expun pe membrana receptori complementari pentru Ag inductor.

Antigenele ajung in organele limfoide secundare (ganlgionii limfatici si splina, preponderent ganglionii
limfatici), unde intra in contact cu milioane (sau miliarde) de tipuri diferite de limfocite.

Presupunand ca limfocitele sunt de tip B, diferite intre ele, pentru ca exprima RAg cu situsuri combinative
pentru Ag foarte diferite. Ag va veni in contact cu toti RAg, insa RAg ale limfocitelor B a si c nu pot recunoaste
Ag pentru ca intre conformatia spatiala a Ag (sau determinant antigenic) si cea a situsului combinativ pentru
antigen exista o nepotrivire totala de forma. RAg b este singurul care are situsuri combinative pentru antigen
complementare pentru Ag, atunci LBb este limfocit Ag-specific. Aceste limfocite nu sunt limfocite individuale,
ci sunt reprezentantii unor familii (populatii) celulare numite clone.

Toate limfocitele une singure clone recunosc un singur tip de antigen.

Astfel are loc selectia clonala prima etapa a imunogenitatii. Selectia clonala este realizata de antigen
si poate avea loc doar daca limfocitul se afla in repaus, adica in etapa G0 a ciclului mitotic;

2. activarea clonala si transformarea blastica cuplarea antigenului de receptor determina

transmiterea unor stimuli activatori care vor stimula limfocitul, acesta isi va modifica aspectul morfologic si
functional si se va transforma in limfoblast, iar apoi in limfocit activ de dimensiuni mari, cu citoplasma
abundenta. Aceste faze au loc in etapa de interfaza, cu subfazele G1, S si G2. In etapa M (metafaza) are loc
diviziunea celulara propriu-zisa a limfocitelor activate.

5
 3. toti limfoblastii care depasesc etapa G2 a ciclului mitotic ajung in etapa M (metafaza) sau de diviziune
mitotica. Dintr-un limfoblast se formeaza 2 limfoblasti, acestia se divid la randul lor de n ori. Prin urmare,
exista o crestere marcata a numarului de limfocite per clona specifica.

Are loc etapa de expansiune clonala, care conduce la generarea unui raspuns imun excesiv in raport cu
gradul stimularii antigenice. In calitate de plasmocite, limfocitele vor genera cantitati foarte mari de anticorpi.

Acest raspuns excesiv este important pentru ca:

a) anticorpii care rezulta la nivel ganglionar sunt lansati api in circulatie, de unde
difuzeaza in intrec LEC (omul are in jur de 15-16 L LEC), indiferent unde a patruns Ag (portile de intrare tipice
sunt tegumentul, epiteliul bronsic si epiteliul digestiv), astfel incat antigenul sufera un proces de dilutie. In final,
la locul antigenului trebuie sa existe cantitati suficient de mari de anticorpi pentru ca raspunsul imun sa fie
eficient.

Toti acesti anticorpi fixeaza toata cantitatea de Ag.

b) in conditii de repaus, numarul de limfocite per clona este intotdeauna foarte mic. Se
apreciaza ca o clona de limfocite contine intre cateva sute si cateva mii de celule. Clonele sunt foarte mici ca
dimensiuni pentru ca trebuie sa existe acelasi numar de clone limfocitare cate Ag exista (se apreciaza o valoare
intre 108-1017 Ag, deci tot atatea clone limfocitare B, T).

Toate celulele apartenente unei clone sunt dispuse dispers in organism (ganglioni cervicali, mediastinali
etc.), prin urmare, la contactul cu Ag, raspunsul imun se vazeaza pe stimularea unui numar mic de limfocite
apartenente clonei specifice. Ag care declanseaza RIU trecand prin cele 3 etape sunt imunogenele.

Imunogenele sunt, din punct de vedere biochimic:

a) proteine (cea mai mare parte);

b) glicoproteine;

c) fosfolipide;

d) oligozaharide;

e) acizi nucleici sau fragmente de acizi nucleici;

f) varia.

Dupa mecanismul lor de declansare a RI, se impart in doua categorii:

1. antigene timoindependente declanseaza numai RIU, ca urmare a stimularii directe a

limfocitelor B, nefiind necesara si prezenta si activarea limfocitelor Th. Sunt rar intalnite in natura;

2. antigene timodependente declanseaza fie RIU, fie RIC, ca urmare a initierii unei cooperari
celulare la care este absolut necesara prezinta si activarea limfocitelor T helper.
6
 Antigenele la care se va face referire apartin acestei categorii.

CONDITII DE IMUNOGENITATE ALE ANTIGENELOR TIMODEPENDENTE

1. declansarea raspunsului cu atat mai intensa cu cat caracterul nonself al lor este mai
pronuntat.

In cazul Ag proteice (majoritare), sunt percepute ca nonself de catre sistemul imun (SI) daca provin din si
patrun in organisme diferite genetic intre ele (bacterii vs om, de exemplu), respectiv diferite filogenetic;

2. Ag trebuie sa aiba greutate moleculara mare;

3. Ag trebuie sa aiba structura complexa (antigenele care cuprind in structura aminoacizii

aromatici au complexitate mai mare);

4. Ag trebuie sa fie o substanta procesabila in APC (antigen-presenting cells);

5. reactia are o intensitate variabila fata de Ag, in functie de varietatea (haplotipul) MHC
(HLA).

Antigenele timodependente sunt endocitate de APC, ajungand in compartimentul lizozomal al acestora,

unde vor fi fragmentate in epitopi (fragmente antigenice mici) si vor fi prezentate structurii de MHC II, de la
suprafata APC. Odata cuplat epitopul cu molecula de MHC II, celula APC se va lega fie de un limfocit B, fie de
un limfocit T citotoxic, prin intermediul moleculei MHC II. Legatura cu limfocitul va determina apoi fie un
RIU, fie un RIC.

SOARTA IMUNOGENELOR IN ORGANISM

Antigenele timoindpeendente au traiect intratisular pana in circulatia limfatica, de unde vor ajunge in
organele limfatice secundare (in mod special, ganglionii limfatici), in aria burso-dependenta a acestora. Vor
stimula direct limfocitele B, iar de aici pot induce un RIU.

De cealalta parte, Ag timodependente sunt endocitate de APC, apoi fragmentate in compartimentul

lizozomal in epitopi. APC-ul strabate circulatia limfatica si ajunge in aria timo-dependenta a organelor limfatice
secundare (ganglion). Aici, APC se va atasa prin molecula MHC II, care a legat epitop, la un limfocit T helper.
Limfocitul T helper, prin cooperare, fie va stimula un limfocit B, fie un limfocit Tc, determinand astfel RIU sau
RIC.

2 - APC
7
 APC sunt celule ce joaca un rol esential pentru declansarea sau initierea in organele limfoide
secundare (OLS) (ganglioni, splina) a unor raspunsuri imune umorale, respectiv celulare fata de
antigenele timodependente (majoritare) prezente intratisular fie din sursa exogena, fie din sursa
endogena.
Din punct de vedere imunologic, tesuturile sunt parenchime care se asociaza cu circulatia sangvina si
cu circulatia limfatica.
Limfocitele circulante sunt limfocite in trecere, in pasaj intre statii (ganglioni sau splina). Acestea pot
stationa in ganglioni un timp scurt, in asteptarea antigenelor.
Limfocitele de la nivelul ganglionilor sunt reprezentante ale tuturor clonelor, indiferent de tipul lor
(limfocite B, Th sau Tc). Acestea nu sunt limfocite circulante si raman timp indelungat in ganglioni.
Separarea intre cele doua tipuri de limfocite este relativa pentru ca antigenele declansatoare patrund in
lichidul interstitial (spatiile interstitiale, mai exact), raspandindu-se, urmand cursul lichidului interstitial si
antrenand Ag pe anumite circuite.
Lichidul interstitial ajunge in spatiul interstitial din circulatia sangvina, in urma actiunii unor forte
exercitate la nivelul capatului arteriolar al capilarului (presiunea hidrostatica etc.), unde extravazeaza, ajunge in
spatiul interstitial., iar apoi reajunge in capilar (la capatul venos al acestuia) si astfel poate antrena Ag inspre
capilar. Acest lucru nu se intampla, nici limfocitele B nu extravazeaza, iar limfocitele Th si Tc pot
extravaza doar in condtii speciale (rupturi sau alterari ale peretelui vascular), astfel inca nu are loc vreun
raspuns imun.
Drenajul lichidului interstitial pe cale limfatica este principala cale de contact antigen-limfocit, prin
urmare calea de formare a raspunsului imun. Lichidul interstitial ajunge in spatiul interstitial, apoi va fi drenat
in ganglioni, astfel in cat are loc contactul dintre Ag si limfocitele aflate ganglionar. Dezavantajele acestei cai
sunt:
1. este in general o cale lunga sau foarte lunga unele Ag se pot pierde, raman sechestrate
intratisular, astfel incat putine antigene raman intraganglionar;
2. Ag sufera dilutie in lichidul interstitial local;
3. Ag care ajung in ganglioni pot stimula direct limfocitele B, dar niciodata limfocitele T, indiferent
care ar fi acestea;
4. nu toate Ag declansate sunt Ag mobilizabile. De exemplu, Ag tumorale (sunt expuse pe suprafata
celulelor tumorale si sunt imobile) sau autoAg;

APC au trei caracteristici importante:

1. capteaza Ag declansator din spatiul interstitial;
2. le transporta din ganglionul loco-regional in forma concentrata;
3. ajunse la nivelul ganglionilor, incep sa prezinte Ag transportate pana aici intr-o forma
adecvata, adica in cantitate suficient de mare si ulterior prelucrarii (procesarii) antigenelor. Astfel se vor
activa fie limfocitele B, fie limfocitele T si vor declansa un raspuns imun umoral, respectiv un raspuns imun
celular.
Prezenta APC in etapa de initiere a raspunsului imun este esentiala.

In functie de eficienta lor, APC se clasifica in:

a) APC profesionale : macrofage, celule dendritice, limfocite B (in anumite conditii, pot indeplini
functia de APC);
b) APC ocazionale: daca participa la raspunsul imun, ar putea evolua spre un RI patologic; PMN
in special neutrofile, celule endoteliale, celule epiteliale; de obicei, sunt raspunsuri imune deviate.

APC PROFESIONALE

8
 MACROFAGELE

Macrofagele sunt celule produse in maduva osoasa hematogena (MOH) sub forma de elemente
nematurate, respectiv monocite. Acestea, la randul lor, dupa un scurt tranzit circulator de 24-36 h (maxim),
trec intratisular sub actiunea unor factori chemotactici (acestia atrag monocitele intratisular si le activeaza
intens, astfel incat monocitele se transforma in macrofage, care devin macrofage activate). Macrofagele
activate indeplinesc functia de APC, trecand obligatoriu prin 5 etape:

1. captarea Ag declansator:

a) macrofagele capteaza doar Ag corpusculate bacterii, virusuri, paraziti unicelulari, celule

sangvine sau somatice devenite antigenice (fie pentru ca devin celule canceroase, fie sunt implicate in procese
autoimune, fie ca sunt colonizate bacterian infectate). In schimb, macrofagele nu capteaza niciodata Ag
solubile (este o functie indeplinita de limfocitele B);

b) captarea de catre macrofage este un proces mediat de receptori;

c) captarea este proces imunologic nespecific.

Bacteriile sunt capatate in doua stari cel mai frecvent, macrofagele capteaza Ag corpusculare
opsonizate, invelite prin opsonine (factori solubili imunologici care favorizeaza captarea si fagocitarea Ag; sunt
opsonine ale complementului si anticorpi).
Opsonine ale complementului sunt componenta C3b. C3b rezulta din liza partiala a C3. Liza are loc
in urma functiei permanente, continue a caii alterne a complementului si anume generarea permanenta in
lichidul interstitial a unor cantitati mici de C3b.
C3b are ca particularitate deosebita faptul ca, odata generat, nu ramane niciodata in stare solubila, ci
are tendinta pronuntata de a se depozita pe membrana celulara. Nu se depune niciodata pe membrana self
(sunt protejate anticomplement). In schimb, C3b, se depoziteaza pe membrane nonself. Membrana
macrofagelor este self, prin urmare este protejata anticomplement, spre deosebire de membrana bacteriana
(nonself), care nu are aceasta protectie, deci C3b se va depozita in abundenta pe membrana bacteriana, formand
un strat continuu, invelind membrana bacteriana. Astfel are loc opsonizarea.
Aceste celule expun pe suprafata lor receptori capabili sa angajeze legaturi cu componenta C3b
deja depozitata, rezulta ca acesti receptori se numesc ca titlu general CR (complement receptors) si astfel se
stabilesc legaturi intre bacterii si macrofage.
Anticorpii sau imunoglobulinele (ca opsonine functioneaza doar anticorpii IgG pentru ca sunt
produsi in raport de alti anticorpi in cantitatile cele mai mari, prin urmare in circulatie se afla in concentratii
mari sau foarte mari si pentru ca sunt forme monomere si trec foarte usor prin peretele vascular, de unde ajung
intratisular si se acumuleaza).
IgG recunoaste determinanti antigenici de suprafata ai bacteriilor si se leaga de ei prin componenta
Fab, astfel rezultand opsonizarea de jur-imprejur cu anticorpi de tip IgG.
Macrofagul capteaza usor aceste particule pentru ca exprima receptori capabili sa angajeze legaturi
cu fragmentul Fc al IgG. Acesti receptori care fixeaza IgG sunt denumiti FcR (Fc receptor). Astfel,
captarea Ag se face usor.

Macrofagul poate capta cu eficienta mai mica si Ag corpusculare neopsonizate. Atat in mod normal,
cat si patologic, majoritatea bacteriilor exprima in structura membranelor lor abundent resturi fucozil si
manozil. Macrofagul si-a dezvoltat receptori capabili sa recunoasca si sa lege aceste resturi. Acesti receptori
se numesc FR sau MR (receptori pentru fucoza, respectiv manoza).
Cei mai importanti receptori sunt CR si FcR. Se mai numesc si receptori opsoninici.
Captarea este un proces imunologic nespecific pentru ca receptorii opsoninici nu au niciodata vreun
contact direct cu determinanti antigenici prezenti la suprafata membranei bacteriene, ci cu opsonine si IgG.
9
 2. endocitarea particulelor captate dupa captare sunt emise pseudopode, care vor ingloba
antigenele, formand vezicule (fagozomi, endozomi externi sau endozomi interni), prin care particulele sunt
internalizate. Este un proces intens consumator de energie.

3. prelucrarea (procesarea) Ag corpusculare endocitate are loc mai ales in endolizozomi.

Particulele sunt scindate in numeroase fragmente. Aceste fragmente poarta denumirea de epitopi. Din epitopii
care rezulta, in final sunt selectati epitopoii imunodominanti (cei mai activatori de raspunsuri imune);

4. etapa de conservare a epitopilor imunodominanti o mica parte din epitopii imunodominanti

este conservata, parte care nu este definitiva (?). Din cota conservata, la anumite intervale, sunt eliberate
cantitati mici, ceea ce poate contribui la intretinerea in timp a raspunsului imun;

5. prezentarea epitopilor imunodominanti cea mai mare parte din epitopii imunodominanti este
cuplata in anumite sectiuni cu moleculele MHC, astfel incat se formeaza cupluri epitop-MHC care vor fi
expuse pe membrana macrofagului, proces numit prezentare antigenica (sau prezentarea epitopilor).
Prezentarea se face spre limfocitele Th primele care participa la cooperarea cu macrofagul, indiferent de tipul
de raspuns imun (umoral sau celular); este important ca epitopii sa fie prezentati pe un anumit tip de MHC, si
anume MHC II.
Macrofagele care exprima MHC II sunt implicate in raspunsuri imune (umorale sau celulare), pe
cand macrofagele care nu produc si nu exprima MHC II nu participa la declansarea raspunsului imun, ci doar in
raspunsurile inflamatorii acute sau cronice.

Dintre cele 5 etape, doua sunt limitante, si anume captarea si prezentarea epitopilor. In concluzie, APC
trebuie sa capteze (proces mediat de receptori) si sa prezinte antigenele.
APC ajung in ganglionii limfatici si doar aici prezinta Ag limfocitului Th, nu in tesuturi.

CELULELE DENDRITICE

Celulele dendritice sunt celule de origine medulara care, in conditii de repaus, prezinta
prelungiri citoplasmatice sau pseudopode. Aceste pseudopode au 3 particularitati:
1. sunt numeroase sau extrem de numeroase per celula;
2. sunt lungi sau foarte lungi, depasind de 4-5 ori diametrul celular propriu-zis;
3. aceste pseudopode sunt foarte, foarte fine, gracile.
Celulele dendritice seamana morfologic cu celulele dendritice din SNC, de aici si numele lor.
Celulele dendritice indeplinesc functie de APC pentru ca:
a) in general, ele dispun de receptori de captare (CR, FcR);
b) in general, produc si expun molecule MHC II.
Din punct de vedere morfologic si al distributiei, celulele dendritice nu sunt o clasa unitara
morfologic. Exista 6 tipuri de celule dendritice.

TIPURI DE CELULE DENDRITICE (morfologie, distributie, fenotip de suprafata, functie)

I. CD nelimfoide CD intratisulare

1. CD Langerhans
Morfologie: au un aspect atipic, dendritic ( pseudopode nu foarte numeroase), au aspect stelat;

10
 Distributie: de predilectie la nivelul tesutului cutanat, formand un strat aproape continuu de celule;
sunt prezente la limita dermo-epidermica sau (foarte rar) la nivelul mucoasei digestiva, respiratorie, mucoasei
colului uterin;
Fenotipul de suprafata: este prezent in cantitati mari semnficative CR si FcR, nu expun insa MHC
II.

2. CD interstitiale
Morfologie: sunt celule stelate;
Distributie: prezente ubicuitar in toate tesuturile, in spatiile interstitiale;
Fenotip de suprafata: prezinta abundent CR si FcR, dar nu expun MHC II.

Functia celulelor Langerhans si interstitiale este de a capta antigenele aflate la nivelul tesuturilor si de a
le transporta catre ariile timodependente ale organelor limfoide secundare. Ariile timodependente sunt
paracorticala ganglionara si, la nivelul splinei, PALS intern (stratul limfoid periarteriolar). Aceste doua
celule prezinta antigene catre limfocitele Th.

II. CD limfoide
CD nelimfoide sunt distribuite primar in organele limfoide.

3. CD interdigitate (IDC)
Morfologie: au aspect dendritic tipic, au foarte multe pseudopode (lungi si foarte fine);
Distributie: IDC sunt prezente in ariile timodependente ale organelor limfoide paracorticala si PALS
intern;
Fenotipul de suprafata: IDC-urile sunt celule extrem de bune prezentatoare de antigen (expun in
abundenta MHC II).

4. CD foliculare (CDF)
Distributie: prezente in foliculii limfoizi (aglomerari de limfocite B). Foliculii limfoizi sunt arii
burso-dependente, care se regasesc in cortexul ganglionilor limfatici si la nivelul PALS extern al splinei.
Fenotip de suprafata: exprima abundent CF si FcR, dar nu expun MHC II.

III. CD intracirculatorii

5. CD in circulatia sangvina CD sanguine - reprezinta o subfractiune a monocitelor

Morfologie: celule ovalare, cu nucleu central;
Distributie: in sange;
Fenotip de suprafata: nu exprima nici CR, nici FcR si nici nu expune la nivelul suprafetei celulare
molecule de MHC II.

6. CD in circulatia limfatica CD valuroase

Morfologie: au morfologie tipica sunt alungite, iar pe flancuri prezinta ondulatii ale membranei;
Distributie: doar in limfa.
Fenotip de suprafata: nu prezinta CR, FcR si nici nu exprima MHC II.

Functional, aceste celule sunt identice in sensul ca la origine este vorba de o singura celula care adopta
aspecte morfologice foarte diferite, in functie de sectorul tranzitat si indeplineste local anumite functii. Acest
proces se numeste traficul si filiatia celulei dendritice in organism.
Toate celulele dendritice sunt produse in maduva osoasa hematogena (MOH) si se numesc celule
dendritice sangvine (CDS). Din MOH, celulele dendritice sangvine sunt lansate in circulatia sisemica, iar apoi
ajung in:

11
 - tesuturi fie in tesutul cutanat (unde vor deveni celule Langerhans), fie in tesut somatic
(parenchime, diverse organe);
- organele limfoide secundare in ganglionii limfatici se vor localiza in cortexul ganglionar
(situat spre exteriorul ganglionului), in aria burso-dependenta, in care exista limfocite B dispuse sub forma de
aglomerari celulare grupate in foliculi limfoizi sau in paracortexul ganglionar (arie timodependenta, populata
de limfocite T, dispuse omogen difuz); in splina vor ajunge pe calea arterei splenice pana la nivelul arteriolei
centrale prezenta in parenchim, iar celulele dendritice se vor dispune de jur-imprejurul lor in doua straturi de
limfocite PALS intern, localizat periarteriolar (arie timodependenta, prin urmare populata de limfocite T,
dispuse la fel ca in cazul ganglionilor difuz), iar in jurul PALS intern se dispune PALS extern (arie burso-
dependenta, populata de limfocite B, dispuse sub forma de foliculi limfoizi). La nivelul splinei, CD se mai pot
dispune marginal, in zona marginata.
CDS sunt lansate in circulatia sangvina si urmeaza doua cai:
1. traficul intratisular trec din circulatie in tesuturi (cutanat sau somatic la nivelul spatiilor
interstitiale);
In tesutul cutanat, CDS isi modifica foarte mult aspectul morfologic si devin celule stelate celule
Langerhans. Acestea exprima pe suprafata lor CR, respectiv FcRe pot capta foarte usor si eficient antigene
corpusculate opsonizate. Ca urmare a captarii, se activeaza si incep sa paraseasca focarul antigenic si transporta
Ag captat catre ganglionul loco-regional, luand initial calea limfaticelor aferente (prin care limfa ajunge de la
nivelul spatiului interstitial in ganglionii limfatici). In limfa, isi modifica aspectul morfologic si devin celule
dendritice valuroase. CDV transporta antigenele captate anterior si patrund astfel in ganglionii loco-regionali,
stabilindu-se in paracortexul acestora. La acest nivel devin CD tipice, modificandu-si aspectul morfologic, si
anume IDC (celule dendritice interdigitate). IDC prezinta prin intermediul moleculei de MHC II antigenele
captate anterior, in cantitati mari. Se numesc celule dendritice interdigitate pentru ca prezinta numeroase
pseudopode, printre care se inclaveaza numeroase limfocite T. In mod obisnuit, in contact cu o IDC vin in jur de
200 limfocite Th.
In tesutul somatic, CDS isi modifica aspectul morfologic si devin celule stelate. Dupa localizare, se
numesc celule dendritice interstitiale. Acestea prezinta pe suprafata CR si FcR, prin care pot capta Ag
opsonizate cu complement sau IgG, se activeaza si migreaza. Majoritatea migreaza catre ganglionii loco-
regionali si devin CDV, apoi IDC si doar o mica parte pot reveni in circulatie ca CDS si sa ajunga mai departe
in splina, la nivelul PALS, unde redevin celule dendritice interdigitate (foarte rar);
2. traficul limfoid CDS pot ajunge (direct) fie in splina, unde se stabilesc in PALS extern si isi
modifica morfologia pe masura ce ajung in foliculi, devenind CD foliculare, fie in ganglioni, stabilindu-se in
corticala, trecand prin modficari morfologice, devenind si aici tot CDF.

CDS realizeaza diverse circuite, astfel venind in contact cu antigenul. Altfel spus, CDS realizeaza o
scanare a tesuturilor daca exista sau nu antigene.

3 Populatiile limfocitare si markerii lor de suprafata

Din totalul leucocitelor, limfocitele reprezinta 25-40%, ceea ce corespunde unor valori absolute de
1500-3500 limfocite/mm3 sange.
Limfocitozele sau limfocitopeniile nu au valoare diagnostica, ci procentul populatiei limfocitare.

POPULATII LIMFOCITARE

12
 Clasificarea morfologica a limfocitelor

La MO, limfocitele se pot imparti in:

1. limfocite mici sunt populatia limfocitara majoritara (reprezinta 80-85% din totalul
limfocitelor din sangele periferic). Limfocitele mici cuprind doua subvarietati: limfocitele T si limfocitele B.
Acestea au un diametru de 6-9 m, nucleul situat central, bine dezvoltat, care ocupa aproape toata citoplasma.
Citoplasma este dispusa la periferie;
2. limfocitele mari - au un diametru net crescut, peste 10-16 m. Prezinta citoplasma abundenta,
bine reprezentata, cu numeroase granulatii azurofile si un nucleu limfocitoid (reniform). Limfocitele mari se
numesc LGL (large granular lymphocytes). Sunt populatia limfocitara minoritara in sangele periferic,
reprezentand 10-15% din totalul limfocitelor.
Si acestea prezinta doua subvarietati, limfocitele NK si limfocitele K. Ambele tipuri celulare sunt
implicate in imunitatea naturala si in RIC normal sau patologic.

LIMFOCITELE MICI

Cuprind LT si LB.
La MO, nu se poate realiza diferentierea dintre LT si LB. Ea se poate face precis pe baza testelor
(criteriilor) functionale. Cel mai utilizat este testul rozetarii.
Principiu test rozetare punand in contact limfocite separate intr-o etapa anterioara prin metode de
gradient cu eritrocite de oaie sau berbec, singurele limfocite care angajeaza
legaturi cu acestea si formeaza conglomerate celulare sunt doar LT.
Conglomeratul este constituit in centru dintr-un limfocit T, iar in jur-imprejurul
LT se dispun sub forma de monostrat eritrocitele de oaie sau berbec, uniform, pe
toata membrana celulara.
In concluzie, LT sunt celule rozetante, iar LB sunt celule nonrozetante.

LT expun pe membranele lor un receptor de adeziune intercelulara care

permite contactul cu eritrocitele. Este prezent patognomonic numai pe suprafata
LT, acest receptor fiind CD2.
LT astfel identificate nu reprezinta o clasa celulara omogena, ci se clasifica in:
1. LT helper (LTh);
2. LT citotoxice (LTc);
3. LT supresoare (LTs);
4. LT contrasupresoare (LTcs);
5. LT reglatorii (LTreg).

LT nu pot fi diferentiate nici pe baza criteriilor morfologice, nici pe baza testului rozetarii, pentru ca
toate rozeteaza in aceeasi masura.
In schimb, se diferentiaza dupa fenotipul de suprafata, si anume:
au receptori de membrana comuni;
exprima si unii receptori definitorii pentru functia fiecarei clase de limfocite, adica receptori
specifici sau markeri de suprafata.

Evidentierea markerilor de suprafata se face cu ajutorul Ac monoclonali artificiali, formati prin tehnici
de hibridizare, care au ca particularitate faptul ca recunosc cu specificitate absoluta diversi receptori de la
suprafata limfocitelor si a altor celule. Ac sunt marcati fluorescent. Tehnica este flow-cytometry (citometrie in
flux).

CARACTERISTICILE GENERALE ALE LT

13
 1. LT reprezinta populatia limfocitara majoritara din sangele periferic 60-65%;
2. sunt limfocite cu durata de viata lunga sau foarte lunga (ani pana la zeci de ani);
3. LT sunt celule intens recirculante, adica circula permanent in cautarea Ag;
4. LT pot fi identificate cu ajutorul testului rozetarii, care permite si separarea LT de LB.

RECEPTORII DE SUPRAFATA AI LT

Se impart in 3 categorii, la recunoasterea antigenica participand complexul TCR-CD3 (recunoaste

epitopii prezentati) si 2 coreceptori, reprezentati de CD4 sau CD8.

1. Receptorii de recunoastere antigenica

a) complexul TCR-CD3 este receptorul responsabil de recunoasterea epitopilor prezentati;

b) CD4 sau CD8 coreceptori de recunoastere a moleculelor MHC II (CD4) sau MHC I (CD8).

Prin cei 4 receptori, LT realizeaza o recunoastere antigenica asociativa (recunoaste concomitent Ag si

molecula MHC). Au un rol foarte important si in activarea metabolica a LT.
Limfocitele T recunosc doar antigenele prezente pe membranele APC in complex cu moleculele MHC
(Ag-MHC), deci, spre deosebire de limfocitele B, LT nu recunosc niciodata antigenele solubile.
Limfocitele T recunosc antigenele dupa structura primara si este o recunoastere dublu asociativa.

2. Receptorii cu rol accesor in activarea LT:

- CD28;
- CD45;
- varia.

3. Receptorii de adeziune intercelulara:

- CD2;
- LFA-1 (CD11a / CD18) = antigenul asociat functiei limfocitare (lymphocyte function associated
antigen);
- varia.

14
 RECEPTORII DE RECUNOASTERE ANTIGENICA CARACTERISTICI

1. Recunosc doar Ag prezentate pe membranele APC, in complex cu moleculele MHC (Ag-

MHC). LT nu recunosc niciodata Ag solubile;
2. LT recunosc Ag dupa structura primara a acestora;
3. Recunoasterea realizata de LT este dublu asociativa.

COMPLEXUL TCR-CD3
Pe suprafata LT, in stare de repaus, exista un numar foarte mare de asemenea complexe (40-45 000) pe
membrana.
TCR este un receptor heterodimeric, constituit din 2 lanturi diferite si asociate intre ele. Sunt lanturi
transmembranare, cu capetele N-terminale situate extracelular si capetele C-terminale situate intracelular.
Lantul are o GM = 45 kDa, elaborat dupa codul unor gene de pe autozomul 14.
Lantul are o GM = 40 kDa, elaborat dupa codul unor gene de pe autozomul 7.
Lanturile si sunt legate intre ele prin punti disulfurice, aproape de fata externa a membranaei, care
separa 3 segmente diferite ca structura si functie, si anume:
a) segmentul extracelular;
b) segmentul transmembranar;
c) segmentul intracitoplasmatic.

Segmentul extracelular al TCR are o conformatie immunoglobulin-like, cu bucle si domenii

pozitionate simetric.
Prezinta, astfel, 4 domenii, cu particularitati diferite:
- capetele N-terminale sunt diferite intre ele si au secvente de aminoacizi variabile sau
hipervariabile de la clona limfocitara la clona, reprezentand domeniile variabile V si V. Cele doua domenii se
asociaza intre ele si constituie situsul combinativ pentru Ag (de recunoastere a Ag);
- celelalte domenii sunt diferite intre ele, dar sunt constante. Sunt regasite pe suprafata tuturor LT
din organism, reprezentand domeniile constante C si C.

Domeniile variabile sunt ambele responsabile de recunoasterea antigenica, dar ele nu angajeaza legaturi
cu Ag prin intreaga lor secventa de aminoacizi (110 la numar).
15
 Contactele cu Ag sunt punctiforme si realizate de secvente mici, scurte de aminoacizi (8-12), ce provin
din plicaturarea sau foldarea domeniul V si V care aduc aceste secvente in interiorul cavitatii si ele angajeaza
legaturi cu complexul MHC-epitop prin complementaritate. Aceste secvente de 8-12 aminoacizi se numesc
CDR (complementary determining regions).
Lanturile si se plicatureaza intens, baza vilozitatilor fiind unite prin punti disulfurice, iar varful
vilozitatilor prezentand aminoacizii cu rol de CDR, astfel:
prima vilozitate prezinta CDR1;
a doua vilozitate prezinta CDR2;
a treia vilozitate prezinta CDR3.
Legaturile se stabilesc in timpul cooperarii dintre APC si LT, cu ocazia prezentarii si recunoasterii
antigenice.
CDR au ca particularitate faptul ca ele angajeaza legaturi diferentiate cu epitopul si cu molecula
MHC.
CDR1 si CDR2 angajeaza legaturi doar cu domeniile polimorfe ale moleculelor MHC.
CDR3 sunt singurele care angajeaza legaturi cu epitopul prezentat, prin urmare are loc o
recunoastere antigenica asociativa monoreceptoriala.
Cele 6 CDR-uri realizeaza un paratop, adica substructura situsului combinativ pentru antigen care este
direct responsabila de recunoasterea antigenica.
Restul secventelor de aminoacizi, care nu sunt implicate in recunoasterea antigenica, se numesc
framework regions (FR).

Portiunea din TCR cuprinsa intre domeniile constante si membrana se numeste zona balama.
Zona balama este portiunea din TCR dotata cu maximum de flexibilitate, executand miscari de baleiaj
in toate planurile, miscari care sunt esentiale in recunoasterea antigenica.
La acest nivel, exista punti disulfurice care solidarizeaza cele doua lanturi.

Segmentul transmembranar este format din 20-25 aminoacizi.

Segmentul intracitoplasmatic este scurt sau foarte scurt, format din 8-12 aminoacizi, astfel incat iese
foarte putin din planul membranei.

Rolurile TCR
1. rol esential in recunoasterea antigenica
asociativa;
2. rol important in generarea unor semnale
activatoare care iau nastere in urma adaptarii
conformationale a situsului combinativ pentru antigen, la
formarea complexului MHC-epitop;
3. nu poate realiza transmiterea/transductia
semnalelor catre sistemele enzimatice din profunzimea
citoplasmei, rezulta ca transductia semnalelor este realizata
de CD3, care se asociaza intotdeauna la TCR.

CD3

16
 Este un complex pentameric, cu primele 3 lanturi , , scurte si doua lanturi lungi.
Lanturile scurte (, , ) sunt transmembranare, de 21 kDa, elaborate dupa gene prezente pe
cromozomul 11. La aceste lanturi, se asociaza doua lanturi frecvent identice intre ele, care sunt lungi, efilate si
care patrund adanc in citoplasma limfocitului.
Lanturile lungi au GM = 16 kDa si sunt elaborate dupa gene prezente pe cromozomul 1.
Lanturile (toate cele 5) se asociaza intre ele prin punti disulfurice, formand pentamerul si, in plus, se
asociaza lui TCR, formand astfel un complex heptameric complexul TCR-CD3.

Functiile complexului CD3

1. recunoasterea epitopului;
2. genereaza semnale activatoare transmise prin CD3 din lant in lant, in profunzimea
membranei, ceea ce va determina activarea LT;

CORECEPTORII
CD4 este un coreceptor de recunoastere antigenica. Ca distributie, CD4 este absolut caracteristic
pe suprafata limfocitelor T helper (LTh), in consecinta denumite si LT CD4+.
CD4 este o GP transmembranara, care in segmentul extramembranar prezinta 4 domenii diferite ca
lungime. Prezinta si un segment intracitoplasmatic foarte
lung.

Functiile CD4:
a) segmentul extracelular are rol foarte
important in cooperarea dintre limfocitele Th si APC,
ocazionate de prezentarea si recunoasterea antigenica
(CD4 recunoaste molecula MHC II din complexul
MHC-epitop, angajand legaturi cu domeniul monomorf
al MHC II, adica domeniul 2);
b) segmentul intracelular are rol
important in activarea limfocitelor T, fiind in contact
direct cu o enzima din clasa protein-tirozin-kinazelor
(PTK), codificata de LCK-NF-. LCK (leukocyte
characteristic kinase) este titulatura protooncogenei care
codifica enzima (kinaza caracteristica leucocitelor), iar p56 este o proteina cu GM = 56 kDa.

CD8 este un coreceptor de recunoastere antigenica, prezent pe LTc si LTs, prin urmare aceste doua
tipuri de limfocite se mai numesc si LT CD8+.
Din punct de vedere structural, CD8 este un heterodimer, format din doua lanturi, si , care prezinta
doua domenii situate pe segmentul extracelular (unul al lantului si unul al lantului ) si un domeniu
intramembranar foarte lung.

Functiile CD8:
CD8 angajeaza legaturi cu moleculele MHC I, la nivelul domeniului monomorf al acestora
(domeniul 3), avand rol important in activarea LTc sau a LTs, fiind in contact cu P56-LCK.

Receptorii CD4, CD8, TCR-CD3 realizeaza recunoasterea antigenica dublu asociativa.

Recunoasterea dublu asociativa reprezinta situatia cand APC prezinta un epitop prin intermediul MHC,
epitop care este recunoscut prin participarea TCR si CD8/CD4, astfel incat recunoasterea antigenica este
bireceptoriala, pentru ca se stabilesc legaturi si cu MHC, si cu epitopul.

17
 Contactele stabilite cu MHC se fac prin:
1. CDR1-MHC;
2. CDR2 (lantul )-MHC
3. CDR2 (lantul )-MHC; 5 contacte
4. CD4-MHC;
5. CD8-MHC.

Contactele stabilite cu epitopul se fac prin:

1. CDR3 (lant )-epitop;
2. CDR3 (lant )-epitop. 2 contacte

Semnificatia recunoasterii antigenice dublu asociative este ca limfocitele T recunosc doar

antigenele membranare, pentru ca moleculele MHC sunt prezente doar pe membranele APC.

CURS 5

7.11.2013

ACTIVAREA LIMFOCITELOR T

II. RECEPTORII CU ROL ACCESOR IN ACTIVAREA LIMFOCITELOR T

Sunt de fapt, doua categorii :

1. receptorul CD28 este exprimat pe membranele limfocitelor T helper si pe membranele limfocitelor T citotoxice
(LTh si LTc).
Acest receptor nu este prezent niciodata pe suprafata limfocitelor T supresoare (LTs), caracteristica care permite si o
diferentiere intre aceste tipuri de limfocite.
CD28 este, in principal, (1) homodimer, cu GM in jur de 50 kDa, constituit din doua lanturi dimerice asociate intre ele,
care prezinta doua particularitati in segmentul extramembranar, au cate un domeniu, pozitionate simetric unul fata de
celalalt; (2) prezinta segmente intracitoplasmatice lungi sau extrem de lungi, prin intermediul carora CD28 are o
contributie importanta la activarea limfocitelor T.
Ca functie generala, CD28 joaca un rol important in cooperarea intre LTc (pe suprafata carora receptorul este prezent) si
APC, cooperare ocazionata de prezentarea si recunoasterea antigenica. In cadrul acestei cooperari, CD28 angajeaza
legaturi cu un contraligand caracteristic pentru APC profesionale, si anume CD80 sau ar mai putea fi CD86.
Cand se angajeaza asemenea legaturi apar semnale activatoare in CD28 care se transmit catre profunzime, iar aceste
semnale activatoare au doua functii mai importante:
a) in primul rand, contribuie major la maturarea functionala a acestor limfocite daca este vorba de LTh, atunci
aceste semnale contribuie la stimularea sintezei si productiei (si ulterior a eliberarii) diverselor categorii de IL
(interleukine), acestea amplificand raspunsurile, controlandu-le (modulandu-le) etc; daca este vorba de LTc, atunci
semnalele care sunt transmise joaca un rol important in stimularea productiei si eliberarii de citokine, cu rol distructiv
(perforine, granzime etc sunt factori distructivi ai membranelor celulare);
b) in al doilea rand, aceste semnale au rol in stimularea diviziunilor celulare (stimuleaza ciclurile mitotice ale
acestor celule) si astfel se realizeaza cresterea numarului de celule per clona activata (etapa de multiplicare).

2. receptorul CD45 este prezent pe membranele tuturor limfocitelor aflate in sangele periferic (LT, LB, celule
NK). Pe suprafata LT, CD45 ocupa cel putin 10% din intreaga membrana celulara. Pe membranele LT, CD45 se afla
intotdeauna atasat la complexul TCR-CD3. Acest complex CD45 este atasat la lanturile - (zeta-zeta) din complexul CD3.
Acest fapt este important pentru ca sugereaza faptul ca CD45 se activeaza ori de cate ori are loc recunoasterea
antigenica. Cu ocazia recunoasterii antigenice, apar semnale activatoare care se transmit din lant in lant de la TCR la CD3
(toate componentele CD3) si, in final, semnalul activator este transmis de la lanturile - ale CD3 la CD45.
18
Se activeaza CD45 si, in stare activata, acesta incepe sa functioneze ca o enzima la nivelul membranei, adica actioneaza
ca o PTP (protein-tirozin-fosfataza) (cu activitate defosforilanta). In aceasta calitate, ea defosforileaza diversele tirozine
fosforilate anterior si, in timpul activarii, CD45 in calitate de PTP formeaza un cuplu functional foarte activ cu enzima
reversa (inversa) si anume, cu protein-tirozinkinazele (PTK) (care sunt enzime care fosforileaza tirozinele).

3. receptorii de adeziune intercelulara a LT acesti receptori sunt foarte importanti pentru ca, printre altele, joaca
un rol esential in cooperarea dintre APC si LTh. Cooperarea dintre APC si LTh este prima etapa a oricarui raspuns imun
(RI) fata de antigenele timo-dependente, indiferent ca RI va fi in final umoral sau celular. Aceasta cooperare este
dependenta, la randul ei, de acesti receptori de adeziune.
Contactul dintre cele doua membrane se realizeaza prin cuplurile de adeziune intercelulare, care sunt in numar de doua:
(1) primele legaturi dintre cele doua celule se realizeaza pe seama cuplului de adeziune de linia intai. Acesta este
constituit din 2 receptori, unul pe suprafata LT si altul pe suprafata APC.
Pe suprafata tuturor limfocitelor T din organism, este exprimat CD2. De aceea se spune ca CD2 este un receptor panT. Ca
structura, CD2 este o glicoproteina (GP) transmembranara cu GM in jur de 50kDa, formata dintr-un singur lant. In
segmentul extramembranar are doua domenii, iar segmentul intracitoplasmatic este destul de lung.
Acest receptor angajeaza legaturi prin complementaritate cu un contraligand, prezent pe suprafata APC. Acest
contraligand se numeste LFA-3 (antigenul asociat functiei leucocitare, leukocyte function-associated antigen ) sau CD58.
Acest cuplu CD2-LFA3 este cuplu de linia intai, pentru ca afinitatea reciproca a celor doi liganzi este mare sau chiar
foarte mare. Asta inseamna ca in situatia in care cei doi receptori vin in contact unul cu altul se formeaza, ca urmare a
aviditatii foarte mari reciproce, un numar foarte mare de astfel de cupluri intre membranele celor doua celule (de
ordinul miilor sau zecilor de mii de cupluri intre membranele celor doua celule). In plus, legaturile sunt stabile pentru o
lunga perioada de timp. Prin aceste interactiuni, membranele celor doua celule se dispun paralel unele fata de celelalte.
(2) Al doilea cuplu este reprezentat de cuplul de adeziune intercelulara de linia a doua. Acest cuplu este reprezentat
de doi receptori (cate unul pe fiecare suprafata celulara). Pentru LT, receptorul este LFA-1.
LFA-1 este un heterodimer constituit dintr-un lant si un lant . Cele doua lanturi au ca particularitate faptul ca in
segmentul extramembranar au doua bucle si doua domenii fiecare, pozitionate simetric sau in oglinda unul fata de
celalalt, iar segmentul citoplasmatic este lung pentru ambele lanturi.
Lantul se numeste in sistem CD CD11a, iar lantul CD18.
LFA-1 este distribuit pe suprafata tuturor limfocitelor T, pe suprafata limfocitelor B si, de asemenea, pe suprafata
monocitelor si a PMN.
LFA-1 angajeaza legaturi in timpul cooperarii dintre cele doua celule cu contraliganzi din clasa ICAM (molecule de
adeziune intercelulara, intercellular adhesion molecules).
Cuplul LFA-1 - ICAM este cuplu de linia a doua pentru ca afinitatea reciproca a celor doi receptori este mai redusa
(legaturile nu sunt atat de stabile). Prin urmare, aceste legaturi se stabilesc mai tarziu si au o contributie mai redusa la
stabilirea de contacte intre cele doua celule.
Cea mai importanta functie a cuplului de linia a doua consta in favorizarea neta a recunoasterii antigenice, pentru ca
aceste cupluri de adeziune mentin membranele celulare dispuse paralel in contact intim si creeaza din acest motiv
conditii suficiente pentru ca moleculele de prezentare a antigenului MHC (cu epitopi) si moleculele de recunoastere a
antigenului TCR, sa aiba la dispozitie suficient timp sa difuzeze in toate directiile planului pana in momentul in care
se intampla sa vina fata in fata (sa vina in contact unele cu altele), adica sa se realizeze recunoasterea antigenica.

Toti acesti receptori contribuie la recunoasterea antigenica, la contactul dintre celule, avand ca rezultat activarea
limfocitelor T.

MECANISMELE ACTIVARII LIMFOCITELOR T

Activarea limfocitelor T este un proces foarte complex.

PRINCIPIILE DE BAZA ALE ACTIVARII LT

Sunt trei conditii de baza:

19
 (1) in primul rand, activarea LT are loc strict in organele limfoide secundare (ganglioni, splina) si reprezinta
momentul central al oricarui raspuns fata de antigenele timo-dependente (majoritare).
De ce neaparat in OLS (luand ganglionii ca prototip) ?
Ganglionii exercita de fapt doua actiuni foarte importante care fac posibila activarea limfocitelor T, doar local (in
ganglionii loco-regionali).
In primul rand, indiferent de pozitia lor anatomica, ganglionii loco-regionali realizeaza un drenaj continuu al lichidelor
interstitiale (pentru ca limfaticele aferente se deschid liber sau beand in spatiile interstitiale si se realizeaza astfel un
drenaj continuu al lichidelor interstitiale). Acest drenaj favorizeaza accesul antigenelor tisulare in ganglionii loco-
regionali.
Antigenele (doar cele timodependente luate in discutie) pot ajunge datorita acestui drenaj in ganglionii loco-regionali sub
doua forme distincte:
a) ca antigene transportate sunt Ag captate de catre APC care iau rapid calea limfaticelor aferente la care au
acces liber si, in felul acesta, aceste Ag ajung sa fie tranportate de catre APC in parenchimul ganglionar, unde Ag
transportate pana aici sunt prezentate catre LT prezente in abundenta in paracorticala ganglionilor.
Prezentarea antigenica se realizeaza prin intermediul moleculelor MHC si astfel este prezentat un mic fragment de Ag
rezultat din procesarea Ag (epitopul) (procesarea Ag se face anterior, in APC, dupa captare) care este recunoscut de TCR
si astfel are loc activarea limfocitului;
b) ca atare netransportat de celule specializate. Mici cantitati din cantitatea initiala de Ag (deci si in acest caz Ag
este modificat, nu este prezentat in forma originala) sunt antrenate de fluxul limfatic. Cele care ajung astfel in
parenchimul ganglionar nu sunt identice, insa, cu Ag original, ci sunt doar provenite din el.
Modificarea apare pentru ca, intotdeauna, in paralel cu declansarea unui RI, apare local un proces inflamator acut. Ca
urmare a intensificarii procesului inflamator are loc eliberarea locala a radicalilor liberi de O2, enzime (proteaze,
hidrolaze) eliberate de catre microfagele si macrofagele concentrate local care altereaza structura antigenului original.
Atunci, in parenchim pot ajunge Ag tisulare, insa sunt usor modificate in raport cu cele originale.
Indiferent de forma lor, Ag ajung obligatoriu la nivel ganglionar datorita fluxului (drenajului) limfatic.

Ganglionii concentreaza intens limfocitele in parenchimul local. Aceste limfocite provin din circulatie, iar LT care
patrund in parenchim stationeaza in mod obisnuit un timp indelungat in paracorticala. La acest nivel pot intalni sau nu Ag
declansator (sub o forma sau alta).
In cazul in care LT nu sunt stimulate antigenic, dupa un anumit interval de timp, revin in circulatie, ajung in alt ganglion si
se reia intreg ciclul (procesul de asteptare, prezentarea sau nu antigenica etc.).

(2) In ganglioni, activarea LT nu poate avea loc decat in conditiile unei cooperari celulare cu APC.
LT nu pot fi stimulate niciodata direct de catre Ag nativ (indiferent daca e modificat sau nu) pentru ca, in primul rand, LT
nu dispun pe suprafata lor de receptori de captare a Ag (CR sau FcR) prin care ar fi putut, teoretic, sa capteze Ag
opsonizate.
In al doilea rand, LT nu recunosc niciodata Ag native, ci doar fragmente din ele.

(3) Cooperarea locala, ca si activarea care rezulta, pentru a conduce la un RI eficient, trebuie sa fie ambele
bidirectionale, in sensul ca atat APC, cat si LT care vin in contact trebuie sa se stimuleze reciproc.
Aceasta cooperare (si activare) parcurge doua secvente:
a) in primul rand, exista o cooperare celulara (sau activare) in sens anterograd activarea anterograda. Aceasta se
exercita dinspre APC spre LT. Se numeste activare anterograda pentru ca se exercita in acelasi sens cu prezentarea si
recunoasterea antigenica.
La finele cooperarii anterograde rezulta activarea LT. Activarea LT este, de principiu, rezultatul transmiterii unor semnale
activatoare pe doua cai distincte:
- calea principala: calea TCR CD3;
- calea accesorie : CD28 prezent pe suprafata LT care angajeaza legaturi cu CD80, prezent pe suprafata APC (cuplul
CD28-CD80).
Prin transmiterea acestor doua cai rezulta 3 modificari foarte importante prin care trec LT:
- in primul rand, LT se activeaza metabolic, isi intensifica metabolismul (atat biochimic, cat si imunologic);

20
 - in paralel cu activarea LT are loc si stimularea diviziunilor celulare, rezultand cresterea numarului de celule per
clona antigen-specifica (sau per clona activata) [expansiune];
- in al treilea rand, aceste celule nu sunt doar activate si se multiplica in consecinta, ci se si matureaza functional,
adica incep sa produca si sa elibereze diverse categorii de IL (daca sunt LTh) sau incep sa produca si sa elibereze citokine
cu rol distructiv (daca la originea lor au fost LTc).
Prin urmare, ca o consecinta a activarii LT, apar 3 modificari clonale activarea, expansiunea si maturarea clonala.
O asemenea clona limfocitara care a fost activata, expansionata si maturata poate genera un RI activ, foarte eficient.

A doua secventa sau al doilea tip de cooperare celulara este:

b) activarea retrograda aceasta se exercita dinspre LT deja activate in etapa anterioara catre APC si, in final, si APC
devin complet activate. Se numeste activare retrograda pentru ca se exercita in sens opus prezentarii si recunoasterii
antigenice.
Activarea retrograda se realizeaza prin intermediul unor IL produse de catre LT activat, cea mai importanta dintre acestea
fiind IL-4, care are mai multe efecte activatoare asupra APC, printre care stimularea in abundenta a sintezei si expresiei
moleculelor MHC. Prin acest efect, de fapt, stimuleaza prezentabilitatea antigenului. Prin urmare, pe membrana APC
sunt expuse cantitati suplimentare de Ag care vor stimula suplimentar, fata de etapa anterioara, LT. Acesta, la randul sau,
stimuleaza intens cu cantitati suplimentare de IL-4.
Procesul de activare bidirectionala are loc pana cand este atinsa valoarea (depasita) pragului declansarii RI.
Pragul declansarii RI inseamna ca RI este declansat doar in momentul in care LT participante in raspuns au suferit cele 3
modificari fundamentale (activare, multiplicare, maturare functionala).

Activarea LT trece prin doua etape mari:

Cele doua etape se realizeaza in contextul cooperarii celor doua celule (LT-APC)
1. Etapa antigen-nespecifica
APC prezinta prin intermediul moleculelor MHC( I sau II) un anumit epitop.
Etapa antigen-nespecifica consta in stabilirea de legaturi prin cuplurile de adeziune intercelulara.
Exista doua cupluri de adeziune intercelulara: CD2 (prezent pe suprafata LT, care angajeaza legaturi cu contraligandul
prezent pe APC) LFA-3/CD58. Acest cuplu este cuplu de linia intai pentru ca afinitatea reciproca este foarte mare. Prin
urmare, sunt cupluri si numeroase, si stabile, iar membranele celor doua celule se dispun in paralel.
Mai tarziu, apar legaturi si prin cuplul de adeziune intercelulara de linia a doua, reprezentata de LFA-1 (prezent pe
suprafata LT) si ICAM de pe suprafata APC.
Se stabilesc astfel contacte intre cele doua membrane, avand drept consecinta dispunerea in paralel a celor doua celule.
Etapa este antigen-nespecifica, pentru ca legaturile celor doua celule se realizeaza atat in prezenta, cat si in absenta Ag,
deci nu este conditionata de acestea.
Contactele antigenice nespecifice au loc permanent in organismul uman in OLS, pentru ca APC:
- pot sa aiba molecule MHC vide (goale);
- prezinta epitopi ce nu sunt recunoscuti de LT;
- prezinta epitopi si acestia pot fi recunoscuti de LT.

2. Etapa antigen-specifica activarea propriu-zisa.

Are loc doar in situatia in care APC prezinta un Ag, iar acesta este si specific (poate fi recunoscut de LT).
In acest caz, epitopul este recunoscut de LT prin TCR si la TCR se asociaza CD3, iar la cele doua lanturi lungi efilate ale CD3
(lanturile -) (toate acestea formeaza un complex, legat prin punti disulfurice) se asociaza intotdeauna CD45. La MHC se
asociaza un coreceptor CD8 (daca este LTc) sau CD4 (daca este LTh) printr-un domeniu monomorf situat la nivelul MHC.
CD4/CD8 se afla in contact fizic in citoplasma cu o enzima din clasa PTK p56Lck. In centrul catalitic exista o tirozina cu
rol regulator pentru activitatea enzimei (tirozina se afla in pozitia 505).

Cand are loc recunoasterea antigenica apar doua semnale succesive:

1. primul semnal este initiat pe cale CD4/CD8.

21
Acest prim semnal apare ca urmare a contactului dintre CD4/CD8 cu domeniul monomorf al MHC. Semnalul are ca
particularitate faptul ca este un semnal inhibitor. Este transmis din aproape in aproape de la CD4/CD8 la PTK, cu care cei
doi receptori se afla in contact. Prin urmare, primind acest semnal, PTK sufera modificari conformationale, prin care PTK
exteriorizeaza (aduce la suprafata) tirozina din pozitia 505, care are ca proprietate faptul ca se autofosforileaza spontan
(fixeaza un PO-4 macroergic). Prin aceasta autofosforilare rezulta inhibitia PTK.
Aceasta inhibitie initiala are valoarea unui mecanism de protectie, prin care este sistata activarea LT in situatia in care
ele vin in contact cu APC ce au molecule MHC vide (goale). Daca n-ar exista aceasta inhibitie, LT ar reactiona fata de MHC
si rezultatul ar fi distrugerea APC, iar celulele nu ar mai coopera, prin urmare nu ar mai exista in final un RI.
In cazul in care MHC nu sunt vide, ci sunt incarcate cu epitopi (specifici) apare al doilea semnal:

2. al doilea semnal este activator este transmis de la TCR catre CD3, prin toate lanturile (din lant in lant) si in final
ajunge la lanturile -. De aici urmeaza doua cai:
a) o cale scurta prin care semnalul este transmis catre CD45 si
b) o cale lunga prin care semnalul este transmis de-a lungul lanturilor zeta-zeta.
Calea scurta primind semnalul, CD45 se activeaza si, in consecinta, incepe sa functioneze ca o enzima de suprafata de
tipul PTP (protein-tirozin-fosfataza), care defosforileaza niste tirozine, astfel incat PTP preia fosfatul de pe tirozina 505 a
PTK si se incarca cu el, insa (in mod indirect) realizeaza defosforilarea PTK, prin urmare PTK se activeaza.
Astfel, PTK fosforileaza diverse enzime (si ale metabolismelor intermediare, si alte tipuri de enzime), care contribuie la
activarea metabolica a LT.
Calea lunga ca urmare a transmiterii semnalelor catre profunzime, lanturile sufera si ele modificari conformationale in
segmentele distale care favorizeaza foarte mult atasarea locala a altor enzime, dintre care cea mai importanta este
ZAP70 (proteina asociata lanturilor , zeta-associated protein, cu GM 70 kDa).
ZAP70 este tot o kinaza, deci preia fosfatul de pe CD45 si il trece pe alte substrate, dintre care cel mai important este PLC.
PLC este atasata de fata interna a membranei LT si se fosforileaza multiplu (in trei locuri) si astfel se activeaza. Devenind
activa, PLC declanseaza cascada fosfatidil-inozitolilor - PIP2, rezultand prin hidroliza:
- IP3 - substanta hidrosolubila, difuzeaza prin urmare in toata citoplasma, pana in momentul in care ajunge la
nivelul REN care are receptori pentru IP3 (specifici).
Prin stimularea acestor receptori specifici pentru IP3 rezulta activarea REN si de aici mai departe se elibereaza in
citoplasma cantitati crescute de Ca2+. Apare o crestere a concentratiei de Ca 2+ intracitoplasmatic, ceea ce se numeste
hipercalcitie (= crestere Ca2+ in citoplasma).
Este o crestere cu efecte importante, pentru ca stimuleaza o enzima numita calcineurina (o fosfataza), care activeaza un
factor transcriptional implicat direct in activarea unor functii nucleare. Acest factor transcriptional se numeste NF-AT
(factorul nuclear al limfocitelor T activate). Este un polipeptid prezent in mod continuu in citoplasma LT, insa atat timp cat
acestea nu sunt stimulate antigenic, NF-AT este si el inactiv (pentru ca este fosforilat, stare in care nu este activat). Sub
actiunea calcineurinei, care indeparteaza fosfatul, NF-AT este activat si trece usor din citoplasma in nucleu.
La nivel nuclear, NF-AT stimuleaza marea majoritate a genelor pentru IL sau genelor pentru citokine, in functie de tipul
de LT. Acest lucru echivaleaza cu inceputul maturarii functionale a LT.

- DAG este o substanta liposolubila, prin urmare ramane atasat la nivelul membranei in contact cu anumite
fractiuni lipidice.
DAG activeaza PKC, care si ea influenteaza unele functii nucleare, tot indirect.
PKC activeaza un factor transcriptional (sau nuclear) care se numeste NF-kB (factorul nuclear al lanturilor usoare k a Ig
limfocitelor B; NF-kB a fost evidentiat la LB canceroase, se credea ca e legat de oncogeneza).
Este un factor polipeptidic prezent continuu in citoplasma LT, dar atat timp cat LT nu sunt activate, NF-kB este si el inactiv
pentru ca este cuplat cu un inhibitor proteic. Activarea NF-kB se realizeaza prin fosforilarea sub actiunea PKC a
inhibitorului, care odata fosforilat se desprinde si astfel NF-kB devine liber, patrunde in nucleu si activeaza genele pentru
IL si, in mod particular, activeaza gena pentru IL-2 (care are efect activator foarte pronuntat).

{Atat IP3, cat si DAG vor stimula unele functii nucleare, avand ca efect activarea unor gene.}
Activarea imunologica inseamna producerea IL sau citokinelor. Ca urmare a activarii acestor celule, rezulta si
declansarea mitozelor.

22
Declansarea mitozelor este rezultatul activarii kinazelor ciclin-dependente. Acestea activeaza in cele doua puncte de
control sau de restrictie ale ciclului mitotic:
1. trecerea de la etapa G1 la etapa S;
2. trecerea de la etapa G2 la faza M.
Kinazele ciclin-dependente sunt activate de catre stimulii care sunt transmisi pe calea CD28, avand ca efect (printre
altele) stimularea cascadei MAP-kinazelor.
MAP-kinazele activeaza, printre altele, kinazele ciclin-dependente.
Kinazele care controleaza trecerea de la G2 la M (al doilea punct de restrictie/control) sunt stimulate de stimuli transmisi
pe calea TCR-CD3.
Atunci rezulta cele 3 modificari mentionate anterior: activarea metabolica, expansiunea si maturarea.

CONSECINTELE MORFOFUNCTIONALE ALE ACTIVARII LT

LT activate se transforma si morfologic, dar si functional.

Daca limfocitul este stimulat antigenic eficient, atunci el trece din starea de repaus (etapa G0 a ciclului mitotic) in
interfaza (care cuprinde trei etape : G1, S, G2). Celula care se afla in interfaza isi modifica foarte mult si aspectul
morfologic, dar si functia.
Aspectul morofologic limfocitul se transforma din limfocit mic intr-o celula cu diametru mare si aspect relativ
neregulat. Nucleul este inca limfocitoid, in schimb citoplasma contine foarte numeroase mitocondrii. Acestea reprezinta
corespondentul morfologic al activarii limfocitare. Tot la nvielul citoplasmei abunda RER (se dezvolta foarte mult) pentru
ca activarea celulei, ca urmare a stimularii genelor, incepe sa sintetizeze diverse clase de IL/citokine. Atat IL, cat si
citokinele sunt proteine, prin urmare au nevoie de un aparat de sinteza foarte bine dezvoltat.
Modificari fenotipice ale expresiei receptoriale sunt mai mult calitative. Creste mult expresia la nivel membranar a
receptorilor de adeziune, in mod special expresia LFA-1. Creste, de asemenea, si expresia de TCR. Sunt modificari
importante, pentru ca inseamna ca celula va deveni tot mai capabila de a recunoaste cantitati suplimentare de Ag.
Celulele astfel modificate se numesc limfoblasti T.
Limfoblastii T care depasesc etapa G2 a ciclului mitotic trec, in final, in etapa M de diviziuni mitotice propriu-zise, prin
urmare toate limfocitele care rezulta se numesc limfocite T efectorii (pentru ca sunt limfocite ce vor fi utilizate concret in
derularea RI). LTe pot fi LTh sau pot fi LTc.
Marea majoritate a LT care rezulta devin asa-zise LTe. O mica parte din limfocitele rezultate, insa, nu sunt LTe, deci nu
participa la RI in curs, ci raman in rezerva ca limfocite T cu memorie.
LT cu memorie sunt limfocite care nu mai revin niciodata la starea de repaus, adica nu revin niciodata la etapa G0 a
ciclului mitotic, ci raman intr-un stadiu intermediar intre G0 si G1, prin urmare sunt celule preactivate, astfel incat, cand
vin din nou in contact cu acelasi antigen, celula va fi activata, iar raspunsul va fi foarte brusc.

CURS 6
14.11.2013
LIMFOCITELE B

Caracteristicile generale ale LB

- LB reprezinta o populatie limfocitara minoritara (in jur de 20% din totalul limfocitelor prezente in sangele
periferic);
- LB sunt celule cu durata de viata scazuta (saptamani, luni, rar peste 1 an);
- LB sunt celule putin recirculate (stationeaza foarte mult in organele limfoide secundare in asteptarea Ag pentru
care sunt preprogramate genetic sa il recunoasca).

Aspectul morfologic si antigenele de suprafata

LB sunt limfocite mici cu diametru intre 6-9 microni. Nucleul limfocitoid (forma de boaba de fasole) este foarte
voluminos, ocupa cam tot volumul celular. Citoplasma este putina si distribuita la periferie.

23
 LB sunt identice dpdv morfologic cu LT care au absolut aceleasi diametre, nucleul si citoplasma cu acelasi aspect.
Diferentierea dintre ele se face foarte eficient printr-un test functional -testul rozetarii- care permite identificarea LT
(angajeaza legaturi cu eritrocitele printr-un receptor de adeziune intercelulara caracteristic lor reprezentat de CD2).

Receptorii de suprafata a LB
Pe suprafata LB exista aceleasi 3 clase de receptori, dar receptorii propriu-zisi sunt diferiti:
1. receptorii de recunoastere antigenica sunt reprezentati de un complex format din 3 receptori, dintre care cel
important pentru recunoastere este BCR (B cell receptor) la care se asociaza inca 2 coreceptori (CD79a/CD79b). Cei 3
receptori reprezinta de altfel si principala cale de activare a LB.
2. receptorii cu rol accesor in activarea (CD45, CD25 {receptor pentru IL2}, CD21/CD19)
3. receptorii de adeziune intercelulara LFA-1 (antigenul asociat functiei leucocitare; numit si CD11a/CD18)

Functiile de principiu ale LB

In cadrul oricarui RIU declansat de Ag timodependente, LB indeplinesc in succesiune 3 functii diferite foarte
importante:
1. recunosc Ag;
2. mai tarziu, pe masura ce se activeaza, incep sa functioneze ca APC
3. si ulterior, dupa ce au indeplinit cele 2 functii anterior mentionate, incep sa functioneze ca celule producatoare de
Ac, cand ajung in stadiul de plasmocite.

Recunoasterea antigenica
Recunoasterea antigenica realizata de LB are niste particularitati cu totul deosebite prin care se diferentiaza clar de
LT:
1. Recunoasterea antigenica se realizeaza doar in organele limfoide secundare de catre LB prezente in ariile
burso-dependente locale (corticala ganglionala, zona PALS externa a splinei). Ele nu recunosc niciodata Ag la nivel tisular
sau in circulatie.
LB sunt prezente in corticala ggl, organizate in foliculi.

2. LB recunosc toate Ag aflate in faza fluida (stare solubila), adica Ag moleculare (proteine si glicoproteine - in
special, si mai putin - oligozaharide, fosfolipide). Recunosc Ag moleculare modificate sau fragmente de Ag corpusculate,
ambele de origine tisulara, dar nu recunosc in niciun caz Ag native.
In primul rand, ganglionii realizeaza un drenaj permanent, continuu, a lichidelor interstitiale din tesuturi si astfel
sunt antrenate permanent eventualele Ag moleculare, prin urmare (la deschiderea limfaticelor aferente) LB care se afla in
spatiile subcapsulare pot recunoaste foarte usor aceste Ag si le capteaza. Acest lucru este posibil numai datorita drenajului
continuu pe care ganglionii il prezinta.
In al doilea rand, LB pot recunoaste si Ag corpusculate modificate sau fragmentate (deci moleculare).
Ag corpusculate sunt reprezentate in special de: bacterii, virusuri, paraziti.
Cand tesuturile sunt colonizate microbian (bacteriile, virusurile sunt prezente intratisular), inainte sa fie declansat un
RI, este declansat local un proces inflamator acut. Inflamatia acuta este o reactie de aparare care apare foarte rapid (de
urgenta), pe cand RI reprezinta un mecanism lent de aparare (necesita pana la 2 saptamani ca sa fie declansat).
Prin reactia inflamatorie se realizeaza 2 lucruri :
- eradicarea focarului microbian (totala/partiala);
- elibereaza local cantitati mari de enzime (hidrolaze, proteaze, radicali liberi de O2) care distrug microorganismele
remanente (care nu au putut fi indepartate rapid de catre microfage si macrofage). Radicalii liberi de O2 altereaza
membrana bacteriana si aceasta se fragmenteaza. Aceste mici fragmente de bacterii/virusuri sunt de asemenea antrenate de
lichidul interstitial si in felul acesta ajung in final in contact cu LB aflate in spatiile subcapsulare.
Inflamatia este un proces de urgenta. RIC/RIU este un raspuns lent. Ambele sunt declansate cand apare un agent
infectios. Ag sunt recunoscute de LB dupa prezenta determinantilor Ag conformationali de pe suprafata lor. Recunoasterea
acestor Ag se realizeaza cu ajutorul complexului receptorial BCR-CD79a/CD79b.

24
 Receptori implicati in recunoasterea antigenica

Complexul BCR CD79a/CD79b

BCR este un Ac transmembranar. In calitate de Ac transmembranar este cel mai frecvent un Ac de tip IgM forma
monomerica (pentru ca IgM se afla in circulatie in forma pentamerica in general).
In ordinea descrescatoare a frecventei:
IgMmm > IgD > IgG > IgAmm (IgA se poate afla si sub forma dimerica) > IgE
In calitate de IgM forma monomerica, BCR este format din 2 perechi de lanturi asociate intre ele.
In constitutia BCR intra o pereche de lanturi grele (H-heavy), transmembranare. Acestea sunt orientate cu capetele
C-terminale intracitoplasmatic si cel N-terminal extracelular. Cele 2 lanturi H sunt asociate intre ele prin punti disulfurice
situate extramembranar. La aceasta pereche de lanturi H se asociaza a doua pereche de lanturi usoare (L-light), fiind
pozitionate in exclusivitate in afara membranei. Acestea sunt asociate prin punti disulfurice la lanturile H si astfel se
formeaza molecula de BCR.

BCR particularitati:
- segmentul intracitoplasmatic (C-terminal) este scurt sau foarte scurt BCR nu poate realiza transmiterea
semnalelor. Acest segment scurt se afla in contact cu o enzima importanta pentru activarea LB, din clasa PTK (varietatea
p60fyn 60kDa; y = tyrozinkinaza; n= neuroblastomului; f= felinelor, pentru ca s-a observat in celulele tumorale la aceste
vietati, dar dupa aceea s-a constatat ca enzima este prezenta peste tot);
- la capetele N-terminale, lanturile H si L de aflate de ambele parti se asociaza strans unele cu altele (H-L) si din
aceasta asociere rezulta constituirea unor cavitati de dimensiuni mici, reduse, care poarta denumirea de situsuri
combinative pentru Ag (SCAg) prin care se realizeaza recunoasterea Ag propriu-zisa.
In structura BCR exista 2 SCAg, identice intre ele, ambele recunoscand acelasi tip unic de determinant Ag
conformational BCR este un receptor monospecific.

BCR are 2 functii:

1. recunoastere Ag;
2. initiaza stimuli activatori; dar nu poate realiza transmiterea acestor semnale catre profunzimea citoplasmei
datorita segmentelor intracitoplasmatice scurte. Prin urmare, transmiterea se realizeaza prin coreceptorii asociati la BCR.
Acestia se numesc cu titlul de Ig si Ig. Ambele sunt glicoproteine transmembranare diferite intre ele si asociate.
Ele au 2 particularitati:
- ambele prezinta cate un domeniu si segmente intracitoplasmatice lungi sau extrem de lungi care patrund adanc
in citoplasma LB. Ig si Ig sunt legate prin punti disulfurice intre ele si sunt asociate tot prin punti disulfurice
extramembranare la BCR. Denumirea nu reflecta o Ig propriu-zisa (sunt GP denumite Ig nume impropriu, in concluzie;

25
in plus, Ig au de obicei 4 lanturi). Numele s-a stabilit in in urma cu vreo 20 de ani, considerandu-se ca daca domeniile sunt
situate fata in fata (in oglinda), ar fi Ig. Actual, Ig si Ig sunt cunoscute sub denumirea de CD79a si CD79b. Astfel au
supravietuit aceste denumiri false pentru ca sunt mai usor de retinut;
- CD79a si CD79b sunt omoloagele lanturilor - (zeta-zeta) ale complexului CD3.
CD79a si CD79b sunt legate prin punti disulfurice de CD45. Astfel apar similitudini foarte mari cu LT, numai ca sunt
receptori diferiti.

Mecanismele activarii LB
Difera in functie de tipul de Ag recunoscut (pentru Ag moleculare si Ag corpusculate fragmentate).

Ag molecular - recunoasterea lui se face dupa prezenta determinantilor Ag conformationali la suprafata celulei. In
momentul in care are loc recunoasterea acestui Ag prin determinantii Ag conformationali apar semnale activatoare in
BCR, acestea transmitandu-se pe 2 cai:
a) CALE SCURTA prin care semnalul are acces direct de la BCR la PTK (p60fyn) - primind aceste semnale,
PTK sufera niste modificari conformationale si se activeaza. Ca urmare a acestui proces, fiind o kinaza, ulterior ajunge sa
fosforileze diverse substrate fie enzimatice, fie nonenzimatice foarte numeroase:
- un prim substrat: segmentele intracitoplasmatice ale Ig si Ig care se fosforileaza la nivelul tirozinelor foarte
bine reprezentate catre capatul carboxi-terminal al acestor lanturi (concentrare de tirozine la capatul intracitoplasmatic).
Aceasta fosforilare este importanta pentru ca (printre altele) permite atasarea sau fixarea local a altor enzime
importante pentru activarea LB. O asemenea enzima este Syk (splenic tyrozin kinase pentru ca aceasta tyrozin-kinaza a
fost evidentiata in LB din splina). Syk este omologul functional al ZAP70. Ca urmare a atasarii acestor enzime, cele 2
lanturi (Ig si Ig) sufera modificari conformationale care se transmit catre suprafata, favorizand astfel transmiterea
semnalului si pe calea lunga.
b) CALE LUNGA care se transmite mai la suprafata de la BCR la Ig si Ig si apoi la CD45 (prin puntile
disulfurice).
CD45 este stimulat si, ca urmare a activarii sale, incepe sa functioneze ca o PTP (protein tyrosine phosphatase, asa
cum se intampla si in cazul LT). PTP defosforileaza tirozine fosforilate intr-o etapa anterioara. Prin urmare, CD45 preia o
parte din fosfatul fixat la Ig si Ig defosforilarea partiala a Ig Ig, pe care il ataseaza la membrana sa.
Fosfatul care a fost preluat nu ramane pe CD45 pentru ca intre timp se activeaza si Syk care preia fosfatul de pe
CD45 si il transmite mai departe catre PLC. PLC se activeaza si declansarea cascadei fosfatidil-inozitolilor care
consta in hidroliza PIP2 in IP3 si DAG (eliberare locala). Acestia activeaza o serie intreaga de factori nucleari NF
(polipeptide). Odata activati, NF trec usor din citoplasma in nucleu, unde activeaza o serie intreaga de gene, ceea ce
conduce la o intreaga modificare a functiei celulei; se activeaza genele pentru IL; gene pentru MHC; gene pentru
Ig/Ac; gene pt diviziunile mitotice CDK (kinazele ciclin dependente).
Pentru ca celula incepe sa produca IL si molecule MHC, va incepe sa functioneze ca o APC.
De asemenea, intrucat creste sinteza de imunoglobuline, mai tarziu, devin celule producatoare de Ac (plasmocite).
Celulele se multiplica extrem de mult prin stimularea diviziunilor mitotice; prezinta 3 calitati: sunt activate, sunt
maturate si vor ajunge sa isi indeplineasca functiile fundamentale - APC si Pc.
Toate aceste lucruri se realizeaza cand Ag este molecular.

Cand Ag este corpusculat, se mai adauga un mecanism.

26
 Fragmentul de Ag corpuscular prezinta pe suprafata lui determinanti antigenicii conformationali (reprezentate cu
albastru pe schema). Captarea lui se realizeaza ca urmare a recunoasterii de catre LB a opsoninelor depozitate intr-o
etapa anterioara pe suprafata Ag corpusculate in cauza (componenta C3b a complementului care se depoziteaza pe
suprafata membranelor non-self sub forma unui strat continuu molecular). C3b depozitat este recunoscut usor de LB
printr-un receptor reprezentat de CD21 (glicoproteina transmembranara care are ca particularitate un segment
intracitoplasmatic foarte scurt, pe cand cel extracelular este foarte lung. Acest segment scurt nu poate transmite semnalele
rezultate din recunoasterea C3b de pe suprafata particulelor.) Transmiterea acestor semnale se face cu ajutorul CD19
(glicoproteina transmembranara care se asociaza prin punti disulfurice la CD21; rolul ei este de transmitere a semnalelor
catre profunzimea citoplasmei).
Cand LB recunoaste Ag corpusculate modificate/fragmentate, apar semnale pe calea BCR ce conduc la activarea
PTK si un rezultat al acesteia, pe langa cele mentionate anterior, il poate reprezenta si fosforilarea de catre p60fyn a
segmentului distal (C-terminal) al CD19; CD19 contine foarte numeroase tirozine fosforilarea acestor tirozine care
permite (ca in cazul precedent) fixarea unor enzime importante pentru activarea LB. O asemenea enzima atasata de
capatul fosforilat al CD19 este Pi3k (fosfatidil-inozitol-3 kinaza; se activeaza in situatia in care LB recunosc Ag
corpusculate).
Recapituland, ca urmare a recunoasterii opsoninei C3b de catre CD21, apar semnale activatoare in CD21 care se
transmit catre profunzime prin intermediul CD19, cu care se afla in contact, si de aici mai departe aceste semnale
activatoare sunt transmise la Pi3k (care primind aceste semnale, se activeaza) si la randul ei, in calitate de kinaza,
fosforileaza diverse alte substrate, cele mai importante fiind de fapt MAPK (declansarea cascadei MAP kinazelor -
protein-kinaze activatoare ale mitozelor care in mod indirect stimuleaza foarte intens genele pentru mitoze si in mod
particular genele pentru kinazele ciclin dependente - CDK) aceleasi lucruri mentionate anterior cu deosebire ca
raspunsul mitogen este mult mai pronuntat.
Consecinte morfofunctionale ale activarii LB
In cazul in care aceste celule sunt activate, ele trec din etapa G0 a ciclului mitotic in interfaza (G1, S, G2). Aceste
celule aflate in interfaza isi modifica foarte mult atat aspectul morfologic, cat mai ales functia. Astfel, ele se numesc
LBL-B (limfoblasti B fiind de fapt limfocite B activate morfologic, dar si functional).
LBL-B are talia foarte mare; nucleul este bine dezvoltat, iar de jur-imprejurul nucleului exista o citoplasma foarte
bine reprezentata:
- creste mult numarul de mitocondrii, cu numar crescut de criste per mitocondrie activarea metabolica a acestor
celule;

27
 - RER umple aproape in intregime citoplasma intensificarea sintezelor proteice de IL, molecule MHC, Ac
imunoglobulinici.
Se modifica si expresia fenotipica a acestor celule:
- creste expresia de LFA-1 (receptor de adeziune intercelulara) contribuie la mentinerea in timp a cooperarilor
celulare.
- cel mai important: cresterea expresiei pe suprafata LBL a moleculelor MHC II; prin aceasta modificare, celula
isi comuta functia - din celula care recunoaste Ag, devine o APC.
Celulele care depasesc etapa G2 trec in etapa M, peste 95% din ele devin LB efectorii (numindu-se asa pentru ca
prin ceea ce produc participa efectiv la raspunsul imun) si acestea devin plasmocite (LB activate, modificate foarte mult
morphologic - au talie mare, foarte mare, cu nucleu voluminos si neregulat si care prezinta citoplasma din abundenta,
ocupand tot volumul citoplasmatic cu RER); plasmocitul va produce Ac/Ig care sunt lansati in circulatie si in final acestia
ajung sa recunoasca Ag si il indeparteaza.
O alta parte din LB devin LB cu memorie (LBm). La un nou contact cu acelasi antigen, acestea vor reactiona foarte
scurt si foarte energic. Au o durata de viata foarte scurta (cateva saptamani).

LB indeplinesc de fapt 3 functii:

1. Realizeaza recunoasterea antigenica, atat timp cat ele se afla in conditii de repaus.
2. Mai tarziu, realizeaza prezentarea Ag, atat timp cat celulele se afla in stadiul de limfoblast functioneaza ca
APC.
3. Produc Ac/Ig specifici ce recunosc Ag inductor, atata timp cat ele se afla in stadiul de plasmocite.

Pe masura ce limfocitele se activeaza si se transforma morfofunctional, aceste LB migreaza trecand dintr-o arie in
alta a organelor limfoide secundare. Dupa ce au recunoscut Ag si incep sa se activeze, LB se transforma la distanta de
locul unde s-a realizat recunoasterea antigenica in limfoblasti, apoi in APC si in aceasta forma incep sa migreze; doar
la distanta incep sa functioneze ca niste plasmocite.
Ac care se formeaza apar la distanta de locul recunoasterii antigenice. Acest lucru reprezinta un mecanism de
protectie prin care este asigurata productia de Ac (migrarea si distantarea limfocitelor se realizeaza pentru a permita o
eliberare eficienta a Ig).
In cazul in care plasmocitele se formeaza chiar la locul recunoasterii/patrunderii Ag, atunci plasmocitele
inceteaza pur si simplu sa produca Ac, pentru ca Ac sunt expusi in membrana initial actioneaza niste molecule
transmembranare. Daca plasmocitul se afla chiar in contact cu Ag, exocitarea Ac inceteaza pentru ca Ag sunt recunoscute
chiar de acesti Ac si apar semnale care sunt semnale inhibitorii si ca atare celula produce Ac, dar nu ii mai exociteaza.

CURS 7

21.11.2013
RASPUNSUL IMUN UMORAL (RIU)

La baza RIU declansat de antigenele timodependente sta o cooperare celulara la care participa, de principiu, 3 categorii
sau 3 clase de celule (nu limfocite):
1. APC sunt reprezentate in special de celulele dendritice si mai putin de macrofage;

28
 2. limfocitele cu rol imuno-reglator limfocitele T helper (LTH) care amplifica raspunsurile imune si limfocitele T
supresoare (LTS) care diminueaza (sau chiar inhiba) raspunsurile imune umorale;
3. limfocitele efectorii sunt reprezentate de limfocitele B care, in final, transformate in plasmocite devin celule
producatoare de anticorpi.
Baza RIU o reprezinta, deci, cooperarea celulara intre aceste trei tipuri de celule.

Ag timo-dependente (indiferent daca sunt solubile sau corpusculate) patrund intratisular si, la acest nivel, sunt preluate
de APC (prezente in mod continuu in tesuturi). Mai importante pentru RIU sunt celulele dendritice (mai putin
macrofagele), iar acestea capteaza Ag, le prelucreaza si in final rezulta fragmente mici antigenice (epitopi). Epitopii care
rezulta sunt ulterior expusi pe membranele APC in complex cu moleculele MHC si, prin intermediul acestor molecule,
sunt prezentate catre limfocitele cu rol imuno-reglator.
Limfocitele cu rol imuno-reglator sunt reprezentate de LTH care amplifica RI (in acest caz RIU) si LTS care diminueaza
intensitatea acestor raspunsuri sau o pot inhiba total.
In final, la aceasta cooperare intervin si limfocitele B, in calitate de limfocite cu rol efector, intrucat atunci cand sunt
activate complet se transforma in plasmocite, care la randul lor produc si elibereaza Ac (anticorpi antigen-specifici).
Acestia sunt antigen-specifici pentru ca au situsuri combinative pentru Ag complementare configuratiei spatiale a Ag
inductor.
Aceasta cooperare celulara are ca particularitate faptul ca este bidirectionala, in sensul ca in cadrul cooperarii celulare
apar influente centrifuge, dinspre APC catre restul limfocitelor, dar si influente centripete, exercitate in sens opus
(dinspre limfocite catre APC). Toate aceste procese se influenteaza reciproc. In functie de acestea si sensul lor, se descriu
doua secvente de cooperare:
a) secventa de activare (raspunsul imun umoral propriu-zis) presupune participarea a APC, limfocitelor TH si
limfocitelor B.
In cadrul RIU propriu-zis sunt realizate cateva functii foarte importante:
1. este realizata de catre APC selectia clonala a limfocitelor T APC preia antigenul si il prezinta, insa vor participa
la cooperare doar limfocitele T care pot recunoaste fragmentele antigenice prezentate;
2. are loc activarea si, mai ales, expansiunea clonala a limfocitelor T toate clonele limfocitare sunt foarte mici, pe
de o parte, iar pe de alta parte, limfocitele care apartin unei clone sunt distribuite dispers in tot organismul, prin urmare
la contactul cu un antigen participa doar putine limfocite din intreaga clona. In consecinta, limfocitele trebuie bine
activate pentru a se divide;
3. este generata o cantitate adecvata de anticorpi pentru neutralizarea, indepartarea sau distrugerea directa a
antigenului inductor.

b) secventa de retrocontrol este declansata ca urmare a activarii limfocitelor T supresoare care se realizeaza mai
tarziu. Acestea elibereaza local o serie de factori inhibitori care deprima activitatea limfocitelor B (in primul rand),
activitatea LTH (in al doilea rand) si, in final, pot inhiba si activitatea APC. In consecinta, raspunsul se stinge.
Secventa de retrocontrol este importanta pentru ca reprezinta un mecanism de protectie, prin care sunt evitate doua
efecte defavorabile ce pot rezulta din orice RIU (si in conditii normale, si in conditii patologice):
1. se evita expansiunea clonala exagerata a limfocitelor participante in cadrul cooperarii lucru important pentru
ca in mod constant in organism se desfasoara RI. Daca aceste RI permanente nu ar fi bine controlate, expansiunea
limfocitara ar fi exagerata, in detrimentul altor linii celulare;
2. se evita generarea unor cantitati mari excesive de Ac.
La normal, intre cele doua secvente se stabileste intotdeauna un echilibru foarte fin, care asigura homeostazia RIU.

SECVENTA DE ACTIVARE / RIU PROPRIU-ZIS

Cooperarea celulara care sta la baza RIU are ca particularitate faptul ca niciodata nu se desfasoara per primam (intr-o
singura etapa), ci se face intotdeauna in etape succesive.
In primul rand, pentru ca cele 3 tipuri de celule care participa in cadrul RIU nu au aceeasi localizare in organsim. Cele trei
tipuri de celule (APC, TH si B) sunt localizate foarte divers, astfel incat nu au cum sa interactioneze per primam.

29
APC sunt distribuite in diverse tesuturi. LTH sunt distribuite in OLS, in ariile timo-dependente ale acestora
paracorticala ganglionilor si PALS intern al splinei. LB sunt distribuite tot in OLS, insa in ariile burso-dependente ale
acestora - cortexul (corticala) ganglionilor si PALS extern al splinei).
Cooperarea are loc dupa cum urmeaza:
a) APC, in momentul in care capteaza antigenele, se si activeaza. Prin urmare, incep sa migreze trecand din tesuturi
in OLS. Migrand, transporta cu ele Ag captat in tesuturi. Aceste APC transporta Ag catre ariile timo-dependente ale OLS,
unde aceste celule prezinta Ag catre LTH si incep sa coopereze cu acestea.
Ca atare, prima etapa de cooperare este cea dintre APC si LTH, care se realizeaza in ariile timo-dependente ale OLS (cel
mai frecvent in ganglioni, in paracorticala).
b) LTH se activeaza ca urmare a cooperarii, iar dupa un anumit interval de timp, se desprind de la locul cooperarii
si incep sa migreze trecand din aria timo-dependenta in aria burso-dependenta a aceluiasi OLS. Daca are loc in
ganglioni, inseamna ca LTH trec din paracorticala in corticala sau daca sunt in splina trec din PALS intern in PALS extern.
Limfocitul TH migrat ajunge in aria burso-dependenta si incepe sa coopereze cu LB.
A doua etapa foarte importanta de cooperare este intre LTH si LB, care are loc in ariile burso-dependente ale OLS.
c) LB se activeaza si, dupa un anumit interval de timp (niciodata imediat) in care LB se activeaza suficient, se
transforma in plasmocit. Ulterior, plasmocitul migreaza si el, iar (la distanta) produce si elibereaza anticorpi antigen-
specifici.
Ca atare, baza RIU o reprezinta cooperarea succesiva (in etape), favorizata si de migrarea celulelor.

SCHEMA DE DETALIU A RIU

Porneste de la antigene timo-dependente, care sunt niste antigene complete. Prin antigen complet se intelege ca
antigenul, indiferent de forma sa, este constituit intotdeauna din doua componente: o parte carrier (suport) la care se
asociaza determinanti antigenici (conformationali pot fi recunoscuti de LB) (anterior, determinantii antigenici se
numeau haptene).
Antigenul poate reprezenta doua varietati de Ag complete:
- Ag solubile formate din proteine, glicoproteine sau oligozaharide.
Ex: proteine se ataseaza de lantul proteic mici structuri antigenice care sunt recunoscute de limfocite. Lantul
polipeptidic reprezinta partea carrier / partea suport. Determinantii antigenici pot fi unici sau diferiti intre ei;
- Ag corpusculare bacterii, virusuri, paraziti.
Ex: bacterii exista un corp bacterian (partea carrier), pe suprafata caruia se afla determinanti antigenici
conformationali. Pot fi diferiti intre ei (cel mai frecvent) sau pot fi identici.

Ag complete patrund in tesuturi si sunt preluate de APC non-B, reprezentate de celule dendritice sau macrofage.
APC non-B preiau Ag din tesut si il transporta in ariile timo-dependente ale OLS. Si aici, in ariile timo-dependente, APC
stationeaza un timp indelungat, interval in care aceste APC prezinta Ag (prin intermediul MHC II) prin partea lui carrier.
Aceasta parte poate fi recunoscuta de catre LTH (LTh recunosc doar fragmente din partea carrier). Dupa prezentarea Ag,
incepe o cooperare cognitiva intre cele doua celule (APC non-B si LTH).
Cooperarea cognitiva (in cunostiinta de cauza), ocazionata de prezentarea Ag si recunoasterea lui, este completata si
definitivata de o a doua cooperare non-cognitiva.
Cooperarea non-cognitiva se exercita prin intermediul IL-1, produsa de APC, prin care este completata (nu si definitivata)
activarea LTH. La finalul acestei duble cooperari rezulta activarea semnificativa, dar nu totala a LTH si, dupa un anumit
interval de timp, LTH se desprinde de la locul cooperarii celulare si incepe sa migreze din aria timo-dependenta in care a
fost stimulat in aria burso-dependenta, imediat vecina.
Pe masura ce migreaza, celula se transforma morfologic si functional pentru ca, in final, in aria burso-dependenta, devine
limfoblast T helper. In acest fel, LTH (fie ca limfocit, fie ca limfoblast) asteapta in aria burso-dependenta limfocitul B
pentru a coopera cu acesta.

Acelasi Ag mai poate ajunge la nivelul OLS, nu sub forma transportata, ci ca urmare a drenajului lichidului interstitial.
Astfel, Ag este antrenat si ajunge in aria burso-dependenta ale OLS, fiind recunoscut la acest nivel de catre LB antigen-
specifice. Aceste celule sunt LB care recunosc antigenul strict dupa partea lui haptenica, cu care si angajeaza legaturi.

30
Recunoscand partea haptenica, LB se activeaza semnficativ (dar nu total) si, ca urmare, dupa un anumit interval de timp,
celula incepe sa migreze, ramanand insa in cadrul aceleiasi arii burso-dependente. In timpul migrarii, LB se transforma
morfologic, devenind in final limfoblast B.
Cele doua categorii de limfoblasti incep sa coopereze, fiind atat o cooperare cognitiva, cat si non-cognitiva.
Cooperarea cognitiva este ocazionata de prezentarea si recunoasterea antigenica. Celula care are functie de APC este
intotdeauna limfoblastul B pentru ca celula poate sa sintetizeze si sa expuna pe membranele sale molecule MHC II prin
care celula poate sa prezinte Ag catre limfoblastul TH. Antigenul este expus prin partea sa carrier, aceasta fiind
recunoscuta de TCR de pe suprafata limfoblastului TH. Rezultatul cooperarii cognitive consta in activarea totala completa
a LTH si, ca urmare, incepe a doua cooperare, cea non-cognitiva.
Cooperarea non-cognitiva se exercita dinspre limfoblastul TH catre limfoblastul B, prin sinteza a diverse IL care
stimuleaza limfoblastul B. Sensul de cooperare este in sens invers.
La finele acestei cooperari rezulta activarea totala completa a limfoblastului B si ca atare, dupa un anumit interval de
timp, celula se desprinde de la locul cooperarii si incepe sa migreze ramanand ca in etapa anterioara in cadrul aceleiasi
arii burso-dependente. Pe masura ce migreaza, celula se transforma din limfoblast in plasmocit. La distanta (de
cooperare, de contactul cu Ag), plasmocitul produce si elibereaza anticorpi antigen-specifici. Acesti anticorpi difuzeaza in
tot organismul si vor ajunge in tesutul-tinta, unde se afla antigenul, pe care il va recunoaste dupa partea haptenica.

In cadrul RIU participa, de principiu, toate categoriile de APC initial APC non-B si APC B (limfoblastul B) in cursul
cooperarii, ceea ce nu se intampla in cazul RIC.
In cadrul RIU, limfocitele B indeplinesc 3 functii majore:
1. recunosc Ag;
2. prezinta Ag;
3. produc Ac Ag-specifici.
In cadrul RIU, Ag este recunosc in toto (prin toate componentele sale):
- partea sau partile haptenice sunt recunoscute prin limfocitele B;
- partea carrier este recunoscuta de catre limfocitele T.

COOPERAREA DINTRE APC SI LIMFOCITELE TH

Aceasta cooperare are loc in ariile timo-dependente ale OLS si parcurge prin doua subetape:
a) etapa cognitiva consta in aparitia de contacte directe intre celule (APC non-B si LTH).
Contactele dintre cele doua celule sunt:
- antigen-nespecifice apar intotdeauna primele. Se realizeaza prin cuplurile de adeziune intercelulara.
Cuplul de adeziune intercelulara de linia I este reprezentat de CD2, prezent pe suprafata LTH, si contraligandul sau,
reprezentat de LFA-3, prezent pe suprafata APC. Acest cuplu este de linia I pentru ca afinitatea reciproca a celor doi
liganzi este foarte mare, prin urmare se constituie un numar foarte mare de asemenea legaturi si, in al doilea rand,
legaturile sunt stabile pentru o lunga perioada de timp.
Cuplul de adeziune intercelulara de linia II consta in legaturile dintre LFA-1 prezent pe membrana LTH si contraligandul
sau din categoria ICAM (molecule de adeziune intercelulara; intercellular adhesion molecules). Legaturile LFA-1 ICAM
sunt de linia a doua pentru ca afinitatea reciproca este mai mica (apar mai tarziu).
Aceste contacte antigen-nespecifice (se realizeaza indiferent de Ag sau indiferent de prezenta Ag) favorizeaza constituirea
de contacte Ag-specifice. Acestea din urma se realizeaza prin molecule de MHC II care prezinta epitopi (de pe suprafata
APC) si TCR cu complexul CD3 atasat. Contactele dintre ele sunt favorizate de cuplurile de adeziune intercelulara pentru
ca acestea mentin membranele celulare prin legaturi foarte stranse, prin urmare creeaza posibilitatea ca moleculele care
prezinta antigenul, pe de o parte, si cele care recunosc Ag, pe de alta parte, sa aiba la dispozitie tot timpul necesar sa
difuzeze lateral, in toate sensurile (aleator) pana in momentul in care aceste molecule ajung in fanta dintre cele doua
celule, fata in fata, si atunci are loc recunoasterea epitopului prezentat. Deci contactul MHC II cu epitop si TCR are loc
pentru ca aceste molecule ajung fata in fata (fiind mobile), in fanta dintre cele doua celule (sinapsa imunologica).
In acest moment se stabilesc contacte antigen-specifice.
- antigen-specifice se declanseaza stimuli activatori pe calea TCR-CD3 si rezultatul consta in activarea
limfocitului TH care are la baza intensificarea fosforilarilor.

31
Una dintre aceste fosforilari este cea a lanturilor ale LFA-1. Prin aceasta fosforilare apar modificari conformationale la
nivelul acestui lant si rezulta astfel cresterea exponentiala, exploziva, a afinitatii LFA-1 pentru ICAM. In concluzie, aceste
celule de acum inainte raman in contact ferm una cu alta pentru un anumit interval timp, rezultand activarea LTH.

b) etapa non-cognitiva intregeste cooperarea cognitiva.

Este necesara pentru ca simpla recunoastere a epitopului de catre TCR nu este suficienta pentru activarea LTH la un nivel
corespunzator pragului declansarii RIU.
LTH nu este suficient de activat pentru ca in final sa se si matureze, sa si prolifereze. Stimulii prin TCR nu duc la aceste
doua procese. Prin urmare, LTH este costimulat si are loc aceasta cooperare non-cognitiva prin IL-1.

IL-1 este o IL de natura polipeptidica, cu GM = 17 kDa si exista sub doua izoforme, cu functii diferite.
(1) IL-1 forma solubila (complet exocitata in spatiul inconjurator) nu are functii imunologice, ci este un mediator
proinflamator.
(2) A doua forma este IL-1 membranara. Este expusa in membrana APC, dar nu si prezentata (nu este exocitata).
Aceasta are functii imunologice. Nu este expusa pe orice versant membranar pentru a se evita activarea aleatorie a LTH
antigen-nespecifice prezente de jur-imprejur (local).
IL-1m este recunoscuta de catre receptori specifici pentru IL-1 de la nivelul LTH, numiti IL-1R. Prin stimularea acestor
receptori apar semnale activatoare care se transmit catre profunzimea citoplasmei LTH si care la nivelul genomului
stimuleaza doua categorii importante de gene in special genele pentru factorii implicati in mitoze (kinaze ciclin-
dependente etc.), dar si gena pentru IL-2 si gena pentru IL-2R (receptorul IL-2). In consecinta, celula incepe sa se
multiplice si incep sa produca si sa elibereze IL-2 si, in plus, expune si receptorul pentru IL-2 pe membrana, astfel incat
celula se autoactiveaza in sens autocrin.
Autoactivarea in sens autocrin este foarte importanta pentru ca receptorul pentru IL-2 (numit si CD25) activeaza la
randul sau (printre altele) cascada fosfatidil-inozitolilor.
Efectul stimulativ prin propria IL-2 este un efect de tip TCR-like. Prin urmare, apare o activare semnificativa a LTH.
Principala consecinta consta in transformarea LTH (aflate in cooperare) in clase de limfocite Th.

CLASELE DE LIMFOCITE T HELPER

Nu sunt celule preformate, ci apar doar in timpul cooperarii celulare. Prezinta urmatoarele caracteristici:
a) morfologic, sunt toate identice intre ele.
b) fenotipic, sunt identice intre ele. Exprima pe suprafata lor doi receptori definitorii CD4 si CD28.
c) se diferentiaza intre ele in functie de tipul de IL produse.
Apar in cadrul cooperarii celulare dintre APC si LTH.

Prima categorie de LTH o reprezinta LTHp sunt limfocite TH imature sau naive, aflate la primul contact cu antigenul.
Acestea contin in genomul lor toate genele necesare sintezei IL, iar cu exceptia genei pentru IL-2, restul sunt inhibate
(supresate). Aceste celule stimulate antigenic produc doar IL-2 (cantitati foarte mari) pentru ca restul genelor sunt
inhibate. Prin urmare se numesc LTHp (producatoare de IL).
In cadrul cooperarii celulare LTHp sunt stimulate continuu si se transforma (ramanand pe loc in contact cu APC) intr-o
forma maturata intermediar, numita LTH0.
LTH0 produc cantitati mici (foarte reduse) din toate IL ( IL-2, IL-3, TNF, IFN-, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10), prin urmare nu pot fi
folosite concret in cadrul RI. Ele se matureaza complet (tot in cursul cooperarii) in formele mature (in functie de natura
antigenului si mai ales in functie de prezenta sau absenta LB in cadrul cooperarilor celulare) astfel:
daca LB nu sunt prezente in nicio etapa, atunci LTH0 se transforma in LTH1 forme mature care amplifica RIC,
pentru ca produc cantitati mari din IL-2, IL-3, TNF, IFN- si altele;
daca LB sunt prezente, atunci LTH0 se transforma in LTH2 sunt LTH care amplifica RIU, pentru ca produc
cantitati mari din IL-4, IL-5, IL-6 si IL-10.
Transformarea LTH0 in LTH1 sau LTH2 se realizeaza si prin mecanismul de excludere reciproca (se inhiba unele pe altele),
proces mediat prin IL produse de LTH.
LTH1 inhiba formarea LTH2 prin IFN-, care are efecte proapoptice.
LTH2 inhiba formarea de LTH1 prin IL-10, care are efect proapoptotic pentru LTH1.
32
La normal, raspunsul fata de un Ag este ori umoral, ori celular, astfel incat nu se amesteca niciodata raspunsurile.

IL cu rol in reglarea RIU sunt:

1. IL-2 produsa semnificativ de catre LTHp si LTH1. Aceasta are doua categorii de efecte:
efect autocrin;
efecte paracrine poate stimula ori LB, ori LTC, ori celulele NK etc;
Ambele efecte sunt rezultatul stimularii receptorilor specifici (CD25), a caror activare are efect TCR-like sau BCR-like.
IL-2 poate activa doua tipuri de raspunsuri, in functie de celula producatoare (sursa de IL-2).
Daca IL-2 este produsa de LTH1, atunci IL-2 activeaza doar RIC.
Daca IL-2 este produsa de LTHp, atunci e posibil ca IL-2 sa stimuleze RIU primare (sunt RIU ce apar la primul contact cu
un antigen).

2. IL-4 are ca functie generala stimularea RIU secundare (sunt RIU care apar la al doilea, al treilea, al n-lea contact
cu acelasi antigen). IL-4 are trei efecte mai importante:
a. stimuleaza productia medulara de LB;
b. stimuleaza productia de molecule MHC II a APC si
c. stimuleaza productia IgG (caracteristice pentru raspunsurile secundare), inhiband insa productia IgM.
Stimularea IgG are loc printr-un mecanism genetic de switch (comutare izotipica izotip inseamna clasa de anticorpi).

3. IL-5 stimuleaza RIU secundare desfasurate la nivelul mucoaselor. Are doua efecte mai importante:
a. stimuleaza productia medulara de LB si
b. stimuleaza productia IgA, inhiband productia de IgM, prin acelasi mecanism de switch.

COOPERAREA DINTRE CELE DOUA CATEGORII DE LIMFOBLASTI (LIMFOBLASTII TH SI LIMFOBLASTII B)

Aceasta cooperare are loc in ariile burso-dependente ale OLS. Cooperarea este atat cognitiva, cat si non-cognitiva.
Cooperarea cognitiva consta in stabilirea de contacte antigen-specifice, realizate intre cele doua celule, cu ocazia
prezentarii si recunoasterii antigenice.
Celula care prezinta antigenul este limfoblastul B. Acesta, prin moleculele MHC II, prezinta antigenul prin partea carrier
catre limfoblastul TH. Prin urmare, se transmit semnale activatoare pe calea TCR, care vor fi ajunge la nivelul genomului,
rezultand astfel activarea genelor pentru IL. In consecinta, aceasta celula va deveni producatoare de IL. Intre cele doua
celule se stabilesc si contacte Ag-nespecifice, insa acestea sunt caracteristice pentru stadiul de limfoblast al acestor
celule, prin CD40 prezent pe suprafata limfoblastului B. Acesta angajeaza legaturi cu contraligandul sau (tot
heterodimeric) CD40L, prezent pe suprafata limfoblastului TH. Apar, in consecinta, semnale activatoare care se
transmit in principal prin CD40, care vor ajunge la nivelul genomului si vor activa genele pentru IL. Rezulta ca limfoblastul
B, dupa un anumit interval de timp, va ajunge sa expuna pe membranele sale receptori specifici pentru diversele IL
produse de limfoblastul TH. (o celula produce IL, cealalta produce receptori pentru IL).
Stimularea LBL B pentru IL este, de fapt, o cooperare non-cognitiva intre aceste celule.
Rezultatul, in final, consta in activarea completa a LBL B care se transforma in plasmocit care produce anticorpi.

Tipul anticorpilor depinde de 3 lucruri interconditionate:

1. numarul de contacte cu acelasi antigen;
2. tipul de limfoblast TH;
3. tipul de IL eliberata.

a) Daca este primul contact cu antigenul, acest LBL TH este un LBL THp care produce IL-2. Prin urmare, la primul
contact se produc doar anticorpi de tip IgM (Il-2 nu activeaza mecanismul de switch);
b) Daca contactele antigenice au fost repetitive cu acelasi antigen, LBL TH este un LBL TH2 care produce IL-4. In
aceste conditii, se produc IgG;

33
 c) Daca contactele antigenice au fost repetitive cu acelasi antigen, la nivelul mucoaselor, LBL este un LBL TH2, care
produc si elibereaza cantitati mai mari de IL-5 decat alte IL (IL-4), prin urmare prin activarea mecanismului de switch
Ac produsi in final sunt de tip IgA.

CURS 8

28.11.2013
IMUNOGLOBULINELE

Imunoglobulinele sunt glicoproteine prezente in plasma, lichid extracelular, secretii si sunt molecule dotate cu
proprietati de anticorpi, adica au capacitatea de a se combina specific cu Ag inductor al RI.
In RIU, actiunea Ig au rol in finalizarea acestuia.
In RIC, Ig au rol in initierea lui, fiind importante ca opsonine ce favorizeaza fagocitarea Ag corpusculare.

STRUCTURA DE PRINCIPIU A IG

Indiferent de ce clasa apartin, Ig sunt constituite din aceeasi unitate morfofunctionala, reprezentata de monomerul de
Ig. Un monomer este alcatuit din asocierea a doua perechi de lanturi:
o pereche de lanturi grele (H) - cuprind un numar mare (sau foarte mare) de aminoacizi. Sunt lanturi lungi cu GM
mare, care se asociaza intre ele prin punti disulfurice. Numarul de punti disulfurice este diferit, iar in functie de acest
criteriu si de pozitia puntilor, Ig se impart in clase sau subclase de Ac;
o pereche de lanturi usoare (L) sunt formate dintr-un numar mai mic de aminoacizi, sunt mai scurte si au
greutati moleculare mai mici (?). Lanturile L sunt asociate prin punti disulfurice la lanturile grele, prin urmare monomerul
de Ig reprezinta unitatea functionala de baza a oricarui Ac.

Desi sunt foarte diferite intre ele, lanturile H si L, luate impreuna, au 3 caractere comune:

1. sunt lanturi unidirectionale capatul NH2-terminal este orientat intr-o directie (la exterior), iar capatul COOH-
terminal este orientat in alta directie (la interior);

2. sunt lanturi paralele, insa niciodata nu se dispun paralel liniar, ci sunt paralele prin spiralare (lanturile sunt
helicoidale, dispuse paralel intre ele), fiecare lant infasurandu-se (spiralizandu-se) in jurul lantului cu care se asociaza prin
punti disulfurice lanturile grele (H) se spiralizeaza reciproc, unul in jurul celuilalt, pe distanta unui arc de 180 grade (o
hemitura), iar lanturile usoare (L) se spiralizeaza in jurul lanturilor grele (H), la care sunt asociate tot prin punti
disulfurice. Astfel, lanturile H devin dublu spiralizate. Datorita acestei spiralari (condensare a lanturilor), lanturile nu
sunt relaxate, ci adopta o conformatie spatiala globuloasa;

34
 3. ambele sunt constituite din doua categorii de secvente peptidice:
a) secvente de aminoacizi dispuse catre capatul NH 2-terminal corespunzator primilor 100-110 aminoacizi. Sunt
secvente variabile sau hipervariabile, de la molecula la molecula, respectiv de la clona limfocitara (LB) la clona
limfocitara (exista secvente caracteristice pentru fiecare clona limfocitara in parte, iar lanturile H sunt identice intre ele,
precum sunt si lanturile L, insa H difera de L). Se numesc secvente clonotipic specifice si sunt notate cu V (variable).
Aceste secvente variabile fiind pozitionate simetric se asociaza intre ele, iar din asocierea lor rezulta formarea unor
cavitati de dimensiuni reduse, acestea constituind situsul combinativ pentru Ag. In situsul combinativ pot fi acomodate
mici structuri antigenice reprezentate de determinantii antigenici conformationali care se afla la suprafata Ag, indiferent
daca aceste Ag sunt in forma solubila sau in forma corpusculata.
Fiecare monomer contine in structura sa 2 situsuri combinative pentru Ag si sunt mereu identice intre ele, astfel incat si
printr-un situs, si prin celalalt e recunoscuta aceeasi structura antigenica si, prin urmare, acelasi tip de determinant
antigenic conformational.
Prin ambele situsuri e recunoscuta o singura structura antigenica, deci Ig sunt Ac monospecifici;

b) secvente de aminoacizi dispuse catre capatul COOH-terminal (valabil atat in cazul lanturilor H, cat si in cazul
lanturilor L) - sunt secvente constante sau aproape constante.
Secventele COOH-terminale ale lanturilor L sunt constante la toate tipurile de Ig (sunt publice sau panizotopice).
Secventele COOH-terminale ale lanturilor H sunt constante doar in cadrul aceleiasi clase de Ac (aceluiasi izotip de Ig). In
functie de secventa lantului H, apar diferite varietati si anume 5 izotipuri de Ac:
1) de tip IgG;
2) de tip IgM;
3) de tip IgA;
4) de tip IgD;
5) de tip IgE.

Cele doua parti (V, C) indeplinesc functii diferite. Partea V recunoaste antigenul, iar partea C are functii biologice de (1)
activare a cascadei complementului pe calea clasica, (2) favorizeaza procesul de fagocitoza de catre macrofage si
microfage si (3) permite pasajul transplacentar al Ac de la mama la fat.
In cazul IgD, nu se cunoaste cu exactitate functia acestuia (cel putin, nu i s-a atribuit nicio functie biologica), insa IgD si
IgM sunt exprimate din abundenta, majoritar, pe membrana limfocitelor B mature, ca BCR.

IMUNOGLOBULINA G (IGG)

IgG sunt anticorpi cu forme monomere (o singura pereche de lanturi H si L). Se afla in concentratiile plasmatice cele mai
mari, variabile in jurul valorilor de 1000-1500 mg/dL, formand cel putin 75% din totalitatea Ac din circulatie.
Sunt distribuiti in cote aproximativ egale intre sectorul intravascular si cel extravascular, prin urmare Ac IgG sunt prezenti
intravascular in concentratii mari sau foarte mari, constituind un avantaj functional (au forme monomere, astfel incat
trec usor prin bariera endoteliala).
Au cea mai lunga durata de viata (pana la 4 saptamani), cu exceptia IgG 3, care are o durata de viata de 5-7 zile.

STRUCTURA IGG

Lanturile H sunt constituite din aproximativ 450 aminoacizi.

Au o lungime de 130 si o GM de 45 kDa, cu exceptia IgG 3, al carui lant H are dimensiuni mult mai mari.
Lanturile H nu sunt liniare, ci sunt organizate in bucle sau domenii care contin intre 100-110 aminoacizi si sunt create ca
urmare a existentei unor punti disulfurice intracatenare care foldeaza lanturile.
Lanturile H sunt constituite din 4 domenii, cu structura si functie diferita. Aceste 4 domenii sunt pozitionate foarte
diferit, intrucat lanturile H sunt dublu spiralate.

Organizarea domeniilor

35
La capatul N-terminal este lantul H1, situat cu bucla inspre exterior. Molecula se spiraleaza in jurul lantului L, prin urmare
al doilea domeniu e situat la interiorul moleculei. Apoi, lanturile H se spiraleaza reciproc, astfel incat domeniile 3 si 4
sunt situate la exterior, dar pe versantul opus al moleculei.
Domeniile NH2-terminale sunt variabile sau hipervariabile (prezinta polimorfism structural) si se numesc VH.
Domeniile constante sunt CH1, CH2 si CH3. Acestea sunt structuri constante, dar diferite intre ele.
Portiunea dintre CH1 si CH2 se numeste zona (regiunea) balama [hinge region], care este importanta pentru ca:
1. reprezinta portiunea din lantul H dotata cu maximum de flexibilitate, care e foarte importanta pentru ca
favorizeaza contactul Ac cu Ag, respectiv recunoasterea Ag de catre Ac;
2. in aceeasi portiune hinge (balama), lanturile H se asociaza intre ele prin punti disulfurice, insa numarul si
pozitia puntilor variaza foarte mult de la subclasa la subclasa (de la subizotip la subizotip);
3. sunt 4 izotipuri de IgG:
a) IgG1 se caracterizeaza prin existenta a 2 punti disulfurice intre punctul de intersectie si C H2;
b) IgG2 are 4 punti disulfurice, situate doua cate doua, de o parte si de alta a punctului de intersectie;
c) IgG3 existenta a 15 punti disulfurice, situate intre punctul de intersectie si C H2, explica de ce in cazul IgG 3
lanturile H sunt mai lungi, fiind formate dintr-un numar mai mare de aminoacizi decat restul lanturilor de Ig;
d) IgG4 prezinta 2 punti disulfurice, situate de o parte si de alta a punctului de intersectie.

Lanturile L sunt constituite din 215 aminoacizi.

Au lungimea de 60 si GM de 22 kDa. Lanturile L se organizeaza in bucle pozitionate diferit, pentru ca se spiralizeaza in
jurul lantului H (contin 2 bucle sau 2 domenii).
Domeniul 1 este dispus la interior. Lantul L se spiralizeaza in jurul lantului H astfel incat, in final, al doilea domeniu e
pozitionat la exterior (spre capatul carboxi-terminal).
Domeniul amino-terminal este variabil (sau hipervariabil), de la molecula la molecula (VL).
Domeniul carboxi-terminal este constant (CL) sau relativ constant (2-3 aminoacizi care pot varia L si L).

Functional, lanturile L si domeniile variabile ale lanturilor H (V H) ale IgG constituie Fab (antigen-binding fragment) iar
domeniile CH3 si CH4 constituie Fc (constant fragment).

FAB

Functia Fab este de a recunoaste Ag, prin situsurile combinative pentru Ag pe care le contine.

SITUSURILE COMBINATIVE PENTRU AG

Sunt cavitati de dimensiuni mici, reduse (30/10/6 ), ce rezulta din plicaturarea VH si VL, permitand astfel acomodarea Ac
si recunoasterea acestora prin potrivire de forma (complementaritate).
Plicaturarea lanturilor (fie H, fie VL) rezulta din existenta a 6 punti disulfurice situate strict intradomeniu.
Situsurile combinative pentru Ag contin 3 punti disulfurice si 3 plicaturi tridimensionale ale VH si VL.
In situs exista 3 secvente de aminoacizi, si anume:
secvente care realizeaza contactul direct si recunoasterea Ag (formate din 8-15 aminoacizi) - sunt situate in varful
intern al plicaturilor si aduse in interiorul cavitatii. Se numesc regiuni determinante ale complementaritatii (notate de la
1 la 3: CDR1, CDR2, CDR3 pentru lantul H si CDR1, CDR2, CDR3 pentru lantul L).

Suma tuturor CDR se numeste paratop (suma situsului combinativ pentru antigen). Paratopul este responsabil de
recunoasterea antigenica si prezinta specificitate absoluta (un singur paratop recunoaste un singur tip de determinant
antigenic conformational si depinde de numarul, structura, secventa si conformatia CDR);

celelalte secvente sunt reprezentate de bratele care imping CDR in interior si peretii cavitatii. Se numesc secvente FR
(framework regions).

36
 Plicaturarea prezinta urmatoarele efecte:

1. favorizeaza net recunoasterea antigenica;

2. in anumite situatii poate transforma situsul combinativ pentru antigen dintr-o structura de recunoastere a
antigenului intr-o structura antigenica propriu-zisa (prin punerea in contact a doua sau a mai multor CDR care creeaza
mici secvente de aminoacizi, care pot fi rare sau unice in organism, prin urmare prezinta caracter antigenic si se numesc
idiotopi.
Idiotopii pot fi de doua tipuri:

a) interni (prin unirea CDR) sau

b) externi (unirea varfurilor externe ale plicaturilor).
Suma idiotopilor din organism formeaza idiotipul (partea antigenica a oricarui situs combinativ pentru antigen), prin
urmare situsul poate avea doua proprietati contrare: structura de recunoastere antigenica si structura antigenica in
sine.

Idiotopii sunt structuri intens imunogene, astfel incat raspunsul impotriva unui antigen se transforma dintr-un
raspuns unic intr-un raspuns repetat.

La agresiunea unui Ag, se formeaza Ac. Acestia se modifica si acumuleaza idiotopi (devin idiotop-pozitivi), astfel incat
devin la randul lor o noua structura Ag si, in consecinta, se genereaza un nou RIU care determina formarea de Ac anti-
idiotopi. Pe baza complementaritatii cu CDR, Ac anti-idiotopi au caracteristici asemanatoare Ag original.

Acest proces prezinta atat avantaje, cat si dezavantaje:

efecte favorabile: copiile interne (Ac anti-idiotopi) controleaza (mai ales in timp) efectele RIU;
efecte defavorabile: in cazul bolilor autoimune, copiile interne care se formeaza seamana cu autoantigenul
original, prin urmare sunt intretiunte mult in timp.

FC

Activarea cascadei complementului

Activarea cascadei complementului este realizata de domeniul C H2, care contine o secventa de 60 aminoacizi, capabila
sa angajeze legaturi cu componenta C1q a complementului, rezultand declansarea cascadei complementului pe calea
clasica.

Activarea nu se realizeaza niciodata aleator, ci doar dupa ce anticorpul a realizat recunoasterea antigenica (adica
dupa ce situsul combinativ a fixat Ag conformational).

Fixarea Ag determina modificari conformationale in lanturile H, care se transmit ortodromic la domeniile C-terminale
(si CH2 si CH3). Modificarile domeniului CH2 determina modificarea secventei spatiale a secventei de aminoacizi care
activeaza complementul, prin urmare aceste modificari sunt recunoscute de C1q, care se fixeaza la respectiva secventa.

Opsonizarea Ag

Ac se fixeaza de Ag si faciliteaza fagocitarea. Functia este indeplinita de C H3, care prezinta o secventa de aminoacizi ce
se activeaza dupa recunoasterea antigenica.
37
 Anticorpii, impreuna cu Ag corpusculat, sunt fixati la nivelul microfagelor si macrofagelor prin FcR (receptori pentru
fragmentul constant al IgG):

1. FcR1 (CD64) are mare afinitate pentru IgG (leaga strans si selectiv IgG).
FcR1 fixeaza in primul rand IgG1 si IgG3, mai putin IgG2 si aproape deloc IgG4. Este distribuit mai ales pe macrofage, fiind
constituit din doua categorii de lanturi (1) prezinta o componenta de legare, fiind un lant transmembranar cu 3
domenii extracelulare si segment intracelular scurt la care se asociaza (2) doua lanturi cu rol in transmiterea semnalului
(lanturile -).
FcR1angajeaza legaturi cu domeniul C H3 al IgG. Are rol de endocitare a Ag opsonizate.

2. FcR2 (CD32) - are afinitate joasa (nu e selectiv in functie de clasa). Se dispune pe macrofage, pe PMN si pe
sincitiotrofoblast.
FcR2 este alcatuit dintr-un singur lant polipeptidic, cu doua domenii extracelulare si un segment intracelular foarte
lung. In functie de localizare, receptorul are urmatoarele roluri: (a) pe macrofage este responsabil de endocitarea Ag
opsonizate si a complexelor imune libere (circulante, formate dintr-un IgG si doua antigene solubile), (b) pe PMN
neutrofile mediaza captarea unor antigene corpusculate de talie mare opsonizate prin IgG (captarea nu se insoteste si
de endocitare, insa determina activarea neutrofilului, care elibereaza radicali liberi si enzime litice care fragmenteaza Ag
in parti mai mici, care pot fi endocitate - procesul se numeste citotoxicitate celulara Ac-dependenta) si (c) la
sincitiotrofoblast, receptorul are rol in pasajul transplacentar de Ac de la mama la fat.

3. FCR3 (CD16) are afinitate joasa pentru Fc. Se dispune in mod particular pe celulele NK.
FCR3 este alcatuit dintr-o componenta de legare alcatuita din doua glicoproteine identice cu cate doua domenii
extramembranare fiecare si un segment intracelular scurt si o componenta de transductie cu lanturi intracelulare lungi
(lanturi -). FCR3 este implicat in ADCC (antibody-dependent celular cytotoxicity).

Particularitatile functionale ale subclaselor de IgG

IgG1 - se gaseste in concentratii mari (900mg/dL). Este singura clasa care strabate placenta. Activeaza complementul.

IgG2 are o concentratie plasmatica de 300mg/dL. Sunt slab activatori de complement.

IgG3 are o concentratie plasmatica de 100mg/dL. Sunt cei mai puternici activatori ai complementului.

IgG4 are o concentratie plasmatica de 50mg/dL. Nu sunt activatori de complement.

IgG sunt anticorpi caracteristici RIU secundar.

IMUNOGLOBULINA M

IgM este o clasa de anticorpi pentamerici. Lanturile H au si un al 4lea domeniu constant.

IgM sunt anticorpi cu durata de viata scurta sau foarte scurta (maxim 7-10 zile).

38
 Ca proprietati, IgM sunt aglutinanti si cei mai activatori de complement, pentru ca pe lanturile H exista doua domenii
activatoare de complement: CH2 si CH3). De asemenea, IgM prezinta 20 de situsuri combinative pentru Ag.

PARTICULARITATILE CANTITATIVE SI CALITATIVE ALE RIU

RIU PRIMAR

In cursul RIU primar, se produc anticorpi de tip IgM - la primul contact cu antigenul, la cooperarea cu APC, participa
doar LTHp, care produc IL2 (aceasta nu activeaza mecanismul de switch).

Cresterea concentratiei de IgM este modesta deoarece clona participanta in primul raspuns nu este foarte bine
expansionata.

Durata actiunii IgM este limitata in timp, pentru ca RIU nu este intretinut in timp, luand in considerare lipsa
limfocitelor T cu memorie (este primul contact cu antigenul).

RIU SECUNDAR

In cursul RIU secundar, se produc IgG, intrucat dupa contacte repetitive cu acelasi antigen, la cooperarea cu APC
participa LTH2, care produc IL4 (care activeaza mecanismul de switch).

Cantitatile de IgG produse sunt mari pentru ca, la stimulari repetitive cu acelasi antigen, clona este expansionata
semnificativ. De asemenea, durata actiunii IgG este persistenta in timp, avand in vedere ca durata de viata a anticorpilor
IgG este mare, iar raspunsurile sunt intretinute in timp datorita prezentei LTH cu memorie.

CURS 9
5.12.2013
SISTEMUL COMPLEMENTULUI

Complementul este un sistem multienzimatic constituit din aproximativ 20-25 de componente care, in cadrul RIU, joaca
rolul unui mecanism efector auxiliar ce indeplineste doua functii majore:
a) complementul definitiveaza actiunea Ac asupra Ag;

39
 b) complementul realizeaza o recunoastere imumnlogic nespecifica a structurilor nonself (care sunt structuri
antigenice).
Aceste doua functii sunt exercitate fie ca functii separate, fie ca functii coroborate.

DEFINITIVAREA ACTIUNII AC ASUPRA AG

Este importanta pentru ca unica functie a Ac este recunoasterea antigenului, fara insa ca aceasta sa aiba vreun efect
decisiv asupra Ag (are loc doar recunoasterea, fara alte efecte). Se formeaza un complex imun, format din Ag si Ac.
Prin efecte decisive se inteleg doua lucruri mai importante:
distrugerea Ag per primam, mai ales daca acesta are o structura complexa, asa cum se intampla in cazul Ag
corpusculate (reprezentate de bacterii, virusuri, paraziti unicelulari si respectiv celule tumorale sau canceroase toate
trebuie distruse per primam). Aceasta distrugere se realizeaza exclusiv prin participarea complementului;
indepartarea Ag printr-un mecanism suficient mai ales pentru Ag cu structura simpla, adica Ag solubile, respectiv
moleculare, de tipul proteinelor, glicoproteinelor sau de alt tip.

DISTRUGEREA AG PER PRIMAM A AG CORPUSCULATE

Luand ca exemplu de Ag corpusculat o bacterie, aceasta prezinta pe suprafata ei numeroase structuri antigenice
(determinanti antigenici conformationali). In realitate, pe suprafata unei bacterii exista mai multe tipuri de determinanti
antigenici conformationali, insa intotdeauna unul din aceste tipuri reprezinta determinantii imunodominanti.
Determinantii imunodominanti sunt intr-o prima etapa recunoscuti de catre Ac (in special din clasa IgG, pentru ca
bacteriile, ca si virusurile sau alte microorganisme patrund intratisular, ajungand initial in lichidul interstitial, iar in lichidul
interstitial Ac cei mai bine reprezentati sunt intotdeauna Ac de tip IgG).
Acesti Ac recunosc structurile antigenice de suprafata, de care se ataseaza prin prin capatul Fab, imunoglobulina
proeminand in afara bacteriei prin Fc. Ca atare, acesti IgG se depoziteaza pe suprafata bacteriei si realizeaza opsonizarea
(invelirea/tapetarea) bacteriei, de jur-imprejur si astfel are loc recunoasterea antigenica.
Ipotetic, daca procesul se opreste doar la recunoasterea antigenica, nu exista repercursiuni asupra bacteriei, in realitate
insa, in mediile biologice alaturi de Ac exista si complement, prin urmare bacteria poate fi distrusa.
Daca densitatea complexelor imune care se formeaza (IgG si Ag membranare/determinanti antigenici), atunci este posibil
sa fie activata componenta C1q a complementului, rezultand in continuare declansarea cascadei complementului pe
calea clasica.
Prin urmare, activarea C1q are loc ca urmare a faptului ca recunoasterea determinantilor antigenici cu Ac IgG se soldeaza
cu modificari conformationale in lanturile H de IgG, care se transmit intotdeauna in sens ortodromic (dinspre capatul
Fab catre capatul Fc) si rezulta, in final, exteriorizarea (aducerea la suprafata) secventelor de aminoacizi activatoare de
complement ale Ac IgG. Aceste secvente sunt situate la nivelul domeniilor C H2. Ca urmare a exteriorizarii acestor
secvente rezulta angajarea de legaturi prin complementaritate cu secvente similare ale unitatii C1q, prin atasarea de
complexele imune, rezultand activarea C1q si, in final, declansarea cascadei complementului pe calea clasica.
Calea clasica cuprinde mai multe etape, din care rezulta in final MAC (membrane attack complex). MAC se organizeaza
sub forma de mici structuri tubuliforme foarte numeroase care perforeaza multiplu membrana bacteriana. Ca urmare a
perforarii membranei rezulta alterarea severa a gradientelor ionice de o parte si de alta a membranei. Ca atare, in
aceasta particula nonself (fie ca este celula sau sub alta forma) patrund cantitati mari (crescute) de Na+ si odata cu Na+
patrund si cantitati echivalente de apa. Rezultatul consta in acumularea unor cantitati mari de apa in aceste particule,
intr-un interval de timp scurt sau extrem de scurt. In alte cuvinte, se realizeaza de fapt o hiperhidratare supraacuta, ceea
ce conduce la elongarea brusca a membranei particulei intr-un interval de timp foarte scurt, ceea ce conduce in final la
ruperea membranei si la moartea particulei prin liza osmotica.

INDEPARTAREA AG SOLUBIL
Ag solubile patrund intratisular si declanseaza RIU, traduse prin formare de Ac specifici. Sunt Ac specifici pentru ca
prezinta situsuri combinative pentru Ag cu o conformatie complementara Ag. In urma recunoasterii antigenice se
constituie local complexe imune formate din Ag si Ac.
La normal, aceste complexe imune au ca particularitate faptul ca se organizeaza in retele, care pot fixa in ochiurile lor
diverse molecule, in special componenta C3b a complementului.
C3b este generat in mod continuu (este fractiunea mare a C3) si cu intensitate mica pe calea alterna a complementului,
care functioneaza permanent in organism (cu intensitate mica), rezultand astfel mici cantitati de C3b, care sunt fixate de
40
complexele imune. Astfel, complexele imune constituite se suprasatureaza cu C3b si favorizeaza astfel indepartarea si
ulterior distrugerea particulelor nonself.
Indepartarea si distrugerea se realizeaza prin mecanisme diferite, in functie de locul prezentei complexelor imune si locul
patrunderii antigenului.
Daca antigenul patrunde intratisular, aceste complexe imune care se formeaza sunt prezente intratisular si sunt incarcate
cu C3b, iar saturarea cu C3b favorizeaza foarte mult indepartarea lor de catre macrofagele rezidente (prezente in mod
continuu in diverse tesuturi). Macrofagele pot capta foarte usor si foarte eficient aceste complexe imune pentru ca
exprima pe suprafata lor receptori pentru complement (CR), care angajeaza legaturi cu C3b prezent in ochiurile acestor
retele de complexe imune. CI sunt captate de catre macrofage, iar apoi sunt endocitate, fiind lizate complet in sectorul
lizozomal al macrofagelor, unde (in lizozomi) Ac din constitutia acestor complexe sunt transformati in aminoacizi, la fel ca
Ag. Consecutiv, se realizeaza distructia lizozomala Ag din compozitia acestor CI.
Ag este distrus nu ca atare (niciodata), ci doar sub o forma imunlogica, adica sub forma de CI.

Uneori, este posibil, mai ales in conditii de patologie, ca Ag sa patrunda direct in circulatie si atunci CI se constituie in
circulatie (intravascular). Aceste CI sunt de asemenea saturate cu C3b, prezent in mod abundent si in torentul sangvin,
ceea ce favorizeaza din nou fixarea CI de suprafata eritrocitara, pentru ca eritrocitele exprima pe membranele lor CR.
Atunci, CI sunt adsorbite de suprafata eritrocitelor. CI pot fi adsorbite si pe suprafata trombocitelor si pe suprafata
leucocitelor, insa importante sunt eritrocitele pentru ca sunt in numar foarte foarte mare. In schimb, trombocitele sunt
numeroase, dar sunt fragmente celulare si nu celule, iar leucocitele sunt doar in numar de cateva mii.
Ag sunt astfel transportate de eritrocite pana la nivelul SRE, in mod special cel din splina. Aici, eritrocitele cedeaza CI
transportate pana la acest nivel si sunt preluate de catre macrofagele splenice, componenta celulara foarte bine
reprezentata in splina. Macrofagele splenice prezinta CR pe suprafata lor, prin care pot angaja legaturi cu C3b din
structura CI, rezultand endocitarea acestor CI (internalizarea lor) si distrugerea lor in compartimentul lizozomal. Sunt
transformati Ag si Ac in aminoacizi, astfel incat CI captate sunt distruse, echivaland de fapt cu distrugerea Ag.
Si captarea, si distrugerea depind foarte mult de complement.

Complementul realizeaza o recunoastere imunologic nespecifica a structurilor nonself.

Aceasta recunoastere este realizata de C3b, care este generat in mod continuu, permanent, pe calea alterna a
complementului.
Componenta C3b are ca particularitate faptul ca in momentul in care este generata, nu ramane niciodata in faza fluida,
respectiv in stare solubila, ci are foarte pronuntata tendinta de a se atasa de membranele celulare (se depoziteaza).
Exista, insa, doua tipuri de membrane (1) membranele self (proprii) care se opun acestei depozitari pentru ca ele sunt
protejate anti-complement prin prezenta unor receptori ce se opun atasarii C3b de suprafata membranei self; (2)
membranele nonself (bacteriene etc) permit atasarea C3b pentru ca nu sunt protejate anti-complement, echivaland cu o
recunoastere imunologic nespecifica a nonselfului.
Cele doua functii (definitivarea actiunii asupra Ag si recunoasterea nespecifica) pot fi exercitate nu doar separat, ci si
coroborat, in cadrul aceluiasi RI. Aceasta se intampla in etapele tisulare ale RIU. Etapele tisulare sunt de fapt etapa de
initiere a RIU si etapa de finalizare a RIU.
Initial, Ag patrund in spatiile interstitiale. Aici este declansat un RIU (poate fi si RIC). RIU trece prin trei faze:
1. faza de initiere (strict intratisular),
2. faza de derulare (la nivel ganglionar) si o
3. faza de finalizare (tot intratisular).

Faza de initiere initial, aceste bacterii sunt recunoscute imunlogic nespecific, si anume aceasta recunoastere se
realizeaza prin C3b, care are ca proprietate faptul ca nu ramane niciodata in faza fluida in lichidul interstitial, nu ramane
ca molecula solubila, ci are foarte pronuntata tendinta de a se depozita pe orice membrana celulara (cele doua tipuri
de membrane celulare mentionate anterior). Antigenele vor fi astfel duse din tesuturi in ganglioni. De aici incepe a doua
etapa a RIU cooperarea celulara realizata intre macrofage (APC) si diverse celule.

Faza de derulare - macrofagele prezinta fragmente de Ag catre LTH, iar LTH, la randul lor, coopereaza cu LB si rezulta, in
final, activarea completa a LB care se transforma in plasmocite si vor produce Ac specifici.

41
Ac specifici care sunt produsi in ganglioni sunt lansati in circulatia sistemica si, prin intermediul circulatiei sistemice, Ac au
acces la toate tesuturile din organism, printre care tesutul antigenic (unde gasesc Ag declansatoare, care inca persista).

A treia etapa a RIU este etapa de finalizare. Ac produsi intraganglionar ajung in tesutul-tinta, unde recunosc
bacteriile/Ag declansatoare. Aceasta recunoastere se face dupa prezenta determinantilor antigenici de suprafata ai Ag.
Are loc astfel opsonizarea acestor bacterii, de aceasta data cu Ac specifici. Daca acesti Ac specifici sunt generati in
cantitati foarte mari, atunci se formeaza CI membranare cu densitate mare, rezultand astfel activarea componentei C1q
a complementului, chiar pe suprafata bacteriei si de aici mai departe, ca urmare a activarii componentei C1q, rezulta
declansarea caii clasice a complementului. Calea clasica a complementului care parcurge mai multe etape, ajungandu-se
la generarea de MAC (membrane attack complex), complexe care se organizeaza sub forma de structuri tubuliforme
foarte numeroase, care perforeaza membrana si se ajunge la liza osmotica a particulei.
Complementul este astfel implicat in cele doua etape a RIU (etapele tisulare de initiere si de finalizare). In etapa de
initiere, complementul are rol in recunoasterea imunologic nespecifica opsonizarea si in etapa de finalizare in
distrugerea particulelor.

PRINCIPIILE DE FUNCTIONARE ALE SISTEMULUI COMPLEMENTULUI

Indiferent daca functioneaza pe calea clasica sau alterna, respecta 3 principii functionale de baza.
Primul principiu complementul functioneaza pe principiul cascadei. Fiecare factor al complementului activeaza
urmatorul factor.
Al doilea principiu consta in faptul ca activarea factorilor complementului se realizeaza strict prin liza partiala a
factorului, din care rezulta doua fragmente cu functii foarte diferite. Pornind de la un factor ipotetic (factorul X), daca
este activat intr-o etapa anterioara, este lizat in doua componente, rezultand un fragment mic Xa.
De cele mai multe ori moleculele de Xa raman in faza fluida in lichidul interstitial si o mare parte din ele exercita efecte
proinflamatorii sau proflogistice. De principiu, de cate ori se activeaza acesti factori ai complementului, se declanseaza
si o reactie inflamatorie locala. Din aceasta liza rezulta si un al doilea factor, mare, notandu-se in general ca Xb .
Moleculele Xb au ca particularitate faptul ca nu raman in faza fluida, ci au tendinta pronuntata de a se depozita pe
membranele celulare acceptoare de complement. Aceste membrane sunt de tip nonself, fiind acceptoare pentru ca sunt
neprotejate anti-complement.
Al treilea principiu reactiile complementului se desfasoara numai pe suprafata membranelor nonself.
In cazul de fata, fragmentul Xb se ataseaza de membrana nonself si se depune. Presupunand ca este o componenta
enzimatica (cum sunt majoritatea componentelor), atunci actioneaza asupra unui urmator factor din cascada
complementului factorul Y. Acesta este activat de catre enzima Xb prin proteoliza limitata, ca in cazul precedent, proces
in urma caruia rezulta doua fragmente mic Ya, care ramane in faza fluida in lichidul interstitial, avand sau nu (de obicei
au) efect proinflamator si un fragment mare Yb, care se depoziteaza pe membrana acceptoare (nonself). Ca urmare a
depozitarii, rezulta constituirea pe membrana nonself a unui complex bimolecular format din Xb si Yb, care se asociaza
si constituie un complex activ (se noteaza prin trasarea unei linii orizontale deasupra).

DERULAREA REACTIILOR COMPLEMENTULUI

Derularea reactiilor complementului este net favorizata de schimbarea specificitatii de substrat a enzimelor depozitate.
Ca urmare a atasarii Yb la Xb rezulta aparitia unor modificari conformationale in enzima Xb, care intereseaza si centrul
catalitic al acestei enzime. Ca atare, datorita acestei modificari a centrului catalic, rezulta comutarea specificitatii de
substrat. In consecinta, enzima nu mai actioneaza asupra substratului initial (asupra Y), ci actioneaza asupra unui
factor din cascada complementului Z, pe care il activeaza conform principiului tot prin proteoliza limitata si rezulta
generarea unui fragment mic (Za) si un fragment mare (Zb). Zb, fiind fragment mare, nu ramane in faza fluida, ci se
depoziteaza pe membrana acceptoare de complement si astfel se constituie un complex trimolecular XbYbZb, fiind un
complex activ.
Comutarea specificitatii de substrat are loc o singura data.

ORGANIZAREA DE ANSAMBLU A SISTEMULUI COMPLEMENTULUI

Este asemanator organizat cu sistemul coagularii. Exista o cale comuna, o cale clasica si o cale alterna.
42
Evenimentul central al caii complementului consta in conversia C3 in C3b care se realizeaza sub actiunea unor C3-
convertaze generate pe ambele cai (clasica si alterna).

CALEA CLASICA
Pe calea clasica, generarea C3-convertazelor este rezultatul recunoasterii imunologic-specifice a Ag membranare. Aceste
Ag membranare pot fi de doua tipuri: Ag constitutive sunt Ag care fac parte integranta din structura membranei sau
pot fi Ag atasate doar pe fata externa a membranei (cum se intampla cu precadere in cazul haptenelor).
1. Aceste Ag membranare sunt recunoscute imunologic specific prin Ac reprezentati in special de IgG (pot fi si IgM)
rezultand constituirea unor complexe imune membranare (CIM). Daca densitatea CIM este foarte mare, atunci se
activeaza C1q, iar de aici se declanseaza cascada complementului pe calea clasica, care printre altele implica si generarea
C3-convertazei.
2. Calea clasica are o functie limitata in timp (interval foarte scurt de timp), insa cu intensitate maxima.
3. Calea clasica a complementului are ca particularitate faptul ca este o achizitie filogenetica de data recenta, fiind
foarte functionala in special la vertebrate.
CALEA ALTERNA
Are doua particularitati:
1. functioneaza permanent, fara intreruperi, insa cu intensitate minima;
2. se amplifica la un nivel functional asemanator caii clasice, ca urmare a opsonizarii membranelor nonself prin
componenta C3b a complementului, deci printr-o recunoastere imunologica nespecifica a nonselfului;
3. este o achizitie filogenetica de data foarte veche, se intalneste la orice organism.

CALEA COMUNA
Calea alterna si calea clasica au o secventa comuna.
Componenta C3b generata pe ambele cai va conduce la activarea factorilor din secventa terminala C5C6C7C8C9,
rezultand in final generarea MAC care, perforand membrana nonself, conduce de fapt la liza osmotica a particulei/celulei
nonself.
Cea mai importanta deosebire dintre calea alterna si calea clasica este regimul de functionare, fiind foarte diferit la cele
doua.
Luand in considerare intensitatea caii complementului si timpul de actiune calea clasica are o functie episodica
(porneste de la 0, atinge un maximum intr-un interval de timp scurt, apoi se stinge ajunge din nou la 0 {grafic}), in timp
ce calea alterna are un dublu nivel de functionalitate (functioneaza permanent cu intensitate mica, in schimb se poate
amplifica la un nivel de functie asemanator caii clasice atunci cand are loc recunoasterea imunologic nespecifica).

FACTORII CAII CLASICE

Se noteaza cu C, la care se adauga un numar. Implica participarea a 9 factori.

FACTORUL C1
Este in realitate un complex trimolecular cu GM in jur de 750 kDa. In structura C1 intra 3 subcomponente:
a) C1q - reprezinta unitatea de recunoastere (UR) a complementului. Acesta recunoaste prezenta de CIM, care apar
doar pe membranele nonself;
b) C1r - serin-esteraza;
c) C1s serin-esteraza, cea mai importanta dintre cele doua (C1r si C1s).

C1q se afla in concentratii medii 70 g/mL.

Ca structura, C1q este formata din 6 subunitati identice intre ele, asociate doua cate doua, cu constituirea a 3 unitati, tot
identice intre ele.
Fiecare unitate de C1q din cele trei este constituita din asocierea a 2 subunitati, iar fiecare subunitate este constituita
dintr-o unitate polipeptidica. Aceasta are o unitate liniara lunga care se termina catre capatul C-terminal cu o portiune
globuloasa. Portiunea globuloasa este capatul carboxi-terminal. Cele doua subunitati sunt asamblate intre ele printr-un
anumit numar de punti disulfurice.

43
Subunitatile sunt constituite din asamblarea a 3 lanturi polipeptidice complexe numite lanturi a, b, c. Aceste lanturi, in
portiunea liniara, sunt organizate sub forma unui triplu helix, deci adopta o configuratie collagen-like, iar la capetele C-
terminale formeaza ghemuri.
Portiunea cea mai importanta pentru recunoasterea CIM este portiunea globuloasa. Ea prezinta in structura ei mai multe
secvente de aminoacizi capabile sa angajeze legaturi cu secventele de aminoacizi activatoare de complement ale Ac ce
intra in constitutia CIM. Aceste secvente ale Ac sunt situate diferit, in functie de Ac la nivelul C H2 daca este IgG sau la
nivelul CH2 si CH3 daca este IgM.
Secventele activatoare de complement sunt exteriorizate si pot angaja astfel legaturi doar dupa ce a avut loc
recunoasterea antigenica. La contactul cu Ag membranar apar modificari conformationale in lanturile H ale Ac, indiferent
de tip, care sunt transmise ortodromic, avand consecinta exteriorizarea secventei de Ac. Are loc apoi recunoasterea
secventelor complementare dintre portiunea globuloasa a C1q si secventa de la nivelul Ac. La nivelul C1q are loc astfel o
modificare conformationala in fiecare subunitate care se transmite in sens antidromic dinspre capatul C-terminal spre
cel N-terminal. Rezultatul acestor modificari consta in aducerea la suprafata a unei secvente de aminoacizi prezente in
portiunea liniara a fiecarei subunitati, secventa care este capabila sa angajeze legaturi cu a doua componenta din C1
C1r.

C1r, odata fixat local, ataseaza in final C1s, care este o serin-esteraza foarte activa. Astfel, (in contact cu membrana
nonself) se constituie C1qC1rC1s care este un complex activ, iar prin activarea C1s rezulta declansarea cascadei
complementului.
Declansarea cascadei complementului consta in doua evenimente: activarea intr-o etapa initiala a factorului C4 (primul
care se activeaza) si apoi activarea factorului C2, urmand celelalte etape ale caii clasice a complementului.

CURS IMUNO 10
SISTEMUL COMPLEMENT (II)

Factorul C3
C3 reprezinta factorul central al sistemului complementului.
activeaza in ambele cai ale complementului (clasica si alterna);
concentratia plasmatica cea mai mare: 0,5 1,5mg/ml (ceilalti sunt in micrograme).

Structura si functia factorului C3

Factorul inactiv (zimogen) este un heterodimer cu greutate moleculara de aproximativ 180 kDa, constituit din
asocierea a doua lanturi diferite, alfa (110 kDa) si beta (70 kDa). Lanturile alfa si beta sunt antiparalele (capatul N al
unuia corespunde capatului C al celuilalt) si sunt unite prin punti disulfurice.

Lantul alfa prezinta inspre capatul C-terminal un buzunar hidrofob care realizeaza o internalizare relativa a unei
grupari tiolesterice (internalizarea este relativa pentru ca deschiderea buzunarului este larga). Se leaga printr-o punte
disulfurica de lantul beta.

Lantul beta prezinta inspre capatul N-terminal o secventa de aminoacizi care fixeaza, in cursul reactiei
complementului, factorul C5.
In stare inactiva a C3, secventa de aminoacizi este internalizata.

Activarea factorului C3
Se realizeaza enzimatic (de aceea se poate activa prin ambele cai), dar si non-enzimatic (realizata doar in calea
alterna).

Activarea enzimatica a factorului C3

Este realizata de catre C3-convertazele generate prin caile clasica si alterna. C3-convertazele cliveaza doar la nivelul
capatului N-terminal al lantului alfa se desprinde un mic fragment (9kDa) denumit C3a, care ramane in faza fluida,
si un fragment mare, denumit C3b, care nu ramane in faza fluida, ci are tendinta pronuntata de depozitare pe membranele
non-self.

44
 C3a exercita 3 efecte proinflamatorii locale:
1. vasodilatatie;
2. hiperpermeabilizarea vaselor locale;
3. efect chemoatractant si activator leucocitar (mai ales neutrofile si monocite).

C3b se ataseaza de membrane non-self; atasarea se face prin intermediul gruparii tiolesterice.
Gruparea tiol esterica are ca particularitate faptul ca este o grupare electronofila (accepta electroni), astfel incat
angajeaza foarte usor legaturi cu grupari nucleofile (donatoare de electroni), reprezentate din abundenta in orice
membrana, cum ar fi gruparile NH2- din structura proteinelor membranare, gruparile OH- din structura glucidelor
membranare (in acest caz este vorba de membrane non-self).
Prin stabilirea acestor legaturi, C3b se depoziteaza pe membranele non self (opsonizare).
De principiu, depozitarea ar putea avea loc pe orice membrana (atat non-self, cat si self). De ce? Pentru ca toate
membranele au grupari NH2- si OH- pe suprafata lor, numai ca depozitarea nu se poate face pe membranele self
intrucat acestea sunt protejate anticomplement. In schimb, membranele non-self (bacteriene, virale, ale parazitilor,
celule tumorale) sunt membrane neprotejate anticomplement (nu exprima pe suprafata lor receptori care sa se opuna
acestor depozitari).
Aceasta depozitare pe membranele non-self a C3b are 2 semnificatii foarte importante:
1. conduce la opsonizarea acestor membrane si prin aceasta ulterior la fagocitarea acestor particule;
2. echivaleaza cu o recunoastere imunologic nespecifica (RINS) pentru ca C3b se depoziteaza pe orice este non-
self.
Care este consecinta depozitarii C3b pe suprafata membranelor non-self?
Datorita contactului C3b cu membrana non-self, apar modificari conformationale de ansamblu ale factorului C3b
depozitat pe membrane, modificari care se transmit dinspre lantul alfa catre beta, favorizand mai departe exteriorizarea
secventei de aminoacizi capabila sa fixeze componenta C5 a complementului (secventa de aa este pozitionata pe lantul
beta).
Prin exteriorizarea secventei de aminoacizi de pe lantul beta al C3b rezulta cresterea afinitatii factorului C3b pentru
factorul C5, astfel incat factorul C5 se fixeaza de secventa de aminoacizi si per ansamblu la membrana (prin intermediul
C3b). Odata cu atasarea C5, se ataseaza si alti factori. Pentru ca toti acesti factori se tot aduna, rezulta derularea reactiilor
complementului doar pe membranele non-self. Toate acestea sunt consecinte ale activarii enzimatice a factorului C3.

Activarea non-enzimatica
Activarea non-enzimatica, contrar precedentei, nu se soldeaza cu clivarea factorului C3, ci doar induce o modificare
la nivelul buzunarului hidrofob, dar acesta ramane intreg.
Buzunarul lantului alfa este hidrofob si are o deschidere larga. Totusi, moleculele de apa se afla in stare solubila in
lichidele interstitiale, prin urmare patrund in acest buzunar permanent si cu intensitate mica (De ce? Pentru ca buzunarul
este hidrofob, el de principiu se opune patrunderii moleculelor de apa, dar n are ce sa faca pentru ca are o deschidere prea
mare pentru a se opune total si atunci se opune putin).
Intensitatea mica inseamna ca din totalul moleculelor de C3 doar o parte din acestea ajung sa accepte moleculele de
apa. Patrunzand in buzunarul hidrofob, moleculele de apa interactioneaza cu gruparea tiolesterica, fiind o reactie non-
enzimatica, ceea ce conduce la desfacerea ei, cu generarea de grupari -SH2 si de asemenea -COOH.c
Prin formarea de grupari -SH2 si -COOH rezulta de fapt scindarea gruparii tiolesterice, ca urmare a hidratarii acesteia
prin moleculele de apa. In urma reactiei non-enzimatice, factorul C3 devine factor C3 hidratat.
Nu toate moleculele C3 sunt hidratate pentru ca procesul se desfasoara cu intensitate mica..
Moleculele C3 hidratate au ca particularitate faptul ca au o afinitate crescuta pentru factorul B ce activeaza in calea
alterna a complementului. Afinitatea pentru factorul B este crescuta pentru ca prin ruperea legaturii tiolesterice sub
actiunea moleculelor de apa apar modificari conformationale in buzunarul hidrofob care se transmit in sens antidromic,
ducand in final la exteriorizarea unei secvente de aminoacizi situata in amonte de buzunar, secventa capabila sa
ataseze cu afinitate mare factorul B din calea alterna a complementului.
Prin fixarea factorului B la C3b hidratat, rezulta declansarea caii alterne a complementului.
Cum functioneaza calea alterna? continuu si cu intensitate mica.

Factorul C4
Un alt factor foarte important este factorul C4 al complementului.
C4 activeaza strict in calea clasica a complementului, nu in cea alterna. El se afla in concentratii medii (400-500
micrograme/ml).
45
 Zimogenul C4 (factorul C4 nativ) este un heterotrimer (3 lanturi diferite si asociate intre ele). GM = 300kDa.
In structura sa intra 3 lanturi, un lant alfa (90kDA), lant beta (80kDA), lant gamma (30kDa).
Cele 3 lanturi sunt asociate intre ele prin cate o punte disulfurica si toate cele 3 lanturile sunt unidirectionate (au
capetele N intr-o parte si cele C in cealalta parte).

Lantul alfa de C4
In cazul C4, lantul alfa prezinta, undeva catre capatul carboxi terminal, un buzunar hidrofob, care realizeaza o
internalizare marcata a unei grupari tiol esterice. Aceasta internalizare este foarte pronuntata, pentru ca de aceasta data,
deschiderea buzunarului este extrem de mica. Aproape ca versantii buzunarului vin practic in contact. La lantul alfa, se
asociaza printr o punte disulfurica lantul beta, peste care trecem rpd pt ca nu indeplineste functii importante in cadrul ??.
La lantul beta se asociaza lantul gama, care prezinta in structura sa o secventa de aa capabila sa fixeze componenta C2 a
complementului. Aceasta secventa are aceeasi particularitatea ca cea mentionata la C3, ea fiind interiorizata, atata timp cat
factorul C4 nu a fost activat.

Activarea factorului C4
Spre deosebirea de activarea factorului C3 se realizeaza doar printr un singur mecanism. Moleculele de apa nu pot
activa factorul C4 pentru ca buzunarul este atat hidrofob cat are si o deschidere extrem de mica ceea ce impiedica
categoric petrunderea moleculelor de apa. Moleculele de apa in cazul C4 nu au acces!!
Factorul C4 poate fi activat enzimatic de o serin esteraza a complexului C1s. C1s cliveaza din C4 doar lantul alfa,
undeva foarte aproape de capatul amino terminal cu respectarea puntilor disulfurice si a structurii lantului beta si gama.
C1s, doar ciupeste din capatul amino terminal al lantului alfa. Atunci rezulta un fragment foarte mic care corespunde cu
capatul amino terminal al capatului alfa, si care se numeste cu titlul de C4a. C4a ramane in faza ?? in lichidiul interstitial,
si acolo nu indeplineste acituni prea importante.
Restul factorilor ramasi se numesc C4b. Fragmentul mare din C4, nu ramane in faza fluida acolo unde se elibereaza
ci se depoziteaza pe suprafata membranelor non self. Conform secventei de evenimente, mentionate la factorul C3, se
intampla si aici.
Nu echivaleaza cu opsonizarea pentru ca ulterior, particulele nu pot fi fagocitate, intrucat, fagocitele (micro si
macrofagele) nu au pe suprafata lor receptori pentru C4b. Atunci aceste particule se depoziteaza dar nu conduc la
opsonizare. Deasemenea, pt ca acestea nu pot fi fagocitate de macrofage, atunci acest lucru nu conduce la un raspuns
imun.
Consecintele depozitarii C4b pe membrana sunt:
1. Aparitia unor modificari conformationale de ansamblu ale factorului C4b ce se transmit dinspre lantul alfa catre
lantul beta si de aici mai departe catre lantul gama. Rezultatul consta in exteriorizarea secventei de aa fixatoare pe factorul
C2 al complemetnului care se fixeaza prin intermediul C4b la membrana non self. C2 e foarte important pentru ca este un
factor enzimatic si atunci se ajunge la un lucru important. Pe membrana non self este fixata defapt o enzima foarte
importanta pentru derularea reactiilor pe suprafata membranleor non self. Pentru ca C4b monteaza o proteina activa pe
suprafata, spunem ca C4b are functia de COFACTOR (fixator pe o membrana a unei enzime).

Factorul C2
Este constituit dintr un singur lant polipeptidic si intra in constitutia complexelor enzimatice ale caii clasice ce sunt
reprezentate de C3 convertaza si C5 convertaza. Este partea enzimatica a acestora. C2 este defapt o proteaza, insa aeasta
devine activa doar dupa ce a fost activata. Activarea factorului C2 se realizeaza sub actiunea aceleiasi enzime care a
activat si factorul C4 (C1s).

C5, C6, C7
Secventa terminala a complemetului, si functia celor 3 consta in activarea factorului C8 a complementului

C8
Este tot o enzima, cu functie de polimeraza. Activeaza ultimul factor din calea clasica a complementului.

C9
Este constituit dintr un singur lant polipeptidic, extrem de lung, care se organizeaza sub forma de placuta formata
dintr o atisoara care este contorsionata in toate sensurile. C9 sub actiunea polimerazei C8, se asambleaza placuta langa
placuta, in prezenta ionilor de Ca si formeaza astfel mici structuri tubuliforme care se insera in membranele non self pe

46
care le perforeaza. Aceste mici structuri se numesc MAC (complexul de atac al membranelor) care realiuzeaza ceea ce se
numeste liza osmotica a particulelor pe suprafata carora se activeaza complementul.

CALEA CLASICA A COMPLEMENTULUI (CCC)

Etapele caii clasice a complementului: 3 etape

1. Generarea C3 convertazei
2. Generarea C5 convertazei
3. Generarea MAC

Generarea C3 convertazei
Schema de principiu
Aceasta etapa, este generata de prezenta de complexe imune membranare care activeaza complexul C1 al
complementului, acest lucru conducand la asamblarea celor 3 componente ale C1 (C1q,r,s) cu formarea unui complex
activ trimolecular. Din cele 3 componente, C1s = serinesteraza foarte activa care cliveaza in 2 etape distincte in
succesiune 2 factori ai complementului:
C4=>C4a si C4b
C2=> C2a.
Fragmentele mari se asociaza intre ele si formeaza un complex bimolecular, complex numic cu titlul de C3
convertaza (C4bC2b)
C3 convertaza este constituita din 2 elemente, o parte enzimatica (enzima C2b) si un cofactor reprezentat de C4b. ???
am nevoie de SCHEMA aici!!

Schema de detaliu
O membrana non self prezinta pe suprafata ei niste structuri antigenice. Antigenele membranare sunt de 2 tipuri
:constitutive (fac parte integranta din structura membranei) sau pot fi atasate (lipite pe fata externa a membranei). Aceste
Ag sunt recunoscute de catre Ac, ce pot sa fie IgG sau IgM mai putin frecvent. Ag sunt recunoscute de Ac de tip IgG. Se
constituie astfel pe membranele non self complexe imune membranare. Daca densitatea complexelor imune este mare sau
foarte mare atunci este posibil sa se activeze componenta C1q a complementului care este componenta de recunoastere a
complexelor imune. Cum se realizeaza activarea complementului C1q? Ca urmarea recunoasterii ag de catre ac apar
modificari conformationale in lanturile H de IgG care conduc la esteriorizarea a secventelo de aa activatoare de
complement ale acestor Ac. Aceste secvente de aa alctivatoare de complement ale Ac de tip IgG sunt situate la nivelul
CH2. Aceste secvente de aa exteriorizate putand sa fie depistate de C1q (unitatile de recunoastere a complementului) si
are loc angajarea de legaturi intre CH@ si portiunea globuloasa a acestor molecule. Ca urmare a angajari ide asemena
legaturi apar modificari conformationale la nivelul fiecarei subunitati de C1q si de aici rezulta aducerea la suprafata a unei
secvente de aa ce fixeaza a 2a componenta a complexului C1, si anume este vb de C1r. C1r la randul sa fixeaza a 3a si
ultima componenta din complexul C1, fiind vb de C1s. Ca atare, in etape succesive se constituie complexul activ
trimolecular, C1q,C1r,C1s. C1s este serin esteraza foarte activa a acestui complex, clivand in 2 etape distincte 2 factori.
Initial, C1s cliveaza factorul C4 (format din 3 lanturi) doar lantul alfa catre capatul amino terminal. Atunci rezulta
eliberarea unui fragment mic (C4a) si un fragment mai mare (C4b) care, fiind fragment mare, se depoziteaza pe
membrana non self si deci ca atare acesta se depoziteaza pe membrana, si face legaturi cu memb prin gruparea tiol
esterica. C4b atasat la membrana, are o afinitate foarte mare pentru factorul C2 al complementului, aflat local sub forma
de zimogen. C2 estefixat la C4b la nivelul lantului gama. C2 fixat la C4b, la randul sau sufera modificari conformationale
si ca atare isi exteriorizeaza o mica secventa de aa dispusa catre capatil amino terminal al lantului, secventa care este
foarte rapid tinta atacului litic a enzimei C1s, care intr o a doua etapa scindeaza si C2. Atunci rezulta eliberarea unui
fragment mic din C2 (C2a capatul amino terminal al lantului) si pe membrana raman in contact fragmentele mari din C4
si C2, deci C4bC2b. Acest complex bimolecular reprezinta C3convertaza caii clasice a complementului. Partea enzimatica
este preprezentata de C2b si C4b are functia de cofactor.

A 2a etapa
Consta in generarea C5 ocnvertazei

Schema de principiu
In etapa anterioara s a obtinut C3 convertaza. Aceasta actioneaza asupra substratului (C3) pe care il cliveaza in 2
fragmente:

47
 C3a care ramane in faza fluida, exercita efecte proinflamatorii
C3b fragment mare, nu ramane in faza fluida ci se depoziteaza pe membrana non self. Se depoizteaza fara ca
membrana sa aleaga locul de aterizare, deci cade random. Se poate depozita in contact cu C3 convertaza dejja depozitata
(C4bC2bC3b) => se constituie un complex trimolecular pe membrana care poarta denumirea de C5 convertaza (generata
pe calea clasica). Partea enzimatica este C2b si in C3 convertaza dar si in C5 convertaza. Enzima C2b isi comuta
specificitatea de susbstrat ca urmare a contactului ei cu factorul C3b. Se poate depozita si independent (C3b langa C3b
langa C3b) si se realizeaza tapetarea membranei non self cu C3b => opsonizare.
Schema de detaliu
C3 convertaza actioneaza asupra factorului C3 inactiv aflat in stare fluida. Ciupeste capatul amino terminal al
lantului alfa => eliminarea unui mic fragment a acestui factor (C3a) si rezulta si un fragment mare (C3b) care se
depoizteaza atat in contact cu C3 convertaza deja prezenta, dar si individual. In primul rand se depoziteaza cu C3
convertaza deja prezenta si se constituie astfel un complex trimolecular C5 convertaza caii clasice a complementului.
Partea enzimatica a acestui complex, este tot C2b dar ca urmare a contactului C2b cu C3b apar modificari
conformationale in C2b ce intereeaza si centrul catalitic al enzimei C2b astfel incat desi ea ramane proteaza, isi comuta
specificitatea (devine proteaza pentru C5). In rest C4b se poate depozita si in a 2a varianta de molecule individuale,
constituindu se un strat continuu de C3b , realizandu se o opsonizare, care favorizeaza captarea acestor particule de catre
micro si macrofage. Pentru ca aceste micro si macrofage au pe suprafata lor receptori pentru complement CR, si atunci
opsonizarea duce la fagocitaza => are loc si recunoasterea imunologic nespecifica.

Generarea MAC
Schema de principiu
C5 convertaza ()C4bC2bC3b) actioneaza asupra substratului (C5) rezultand 2 lucruri:
1 fragment mic (C5a) care are 2 particularitati: ramane in faza fluida in lichidul interstitial (nu se depunde pe
membrane, ramane in stare fluida); exercita efecte proinflamatorii foarte active, mai active decat cele ale C3a.
1 fragment mare (C5b) care are o soarta particulara si care interactioneaza rapid cu C6 si C7 si formeaza un complex
trimolecular () care este un complex activ. Acest complex trimolecular activ, reprezinta ceea ce numim cu titlul ecventa
terminala. Rolul acestui complex este de a activa factorul C8 al complementului, care devine polimeraza C8. Polimeraza
aceasta activeaza factorul C9 al complmenetului care se organizeaza sub forma de structuri mici tubuliforme care
perforeaza membrana si rezulta distructia particulei prin liza osmotica.
Schema de detaliu
Pe membrana este prezenta C5 convertaza (C4bC2bC3b). Acest complex trimolecular actioneaza asupra substratului
care este reprezntat de factorul C5. Activarea factorului C5 se realizeaza in 2 etape succesive:
a) Are loc fixarea factorului C5 la lantul beta de C3b.
b) Factorul C5 atasat la C5 convertaza este lizat de enzima C2b care si a modificat specificiataetea de substrat intre
timp.

Generarea a 2 fragmente care au o soarta particulara. C5a ramane in faza fluida. C5b (fragment mare) contrar
regulilor generale, nu ramane pe membrana non self, desi este fragment mare, pentru ca C5b nu contine in structura lui
grupare tiol esterica. Revine in faza fluida, in lichidul interstitial unde ajunge, insa interactioneaza extrem de
repede legaturi cu C6, iar C6 la randul sau angajeaza legaturi cu C7. Se constituie iarasi contrar regulilor generale un
complex trimolecular activ in faza fluida. Acest complex activ intotdeauna se depoziteazanumai pe membranele non self
si niciodata pe membranele self pentru ca complexul asta trimolecular este solubil (are contacte cu ambele membrane)
fiind animat de miscari browniene, insa acesta nu se poate depozita pe membranele self pentru ca acestea sunt protejate
anticomplement, (se opun prin R de suprafata, depozitarii) si atunci acest complex se depoizteaza insa pe membranele non
self, pentru ca nu sunt protejate anticomplement. Depozitarea se realizeaza prin intemrediul C7 din acest complex. Doar
ea are contact cu membrana. C7 la randul sau angajand legaturi cu diverse lipide membranare (factor cu prorpietati
lipofile) atasandu se. Ca urmare a contactului dintre C7 si lipidele membranare, C7 capata o afinitate crescuta pentru C8
pe care il fixeaza din faza fluida, atasandu l. C8 in contact cu acest complex trimolecular, se aciveaza si deci devine o
polimeraza, si polimerizeaza factorul C9 aflar local sub forma de placute. In prezenta ionilor de Ca, C9 se organizeaza sub
forma de mici structuri tubuliforme foarte numeroase care insa perforeaza membrana tinta antigenica pe suprafata careia s
a activa complementul si rezultatul consta in patrunderea masiva a unor cantitati enorme de Na, urmate de cantitati
echivalente de apa. Atunci are loc o hiperdilatare supraacuta a particulei si rezulta astfel elongarea membranei bacteriene
care cedeaza si ea se rupe. Rezultatul este moartea particulei respective =))). => Liza osmotica.
Liza osmotica in cazul caii clasice a complementului porneste de la recunoastere imunologic specifica a non selfului
(recunoastere prin anticorpi a structurilor antigenice de suprafata, ceea ce niu este cazul caii alterne a complementului). Pe

48
de alta parte prin unele carti , fragmentul mic din C2 este notat cu titlul de C2b, si atunci trebuie sa fim atenti la ce
pretinde autorul ca este particula repspectiva.

CURS 11

19.12.2013
CALEA ALTERNA A COMPLEMENTULUI

Calea alterna a complementului presupune participarea a doua categorii importante de factori ai complementului:
(1) In primul rand, participa factorii specifici, in numar de 3:

a) factorul B;
b) factorul D;
c) factorul P (properdina);

(2) In al doilea rand, participa si factorii comuni ambelor cai:

a) C3;
b) factorii C5 pana la C9.

FACTORII SPECIFICI AI CAII ALTERNE A COMPLEMENTULUI

In primul rand, factorul B se afla intr-o concentratie medie in jur de 200 g/mL.
In al doilea rand, factorul B este constituit dintr-un singur lant polipeptidic.
In al treilea rand, factorul B este un factor cu actiune enzimatica. Este, de fapt, o proteaza si contribuie la activarea prin
proteoliza limitata a altor factori. Din punct de vedere functional, factorul B din calea alterna reprezinta omologul
factorului C2 din calea clasica, adica intra in constitutia complexelor enzimatice ale caii alterne a complementului, care
sunt reprezentate de:
- C3-convertazele sunt 3 la numar: C3 convertaza initiala, C3-convertaza intermediara si C3-convertaza
adevarata (sau finala);
- C5-convertaza.

Factorul D se afla in concentratii extrem de mici (infinitezimale) 1-2 g/mL. Este o proteaza aflata in stare activa in
mediile lichidiene ale organismului (majoritatea se afla in stare de proenzime). Cu toate acestea, proteaza D nu are
efecte defavorabile pentru organism, adica nu cliveaza la intamplare diversele proteine cu care vine in contact, pentru ca
are o specificitate de substrat inalta actioneaza doar asupra factorului B, cu conditia ca acesta sa fi intrat in
combinatie intr-o etapa anterioara cu factorul C3, indiferent de forma chimica in care se afla acest factor C3. De
principiu, factorul B poate sa intre in combinatie cu una din doua forme in care se poate afla factorul C3 si anume ori
C3b, ori C3 hidratat si doar asa cliveaza.

Factorul P sau properdina se afla in concentratii mici pana la 20 g/mL. In al doilea rand, joaca un rol foarte important
in stabilizarea C3-convertazelor generate pe calea alterna a complementului.

Particularitatea functionala a caii alterne o reprezinta faptul ca aceasta, spre deosebire de calea clasica, are un dublu
nivel de functionalitate:
1. functioneaza permanent, continuu, cu intensitate mica, fara intrerupere de-a lungul vietii, realizandu-se nivelul
bazal de functie a caii alterne;
2. se amplifica episodic la un nivel functional echivalent caii clasice a complementului, doar atunci cand in
mediile lichidiene ale organismului exista membrane nonself (membrane opsonizate, acceptoare de complement).

Functia continua, permanenta a caii alterne se datoreaza particularitatii structurale a factorului C3 al complementului,
care la nivelul lantului sau prezinta catre capatul COOH-terminal un buzunar hidrofob care realizeaza o internalizare

49
relativa a unei grupari tiol-esterice. Aceasta internalizare relativa se datoreaza faptului ca deschiderea buzunarului este
destul de larga. Acesta are doua proprietati: (1) este hidrofob, deci nu permite de principiu patrunderea moleculelor de
apa, insa are o deschidere prea larga, prin urmare (2) nu se poate opune patrunderii lente a acestora. Astfel, are loc
patrunderea continua a moleculelor de apa in unele buzunare hidrofobe ale moleculelor de C3 care realizeaza de fapt
scindarea non-enzimatica a gruparii tiol-esterice, care se va transforma in grupare SH 2 si carboxil, iar acest proces nu
intereseaza totalitatea moleculelor de C3, ci doar o parte.
In cadrul moleculelor de C3 unde are loc acest proces, apar modificari conformationale in buzunarul hidrofob, care se
transmit in directie anticromica, catre capatul NH-terminal, contribuind net la exteriorizarea unei secvente de aminoacizi
situata proximal sau in amonte de acest buzunar hidrofob, secventa de aminoacizi capabila sa fixeze factorul B al
complementului, care activeaza calea alterna.
C3, sub actiunea moleculelor de apa, devine C3-hidrataza. Aceasta se deosebeste de zimogenul C3 prin faptul ca datorita
hidratarii, are grupare tiol-esterica rupta. Prin ruperea gruparii tiol-esterice creste foarte mult afinitatea C3 pentru
factorul B. Urmeaza declansarea pe calea alterna. Calea alterna functioneaza ca atare, asa cum functioneaza procesul in
etapele anterioare.

REACTIILE CAII ALTERNE A COMPLEMENTULUI

Nivelul bazal calea alterna functioneaza continuu, cu intensitate foarte mica.

Se datoreaza reactiei permanente pe care moleculele de C3 aflate in stare solubila in mediile lichidiene o au cu
moleculele de apa. Rezulta constituirea C3-hidratazei.
Devenite hidratate, moleculele de C3 capata o afinitate crescuta pentru factorul B, rezultand constituirea in faza fluida (in
lichidul interstitial) a unui complex bimolecular, format din C3 hidratat si factorul B.
La randul sau, factorul B, ca urmare a faptului ca a intrat in contact cu C3, devine foarte rapid tinta atacului litic al
enzimei D (factorul D). Acesta enzima cliveaza factorul B, generand doua fragmente unul mic, notat cu Ba, care
ramane in faza fluida in lichidul interstitial si nu indeplineste functii deosebite biologic si, in continuare, raman in contact
C3 hidratat si fragmentul mare din B Bb.
Acest complex C3 hidratat-Bb este un complex activ, enzimatic care poarta denumirea de C3-convertaza initiala a caii
alterne a complementului. Este de fapt prima C3-convertaza care se formeaza din cele trei.
Aceasta C-3 convertaza initiala prezinta niste particularitati:
- se formeaza contrar regulilor generale si anume in faza fluida, in lichidul interstitial. Este o abatere de la regula,
pentru ca restul se constituie pe membranele celulare acceptoare;
- se formeaza in mod permanent, continuu, pentru ca reactia dintre C3 si moleculele de apa are loc tot
permanent;
- este o C3-convertaza cu actiune slaba, redusa. Partea enzimatica a acestui complex este reprezentata de Bb.
Aceasta C3-convertaza actioneaza asupra substratului ei specific, care este reprezentat de factorul C3, aflat in faza fluida.
Marea majoritate a moleculelor nu se hidrateaza. De aici, rezulta proteoliza limitata a factorului C3. Ca in toate
situatiile, prin scindare, rezulta un fragment mic care se noteaza cu C3a si, de asemenea, un fragment mare notat cu C3b.
C3a se constituie in mod permanent, in cantitati mici, intratisular. Formarea lui are rol important pentru ca generarea de
C3 in tesuturi pregateste sau creeaza posibilitatea generarii intratisular a unui proces inflamator acut, daca este necesar.
Printre altele, C3a are efecte chemoatractante, insa, in mod normal, se elibereaza in concentratii mici foarte, foarte
reduse. In mod obisnuit, efectul chemoatractant al C3a este si el mic, dar conteaza foarte mult. Cantitatile mici de C3a
eliberate extravascular modifica foarte mult distributia leucocitelor aflate intravascular, iar aceasta modificare
influenteaza procesul inflamator.
C3a sunt dispuse in doua sectoare distincte sectorul axial, care cuprinde leucocitele aflate chiar in centrul fluxlui
sangvin si sunt antrenate de circulatia locala, iar al doilea sector sectorul marginat in care se afla leucocite care sunt
atrase catre peretii vasculari sub actiunea C3a eliberata extravascular. Aceste leucocite stabilesc contacte laxe cu celulele
endoteliale locale. De principiu, aceste leucocite marginate se rostogolesc, prin proces de rolling, fiind leucocitele care
pot fi foarte rapid mobilizate extravascular (deci intratisular) ori de cate ori este cazul.
In al doilea rand, se elibereaza C3b. Ca in cazul precedent, este eliberat in cantitati mici, reduse, dar continuu, explicand
astfel prezenta continua a opsoninei C3b, foarte utila pentru ca ea favorizeaza captarea si fagocitarea diverselor
microorganisme de catre microfagele si macrofagele locale. C3b joaca rol de opsonina (se ataseaza de peretii bacterieni
virali, realizand opsonizarea, ceea ce favorizeaza captarea acestor particule si indepartarea lor).
50
La normal, C3b are permanenta tendinta de a se depozita pe membranele self. Cu toate acestea, depozitarea pe
membranele self nu este posibila pentru ca toate membranele self sunt protejate anti-complement.
In conditii de patologie, cand exista membrane nonself (bacteriene, virale, celule tumorale etc.), C3b se poate depozita
pe suprafata acestor membrane, intrucat membranele nonself nu sunt protejate anti-complement, prin urmare C3b se
depoziteaza pe membranele nonself in cantitate semnficativa. Astfel:
1. are loc opsonizarea membranelor nonself, ceea ce poate conduce catre fagocitarea particulelor nonself;
2. depozitarea pe membranele nonself echivaleaza si cu o recunoastere imunlogic-nespecifica a structurilor
nonself, acestea fiind prin definitie structuri antigenice;
3. in al treilea rand, factorul C3b depozitat pe membrana nonself incepe sa functioneze ca un cofactor, fixand pe
membrana nonself o enzima, reprezentata in cazul de fata de factorul B. Din acest moment, factorul C3b functionand ca
un cofactor, incepe sa se amplifice foarte mult calea alterna, trecand de la nivelul bazal de functie la nivelul amplificat
de functie.
C3b functioneaza ca un cofactor. In aceasta calitate, C3b fixeaza factorul B. Atunci, ca urmare a legarii lui, se constituie un
complex bimolecular pe membrana, formand C3b-Bb, iar factorul B (pentru ca intra in contact cu C3) devine foarte rapid
tinta atacului litic exercitat de catre aceeasi enzima aflata in stare libera, adica enzima D (factorul D). Aceasta cliveaza
factorul B din acest complex, rezultand eliberarea unui fragment mic din factorul B, care se numeste Ba si, raman in
continuare in contact pe membrana fragmentele mari din C3 si B C3b si Bb. Acest complex bimolecular C3b-Bb este un
complex enzimatic activ, se noteaza cu o linie deasupra. Se numeste C3-convertaza intermediara a caii alterne a
complementului. Aceasta este a doua C3-convertaza care este generata pe cale alterna. Partea ei enzimatica este
reprezentata tot de Bb.
C3-convertaza intermediara are urmatoarele particularitai:
1. spre deosebire de cea initiala, se constituie nu in faza fluida, ci pe membranele nonself;
2. se formeaza doar episodic, doar atata timp cat exista membranele nonself;
3. are actiune slaba enzimatica datorita faptului ca complexul este relativ instabil, in sensul ca cele doua
componente C3b-Bb au tendinta permanenta de a disocia, respectiv de a se reasocia;
In cele din urma, este perfectata biologic prin aditia in ultima etapa la acest complex bimolecular a properdinei.
Properdina leaga cele doua componente ale C3-convertazei. Se constituie astfel un complex trimolecular C3b-Bb-
properdina, complex enzimatic foarte activ, care se numeste C3-convertaza adevarata sau finala a caii alterne a
complementului.
Partea enzimatica propriu-zisa este reprezentata tot de Bb. Are 3 particularitati:
1. se constituite doar pe membranele nonself;
2. se formeaza doar episodic, atat timp cat exista membranele nonself, altfel dispare;
3. are o actiune, o functie foarte, foarte intensa, fiind echivalentul in calea alterna a C3-convertazei din calea
clasica a complementului, este foarte activa.
Fiind o C3-convertaza foarte activa, cliveaza intens substratul factorul C3 al complementului. In urma clivarii, rezulta
cantitati mari de C3a, de aici rezultand generarea locala a unui proces inflamator acut intens, pentru ca C3a are efecte
chemoatractante bine definite. C3a provoaca (1) in primul rand vasodilatatie locala, unde se acumuleaza in consecinta
cantitati mari de celule si PMN, (2) determina crestere a permeabilitatii locale si (3) are efect chemoatractant foarte
pronuntat pentru leucocitele aflate in margine.
De asemenea, sub actiunea acestei enzime, rezulta si generarea unor cantitati foarte mari de C3b. Acesta are tendinta
de a se depozita pe orice membrana aflata local. Desigur, C3b nu se poate depozita pe membranele self (sunt protejate
anti-complement), in schimb se depoziteaza in cantitati mari crescute pe membranele nonself (nu sunt protejate anti-
complement).
De aici mai departe calea alterna a complementului se reia in ture, amplificandu-se de fiecare data. Aceasta
amplificare are ca particularitate exponentialitatea. In consecinta, duce la epuizarea rapida a properdinei aflata local.
Lipsa properdinei semnifica in primul rand sistarea conversiei C3-convertazei intermediare in C3-convertaza adevarata.
Prin urmare, pe membrana se acumuleaza in cantitati foarte mari de C3-convertaza intermediara, care nu mai poate
evolua si se acumuleaza in cantitati mari, si C3b care nu mai poate intra in reactie. Astfel, C3b va veni in final in contact cu
C3-convertaza intermediara aflata si ea in exces si rezulta formarea pe membrana nonself a unui complex trimolecular
format din C3b-Bb, la care se adauga C3b aflat in exces, formandu-se un complex activ numit C5-convertaza a caii clasice
a complementului. Partea enzimatica a acestui complex trimolecular este tot factorul Bb care, insa, isi schimba
specificitatea de substrat, ca urmare a contactului acestuia cu noua molecula de C3b care a fost aditionata.
51
Aceasta induce aparitia unor modificari conformationale de ansamblu a enzimei, ducand la modificarea specificitatii de
substrat, deci va actiona asupra unui alt substrat factorul C5, care va fi clivat in doua componente: C5a (fragment mic),
care ramane in faza fluida si are efecte proinflamatorii, care sunt mai pronuntate fata de efectele C3a, deci se genereaza
un proces inflamator local intens, si un fragment mare C5b, care la randul sau intra in reactie cu C6, C7 si de aici mai
departe, reactiile urmeaza succesiunea caii complementului, generandu-se MAC, sub forma de mici structuri
tubuliforme care se insera in membrana nonself, rezultand liza osmotica a particulelor nonself (efect citotoxic).
Liza osmotica a acestor particule porneste in cazul caii alterne a complementului de la o recunoastere imunologic
nespecifica care consta in depozitarea de C3b pe membrane nonself (deosebire importanta fata de calea clasica a
complementului, unde liza este rezultatul unei recunoasteri imunologice specifice).
Un rol foarte important in calea alterna il are protectia anticomplement, care asigura integritatea structurilor self in
cazul derularii reactiilor complementului.

Nivelul amplificat sau ansa de amplificare, prin care calea alterna functioneaza pe un interval de timp scurt cu o
intensitate/magnitudine foarte, foarte mare. Se apropie de intensitatea reactiilor din calea clasica a complementului.

MECANISMELE DE PROTECTIE ANTICOMPLEMENT

Protectia este asigurata de existenta a trei categorii de receptori prezenti ubicuitar pe toate membranele self si anume:
1. receptorii anti-factori atasabili;
2. receptorii anti-C3-convertaze;
3. receptorii anti-MAC.

RECEPTORII ANTI-FACTORI ATASABILI

Prin factori atasabili se inteleg factorii C3b si C4b. Sunt atasabili pentru ca ambii contin cate o grupare tiol-esterica, prin
intermediul careia se pot atasa nespecific de orice membrana acceptoare de complement (de principiu, membranele
nonself).
Primul receptor important MCP (cofactorul proteic membranar) este o GP transmembranara cu un segment
extramembranar foarte lung si este prezenta ubicuitar pe orice membrana self din organism, indiferent ca e vorba de
celule somatice sau sangvine.
MCP prezinta in segmentul extramembranar 3 situsuri sau 3 secvente mai importante:
(a) o secventa care este capabila sa fixeze componenta C3b a complementului, care este generata in faza fluida;
(b) MCP prezinta si o alta secventa de aminoacizi receptoare capabila sa fixeze componenta C4b a
complementului.
Prin fixarea celor doi factori atasabili, receptorul impiedica depozitarea factorilor pe membrana self, respectiv legarea
acestor factori de propriile membrane.
(c) In plus, MCP prezinta catre extremitatea amino-terminala o secventa de aminoacizi capabila sa lege o enzima
care poarta denumirea de factorul I (inhibitor).
Aceasta enzima se activeaza prin fixare la MCP si cliveaza prin proteoliza totala factorii C3b si C4b, legati intr-o etapa
anterioara la MCP.
In realitate, acest receptor si impiedica depozitarea factorilor atasabili, si distruge acesti factori, inaintea de a putea
avea contact cu membrana self.

O a doua categorie o reprezinta receptorii anti-C3 convertaze. Sunt foarte importanti in situatia in care functia MCP este
depasita de intensitatea foarte crescuta a reactiilor complementului, deci este depasita de excesul de C3b sau C4b.
Exista doua subtipuri mai importante:
a) receptorul CR1 (complement receptor 1): este prezent ubicuitar pe orice membrana self, fie de celula sangvina,
fie de celula somatica si are o structura foarte complexa, prezentand de fapt 3 categorii de situsuri receptoare in
primul rand, situsuri receptoare pentru factorii atasabili ai complementului sunt niste secvente de aminoacizi care
fixeaza C3b si C4b, generati in faza fluida, impiedicand astfel atasarea lor la membranele self.
In al doilea rand, CR1 prezinta situsuri receptoare pentru factorul H impiedica eventuala formare a C3-convertazelor pe
membranele self, legarea factorului B la C3b si C2b la Bb, fiind astfel impiedicata formarea a C3-convertazelor pe calea
alterna si impiedica si formarea C3-convertazei pe calea clasica.
52
In al treilea rand, CR1 prezinta un situs receptor prin care poate fixa si factorul I, prin care, se realizeaza distructia prin
proteoliza totala a factorilor atasabili C3b si C4b.
b) receptorul DAF ( decay accelerating factor) este prezent ubicuitar pe orice membrana self. Este constituit din 2
componente o GP extramembranara care este legata la membrana respectiva prin intermediul unui rest PIG (fosfatidil-
inozitol-glican), formand DAF. DAF are o mobilitate foarte crescuta in membranele celulare si repereaza si disociaza C3-
convertazele constituite deja accidental pe membranele self. Depisteaza C3-convertaza caii clasice (C4b-C2b) si o
disociaza, C3-convertaza pe cale alterna (C3b-Bb) si o disociaza. Ulterior, factorii atasabili care rezulta sunt preluati foarte
rapid de catre receptorii din apropiere CR1 si MCP.

A treia categorie este reprezentata de receptorii anti-MAC.

MIRL (inhibitorul membranar al lizei reactive), cunoscut si ca CD59. MIRL este o GP transmembranara prezenta ubicuitar
pe orice membrana self si care are rolul de a impiedica activarea factorului C8 al complementului, sub actiunea
complexului C5bC6C7 (cu liniuta deasupra). Factorul C7 angajeaza legaturi cu C8, pe care il activeaza. MIRL se opune
formarii acestor legaturi, rezultand mentinerea in stare negativa a factorului C8, astfel incat nu se mai formeaza MAC.
Un alt receptor este HRF (factorul restrictiei omoloage). Se mai numeste C8bp (binding protein). Este o GP
transmembranara ubicuitara, care are ca particularitate faptul ca fixeaza factorul C8 in stare activa de polimeraza sau in
stare nativa, facandu-l indisponibil pentru eventuala activare a factorului C9. Rezulta, de fapt, impiedicarea activarii
factorului C9. Daca ramane inactiv, nu se mai constituie MAC.

Protectia anticomplement are doua roluri:

1. asigura o protectie anti-citotoxica a celulelor self fata de actiunea complementului;
2. joaca rol esential in realizarea recunoasterii imunlogic nespecifice a structurilor nonself de catre complement.

CURS 12
9.01.2014
RASPUNSUL IMUN CELULAR

Raspunsul imun celular (RIC) reprezinta unul dintre mecanismele imunoefectoare de prima importanta, implicat
in 3 conditii majore de patologie:
1. eliminarea sau distrugerea celulelor somatice sau sangvine infectate viral/bacterian cu habitat/dezvoltare
intracelulara (adenovirusuri, flavovirusuri), micobacterii, TBC, lepra, Listeria, Legionella, Borrelia;
2. supravegherea antitumorala/anticanceroasa;
3. respingerea grefelor de tesuturi/organe.

RIC recunoaste si distruge 2 categorii mari de celule:

- recunoaste celulele singenice devenite antigenice sunt celule proprii (self) care devin antigenice fie pentru ca
au fost infectate, fie pentru ca s-au transformat in maligne (in celule canceroase);
- recunoaste celulele alogenice sunt celule nonself care parvin in organismul-gazda prin transplant de tesut.
Celulele alogenice sunt (de regula) Ag, exprimand pe suprafata lor alte varietati de molecule MHC I decat cele ale
organismului-gazda.

La realizarea acestor 3 functii participa in final 3 categorii de limfocite efectorii: LTc (limfocite T citotoxice), NK
(celule natural killer), K (celule killer). Acestea recunosc si distrug tintele celulare, indiferent daca sunt celule singenice
sau alogenice. Cele trei tipuri de limfocite au doua particularitati mai importante:
1. recunosc tintele celulare prin mecanisme diferite;
2. distrug tintele celulare prin mecanism comun CITOTOXICITATEA EXTRACELULARA.

Particularitatile recunoasterii antigenice

53
 LIMFOCITELE T CITOTOXICE (LTC)
LTc realizeaza recunoasterea imunologic specifica (pentru ca au contact direct, nemijlocit, cu Ag prezente pe
suprafata celulei-tinta). Aceasta recunoastere imunologic specifica nu este caracteristica numai citotoxicelor, ci se
intampla pentru toate LT.
In cazul celor citotoxice, aceasta recunoastere imunologica specifica are 3 subparticularitati:
1. este MHC I dependenta dintre toate Ag membranare, LTc recunosc doar Ag prezentate in complex cu MHC
I.
LTc nu recunosc:
- Ag prezentate in complex cu MHC II (sunt recunoscute de LTh),
- Ag constitutive (fac parte integranta din membrana structurii, prin urmare sunt expuse si nu prezentate),
- Ag atasate membranei celulare (haptene).
Recunoasterea se face direct prin intermediul TCR care are contact direct si cu Ag prezent, dar si cu MHC I. Se
asociaza complexul CD3, prin urmare se realizeaza o recunoastere imunologic specifica.
2. este clonotipic specifica fiecare varietate particulara de Ag prezentata prin MHC I nu poate fi recunoscuta decat
de o singura clona de LTC: LTcx Ag x;
3. capacitatea de recunoastere antigenica este enorma pentru ca LT citotoxice reprezinta o populatie celulara
extrem de diversificata clonotipic. Se apreciaza ca exista oricum in organism >10 10 clone de LT citotoxice, rezultand astfel
de LT citotoxice recunosc orice fel de Ag cu conditia sa fie prezent pe MHC I.

CELULELE NK
Celulele NK realizeaza recunoasterea imunologic nespecifica stabilesc contacte cu celulele-tinta, fara sa
recunoasca direct niciun fel de Ag expus la suprafata membranei celulare.
Nu recunosc niciodata Ag expuse pe molecule MHC I/MHC II sau Ag expuse (Ag constitutive sau cele atasate) pentru
ca nu prezinta complexul TCR-CD3.
In schimb, recunosc un ligand, NK-L, prezent pe Ag (sau suprafata celulelor-tinta).
NK-L este o GP transmembranara prezenta ubicuitar pe orice celule din organism si are o structura unica:
- la normal (fiziologic), ligandul nu poate fi recunoscut niciodata de celulele NK pentru ca este coexprimat cu
moleculele MHC I, care il mascheaza si impiedica astfel recunoasterea lui;
- patologic, apar 2 situatii: celulele sunt colonizate viral (nu bacterian) sau sunt celule canceroase, iar NK-L poate
fi recunoscut de celulele NK (pentru ca scade expresia de MHC I, printre alte modificari celulare), astfel incat are loc
demascarea ligandului. Liganzii devin liberi, iar recunoasterea NK-L se face prin NK-R.

CELULELE K
Sunt limfocite mari (LGL = large granular lymphocytes). Celulele K realizeaza o recunoastere imunologic
nespecifica (stabileste legaturi cu celulele-tinta, fara contact direct).
Functia de baza o reprezinta recunoasterea complexelor imune membranare (complexe formate din Ag expuse
constitutiv/atasate si IgG). Recunoasterea se face prin CD16 (FcRIII).
Recunoasterea complexelor imune de catre celulele K este extrem de importanta mai ales intr-o situatie care se
intalneste in patologie: densitatea complexelor imune pe membrana celulara este foarte mica. Atunci, aceste complexe
imune nu pot activa cascada complementului pe calea clasica pentru ca nu pot activa unitatea C1q, fiind foarte distantate
intre ele. Daca nu este activat complementul, celula ar putea avea sanse foarte mari sa scape, astfel ca apare declansarea
unui raspuns imun.

Mecanismul de citotoxicitate intracelulara

Cele 3 tipuri de limfocite distrug tintele celulare printr-un mecanism unic CITOTOXICITATE
INTRACELULARA.

54
 Limfocitele produc si elibereaza mai multi mediatori, printre care si perforina sta la baza distructiei acestor celule.
Din punct de vedere structural si functional, perforina seamana cu componenta C9 a complementului. Eliberata in fanta
dintre doua celule, se organizeaza sub forma de structuri tubuliforme care perforeaza multiplu membrana celulei-tinta,
rezultand astfel distrugerea acestor celule prin liza osmotica. Fragmentele care rezulta sunt ulterior indepartate prin
microfage si macrofage, care fac si ele parte din RIC.

LTC
LTc reprezinta o populatie celulara clonotipic diversificata, adica recunosc orice antigen, astfel incat sunt implicate in
marea majoritate a RIC. In cadrul RIC participa si NK, si K, insa la baza lui se afla LTC, astfel incat RIC va fi prezentat
prin prima acestora. Fenotipic, LTC exprima 3 categorii de receptori:
1. receptori de recunoastere antigenica recunoasterea antigenica este dublu asociativa, adica sunt recunoscute
simultan si Ag, si Ac. La aceasta recunoastere antigenica asista TCR-CD3 si coreceptorul CD8.
TCR-CD3 recunoaste Ag si domeniile polimorfe ale Ag, iar CD8 recunoaste domeniul monomorf al moleculei MHC I.
TCR, CD3 (complexul TCR-CD3) si CD8 reprezinta principala cale de activare ale LTc.
Activarea in urma recunoasterii Ag asociative este semnificativa, dar partiala. Devine completa daca LTc sunt
costimulate sub actiunea IL-2 (care provin din LTH1, doar daca aceastea au fost activate in prealabil, in cadrul cooperarii
cu APC macrofage majoritar, dar si CD).
Astfel, activarea completa se realizeaza in cadrul unei cooperari celulare (prin intermediul careia capata caracter
citotoxic, adica poate produce si elibera perforina in cantitati adecvate), moment in care devin cu adevarat limfocite
citotoxice;
2. receptori cu rol accesor in activarea LT CD25 (receptor pentru IL-2), CD28 si CD45;
3. receptori de adeziune, care sunt:
a) intercelulari permit stabilirea de contacte intre LTc si celula-tinta: CD2 (stabileste legaturi cu LFA-3), LFA-1
(stabileste legaturi cu ICAM);
b) endoteliali permit aderarea LTC la endoteliile locale (endoteliile aflate chiar in fata focarului Ag, deci in fata
tesutului care contine celulele tinta). Acestia sunt diferiti functie daca celula este naiva sau cu memorie.
c) de trafic permit deplasarea LTc care s-au extravazat catre tintele celulare (migrarea intratisulara a limfocitelor).
Deplasarea se realizeaza prin emiterea unei prelungiri unice si foarte groasa, numite lamelipod. La nivelul lamelipodului
exista receptori capabili de legare cu elementele fibrilare din tesutul conjunctiv (receptori VLA [very late antigen =
antigenul cu aparitie foarte tarzie apar tarziu intrucat pentru a se deforma celula trebuie sa emita si lamelipodul, si sa se
activeze sub actiunea unor factori chemotactici] VLA4 si VLA5 pentru fibronectina si VLA6 pentru laminina).

ORGANIZAREA GENERALA A RIC

TRASATURI GENERALE
RIC este (1) initiat in ganglionii loco-regionali si (2) se desfasoara strict intratisular (strict la nivelul focarului
antigenic, in tesutul in care exista celulele singenice/alogenice). Desfasurarea intratisulara presupune acumularea lor in
tesuturile-tinta. Singurele dintre LT si in special LTC care se pot acumula in focar sunt LT cu memorie.
Termenul de memorie se refera la:
a) exista o memorie de trafic: nu parasesc niciodata la intamplare sistemul vascular sau circulatia, ci patrund strict
in focarele antigenice sau inflamatorii, luand contact cu endoteliul vascular plat din dreptul focarului;
b) exista o memorie imunologica: din mai multe focare antigenice, in final, LT recunoaste focarul specific, adica
focarul care contine Ag pentru care LT e preprogramat sa-l recunoasca (memorie imunologica propriu-zisa).
LTcx paraseste sistemul cardiovascular la nivelul focarelor antigenice (patrunde intratisular). LTc x are memorie de
trafic (ajunge la nivelul Agx) si memorie imunologica, adica patrunde in focarul cronic, cauta Ag specific, iar daca nu il
gaseste, stationeaza foarte putin si paraseste focarul. Ag local nu e afectat.
In focarul acut, LTcx trece in focarul specific, gaseste Agx pentru care este preprogramat genetic si stationeaza timp
indelungat, va coopera cu celula si se activeaza, eliberand perforina. Prin perforina va distruge Agx fie total, fie partial.

55
Daca Agx este distrus doar partial, LT revine in circulatie (dupa un lung interval de timp) si ulterior in focar, pana il
distruge total.
Memoria care sta la baza acumularii LT in focare sta la baza generarii RIC.

LTC NAIVE / CU MEMORIE

Se deosebesc prin 3 particularitati:
1. au circuite diferite in organism (traficuri diferite);
2. au distributie diferita in organism (hominguri diferite);
3. au traficuri si homing-uri diferite pentru ca expresia fenotipica este diferita (receptori diferiti).

Traficul / homing-ul LT naive

HEV (high endothelial venules) sunt zone tumefiate specializate ale venulelor postcapilare, caracterizate de celule
endoteliale pline (cuboidale), in contrast cu celulele endoteliale turtite ale venulelor obisnuite. HEV-urile permit
limfocitelor circulante sa treaca direct din circulatia sangvina intr-un ganglion (trecand prin HEV).
In organismul uman, HEV-urile se gasesc in toate organele limfoide secundare (cu exceptia splinei, unde sangele
paraseste organul prin arteriole si patrunde in pulpa rosie), inclusiv ganglionii limfatici dispersati in organism, amigdalele
de la nivelul faringelui, placile Peyer din intestinul subtire, apendice si agregatele de tesut limfoid din stomac si intestinul
gros (MALT, GALT etc).
Spre deosebire de celulele endoteliale de la nivelul altor vase, celulele HEV au o infatisare distincta, cu aspect
cuboidal, prezentand o varietate de receptori care interactioneaza cu leucocite (exprima liganzi specifici pentru limfocite
si sunt capabile sa asiste in extravazarea acestora in numar mare). HEV permite limfocitelor naive sa intre si sa iasa din
ganglionii limfatici din/in sistemul circulator.
Celulele HEV exprima la suprafata lor adresine, molecule specifice de adeziune, care se ataseaza de L-selectinele
exprimate la suprafata limfocitelor. Adresinele ancoreaza limfocitele de peretele endoteliului, pregatindu-le pentru
traversarea acestuia.

Ganglionii au o circulatie sangvina reprezentata de arteriola aferenta si arteriola eferenta si o circulatie limafatica
reprezentata de limfaticul aferent si limfaticul eferent care se descriu pe versantul venos al circulatiei. Excludem zona
externa (cortex) din parenchim.
LT nave (LTN) sunt LTH, LTC, LTS care nu au mai intalnit niciodata in existenta lor antigenul pentru care au fost
formate. Ele il cauta in mod continuu. Aceste celule iau foarte rapid calea arteriolelor aferente patrunzand in ganglionii
locoregionali. Acest lucru se intampla pentru ca aceste limfocite care sunt leucocite, circula in 2 sectoare - central si
marginal (sunt atrase de C3a si ruleaza pe peretii vasculari si urmaresc indeaproape endoteliul). Aceste celule ajung in
reteaua capilara si aici ele adera intens la endoteliul local care se numeste cu titlul de HEV - high endothelial
venules/endoteiul venular inalt aceste celule endoteliale nu sunt aplatizate cum se intalnesc in mod obisnuit, ci sunt
cuboidale, protruzioneaza adanc in lumenul capilar pe care il ingusteaza si atunci aceste limfocite sunt obligate sa
stabileasca contacte stranse cu aceste celule endoteliale aderare intensa.
Ele trec prin celule pur si simplu in paracorticala ganglionilor si stationeaza mult (saptamani, luni de zile), in asteptarea
Ag pentru care sunt preprogramate genetic sa-l recunoasca. Acest Ag specific ar putea sa fie adus transportat din tesuturi
de catre APC. Acest lucru se intampla sau mai ales, nu prea se intampla. Cel mai frecvent nu li se prezinta niciun fel de
antigen, si acestea parasesc ganglionii si trec in limfaticele eferente si revin in circulatia sistemica tot ca niste LT nave. Se
poate concluziona ca LT nave au traficuri si hominguri intracirculatorii (baleaza sange-limfa non-stop) si nu trec in
tesuturi. Prin aceste circuite, LT realizeaza o supraveghere imunologica a ggl.
LT nave realizeaza o scanare a tuturor ggl din organism. Aceasta scanare creste sansele contactului cu Ag.

Traficul / homing-ul LT cu memorie

Sunt limfocite care trec in tesuturi.
LT cu memorie (LTM) sunt LTC, LTh, LTS care au intalnit in repetate ori Ag pentru care sunt preprogramate genetic
sa l recunoasca.

56
 Spre deosebire de LT nave, acestea adera intens la EVP (endoteliul vascular plat) aflat strict in fata focarului
antigenic. Trec prin diapedeza in focar, unde stationeaza un timp indelungat (zile, sapt) si, ca urmare a recunoasterii Ag,
distrug total sau partial Ag declansator (prin sinteza si eliberare de perforina).
Dupa ce l-au distrus, LTM parasesc focarul antigenic si patrund in GLR prin limfaticele aferente, fara a stationa, ci
parasind GLR prin limfaticele eferente si revin in circulatie tot ca LTM, iar ciclul se continua.
LTM au traficuri si homing-uri intratisulare, cu conditia existentei unor focare tisulare antigenice sau inflamatorii
(doar daca ele exista acolo).

Cele 2 categorii de LT nave si cu memorie, au traficuri si homing-uri diferite pentru ca au expresii fenotipice diferite
ce le permite sa adere la endoteliul vascular, in mod diferit.
LTM adera strict la endoteliile vasculare plate (EVP) aflate in fata focarelor inflamatorii antigenice, iar LTN adera la
un alt endoteliu (HEV) si in concluzie au un alt circuit.

EVP tesuturi; HEV ganglioni

LTM adera la EVP local prin receptorii de adeziune endoteliala reprezentati de catre LFA-1 (care angajeaza legaturi cu
ICAM) si VLA-4 (cu care adera la endoteliul vascular; stabilesc legaturi cu VCAM care sunt niste molecule de adeziune
la celulele vasculare) si CD44 (stabileste legaturi cu adresina, un contrareceptor).
Receptorii endoteliali de adeziune (ICAM, VCAM, adresina) au o expresie strict limitata (sunt prezenti pe EVP
doar din fata focarului antigenic, in rest nu exista asemenea receptori).
Expresia zonala de ICAM/VCAM/adresina este mult crescuta sub actiunea unor IL produse si eliberate in focarul
inflamator antigenic (IL1, TNF, IFN), doar zonal.
LTN nu au pe suprafata lor niciunul din receptorii mentionati, ci un receptor LAM (molecula de adeziune
leucocitara/leukocyte adhesion molecule) prin care angajeaza legaturi cu un contraligand prezent pe HEV.
Ambele categorii de limfocite sunt implicate in RIC. LTN joaca un rol important in inductia RIC, pe cand LTM in
desfasurarea RIC.

LTm adera la EVP prin:

1. LFA-1 (corespondentul endotelial - ICAM);
2. VLA4 (corespondentul endotelial - VCAM = vascular cell adhesion molecule; molecula de adeziune a celulei
vasculare);
3. CD44 (corespondentul endotelial - ADR = adresina).
Receptorii endoteliali ICAM, VCAM, ADR au expresie ridicata zonal (la nivelul EVP din fata focarului), datorita IL
produse in focar IL-1, TNF, INF-.

LTn adera la HEV prin LAM-1 sau LAM-2 (leukocyte adhesion molecule).

ORGANIZAREA RIC

Trece prin 2 etape:

1. inductia RIC cuprinde toate evenimentele de la patrunderea Ag intratisular pana la generarea LTM.
Initierea are loc intraganglionar.
2. derularea RIC - desfasurarea intratisulara a RIC (patrunderea LTM in tesuturi) cuprinde toate
evenimentele de la aparitia LTM in circulatie panala patrudnerea lor in focar si distrugerea sau eliminarea Ag specific.

Etapa de inductie debuteaza cu aparitia a Ag declansatoare. Acestea sunt foarte frecvent Ag corpusculate
reprezentate de celule singenice sau alogenice, dar pot fi destul de frecvent chiar si Ag solubile (proteine). Ag sunt intr-o
prima etapa preluate de catre APC locale (reprezentate in primul rand de macrofage, dar si de celule dendritice).
Macrofagele se activeaza si astfel se impart in 2 grupari celulare:

57
 1. macrofage non-migratorii raman in focarul antigenic, se activeaza suplimentar in raport cu etapa anterioara si
realizeaza 2 lucruri: (1) produc si elibereaza local cantitati mari de IL-1, TNF, IFN- care modifica fenotipul de suprafata
a EVP aflate strict in fata focarului antigenic, crescand expresia pe suprafata acestor celule endoteliale a receptorilor de
adeziune intercelulara (ICAM, VCAM, adresina) si (2) contribuie astfel la initierea unui proces inflamator acut.
2. macrofagele migratorii preiau anumite cantitati de Ag si il transporta in GLR luand calea limfaticelor aferente.
Aceste macrofage migratorii se stabilesc pentru o lunga perioada de timp in GLR (saptamani), timp in care prezinta intens
mici fragmente antigenice (epitopi) local, LTN.
LTN se afla in circulatie, iar cand ajung in fata focarului antigenic nu recunosc modificarea fenotipica a EVP si trec in
GLR prin arteriola aferenta. Ajung in capilarele locale si trec in paracorticala, unde stationeaza si ele un timp indelungat.
Intre timp, vin in contact cu APC si daca LTN recunoaste Ag, acesta se activeaza si se transforma in situ in LTM, acesta
parasind apoi ganglionul prin limfaticele eferente si ajungand in circulatia sistemica sub forma de LTM. Aici se incheie
etapa de inductie a RIC.
Sunt induse 2 lucruri foarte importante: memoria imunologica (sub forma LTM, procesul avand loc strict in GLR);
este indusa modificarea fenotipica a EVP, din dreptul focarului antigenic (important pentru ca va ajuta la concentrarea in
focar).

Etapa de desfasurare a RIC cuprinde toate evenimentele de la aparitia LTM in circulatie pana la patrunderea lor
intratisular.
LTM circula si ajung si in vasele locale. Ele recunosc modificarea fenotipica locala a EVP (receptorii), adera intens la
acest endoteliu modificat si trec prin diapedeza in focarul antigenic, unde se acumuleaza. Aici, aceste celule vin in contact
cu macrofagele non-migratorii, dar si cu alte celule care sunt prezente local (COOPERARE COGNITIVA), astfel incat se
activeaza si elibereaza perforina, distrugand in acest mod Ag = derularea propriu-zisa a RIC in tesuturi, care evolueaza ca
o inflamatie acuta indusa imunologic.

58