Literatura de sertar...

a exilului
curierulnational.ro /Specializat/2003-03-15/Literatura+de+sertar...+a+exilului

A curs destul de multa cerneala pe tema literaturii de sertar, atat de asteptata si care - dupa decembrie 1989 -
s-a dovedit a fi o cacealma. Sertarul pe care nu putini il banuiau doldora de manuscrise interzise, cenzurate
intr-un asemenea hal incat autorii au refuzat publicarea lor era firav pana la inexistenta. In orice caz inexistenta
artistica. Ne mai amintim cele cateva carti care inca din primele luni ale anului 1990 apareau cu baderola
sforaitoare de tipul: Carte interzisa de cenzura comunista si care s-au topit imediat in pulberea indiferentei
publice si critice deoarece se vazuse contrafacerea si lipsa oricarei valori literare.
Fara indoiala au aparut din arhive publice si personale carti de memorii despre regimul concentrationar de dupa
1947, jurnale despre anumite perioade ale istoriei Romaniei, volume de memorii pe care autorii lor le
incredintasera familiilor sau apropiatilor si care au vazut sau vad inca lumina tiparului. Un material documentar
adesea plin de interes pentru reconstituirea vietii sociale si politice romanesti. Despre cele mai multe din ele am
scris in paginile Curierului national aratand ce anume au adus nou, ce cai deschid pentru intelegerea
vremurilor pe care memorialistii le-au trait, a oamenilor pe care i-au cunoscut. O disociere se cade sa facem: nu
trebuie confundate din nici un punct de vedere jurnalele, memoriile scrise in diferite etape ale istoriei pe care,
asa cum spuneam autorii le-au incredintat celor din jurul lor cu gandul ca odata vor vedea lumina tiparului uneori
fixand chiar ei aceasta data - si unele din jurnalele confectionate dupa 22 decembrie 1989. Nu putine sunt
expresia unei micimi, ca sa nu spun mizerii sufletesti. Cautand sa-si construiasca un trecut de disident, sa-si
refaca o virginitate morala pe care n-au avut-o niciodata, scuipa acolo unde au lins cu voluptate, se vad uriasi si
nu erau decat gnomi.
Repet asemenea excrescente nu merita nici cel putin sa fie luate in consideratie. Orice jurnal, orice volum de
memorii are partea lui de subiectivitate deoarece este asternut pe hartie de cineva care are prieteni si dusmani,
simpatii si antipatii. De aceea toate aceste documente de viata nu sunt surse istorice absolute ci devin surse
credibile dupa ce sunt supuse unui examen critic.
Dar sa revenim la literatura de sertar si la cea respinsa pana la 22 decembrie 1989. Si ca sa nu fiu acuzat de
ipocrizie voi spune cum am mai spus de altfel ca si eu in calitate de editor am respins cateva carti. Privind acum
la distanta de timp, recitind cataloagele editurii din acei ani pot spune ca am respins prea putine. Mai multe ar fi
meritat acest destin. Literatura romana nu ar fi pierdut absolut nimic. Din cele respinse nu regret niciuna. Unele
au aparut la alte edituri chiar in acei ani. Una respinsa ferm de mine pe seama careia autorul a batut multa
moneda dupa decembrie 1989 se dovedeste - cum spunea chiar domnia sa intr-o dedicatie tiparita in presa - ca
a aparut la o alta editura datorita sprijinului dat de Nicolae si Elena Ceausescu carora - cum era firesc - le
multumeste. Pentru orice autor ce nu-si vedea un manuscris tiparit in orice sistem social si politic reprezinta o
mare durere pe care nu o poti suporta si nici uita usor. Nimeni nu va admite ca volumul i-a fost refuzat pentru ca
nu are valoare. Si atunci incearca. La noi pana la 22 decembrie 1989 etapele erau reclamatiile la Consiliul
Culturii, la Comitetul Central, la presedintele Nicolae Ceausescu si in ultimii ani - mai ales - la Elena Ceausescu.
Cand nu alegeau aceste cai sau cand acestea se epuizau atunci se lua calea strainatatii. In acest sens marturia
pe care o aflam in cel de-al doilea volum al memoriilor doamnei Monica Lovinescu: La apa Vavilonului (1960-
1980) Editura Humanitas ni se pare a fi concludenta. Trasand un succint dar elocvent portret de grup al exilului
romanesc, memorialista vorbeste despre faptul ca pe cat de consolatoare a fost pentru mandria noastra de
vechi exilati reusita exceptionala a trinitatii Ionescu - Eliade - Cioran, pe atat s-a dovedit de nociva pentru nou-
veniti. De la reporter la romancier si de la dramaturg la autorul de cuvinte incrucisate, fiecare se intreba, sosind
in exil, de ce nu i s-a intamplat si lui la fel. Ca apoi sa arate ce argumente trebuiau aduse celor ce priveau spre
gloria si starea materiala a celor trei si a-i trezi la o realitate care nu era deloc uniforma. Asa cum se vedea din
tara sau asa cum aparea in imaginatia unora. In acest context doamna Monica Lovinescu spune: Cati n-au
ajuns pana in Occident sau nu si-au trimis aici, cu riscuri nemasurate, manuscrisele convinsi ca au fost refuzati
de editurile din tara fiindca textul lor era exploziv pe plan politic cand, de fapt, nu apartinea de fel literaturii?
Cred ca in aceste randuri se da un raspuns din cealalta parte a cortinei la intrebarea de ce n-am avut literatura
de sertar? Pentru ca nu era literatura. Esecul din tara a constituit si un esec si in strainatate chiar daca ceea ce
se drapa in hainele interzicerii ale anticomunismului a fost ratificat si de strainatate.
In continuarea pasajului doamna Monica Lovinescu se opreste la o alta categorie de autori: Dar la a-literatii
manati de morbul marturisirii nu vanitatea ocupa totdeauna primul loc. Motivarile nobile nu lipseau, si ele ne
1/5
obliga sa abandonam categorisirea polemica.
Primeam, dimpotriva, manuscrisele de marturii din universul concentrationar ce ne napadeau casa, garajul,
pivnita si podul, cu un fel de veneratie ce nu ne suprima reflexul critic, ci doar il amana. Cu conditia, aparent
paradoxala, de a nu literaturiza documentul brut are de jucat un rol de prim-plan in reconstituirea fara de care o
societate risca sa se desfiinteze singura. Din pacate, dorinta de a scrie frumos duce, la un nivel de cultura,
spre repetarea celor mai uzate dintre stereotipe. Atatea poezioare cu frunza verde mi-a fost dat sa citesc, incat
veleitarii incepusera sa treaca din cotidian in cosmarele mele. Nu toti insa. Existau si veleitari frumosi. Unul
dintre acestia era Dumitru Mircescu.
Intrebarea care in cele mai multe cazuri nu mai poate capata un raspuns, deoarece anii s-au tot adunat, este
daca aceste manuscrise fusesera intr-adevar refuzate in tara sau daca autorii lor nu incercau de la inceput sa
forteze portile Occidentului pretextand refuzul pe motive politice.
In orice caz afara de Ianus al lui Eugen Barbu care incepuse sa fie publicat in foiletonul Suplimentului Literar
Artistic al Scanteii Tineretului si a carui aparitie a fost brusc oprita, ca apoi autorul sa nu-l mai incredinteze nici
unei edituri, nu cred ca avem un caz de carte scrisa pentru... sertar. Altele au fost respinse din dispozitii
superioare. Autorii lor au luat calea exilului. Unii au reusit. Pe perioade mai mari sau mai mici. Altii au parasit
literatura sau critica literara pentru ziaristica radiofonica mai ales. Fiecare este liber sa-si construiasca un destin
urmand o vocatie sau renuntand la ea si optand pentru un alt mod de implinire a inzestrarilor sale.
Dar nu despre aceasta vrem sa vorbim astazi ci despre anume meditatii pe care ni le-a impus aparitia primelor
doua volume din Scrierile lui Pamfil Seicaru (selectia textelor, prefata, note - Victor Frunza, editura omonima).
In urma doar cu cateva saptamani am infatisat aici cele doua masive volume din Scrierile din exil ale lui Pamfil
Seicaru tiparite la Editura Saeculum de Ion Oprisan ca si de culegerea tiparita la Editura Elion ingrijita de Mircea
Colosenco.
De data aceasta proiectul este unul de anvergura, tinand seama de pasiunea marturisita a lui Victor Frunza fata
de personalitatea lui Pamfil Seicaru. Cel putin deocamdata unul dintre cele mai importante care privesc istoria
ziaristicii romanesti. Dupa ce in editia academica a fost tiparita integral publicistica lui Eminescu.
Victor Frunza ne avertizeaza: Vom edita tot ceea ce acest mare si zbuciumat condei a scris de la parasirea tarii,
in 1944. Aceasta, in primele 15-18 volume ale seriei, cum arata proiectul nostru in regim de urgenta, la pornire.
Pentru ca, suntem siguri, in functie de textele astazi socotite pierdute si care ar putea sa fie gasite in viitor,
precum si prin editarea sutelor de pamflete, polemici, articole, articole de fond din epoca interbelica,
numerotarea va putea fi impinsa mult dincolo de cifra douazeci.
Si aceasta in conditiile in care editorul ne avertizeaza ca in proiectul sau nu vor fi incluse volume care au vazut
lumina tiparului in Romania dupa 1990. Este si firesc dat fiind ca acestea in tiraje mai mari sau mai mici, uneori
separat sau in diferite culegeri au aparut si de trei ori cum este cazul studiului memorialistic dedicat lui Iorga,
care contribuie la mai buna intelegere a omului si la explicarea operei plurivalente a celui in cultul caruia ziaristul
a crescut si s-a format. Editorul mai vorbeste apoi si de criteriile de alcatuire si de inseriere a acestui
impresionant corpus. Criteriul de organizare va fi unul elastic, mai precis criteriul cronologic va fi subordonat
unuia de organizare tematica a textelor. La randul sau acesta va fi subordonat celor doua obiective principale:
de a salva de la pierderea intr-un anonimat definitiv a unei opere vaste (...) fie ca respectivele texte au fost
candva publicate, dar care prin tirajele minuscule si prin accesul limitat sau prin totala lipsa de acces a romanilor
la ele, erau din start condamnate la uitare, fie ca sunt pana astazi inca inedite, pentru cele in cazul carora se
cunosc detinatorii. Al doilea scop al demersului nostru este de a influenta destinul postum al acestui mare si
nefericit roman.

Ne permitem sa atragem atentia asupra unei amalgamari a criteriilor de editare, care poate duce la confuzii si la
o dificila situare in timp a publicisticii lui Pamfil Seicaru. Ultimul influentarea destinului postum le cuprinde pe
toate celelalte. Este un principiu moral si nu unul tehnic, de organizare a unei editii. Prin insasi recuperarea
textelor inedite, prin insasi publicarea articolelor aparute in ziare cu un tiraj minuscul, sapirografiate asa cum se
arata in editia lui I. Oprisan destinul postum al scrierilor din exil ale lui Pamfil Seicaru ia alt curs.
Care dupa 1990 - in tara - a si luat un alt curs. Nu radical cum ar fi fost de asteptat. Chiar daca tirajele nu au fost
cele asteptate iar comentariile prilejuite de aparitia lor au fost si ele destul de putin numeroase. Fara indoiala
ceea ce a scris Pamfil Seicaru in cei 36 de ani de exil cuprinde si multe repetitii si variatii pe aceeasi tema.
Explicabil prin faptul ca in cea mai mare parte a acestei perioade ziaristul a fost totusi un izolat. Cei mai multi il
uitasera sau nu mai voiau sa-si aduca aminte de el, iar recunoasterea internationala pe care a dorit-o, a visat-o,
uneori a crezut-o foarte aproape se departa necontenit. Iar atunci lui nu-i ramanea decat ca prin scris pentru
2/5
sertar sa-si retraiasca viata din anii cand cuvantul lui avea o greutate. Cand nu fusese doar un spectator ci timp
de un sfert de veac un participant activ, infocat, patimas chiar. Un glas ascultat.
Un exemplu concludent il constituie faptul ca exilul romanesc sau cea mai mare parte a lui, sau cei care se aflau
in fruntea diferitelor organizatii si asociatii nici nu s-au gandit la Pamfil Seicaru ca la un condei care ar sluji cauza
romaneasca. Europa Libera - asa cum am mai aratat - nu l-a chemat niciodata! Citind cel de-al treilea si ultimul
volum din seria atat de pretioasa Generalul Nicolae Radescu in corespondenta secreta a exilului romanesc,
editie ingrijita de Nicolae Florescu si Ion Podocea, indici de Ion Podocea, postfata de Nicolae Florescu, Editura
Jurnalul literar) vom observa ca in tablou de persoanele propuse pentru postul de radio Free Europe, Paris
5.09.1951, ca si in lista ultima a propunerilor pentru Free Europe 9.11.1952 numele lui Pamfil Seicaru nu
apare. Si ziaristul, marele ziarist nu avea nici 60 de ani.
Am din ce in ce mai mult certitudinea ca fruntasii exilului romanesc, in orice caz cei care aveau o putere de
decizie, dusesera cu ei imaginea negativa a lui Pamfil Seicaru, cea legata de versatilitatea caracterului sau -
despre care vorbeste si Mircea Eliade in Memoriile lui. Legenda sau adevar, zvon sau realitate. Cat de tenace
sunt imaginile pe care vremea le asaza asupra unui om determinand un anume comportament al
contemporanilor indiferent de ce parte a baricadei ar fi. Destinul lui Pamfil Seicaru in exil e un exemplu tipic in
acest sens.
Nici astazi desi gesturi reparatorii s-au facut - numele si activitatea lui de ziarist nu este asezat la adevarata
dimensiune. Si aici Victor Frunza are dreptate. Nu as vrea sa aduc un exemplu anecdotic: cu un an-doi in urma
am stat de vorba cu un absolvent al Liceului Pamfil Seicaru din Ciorogarla.

Acesta - pur si simplu - nu stia cine a fost Pamfil Seicaru. Dar asta e o paranteza. Ceea ce cred ca e grav e
faptul ca istoria presei romanesti dispare din ce in ce mai mult din atentia noastra. Ca avem chiar o sfiala sa
pronuntam numele marilor ziaristi de dinainte de 23 august 1944, ca presa noastra din trecut e din ce in ce mai
rar studiata, ca numele celor ce au ilustrat acest tarm incepe sa fie pur si simplu uitat. O noua bariera a cazut.
De data aceasta nu impusa de cineva, ci venita dintr-o voluptate a uitarii, din dorinta de a nu fi confruntati cu cei
dinaintea noastra, de a nu avea alte modele decat pe noi insine.
Ca destinul lui Pamfil Seicaru a fost trist in anii exilului il probeaza cel de-al doilea volum din seria Scrierilor sale.
Care asa cum ne incredinteaza Victor Frunza reproduce texte inedite. Si autorul editiei arata ca nu pretinde ca ar
fi epuizat publicarea textelor seicariene care n-au vazut lumina tiparului.
Fara sa fim malitiosi am putea spune ca luam cunostinta de acum de texte de sertar scrise nu in Romania acelor
ani, ci in deplina libertate a Occidentului. Nu stim cate din cartile care dupa 1989 au aparut in Romania semnate
de autori aflati in exil n-au fost carti de sertar acolo. Avem - deocamdata - o certitudine ca Pamfil Seicaru scria,
scria cu patima, isi amintea sau comenta evenimente la ordinea zilei. Dar pentru el. Sa ne gandim oare la
tristetile care se acumulau o data cu paginile lui care nu interesau pe nimeni, dar pe nimeni in mod absolut. Si el
le scria. Fiindca nu putea trai fara sa scrie. Fiindca scrisul chiar pentru sine reprezenta viata lui. Din ce in ce mai
trista, din ce in ce mai impovarata de ani si de lipsuri. Cum spuneam, unele din aceste pagini sunt aduceri
aminte. Unele savuroase pagini despre aventurile nocturne al regelui Carol al II-lea (Ofiterul cu bereta basca),
altele comentarii la zi cum ar fi Nichita Hrusciov inapoi la Stalin.
O remarcabila sinteza asupra istoriei Romaniei o constituie raspunsurile date unui profesor de la Universitatea
din Oslo referitor la criza economica mondiala dintre anii 1928-1933. Obligat la o anume conciziune, Pamfil
Seicaru explica modul de manifestare a crizei economice in Romania prin factorii externi si interni aducand
marturii pretioase. Marturii ale unui contemporan al evenimentelor pe care le vedea intr-o perspectiva istorica.
In acest text Pamfil Seicaru spune: Numai sub guvernul Iorga s-au ales cinci deputati comunisti. Victor Frunza
corecteaza in nota finala aceasta afirmatie spunand: Pamfil Seicaru continua si la aceasta data confuzia
specifica epocii antebelice, de a socoti comunisti pe deputatii social-democrati, care nu aveau nimic in comun cu
Partidul Comunist din Romania. Cel care a avut dreptate a fost - bineinteles - Pamfil Seicaru. La alegerile din 1
iunie 1931 cu numele Blocul Muncitoresc-Taranesc, comunistii au depus liste in 30 de judete obtinand 73.716
voturi si cinci mandate. Partidul Social-Democrat obtinuse 94.957 de voturi. Cei cinci deputati comunisti au fost
invalidati. In fruntea lor se afla Lucretiu Patrascanu in varsta de 31 de ani. Iata cum prezinta N. Iorga in Memorii,
p. 124 invalidarea celor cinci deputati: Comunistii, dovediti ca au prezentat liste fara valoare legala, sunt
invalidati. Se incearca o manifestatie afara. Publicul ia partea politiei lovite. Ambii sefi ai lor in Camera, Aladar
Imre (mama romanca) si fiul lui [D.D.] Patrascanu sunt oameni de talent si de mare energie. Mi-au racnit
apropiatul triumf al ideilor lor. Luat in brate de cuzistul Robu, ca sa fie scos afara [Lucretiu] Patrascanu revine

3/5
imediat si-si tine discursul. Raspunde darz lui Argetoianu. Au profiluri nelinistitoare de pasari de prada.
Se impune in consecinta o mai mare atentie atunci cand face afirmatii. Pamfil Seicaru nu putea sa confunde pe
social-democratii si comunistii epocii.
In cuvantul inainte al primului volum, chiar din prima fraza Victor Frunza vorbeste despre Pamfil Seicaru ca
despre cel mai important ziarist si scriitor politic de la Eminescu incoace, fara indoiala cel mai important din
secolul XX romanesc, totodata un istoric de certa valoare, memorialist.
Am crescut in cultul lui Pamfil Seicaru, de-a lungul anilor am citit si am recitit articolele sale scrise in valtoarea
evenimentelor reprezentand reactii imediate, intempestive la ceea ce se intampla in tara si in strainatate. Dar
Victor Frunza caracterizandu-l asa cum am vazut comite o evidenta exagerare.
Pentru ca ziaristica si gandirea eminesciana sunt continuate de N. Iorga, C. Radulescu-Motru, Nae Ionescu pe
care autorul editiei ii omite. Nimeni n-a creat aceasta punte intre Eminescu si Pamfil Seicaru care intr-adevar nu
a ramas doar la comentarea faptului divers politic intern si international. Totdeauna in articolele lui exista o
perspectiva, o corelare si o explicatie de natura istorica, totdeauna cita doctrinari, istorici, ziaristi, memorialisti.
Spre deosebire de Nae Ionescu, de pilda, care isi expunea punctele de vedere facand doar referiri, articolele lui
Pamfil Seicaru inclusiv cele din perioada exilului - citeaza copios. As spune citindu-le in actuala editie poate chiar
mai mult decat alta data deoarece simtea nevoia sa se sprijine pe argumente in lupta lui impotriva imperiului
sovietic, a tratatelor care ii consfintisera dominatia asupra unei parti a Europei. Nu era singurul ziarist dintre cele
doua razboaie mondiale care avea un orizont cultural vast. Am putea cita in acest sens pe Tudor Teodorescu-
Braniste, Romulus Seiseanu, B. Branisteanu, Nichifor Crainic, Serban Voinea, Petre Pandrea. Au avut loc
confruntari privitoare la evolutia civilizatiei romanesti. Eminescu a construit o doctrina, Pamfil Seicaru a
comentat istoria traita sprijinindu-se nu numai o data pe istoria care trecuse. Fara sa fie un istoric. Avand
pasiunea istoriei, citind-o cu nesat. Si vedem cum stramtorat material in anii exilului era la curent pe cat
omeneste era posibil cautand sprijin pentru afirmatiile sale in cartile care apareau. Se vede clar - de pilda - mai
ales in ultimele pagini cu titlul O prima bresa in partajul de la Yalta scris cu prilejul alegerii Papei Ioan Paul al
II-lea unde intalnim premonitii care au caracterizat scrisul lui Pamfil Seicaru faptul ca lecturile sale erau in mod
preponderent cele ale generatiei sale adica sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. A fi un om cult,
a citi cu nesat cartile de istorie, a fi trait istoria alaturi de cei ce o faceau, a aduce argumente de ordin istoric si
dezbaterea unor probleme contemporane nu inseamna ca te inscrii in randurile istoricilor. Pamfil Seicaru a fost
un pasionat al istoriei si n-a privit niciodata clipa in sine. Istoria ii servea gazetarului chiar cand scria stiind ca
linotipele ii asteapta manuscrisul, chiar cand scria iluzionandu-se ca cineva ii va publica pagina - ca sprijin pentru
afirmatiile sale, pentru luptele sale si la sfarsitul vietii pentru sperantele sale. Pe care nu a avut cum sa le vada
implinite. Daca ar fi trait macar 95 de ani!
Editia ajunsa la cel de-al doilea volum se cere imperios realizata. Desi in conditiile de astazi proportiile pot parea
himerice sa nu descurajam. Pamfil Seicaru apartine istoriei Romaniei nu numai pana in 1944. Ci si dupa aceea
prin marturiile pe care le-a lasat despre aceasta istorie pe care istoricii le vor folosi si datorita carora vor intelege
si vor explica epoci si personalitati care acum se indeparteaza de generatiile care traiesc si mai ales de cele care
vin.
Si ca sa ne intoarcem la ceea ce am spus la inceput editia de fata ridica valul care acoperea sertarul unuia din
ziaristii reprezentativi ai Romaniei. Dar acest sertar s-a aflat si in alta parte.

Inceputa in anul 1972 de Editura Minerva seria Scrisorilor catre Nicolae Iorga cuprindea intr-un masiv volum de
peste 600 de pagini, ingrijit de Barbu Theodorescu, scrisorile trimise lui N. Iorga timp de 11 ani, intre 1890-1901,
adica din momentul in care precocele absolvent al Universitatii din Iasi se afirma impetuos in viata noastra
culturala. Cel de-al doilea volum purta numele celui ce a urnit aceasta editie si a dat viata primelor doua volume
- in chenar negru. Volumul aparea in 1979 si cuprindea scrisori primite de N. Iorga intre 1902-1912 (647 p) adica
perioada in care savantul trece de la publicarea documentelor, de la studiile istorice, de la critica literara, la
articolele care priveau viata sociala si intelectuala a Romaniei preluand torta eminesciana, cand construieste o
ideologie culturala (samanatorismul) si ca urmare a rascoalelor din 1907 intra in viata politica a Romaniei.
Volumul al III-lea aparut practic peste un deceniu (1988) era ingrijit de istoricul Petre Turlea si beneficia de un
studiu introductiv ce reprezinta un moment important al exegezei lui N. Iorga semnat de Andrei Pippidi.
Dupa ce Editura Minerva a disparut, Academia Romana, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Institutul de
Istorie si Teorie Literara G. Calinescu au preluat publicarea mai multor editii aflate in curs de aparitie. Printre
ele si Scrisori catre N. Iorga din care recent a vazut lumina tiparului volumul VI, partea I, editie ingrijita de Petre
Turlea cuprinzand scrisori din anii 1919-1920. Nu toate deoarece asa cum spune editorul - greutatile materiale
4/5
impun impartirea volumului in doua parti. Chiar si in aceste conditii volumul este pretios mai intai pentru a
intelege locul pe care il avea in constiinta publica romaneasca savantul care facuse atat de mult pentru ca ideea
unitatii nationale sa prinda viata. Scrisorile primite din toate partile tarii atesta faptul ca N. Iorga se bucura de o
larga pretuire publica. Dar sunt si scrisori care trec dincolo de relatiile Iorga - corespondentii lui. Ceea ce ii scrie
istoricul Al. Lapedatu aflat la Conferinta de Pace de la Paris sau G. Munteanu-Murgoci de la Londra reprezinta
documente pretioase pentru a intregi atmosfera care domnea acolo. Nu numai, dar mai ales in ceea ce ne
privea.
Dupa cum ultimul document cel legat de oferirea in ziua de 28 decembrie 1919, a unei locuinte sau cum se
spunea in scrisoarea respectiva a unui camin pentru dumneavoastra, unde cei scumpi ai dumneavoastra si
unde pretioasele dumneavoastra carti si marturii ale trecutului sa-si gaseasca un vrednic acoperamant de catre
un numar de intelectuali, oameni politici, oameni de afaceri este elocventa pentru conditiile de viata ale lui N.
Iorga. In acelasi timp se vadeste unirea societatii civile din tara noastra in jurul unui tel nobil, altruist.
Un volum care aduce pretioase contributii la intelegerea istoriei noastre din multe puncte de vedere.

5/5