Sunteți pe pagina 1din 28

www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Carte montana
Emilian Cristea
EMILIAN CRISTEA

Alpinist. Maestru emerit al sportului. A escaladat, între altele, Fisura Albastră din Bucegi.
Publicist şi autor al unor valoroase cărţi de turism. Primul instructor de căţărare modernă al vînătorilor
de munte.

MUNŢII SÎNT UN MIRAJ...


— Aproape cinci decenii aţi dedicat muntelui o dragoste pătimaşă, statornică şi răbdătoare, ce v-a
ţinut într-o continuă tensiune de luptă îndîrjită şi inegală. Curajul şi tenacitatea au învins pînă la urmă
şi, astfel, muntele a fost cucerit, dezvăluindu-şi marile lui taine şi frumuseţi. Toate acestea sînt
cunoscute, iar titlul de cinste, acela de maestru emerit al sportului care vi s-a conferit, este o răsplată
binemeritată. Noi am dori să aflăm şi cum s-a născut această pasiune.
— Prima excursie la munte am făcut-o cu şcoala. Era într-o sîmbătă. La apel, directorul căminului unde
eram internat, ne-a anunţat că vom pleca în Bucegi. Anunţul fu urmat de un instructaj lung, vorbindu-
ni-se şi de diferite grade de pedeapsă pentru nedisciplinaţi.
Pentru mine, cel care nu-i văzusem, munţii păreau relicvele unei vieţi îndepărtate, învăluite în
misterul fantasticelor închipuiri ale copilăriei. Mi-am imaginat excursia ca o aventură şi aşteptam cu
nerăbdare înfăptuirea ei.
Îmi amintesc cu exactitate fiecare eveniment în legătură cu cele întîmplate. Sosirea la Sinaia,
înnoptarea undeva la marginea pădurii, burniţa de peste noate şi munţii; munţii aceia, apăruţi printre
ceţurile dimineţii, mîngîiaţi de razele aurii ale răsăritului... De cum i-am văzut, le-am simţit atracţia şi
mi-am dorit să urc pe vîrfurile lor. Obsedat de acest gînd, pîndeam momentul prielnic pentru evadare
din grupul din care făceam parte. La Poiana Stînii, unde directorul hotărîse să dormim două ore pe
iarbă, mi-am părăsit colegii, furişîndu-mă prin desişul pădurii către poteca ce bănuiam că mă va
conduce pe culme. Eram foarte emoţionat. Simţeam cum se rup firele care mă ţineau legat de scoală şi
de disciplina ei. Porneam spre cuprinsurile necunoscute ale Bucegilor şi trebuia să mă descurc singur.
Acolo, retras, întovărăşit de gîndurile mele, m-am simţit fericit. N-aveam cunoştinţă despre locuri, n-
aveam mîncare, iar bani nici atîţi cît mi-ar fi trebuit pentru înapoierea cu trenul la Bucureşti. Dar ce-mi
păsa ! Descoperisem aici comoara visurilor mele. Se deşteptase acel sentiment înnăscut la om şi apoi
cultivat de mame la copii, dar care la mine, orfanul, rămăsese ascuns pe undeva. Descoperisem iubirea.
Iubirea tinerească, năvalnică şi spontană, dăruită atunci naturii, muntelui.
Cînd umbrele înserării începură să învăluie crestele, m-am gîndit la întoarcere. Inconştient de
necazul cauzat directorului, de alarma dată printre patrulele vînătorilor de munte, trăiam sentimentele
frumuseţilor văzute. Din Sinaia la Bucureşti, prin bunăvoinţa unui mecanic, am călătorit într-o
locomotivă. Ce aventură extraordinară ! Într-o singură zi văzusem munţii cu piscurile lor semeţe,
călătorisem în locomotiva care ducea Orient-Expresul la Bucureşti şi cîştigasem admiraţia mecanicului
şi a fochistului pentru interesul arătat locomotivei, aparaturii ei.
Aproape că am zburat din gară la cămin, unde, înconjurat de colegii rămaşi „acasă",
povesteam cele văzute şi trăite. Cînd sosiră ceilalţi colegi din excursie, euforia a încetat. Curînd obrajii
şi urechile mele deveniră mai îmbujorate în urma unui masaj susţinut, administrat de director spre
uşurarea atîtor gînduri ce-l frămîntaseră de la dispariţia mea.
Pedeapsa, pe deplin meritată, a fost un accident minor. Pentru mine munţii, paradisul unei
lumi necunoscute, plină de mister, farmec şi încîntare, deveniră un miraj. Chemarea lor s-a amplificat,
înfierbîntîndu-mi imaginaţia, făcîndu-mă să-mi propun, cînd voi fi mare, să parcurg întregul lanţ al
Carpaţilor într-o singură excursie. Astăzi, cînd retrăiesc amintirile, mă bucur că am putut realiza
această primă dorinţă.
— Bucegii sînt, deci, prima dumneavoastră iubire. Ploieştean, stabilit din primii ani ai copilăriei la
Bucureşti, era firesc să fie aşa, deoarece acest masiv se afla aproape. Eraţi pe atunci un biet ucenic
vulcanizator cu posibilităţi materiale mai mult decît modeste şi bănuim că nu puteaţi avea un
echipament corespunzător. Între echipamentul dumneavoastră de excursionist şi, cel al lui Hogaş, de
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

pildă, era desigur o deosebire...


— Ca drumeţ, am mers mai mult decît Hogaş, dar aceasta nu-mi dă dreptul să mă compar cu el.
Profesorul Hogaş, îndrăgostit de drumeţie şi peisaj, plin de umor şi voie bună, era mereu însoţit de
Pisicuţa lui, care-i ducea bagajele, scutindu-l de greutatea poverii şi a drumului. Eu nu am încălecat
niciodată un cal în excursie. Cele trebuincioase le-am dus în rucsac, fără să accept vreodată ajutorul
altora.
Am păcătuit la început, purtînd un echipament necorespunzător. Dar, după cum spune
proverbul, „păcatul mărturisit este pe jumătate iertat".
Trecuseră doi ani de cînd săvîrsisem năzdrăvănia din prima mea excursie. Dorinţa de a
revedea acele meleaguri, înfierbîntaită şi de „Cartea munţilor" a Bucurei Dumbravă, nu mi-o puteam
satisface după pofta inimii mele tinere. Echipamentul, banii de tren şi curajul de a înfăptui singur o
excursie deveniseră pentru mine, temerarul de altădată, bariere de netrecut. Mintea ucenicului, ieşit de
curînd din cămin, se maturizase, iar banii lui întotdeauna pe sponci, abia că-i ajungeau să înfrunte viaţa
unor timpuri grele. Şi atunci mi-am modificat singurele mele haine după fasonul celor văzute la turişti.
Pantalonilor le-am introdus în manşetă un elastic pentru a se numi, cînd îi ridicam sub genunchi,
„pantaloni de golf". Salopetei, prevăzută cu şiret jos, i-am aplicat două bucăţi de piele pe umeri, ca să
aibă înfăţişarea vindiacului. Cu bocancii a fost mai greu. Pantofii mei, cărora le-am bătut ţinte pe talpă,
au refuzat cu încăpăţînare să se transforme în bocanci. Am încercat să-i port cu ghetre, dar văzînd că
oamenii întorc mereu capul după mine, le-am abandonat. Problema aceasta, atît de spinoasă, am
rezolvat-o împrumutînd ghetele de ring ale unui boxer, dar aveau talpa atît de subţire, că simţeam toate
pietrele pe care călcam. Pentru a le proteja, mi-am propus să le port în galoşi. Am strîns bani pentru
tren. Apoi a venit şi ziua plecării. Era început de iunie. Muntele mustea de umezeală şi galoşii mei
făceau minuni. Mă obligau însă pîrdalnicii să evit întîlnirea cu drumeţii. Cînd îi vedeam, mă
ascundeam prin desişul jnepenilor sau rămîneam pe loc, pînă ei treceau, avînd grijă însă să-mi pun
galoşii în rucsac. Ce strategie ! Cîtă mustrare de conştiinţă ! Cîtă ignoranţă faţă de cartea Bucurei
Dumbravă !
— Totuşi, care a fost prima regulă, din cele enunţate de Bucura Dumbravă, pe care aţi respectat-o?
— Politeţea. Am învăţat, aşa cum fac şi astăzi, să-i salut pe cei întîlniţi. După un salut şi o rugăminte,
un grup de cîmpineni şi ploiesteni m-au acceptat sa particip, într-o dimineaţă de iulie a anului 1935, la
escaladarea Văii Mălinului din Bucegi. Nu-mi închipuiam că evenimentul acela, de o tulburătoare
fascinaţie, îmi va fixa, definitiv şi ireversibil, pasiunea pentru alpinism.
— Cu acest grup aţi escaladat, probabil, şi alte zone din abruptul Bucegilor.
— Nu. Duminica următoare aveam tovarăş pe bunul meu prieten Nicu Ştefan, ajuns mai tîrziu
motociclist celebru. Nu mai simţeam nevoia unui ghid. Dar ne-am găsit, la răscrucea unor poteci, cu cel
care avea să-mi fie, în nenumărate escalade, tovarăş de echipă — Toma Boerescu. Purta pe umăr o
frînghie, iar pe o buclă ciocanul şi cîteva carabiniere. Clinchetul sculelor alpine mi-a elecrizat, parcă,
făptura. Le-am pipăit, memorîndlu-le forma şi dimensiunile.
De Toma Boerescu — una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului nostru — ne-am
despărţit jenaţi, pentru că el, văzînd cravata de la gîtul prietenului meu, i-a scos-o cu degetul de sub
pulover şi i-a spus : „Ilustre domn, în viitor lasă cravată acasă cînd vii să faci alpinism !"
Eu mă întreb şi acum: ce ar fi fost dacă Toma descoperea în rucsacul meu frînghia de rufe
împrumutată de la proprietăreasă ?
— Ce putea să fie ? Exigentul Toma Boerescu şi-ar fi rîs puţin în barbă, dar alpinistul ar fi trecut cu
vederea sărăcia mijloacelor tehnice avute la îndemînă. Şi, cu siguranţă, v-ar fi dat sfaturi pentru noile
ascensiuni.
— Sfaturi am primit de la Toma Boerescu atunci sau pe urmă. Uneltele de alpinism ni le-am
confecţionat singuri. Lucrurile s-au petrecut, pe scurt, aşa...
Pasiunea pentru alpinism îl cuprinsese şi pe Nicu Ştefan, care era un priceput meseriaş,
împreună, am trecut de îndată la confecţionarea materialelor alpine văzute. Din vîrfuri de pile vechi,
găsite prin lăzile atelierului unde lucra Nicu Ştefan, am modelat cîteva pitoane. Le-am făcut pe furiş, în
orele cînd meşterul era la masă. Eu trăgeam la foale şi băteam la nicovală cu barosul, el le finisa din
ciocan şi la strung. Sîmbătă spre duminică, la trenul de 0,35, puteam fi văzuţi sosind cu pitoanele
atîrnate la cureaua rucsacului. Ele sunau, iar noi, blazaţi parcă, ne tîram ghetele pe peronul gării, făcînd
să iasă scîntei din tălpile ţintuite. Curînd a venit şi decepţia. Pitoanele noastre s-au dovedit
necorespunzătoare. Oţelul din care le-am făcut era atît de casant încît, la prima lovitură de ciocan, s-a
spart. Ne-am dat seama că singura soluţie era să ne apropiem de alpiniştii cu experienţă.
Din fericire pentru noi, activau în acest domeniu, de cîţiva ani buni, inginerul Nicolae
Comănescu, animator al secţiei de alpinism de la Atelierele Griviţa, care a realizat numeroase premiere,
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

şi Gheorghe Frimu, primul preşedinte al Clubului alpin român, avocatul Nicolae Dimitrescu, maestrul
meu în ale scrisului şi realizatorul celui mai bun ghid de turism-alpinism al Bucegilor, Alexandru
Beldie, eminent naturalist, alpinist şi cercetător, care, printre alte lucrări, ne-a dăruit şi cel mai complet
studiu al florei din Bucegi, Constantin Ionescu (Titi), membru al asociaţiei ADMIR, adept al
alpinismului acrobatic care, ani de-a rîndul, a lucrat cu Ion Ionescu-Dunăreanu. Lor li se alătură alţii
mai tineri şi, laolaltă, îşi făcuseră bunul obicei de a conduce, săptămînal, colective pe traseele alpine
din abruptul prahovean al Bucegilor. Aceşti ghizi voluntari puteau fi văzuţi în zilele de sărbătoare, la
ora 5 dimineaţa, în faţa gării Buşteni.
Acolo lîngă statuia sergentului Muşat ghidul făcea un popas împreună cu grupul ce-l
conducea. Amatori de alpinism, cîteodată necunoscuţi, ştiind obiceiul, se prezentau ghidului, rugîndu-l
să-i primească în echipa condusă de el. Solicitantului i se examinau echipamentul, era întrebat despre
traseele escaladate şi, în funcţie de ele, era admis sau îndrumat la altă echipă ce parcurgea un traseu
mai uşor.
E greu de exprimat în cuvinte cîtă înţelegere aveau aceşti oameni, de care mie multă vreme
mi-a fost ruşine să mă apropii, socotind că nu fac parte din lumea mea ! Dar cu cîtă bunătate m-au
primit şi m-au educat în marea lor familie ! Mă emoţionează şi azi, după atîtea decenii, cînd mă gîndesc
la avocatul Nicolae Dimitriu din contenciosul Băncii Naţionale, omul care mi s-a adresat pe cel mai
politicos ton : „Mă rog, cu cine am onoarea ?" Pentru mine, ucenicul vulcanizator de atunci,
cunoaşterea acestui om şi a grupului ce-l însoţea a fost revelatorie. Ea a avut o influenţă pozitivă şi
asupra colegilor mei din atelier.
— Aţi cunoscut şi aţi văzut la lucru, tovarăşe Emilian Cristea „garnitura de aur" a drumeţiei
româneşti: Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Radu şi Şerban Ţiţeica, Gheorghe Morţun, Ion
Udrişte-Olt, Ion Ionescu-Dunăreanu... Dintre ei, consideraţi pe vreunul ca profesor sau maestru al
dumneavoastră în ale drumeţiei ?
— Dintre cei menţionaţi de dumneavoastră numai cu Ion Ionescu-Dunăreanu am întreprins escalade şi
ascensiuni. L-am cunoscut pe marele montaniard în ziuă de 21 august 1938. Făcea parte dintr-o echipă
de alpinişti condusă de Constantin Ionescu (Titi). La coarda lui Titi Ionescu aveam să gust în ziuă
aceea sentimentul curajului şi bărbăţiei oferite de alpinism. Pe Hornul Central şi de-a lungul porţiunii
superioare a Văii Urzica am văzut la Titi, pentru prima dată în viaţă, cum se întrebuinţează şi se asigură
corect cu frînghia. Tot de la el am învăţat tehnica folosirii pitoanelor. Constantin Ionescu (Titi),
realizator a numeroase premiere alpine în Piatra Craiului, a fost un mare alpinist, dar a rămas anonim
datorită modestiei ce l-a caracterizat.
O săptămînă mai tîrziu escaladam, în cap de coardă, Hornul Central, trecînd frînghia cu
carabiniera prin pitoanele traseului, fixate în perete de inginerul Nicolae Comănescu.
Cu Ion Ionescu-Dunăreanu, după ce l-am cunoscut, am călcat de nenumărate ori potecile munţilor, am
escaladat abrupturi şi am ajutat, după puterile noastre, la dezvoltarea nu numai a alpinismului, ci a
drumeţiei în general.
— Muntele v-a fost întotdeauna prieten ?
— Da, întotdeauna. Un mare prieten. Numai că primele succese, unele amintite aici, m-au făcut să uit
pericolele, respectul şi disciplina muntelui, înfumurat, aveam credinţa că el, pentru mine, nu mai poate
avea secrete. Cît de naiv eram, o pot spune abia acum cînd, după o viaţă plină de evenimente şi
peripeţii, muntele continuă să-mi facă destule surprize. În escaladele noastre pe stînci greşim adeseori
şi, dacă alpiniştii ar cădea de cîte ori greşesc, sigur că acest sport al curajului şi bărbăţiei n-ar mai avea
reprezentanţi. Noroc că muntele este îngăduitor.
— Dacă vorbiţi aşa, înseamnă că muntele v-a dat o lecţie serioasă...
— Într-adevăr, o lecţie pe care nu o voi uita niciodată. Era la sfîrşit de mai. Pentru noi bucureştenii
venise vara. Ne-am programat atunci o ascensiune, neştiind că în luna aceasta zăpada la munte abia
începe să se topească. Echipaţi de vară, lipsiţi de colţari şi piolet, am pornit spre Bucegi, îmi
procurasem, prin intermediul unui vînzător de coloniale, o frînghie îmbălsămată puternic cu mirosul
roţilor de caşcaval grecesc, la al căror ambalaj servise.
Legaţi la capetele corzii noastre, am urcat pe feţele acoperite de gheaţă şi zăpadă, cuibărite pe
Valea Gălbinele şi pe jgheabul vertical al Hornului Coamei. Dintr-o dată, un pod de zăpadă s-a rupt şi
noi am căzut sub el. Fără ajutorul unor alpinişti aflaţi prin partea locului, greu am fi, putut rezolva
necazul. A fost o lecţie serioasă, severă. Anotimpurile la munte au pericole specifice, de a căror
cunoaştere depinde uneori reuşita ascensiunii.
— În anul accidentului nu eraţi membru al Clubului alpin român. Participaţi, probabil, la activitatea
altei organizaţii turistice...
— Pe la sfîrşitul anului 1935 am aflat că asociaţiile de turism ţin, săptămînal, la sediul lor, şedinţe
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

deschise publicului. După pregătiri deosebite, am hotărît să iau şi eu parte la asemenea reuniuni.
Aveam emoţii, de aceea acordam mare grijă ţinutei mele: mă îmbrăcam curat, îmi aranjam atent părul,
de fiecare dată, iar ghetele ţintuite, pe care le purtam şi în ascensiuni, le lustruiam îndelung. Fercheş şi
cu inima gata să-mi sară din piept, am plecat spre Piaţa Amzei, unde îşi avea sediul asociaţia turistică
ADMIR.
Îmi aduc aminte că, la prima mea participare, prezida şedinţa un domn prezentabil, cu barba
albă. Mi s-a spus că era doctorul Gheorghe Dumitrescu, preşedintele de onoare, cel care a înfiinţat, în
1929, asociaţia. La şedinţa aceea, parcă aud şi acum, se vorbea de organizarea unui concert la Fundaţia
Dalles, în scopul strîngerii fondurilor pentru lucrările viitoarei cabane Babele. Alţii raportau despre
vîstarea, cum se spunea atunci, adică realizarea, de-a lungul unor poteci de munte, a marcajelor
turistice. Către sfîrşit s-au anunţat itinerarele excursiilor, numele conducătorului fiecăruia, locul şi ora
plecării...
După cîţiva ani am venit şi la şedinţele asociaţiei „Hai la drum!" Eram invitatul lui Mircea
Gheorghiu, pe care, într-o toamnă viforoasă, îl cunoscusem la cabana Omu. Nici nu bănuiam atunci că
el va deveni mai tîrziu directorul Şcolii de alpinism organizate de C.G.M.
Conferinţele, proiecţiile de filme sau diapozitive erau, de fiecare dată, un nou pas în lumea
necunoscută a frumuseţilor carpatine. Doream să fiu membru al acestor asociaţii. Dar, în ciuda faptului
că taxa de înscriere şi cotizaţia nu erau prea mari, modestele mele posibilităţi de cîştig nu-mi
permiteau. M-am mulţumit numai cu prezenţa la şedinţele lor. În plus, de la librăria Cartea
Românească, cumpăram, din cînd în cînd, „Buletinul Clubului alpin român" pe care-l citeam şi-l
reciteam. Se publicau în el titluri ca: „Impresii din masivul Piatra Craiului", „Noi cercetări în peştera
Polovragi", „Prima escaladă a Crestei Coştila", „Prima escaladă a feţei nordice a Acului Mare". Toate
erau pe atunci descoperiri, premiere, descrise cu lux de amănunte.
— Dar dumneavoastră aţi rămas în continuare un alpinist solitar, neîncadrat în vreo organizaţie de
turism.
— Spre marea mea părere de rău, da. Mai ales că abia începuse practicarea alpinismului acrobatic,
învăţat după tehnica modernă. Era o consecinţă a excelentelor învăţăminte primite de membrii Clubului
alpin român în toamna anului 1937 la şcoala de alpinism de la Valbruna — Italia. În anul 1938 o altă
echipă, recomandată special de club, a plecat în Germania. Aici, la cabana Stribsenjoochiaus din
masivul Keisergebirge, s-a specializat în tehnica alpinismului modern. Instructor al alpiniştilor noştri
era Peter Aschenbrenner, supravieţuitorul expediţiei germane, organizată pentru cucerirea optmiarului
Nanga-Parbat din 1934, şeful expediţiei din 1953, cînd Hermann Buhl reuşeşte să ajungă pe vîrful
„ucigaş".
Tehnica alpină modernă, folosită foarte puţin pînă atunci în România, a fost aplicată cu mai
mult succes în anii următori. Totuşi, nu trebuie trecut cu vederea faptul că marile performanţe ale
timpului — Furcile şi Surplomba Mare din Peretele Gălbinele — au fost escaladate de către alpinişti
neinstruiţi la şcolile străine. Primele rezultate (referindu-ne la elevi) le-a înregistrat Ionel Coman,
student în vremea aceea, care, după terminarea şcolii de la refugiul Coştila, atacă marile probleme de
escaladă alpină ale timpului, realizînd cîteva trasee unanim apreciate. Plin de iniţiativă, Ionel Coman se
numără printre aceia care au înfiinţat „Grupul alpin universitar — G.A.U.", unde activau studenţii din
facultăţile şi institutele bucureştene. Realizator a numeroase premiere din masivele Carpaţilor, animator
al alpinismului prin organizarea unor şcoli de tehnică alpină şi editarea a două manuale de alpinism,
Ionel Coman şi-a legat numele şi de oraşul unde s-a stabilit după studenţie — Braşovul. Prezenţa lui în
oraşul de sub Tîmpa a însemnat reactivarea, dacă nu chiar înfiinţarea mişcării alpine braşovene. El şi
elevii lui s-au afirmat, mai mult ca oricare alţii, traseele stabilite în Carpaţi şi peste hotare reprezentînd
recorduri de măiestrie, curaj şi altitudine pentru România.
— Cu Ionel Coman am purtat deja o convorbire deosebit de agreabilă. Asta s-a întîmplat cu luni în
urmă. Inginerul braşovean ne-a vorbit cu aceeaşi pasiune despre munţi. Domnia sa, la insistenţele
noastre, a enumerat cîteva din acţiunile mari pe care le-a iniţiat. Dumneavoastră confirmaţi acum cele
spuse şi, ni se pare, chiar îl completaţi. V-am ruga, în continuare, să ne vorbiţi despre următoarele
trepte în cucerirea muntelui. Am auzit că stagiul militar a avut, în ce vă priveşte, un rol determinant. E
adevărat ?
— Este adevărat că stagiul militar a fost pentru mine un nou prilej de cunoaştere a munţilor. Am cerut
să fiu repartizat la o unitate de aviaţie din Braşov, gîndind că de acolo munţii îmi vor fi mai uşor
accesibili. Aşa s-a şi întîmplat. Nu pot să exprim ceea ce am simţit la prima mea ascensiune în Piatra
Craiului! Descopeream aici altceva... un necunoscut ademenitor, pentru cucerirea căruia trebuia timp,
înţelegere, tehnică şi, mai ales, tinereţe. Piatra Craiului este un munte al celor tineri. Această tinereţe nu
se referă, desigur, la vîrstă, ci la posibilităţile fizice şi la entuziasmul celui ce se încumetă să-l
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

escaladeze. N-aş fi crezut atunci că, după 35 de ani, datorită lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cel care mi-a
dezvăluit frumuseţile Pietrei Craiului, aveam să scriu o modestă monografie despre masiv.
Trebuie să adaug că, „prinşi" de ineditul munţilor, camarazii mei de arme au fost ei înşişi
cîştigaţi de ideea întru care eu perseverasem. Prin bunăvoinţa comandantului de escadrilă, care ne
învoia fără să ştie ce facem, am înfiripat un grup de alpinişti, căruia i s-au alipit curînd şi cîţiva maiştri
militari şi piloţi adjutanţi. Săptămînal, îmbrăcaţi în uniforma noastră gri-bleu, porneam prin munţi:
Hornul Central, Creasta Coştila-Gălbinele, Creasta Picăturii din Bucegi ori peretele de vest din Piatra
Craiului erau trasee cunoscute. Oamenii escadrilei au devenit repede capi de coardă, drept pentru care
frîngiile pompierilor din unitate ne erau insuficiente pentru escaladele săptămînale.
Întîlnirea cu regretatul meu prieten Gheorghe Weintraub (Pincu), încă din anul 1936, mi-a
prilejuit mai tîrziu o suită de escalade dificile.
El era omul care, săptămînal, conducea în abruptul prahovean începători, recrutaţi dimineaţa
din faţa statuii sergentului Muşat. Acest mare animator al alpinismului nu făcea parte din nici o
asociaţie. Cunoscîndu-mi posibilităţile, Pincu mi-a propus să urcăm pe Traseul Furcilor şi apoi pe al
Surplombei Mari din Peretele Gălbinele. Şi am reuşit. Eram primii alpinişti care, în afara membrilor
Clubului alpin român, escaladam traseele amintite, considerate atunci ca cele mai dificile. Pincu avea
să fie, după 23 August 1944, printre membrii fondatori ai asociaţiei Turismul popular, iniţiator al
secţiei de turism-alpinism de pe lîngă Organizaţia Sportului Popular — O.S.P. şi mai apoi secretarul
comisiei de schi şi alpinism din C.N.E.F.S.
Mai tîrziu, războiul mi-a întrerupt activitatea. Mergeam la munte şi la şedinţele diferitelor
asociaţii de turism doar cînd aveam o permisie şi în concedii. Cu ocazia unui astfel de concediu, am
avut prilejul în vara anului 1942, să particip, în Piatra Craiului, la tabăra organizată de Ion Ionescu-
Dunăreanu, căruia noi, cei mici, îi spuneam, aşa cum îi spunem şi astăzi, „Nea Iancu". Sub îndrumarea
lui am realizat cîteva escalade în premieră. Cu Mircea Gheorghiu, secund, şi Nea Iancu, la mijloc, am
scotocit zile în şir cotloanele abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare, prin
amenajări, descriere şi marcare, acel ţinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute în tabăra de pe Tămaş
au încoronat strădania noastră cu escalada Traseului Central din Peretele Piscului Rece. După o
tentativă nereuşită, la care a participat şi maestrul nostru, am atacat, în zorii zilei de 12 august, din nou,
peretele. Cu două sandvişuri, pregătite de Nea Iancu, din mămăligă cu marmeladă, înarmaţi cu pitoane,
frînghii şi ciocane, am reuşit, după 13 ore de escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea mai mare
diferenţă de nivel din Piatra Craiului — 320 m. Performanţa noastră se datora îndrumărilor date de jos,
de acelaşi Nea Iancu, bunul nostru sfătuitor şi prieten.
Din tabăra de la Tămaş ne-am întors cu mai multe trasee escaladate în premieră, printre care
Piscul Rece, astăzi de dificultatea gradului 5-A. Atunci, din modestie şi respect pentru membrii
Clubului alpin român, n-am îndrăznit să afirmăm că el era, de fapt, cel mai greu traseu alpin din ţară —
Furcile Surplomba din Peretele Gălbinele avea gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strîngere de inimă, mă
văd obligat, mai mult din dorinţa de a respecta o cronologie, să evidenţiez evenimentul.
...În cele 15 zile petrecute pe Tămaş am învăţat viaţa şi disciplina de tabără, am cunoscut o
regiune nouă, în care maestrul nostru a făcut ordine, ca dealtfel în întregul masiv: lucrarea lui de mai
tîrziu a fost revelatoare; în sfîrşit, participasem, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, la marcarea unor
trasee turistice din regiune. Mai mult decît oriunde, în tabăra de la Tămaş am început să simt plăcerea
escaladelor în premieră. Aşa a încolţit dorinţa de a pune în valoare, de-a lungul Carpaţilor, zonele
favorabile pentru practicarea alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Cheile Turzii,
Făgăraşul, Rarăul, Munţii Rodnei, Cheile Vîrghişului, Munţii Gutin, Apusenii şi Munţii Banatului au
devenit, cu vremea, stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor am organizat tabere de lungă durată
lucrînd efectiv, dar mai ales colaborînd cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la realizarea a peste
200 de premiere alpine. De aceste trasee s-au legat nume ca Aurel Irimia, Schen Matei, Caracsony
Ladislau, Chivu Dumitru, Nagy Nicolae şi alţii.
— Un efort şi o idee care, după cum ştim, v-au ţinut şi continuă să vă ţină sub magia lor.
— Punerea în aplicare a acestei idei o datoresc doctorului Mircea Sterescu. L-am cunoscut prin pădurile
Pietrei Mari. Era un îndrăgostit de frumuseţile naturii şi avea cunoştinţe de tehnică alpină, dobîndite de
la ghizii din Chamonix şi Zermatt. În multele noastre escalade şi ascensiuni, Mircea m-a făcut să
înţeleg mai bine plăcerea şi rostul alpinismului. Sub îndrumarea lui mi-am desăvîrşit metodele tehnice
de escaladă şi am adîncit prietenia, iubirea şi pasiunea mea pentru natură.
Toponimia de amănunt a Bucegilor şi identificarea unor trasee alpine, în vederea escaladării
lor în premieră, au devenit pentru noi o preocupare majoră. Roadele muncii entuziaste s-au concretizat
curînd: Fisura sudică din Colţul Mălinului, creasta dintre Valea Ţapului şi Valea Urzicii, Colţul Brînei
şi altele. Ele ne-au înlesnit, dealtfel, şi intrarea — ca membri — în Clubul alpin român.
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

...Într-o zi de toamnă tîrzie, cînd leneveam printre jnepenii crescuţi pe Colţul Gălbinele,
Sterescu mi-a arat linia unui traseu posibil în Peretele Gălbinele. În legătură cu obstacolele lui, Nicolae
Dimitriu spunea : "Omul care-l va rezolva, trebuie sa aibă nervii de oţel". Mărturisesc că, nu ştiu de ce,
aceste cuvinte mi-au plăcut, revenindu-mi în memorie, asemenea unui leit motiv, de cîte ori mă aflam
în zona văii Gălbinele. Aşa că propunerea de a-l ataca, venită din partea bunului meu prieten, mi-am
însuşit-o imediat. La 5 august 1945 am pornit pe traseul imaginat de Mircea la escaladarea Peretului
Gălbinele. După realizare, el avea să se numească „Traseul celor Trei Surplombe". Era începutul unei
noi etape în alpinismul românesc, căreia îi putem spune „Etapa gradului 5-B".
— A fost grea cucerirea traseului „omului cu nervii de oţel" ?
— Vara anului 1945 a fost destul de capricioasă. Ploile şi o ninsoare timpurie, abătută peste munte în
sezon de vîrf — august—septembrie — a stăvilit entuziasmul nostru, găsindu-ne la venirea iernii, după
cinci încercări, sub limita treimii inferioare a peretelui. Fizic, realizasem foarte puţin; tehnic ceva mai
mult: cunoşteam toate obstacolele traseului şi confecţionasem, pentru depăşirea lor, un însemnat număr
de pitoane tubulare, pe care, într-o temerară coborîre a întregului perete, le-am transportat la baza de
jos a celor trei surplombe. Am fost însoţit de schiorii şi alpiniştii de renume: Gheorge Roşculeţ din
Buşteni, pe atunci pretendent la titlul de campion de schi, şi Toma Boerescu. Isprava, începută în zorii
zilei de 9 septembrie 1945 şi presărată cu peripeţii deosebite, avea să se termine abia în dimineaţa
următoare; în 10 septembrie, obosiţi şi lihniţi de foame aruncam pe patul refugiului Coştila frînghiile
care, blocîndu-se în perete, ne-au cauzat întîrzierea. Oricum, în ziua aceea eram bucuroşi, nu ca în 8
septembrie cînd, în aceeaşi formaţie, o vreme mizerabilă, cu ploaie şi lapoviţă, ne-a obligat să coborîm
din peretele Văii Albe, unde atacasem Fisura Mare...
—Fisura Albastră, cum i-aţi spus. Descoperirea, pasiunea, opera dumneavoastră de căpetenie, din
cîte am auzit...
— Mi-au trebuit, mie şi tovarăşilor mei de escaladă, şase ani de încercări pentru a ieşi la creastă pe
acest traseu care, datorită culorii peretelui, avea să se numească Fisura Albastră.
— Povestiţi-ne cîte ceva din perioada lungului asediu al acestei redute.
— Cucerirea ei s-a petrecut în ziua de 6 august 1953. La 8 august, se împlineau 166 de ani de cînd
elveţianul Benedict de Saussure, Belmat şi Picard se urcau pe Mont-Blanc, marcînd, astfel, începutul
alpinismului. Pînă în august 1952 întreaga noastră mişcare alpină a parcurs un şir [....]de erau Sorin
Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu, care a avut [....] limita gradului 5-A. Autorii
escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946, erau Sorin Tulcea, Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu,
care a avut şansa să escaladeze ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului. La 4 august, acelaşi an,
Ionel Coman şi echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă.
Tot în anul 1946, la îndemnul unor prieteni, am organizat o şcoală de alpinism în Piatra
Craiului. Deşi lipseau alimentele şi condiţiile de viaţă erau îngreunate, s-au prezentat la şcoală 29
candidaţi. Dintre ei, 17 au terminat cursul reuşind să-şi însuşească tehnica alpină şi să escaladeze mai
multe trasee din regiune.
În iarna lui 1947 s-a deschis o şcoală de schi alpin la Vîrful cu Dor; vara s-a reluat activitatea
la şcoala de alpinism.
Între 7 şi 13 martie 1947, alături de redutabilul alpinist Dan Popescu, am parcurs în premieră
de iarnă creasta Făgăraşului pe distanţa Bîlea-Sîmbăta. Frecvenţa avalanşelor, cantitatea enormă a
stratului de zăpadă, prin care ne-am tăiat drum şi primele bivuacuri de lungă durată la cort, au
constituit, dimpreună cu tura încercată de mai multe ori şi de alte echipe, o premieră de răsunet.
Cele învăţate în această tură le-am aplicat cu succes în marile expediţii de iarnă, devenite
pentru mine o preocupare majoră. Ne-am întrerupt pentru o vreme escaladele, dirijîndu-ne preocupările
în cadrul Clubului alpin român către o activitate administrativă neobişnuită. Clubul a reuşit să plătească
împrumutul, făcut cu ani în urmă la o bancă de credit, pentru construirea Căminului alpin din Buşteni.
Cu restul de bani, strînşi din donaţii şi concesionarea căminului, s-a cumpărat, în Bd.
Gheorghe Gheorghiu-Dej de astăzi, o garsonieră în care s-a instalat sediul central al Clubului alpin
român.
Aveam sediu pentru club, dar nu aveam mobilier. Preşedintele a început de îndată strîngerea
fondurilor, de la membrii clubului sau de la diferitele instituţii la care mai obişnuiam să mergem... „cu
pantacuza". Era greu însă. Cei din Grupul alpin universitar, studenţi, dornici să contribuie la donaţie, au
renunţat, în seara aceea, la cumpărarea biletelor de tramvai... Era puţin, era foarte puţin, şi atunci
Nicolae Dimitriu a recurs la o manevră ingenioasă. Ţin să povestesc întîmplarea, chiar dacă ocolesc
mult răspunsul la întrebarea dumneavoastră.
— Vă ascultăm...
— Dimitriu era salariat la Banca Naţională, instituţie care-l avea, ca viceguvernator, pe Ion Lapedatu,
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

preşedintele de onoare al clubului nostru. Nicolae Dimitriu i-a propus acestuia vînzarea unor uşi
capitonate, rămase la Căminul alpin din timpul războiului, înţelegător, preşedintele de onoare al
clubului, viceguvernatorul Băncii Naţionale, nu putea să refuze oferta... Cu banii obţinuţi, s-au
achiziţionat masa de consiliu şi lampa de plafon. Scaunele, cumpărate din donaţiile membrilor, erau
obişnuite. Dimitriu şi-a zis într-o zi : ,,Ce-ar fi să le tapiţăm ?" Şi, ca urmare, în altă zi, s-a prezentat iar
în cabinetul viceguvernatorului, l-a rugat să cedeze Clubului alpin român două uşi vechi, reformate,
existente în pivniţele Băncii Naţionale. Domnul Lapedatu, fireşte, nu l-a putut refuza... Curînd, cu
pielea şi seegras uşilor capitonate, au fost tapiţate scaunele. Desigur, nu fără o nouă contribuţie a
membrilor clubului: plata tapiţerului. Dar povestea nu s-a sfîrşit aici. Uşile, despuiate de piele şi
seegras, au fost, din nou, vîndute Băncii, de data asta cu aprobarea viceguvernatorului, ca ele să nu fie
date, sub nici o formă, Clubului alpin. Asta se întîmpla, aşadar, în 1947.
Anul 1948 cunoaşte evenimente de mare însemnătate şi pentru drumeţia şi alpinismul
românesc. Prin sentinţa nr. 18/1948 a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a, s-a acordat personalitate juridică
asociaţiei „Turismul popular". La început, cu greu completam numărul locurilor pentru un vagon
special ataşat la trenul de sîmbătă. Cu vremea, participarea la excursii era atît de numeroasă încît,
săptămînal, se organizau trenuri speciale şi coloane de autocare cu destinaţia cabanele din munţi.
Turismul devenise, sau tindea să devină, o activitate recreativă de masă. Prin intermediul lui,
munca de educare revoluţionară era uşurată. Preşedintele asociaţiei, drumeţ pasionat, era pretutindeni,
îmi amintesc că l-am însoţit şi eu.
Conducerea partidului, conştientă de importanţa acestui fenomen, turismul de mase, a
intervenit la timp şi, la 9 martie 1949, prin Decretul Prezidenţial nr. 88, publicat în Buletinul Oficial nr.
5, s-a înfiinţat secţia de turism a Confederaţiei Generale a Muncii — C.G.M. — care a preluat de la
O.N.T. şi cabanele turistice.
Încadrată cu specialişti şi punîndu-i-se la dispoziţie fonduri suficiente, secţia de turism a
C.G.M. a trecut la adevărata organizare a turismului prin programarea săptămînală a excursiilor de
masă. Numai din Bucureşti plecau 8—10 trenuri săptămînal, iar în lunile de vîrf chiar mai multe.
Paralel cu excursiile, secţia de turism a înfiinţat şcoli pentru promovarea cadrelor de conducere. Mulţi
dintre absolvenţii acestor şcoli au devenit responsabili ai birourilor locale de turism, organizatori de
turism în întreprinderi, ghizi.
— Dumneavoastră aţi avut un rol important, alături de Mircea Gheorghiu, Petrescu George-Bebe şi
alţii in activizarea asociaţiei „Turismul popular" sau a secţiei de turism din Confederaţia Generală a
Muncii", iar în august 1949 aţi fost numit de către Secţia cultură fizică şi sport C.G.M. asistent la
şcoala de organizatori de turism. De aceea, pentru că tot ne-am îndepărtat de... Fisura Albastră, v-am
ruga să semnalaţi momentele principale ale activităţii turistice din jurul anilor '50...
— Asociaţia „Turismul popular" a fost desfiinţată în anul 1950. Revista, cu acelaşi nume, a continuat
să apară pînă la finele anului 1951, sub egida Secţiei de turism a C.G.M. Un memoriu, însoţit de un
album cu fotografii, a fost înaintat secţiei de turism a C.G.M. În el arătam importanţa alpinismului şi
necesitatea înfiinţării unor secţii pe lîngă asociaţiile sportive. O cerere semnată de nouă alpinişti a fost
înaintată conducerii asociaţiei sportive „Armata", devenită curînd Clubul sportiv al Casei Centrale a
Armatei, iar alta similară a fost depusă la Clubul Dinamo Bucureşti. Curînd am fost chemat la Clubul
Casei Centrale a Armatei unde, fără prea multe formalităţi, în cadrul unei şedinţe prezidată de căpitanul
Florescu, s-a constituit secţia de alpinism. Membrii voluntari aveau să primească echipament şi fonduri
pentru practicarea alpinismului. Evenimentul l-am sărbătorit prin escaladarea în premieră a unor trasee
alpine, popularizate apoi prin presă şi radio. Opt luni mai tîrziu, o parte din membrii secţiei noastre au
fost transferaţi la secţiile de alpinism ale C.G.M. şi ale Clubului Dinamo Bucureşti. Condiţiile asigurate
de cele trei departamente au schimbat complet optica alpiniştilor. Materialele şi echipamentul pus la
dispoziţie, condiţiile de antrenament şi mai ales deplasările au avut o înrîurire pozitivă asupra noastră.
Este semnificativ, de pildă, faptul că în escalade am abandonat botoşeii cu talpă de anvelopă şi
frînghiile indigene; cînd făceam bivuac, nu mai foloseam impermeabilul, ci sacii de dormit, umpluţi cu
puf.
Eu, în aceşti ani, cum am spus, activam la Clubul Casei Centrale a Armatei. Aici, în 1951, am
realizat, în premieră, cîteva performanţe alpine de mare dificultate: traseul Santinela, Peretele
Priporului, traseul Soldat erou Eftimie Croitoru, Fisura Suspendată. A urmat, în 1952, o temerară
ascensiune de iarnă: parcurgerea integrală a crestei Făgăraşului de la Olt pînă la Zărneşti. Aproape 70
km de creastă, o creastă bîntuită frecvent de viscole, un masiv cu feţe înclinate peste care alunecau în
trombe pustiitoare zeci de avalanşe. În această „escapadă" am fost însoţit de Irimia Aurel şi Radu
Constantin, primii alpinişti militari în termen la clubul C.C.A. Irimia a fost nevoit să renunţe, deoarece,
după cinci zile de mers, cînd am ajuns la Lacul Călţun, i-au degerat picioarele. Am continuat drumul în
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

doi. Puţin a mai trebuit ca tovarăşul meu să rămînă singur într-un ţinut pe care îl parcurgea pentru
prima oară în viaţă; o avalanşă neobişnuit de mare s-a desprins la un moment dat cu mine şi numai
printr-o întîmplare fericită am reuşit să scap de furia ei, tocmai cînd zăpada sărea peste un prag de
piatră...
— De atunci, Făgăraşul nu mai avea, pentru alpinişti, secrete...
— Numai Fisura Albastră se încăpăţîna să nu cedeze. O atacasem încă în 1946. În 1948, întîmplarea a
făcut să fiu în posesia unei frumoase sume de bani. Puteam să-mi cumpăr o casă. Am preferat să merg
la un magazin de materiale sportive, să-mi cumpăr o frînghie Fissner de 80 m. Am botezat-o „Liza". Cu
ea, am început să asediem mai cu spor traseul Fisurii Albastre. Din păcate, într-o sîmbătă, cînd am
revenit la baza peretelui, am găsit frînghia roasă de şoarecii din grota unde obişnuiam s-o las...
Încercările n-au încetat nici după această întîmplare nefericită. M-au secondat mulţi colegi de
asociaţie sau prieteni alpinişti, dar cei mai mulţi veneau o singură dată, apoi renunţau. Dădeau crezare,
probabil, vorbelor ce începuseră să circule printre alpinişti: „Fisura Albastră nu va fi cucerită fără jertfe
supreme..." Eu îmi alungam un asemenea gînd, mă obişnuisem cu regiunea şi persistam în ideea mea.
Eram convins, desigur, că Fisura Albastră se va apăra, că vom fi obligaţi să coborîm forţat, izgoniţi de
ploi sau de furtuni de zăpadă. Aşteptam însă răbdător şi speram să intervină ceva, care să ne determine
pe mine şi pe tovarăşii mei să ne asumăm tot riscul.
...Într-o zi am primit ordin să mă prezint în faţa şefului Casei Centrale a Armatei. Cînd am
ajuns, colonelul m-a primit în uşa biroului, cu mîna întinsă şi m-a întrebat : „Ascultă, tovarăşe Cristea,
ce gînd ai cu Fisura Albastră ?... Aştepţi să-ţi crească barbă albă ca s-o termini ?"
Nu vă mai spun că, înainte de a-i explica şefului obstacolele traseului, de a-i vorbi despre capriciile
vremii şi de lipsa fondurilor, mi s-au îmbujorat obrajii de bucurie. După ce m-a ascultat, mi s-a adresat:
„Cît timp îţi trebuie ca s-o termini ?"
Nu ştiam ce să-i răspund şi atunci el, văzîndu-mi ezitarea, a continuat: „Începi, din nou,
escaladarea... Dacă nu o termini sau dacă nu-ţi ajunge suma pe care ţi-am aprobat-o pentru hrană şi
materiale te prezinţi iar la mine".
Am plecat din cabinetul colonelului ameţit de rezultatele întrevederii. Am zburat la club,
pentru a povesti colegilor cele întîmplate. Fisura Albastră avea, acum, încă un adversar: pe şeful Casei
Centrale a Armatei. Am plecat la Buşteni şi de aici în circurile Văii Albe unde am instalat bivuacul la
baza peretelui. Am aşteptat trei săptămîni, fără putinţa de a întreprinde ceva. Un potop de ploaie
transformase muntele în infern. Cascade enorme curgeau peste perete, vuiau, răgeau, rostogolind
bolovani peste hăurile Văii Albe. Am trimis băieţii la Căminul alpin din Buşteni. Eu m-am încăpăţînat
şi am rămas singur sub uriaşul perete, scrutîndu-i cu privirea înseninările, cînd negurile se mai
împrăştiau. Am descoperit atunci linia traseului Soldat erou Eftimie Croitoru, a Lespezilor din Peretele
Văii Albe, a Muchiei Pintenului şi am imaginat linia traseului Fisura Roşie, pe care mi-o arătase un
prieten cu ani în urmă.
În anul acela, Irimia şi eu — Irimia fiind cap de coardă — am stabilit, în premieră, traseul
Soldat erou Eftimie Croitoru. În acest traseu am bivuacat, cu Irimia, pe o platformă extrem de mică.
Toată noaptea am vegheat pentru a nu ne prăbuşi, numărînd becurile aprinse în Azuga, Buşteni,
Zamora şi Poiana Ţapului.
Apoi a venit momentul cînd Fisura Albastră a cedat. Şase zile am stat în perete, lucrînd din
zori şi pînă seara tîrziu. Şase bivuacuri, unul mai năstruşnic ca altul. Am terminat traseul cu Irimia
Aurel şi Radu Constantin în ziua de 6 august 1952.
Cînd comandantul clubului m-a întrebat, după escaladă, ce-mi doresc, i-am solicitat trei zile
de repaus la Buşteni, pentru a privi Fisura Albastră. O uram, dar doream sa fiu în apropierea ei...
— Anul 1952 a marcat şi ultima etapă ascensională a alpinismului pentru stabilirea unor performanţe
de maximă dificultate. Proporţia lor, şablon al posibilităţilor umane, a însemnat garanţia şi îndemnul
spre escalade de aceeaşi amploare şi duritate. Era gradului 6, limita de dificultate în alpinism,
începuse. În mai puţin de patru ani, alpinismul, prin noua organizare, reuşise să atingă limita maximă
a posibilităţilor lui în Carpaţi, ridicînd, în acelaşi timp, prin şcolile organizate de C.G.M. numeroşi
alpinişti fruntaşi, încadrarea lui ca sport printre disciplinele C.C.F.S.-ului, campionatele ce dirijau,
prin regulament şi spre escaladele în premieră, ascensiunile de iarnă, etc. au îmbogăţit patrimoniul
traseelor alpine de la 47 în 1944, la peste 160 in 1952.
Ca preşedinte al comisiei de ture şi escalade şi apoi al colegiului de antrenori din Comisia centrală de
alpinism v-aţi adus şi dumneavoastră contribuţia, participînd fizic la stabilirea performanţelor. Am
dori să continuaţi relatarea succeselor şi evocarea momentelor principale la care aţi participat direct.
— Gîndul de a parcurge, iarna, întregul lanţ al Carpaţilor m-a determinat, în vara anului 1953, să
întreprind o excursie de recunoaştere de-a lungul crestei lor principale, în excursie, care a durat două
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

luni, am recunoscut zonele de trecere periculoase pe timpul iernii, posibilităţile de aprovizionare,


adăposturile fixe, căile de retragere forţată etc. În afara ineditului, creasta Carpaţilor mi-a lărgit
orizontul posibilităţilor turistice şi alpine, adăugînd învăţăminte noi la cele culese în ascensiunile de
iarnă întreprinse anterior pe crestele munţilor Rodnei, Căliman, Sebeş etc.
Cu parcurgerea munţilor dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului şi ai celor dintre Jiu şi
Olt, în iarna anului 1954 încheiam ascensiunile de recunoaştere de-a lungul crestelor diferitelor masive,
considerînd că puteam trece la etape mai lungi.
În a doua lună a anului 1955, însoţit de Irimia Aurel şi Caraciony Ladislau, un alt coleg de
asociaţie, parcurgeam lanţul Carpaţilor Meridionali în premieră de iarnă. Ulterior, parcurgerea acestora
a fost inclusă ca normă obligatorie pentru obţinerea titlului de maestru al sportului.
Anii 1961—1962 sînt consideraţi ani de vîrf. Escaladele contra cronometru au fost
suspendate. S-a iniţiat un regulament care stimula, în locul lor, escaladele în premieră, recrutarea,
legitimarea şi clasificarea sportivă de noi elemente, participarea la alpiniade cu un număr cît mai mare
de căţărători etc. într-un singur an s-au escaladat 247 de trasee în premieră de vară.
După aceste succese au urmat, fireşte, altele. În acest context, vreau să amintesc neapărat de o
şedinţă de bilanţ, ţinută la Casa Centrală a Armatei. În cadrul adunării s-a insistat asupra laturii utile şi
aplicative a alpinismului, asupra importanţei lui pentru armată. S-a hotărît atunci ca tehnica
alpinismului să fie învăţată de vînătorii de munte.
Ideea enunţată a devenit pentru mine o sarcină. Am trecut la aplicarea ei. Acţiunea a devenit
activitate oficială. Dotarea cu materiale, cursurile de iniţiere cu cadrele, stabilirea unor baremuri,
participarea militarilor la ascensiuni gradate şi apoi la alpiniade, conferinţele tehnice şi altele au avut
un rezultat pozitiv; vînătorii noştri de munte practică astăzi un alpinism modern, introdus de alpiniştii
de performanţă din clubul C.C.A., instruiţi de zecile de ofiţeri-elevi, perfecţionaţi în şcolile noastre de
alpinism.
Adaug că din cele circa 750 de trasee alpine existente în Carpaţi, o treime le-au escaladat, în
premieră, alpiniştii din echipele armatei. Mii de ore le-au trebuit elevilor mei şi mie pentru a realiza
aceste performanţe, fără a socoti premierele hibernale şi explorarea peşterilor. Amintesc, pentru a le
cinsti memoria, pe acei care au plătit cu viaţa pasiunea şi dragostea lor pentru munte: Irimia Aurel,
Măciucă Victor, Ghiţescu Andrei, Szalma Mihai, Cristian Petre.
— Dintre alpiniştii noştri fruntaşi, pe cine aţi alătura numelui dumneavoastră, tovarăşe Emilian
Cristea ?
— Întrebarea nu-i bine formulată. Notaţi, înaintea numelui meu, pe cele ale alpiniştilor Schenn Matei,
Chivu Dumitru, Naghi Nicolae, Traian Flucuş, Valentin Garner, Gheorghe Crăciun, Alexandru
Floricioiu, Enache Gheorghe, Ion Opriş, Todor Hurban, Nicolae Jitaru, Gheorghe Rosculeţ, Ionel
Coman, Welkens Roland, Hiemensch Norbert, Mircea Mihăilescu, Tănase Adrian. Toţi sînt
desţelenitori de trasee, într-o zonă sau alta a ţării, profesori şi exemple de urmat. Unii dintre ei, puţini la
număr însă: Ionel Coman şi Mircea Mihăilescu, Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase, la care trebuie
adăugaţi Tania Duţescu, Sanda Paraschivescu, Emil Coliban, Ion Zimcenco, Dumitru Chivu, Matei
Schenn, Nagy Nicolau, Cezar Manea ş.a. au escaladat chiar înălţimi mari din alte masive: Pamir,
Alasca, Caucaz, Alpi...
— Ne apropiem de sfîrşit şi nu ne-aţi vorbit despre activitatea dumneavoastră de „speolog " şi nici de
aceea de scriitor de literatură turistică...
— Precizez că aceste două activităţi, faţă de care m-am ataşat, devenindu-le, pe măsura posibilităţilor
mele, credincios, le practic doar ca amator. Speologia m-a fascinat. Activitatea mea în această direcţie a
fost generată de prietenia cu unii cercetători clujeni şi bucureşteni. Ea nu a vizat performanţa; am fost
în explorări numai omul de ajutor. N-am descoperit niciodată ceva singur. Respectînd învăţătura
marelui Racoviţă, n-am făcut un pas fără omul de ştiinţă, chiar dacă a trebuit să-l ajut în escaladele
temerare sau să renunţ la plăcerea de a mă considera ajuns primul în anumite locuri. În Banat, în
Apuseni, prin Rarău, Bucegi, munţii Olteniei ori Poiana Ruscăi, am scotocit sute de peşteri şi avene. Ca
şi Fisura Albastră, ori Carpaţii Meridionali iarna, Cetăţile Ponorului s-au încăpăţînat să reziste
asalturile noastre. De-a lungul celor 23 de ani, cît a durat explorarea, s-au organizat şase expediţii,
ultima terminată în vara anului 1973. Ea s-a încheiat cu dezlegarea definitivă a misterului. Aici, în
Cetăţile Ponorului — caz unic în analele speologiei româneşti — alpiniştii şi oamenii de ştiinţă au
escaladat în porţiunea finală a galeriei un perete de 120 m înălţime, folosind pitoane cu expansiune şi
escalada artificială peste pasaje de dificultatea gradului 5.
Cît priveşte activitatea mea de scriitor de turism, am considerat că opera începută de Ion
Ionescu-Dunăreanu, primul care în lucrările sale descria şi trasee alpine, trebuia continuată. Am început
cu ghidul Bucegilor. Credeam că pot realiza această muncă paralel cu celelalte activităţi obşteşti. M-am
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

înşelat; întocmirea unui ghid cere precizie în descrierea traseelor şi aceasta nu s-a putut face de la
birou; munca de teren, pentru strîngerea materialului, a durat şase ani — 1954—1960. Ea s-a
concretizat într-un prim volum intitulat „Bucegii. Turism-Alpinism", apărut în 1961. Lucrarea,
întocmită în colaborare cu Nicolae Dimitriu, cuprindea şi materialele puse la dispoziţie de neobositul
bucegist Alexandru Beldie, pentru turism, şi traseele descrise de mine, pentru capitolul alpinism. În
1964, lucrarea, completată şi adăugită, s-a reeditat; au urmat ghidul „Hăghimaşul şi Lacul Roşu" —
1969, pe care l-am întocmit singur, „Piatra Craiului" — 1971, lucrare scrisă în colaborare cu Eugen
Nedelcu şi „Făgăraşul" — 1974, la care am avut colaborarea lui Mihai Cicotti şi Bălăceanu.
Activitatea publicistică, născută din dorinţa popularizării performanţelor alpine şi
alpinismului, m-a preocupat întotdeauna. Am găsit o largă înţelegere la redacţiile diferitelor ziare,
reviste şi almanahuri, aşa că mi-am permis relatări sau descrieri de regiuni, îmbrăcînd povestirea, atît
cît mi-au permis puterile, cu haina ştiinţei popularizate, sau ilustrînd-o cu fotografii, unele inedite.
În activitatea de propagandă folosesc deseori colecţia de diapozitive. Realizarea unei excursii,
pe calea gîndului şi a imaginii, îmi permite să port spectatorul pe înaltele culmi ale munţilor. O fac
întotdeauna cu plăcere, satisfăcut că sportul fără spectatori, alpinismul, poate deveni cu spectatori
atunci cînd, din pasiune, cineva îşi însoţeşte povestirea cu imagini aflate în fototeca personală.

VALENTIN BORDA, NICOLAE SIMION — Ani de drumeţie — Editura Sport-Turism, 1976

ALPINISM ŞI DRUMEŢIE CU EMILIAN CRISTEA

Rîndurile acestea, încărcate de emoţia unor vechi aduceri aminte, nu vor fi un discurs de laudă
întru amintirea unui prieten dispărut.
Prezenţa lui Emilian Cristea printre noi a fost, este şi va fi mereu vie, ajutîndu-ne să uităm că
într-o tristă seară de noiembrie, pe uliţele pustii ale unui obscur sat argeşean, un vînt hain şi rece,
coborît dinspre crestele văduvite de viaţă ale Făgăraşului, a stins pentru vecie o flacără ce ar fi putut să
lumineze ani şi ani, încă. Voi încerca, deci, să readuc la viaţă cîteva momente trăite împreună, cîteva
evenimente peste care s-au aşternut mai bine de patru decenii, şi despre care voi vorbi ca şi cum eroul
lor s-ar afla printre noi şi ar asculta, zîmbind unor amintiri dragi.
Ne-am întîlnit de prima dată în vara anului 1938, într-o tură alpină din Bucegi (Urzica
superioară) considerată una din cele mai dificile la nivelul de atunci al alpinismului românesc. Aşa cum
îmi aminteşte o fotografie ocazională, trasă la ieşirea din abrupt, el era atunci un tînăr timid a cărui
prezenţă se pierdea printre ceilalţi participanţi la ascensiune; nimic nu lăsa să se întrevadă viitorul
strălucit care avea să-i fie hărăzit şi cît de strînse aveau să devină, în anii următori, căile vieţilor
noastre. Povesteşte el însuşi despre acest eveniment de la începutul carierei sale de alpinist, în singurul
text memorialistic rămas de la el şi publicat în volumul de amintiri colective Ani de drumeţie (autori
Valentin Borda şi Nicolae Simion — Ed. Sport-Turism, 1976, p.232—233) : „L-am cunoscut pe marele
montaniard în ziua de 21 august 1938. Făceam parte dintr-o echipă de alpinişti condusă de Const.
Ionescu (Titi). La coarda lui aveam să gust în ziua aceea sentimentul curajului şi bărbăţiei, oferite de
alpinism. Pe Hornul Central, şi de-a lungul porţiunii superioare a Văii Urzicii, am văzut la Titi, pentru
prima dată, cum se întrebuinţează şi se asigură corect frînghia. Const. Ionescu (Titi), realizator al unor
numeroase premiere alpine în Piatra Craiului, a fost un mare alpinist, dar a rămas anonim datorită
modestiei ce l-a caracterizat. Membru al asociaţiei ADMIR, adept al alpinismului acrobatic, Const.
Ionescu (Titi) a lucrat ani de-a rîndul cu Ion Ionescu-Dunăreanu, în Piatra Craiului".
Cuvinte spuse din inimă, cu cugetul curat şi care ne dezvăluie una din cele mai pregnante
trăsături de caracter ale lui Emilian Cristea, nu prea adesea întîlnite la oamenii noştri, alături de o
infinită modestie: recunoaşterea sinceră a meritelor celui sau celor care i-au călăuzit primii Paşi în
viitoarea sa activitate multilaterală. Exemplul de mai sus nu va fi singurul relevant în aceste rînduri,
anul 1942 ni-l va aduce pe următorul. Vara anului 1942 (1—15 august) va veni cu ceea ce Emilian
Cristea obişnuia să definească drept ,,marea revelaţie a Pietrei Craiului", evenimentul crucial al vieţii şi
carierei sale de mare alpinist, care avea să-i condiţioneze întreaga activitate viitoare, nu atît prin ceea ce
a reuşit să cunoască din secretele „muntelui desăvîrşit" şi să realizeze ca performanţe alpine la numai
27 de ani şi după doar cîţiva ani de practicare a alpinismului, cît mai ales prin consecinţele pe care
„experienţa Piatra Craiului" le va avea asupra profilului său de viitor as al alpinismului românesc.
Să lăsăm, însă, tot pe el să ne povestească în graiul său simplu, dar bine simţit : „În vara
anului 1942, am avut prilejul să particip în Piatra Craiului, la tabăra organizată de Ion Ionescu-
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Dunăreanu, căruia noi cei mici îi spuneam aşa cum îi spunem şi astăzi : „Nea Iancu". Sub îndrumarea
lui am realizat cîteva escalade în premieră. Cu Mircea Gheorghiu secund şi cu Nea Iancu la mijloc, am
scotocit zile în şir cotloanele abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare acel
ţinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute în tabăra de pe Tămaş au încoronat strădania noastră cu
escaladarea traseului central din Peretele Piscului Rece. După o tentativă nereuşită, la care a participat
şi maestrul nostru, am atacat în zorii zilei de 12 august din nou peretele. Cu cîte două sandvişuri
pregătite de Nea Iancu din mămăligă rece cu marmeladă, înarmaţi cu pitoane, carabiniere, frînghii şi
ciocane, am reuşit după 13 ore de escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea mai mare diferenţă de
nivel din Piatra Craiului: 330 metri.
Atunci, din modestie şi respect pentru membrii Clubului Alpin Român, nu am îndrăznit să
afirm că era, de fapt, cel mai greu traseu alpin din ţară. Furcile şi Surplomba din Peretele Gălbinele
aveau gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strîngere de inimă mă văd obligat mai mult din dorinţa de a
respecta o cronologie, să evidenţiez evenimentul" (din volumul „Ani de drumeţie", pag. 239). O
precizare foarte necesară, aş adăuga eu, dar spusă cu umila modestie ce l-a caracterizat şi abia după 35
de ani de la desfăşurarea evenimentului, premiera de atunci fiind omologată ulterior de gradul 4-B—5-
A; cu atît mai necesară aş mai adăuga, cu cît i s-au mai contestat şi alte performanţe, de pildă ,,Fisura
albastră" din Bucegi, a cărei poveste o ştim cu toţii. Citim mai departe: „În cele 15 zile petrecute pe
Tămaş, am învăţat ce este viaţa şi disciplina de tabără, am cunoscut o regiune nouă în care maestrul
nostru a făcut ordine, ca de altfel în întregul masiv. Lucrarea lui de mai tîrziu a fost revelatoare. În
sfîrşit, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, participasem şi la marcarea unor trasee din regiune.
Mai mult decît oriunde, în tabăra de pe Tămaş am început să simt plăcerea escaladelor în
premieră. Aşa a încolţit dorinţa de a pune în valoare de-a lungul Carpaţilor, zonele favorabile pentru
practicarea alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Cheile Turzii, Făgăraşul, Rarăul, Munţii
Rodnei, Cheile Vîrghişului, Munţii Gutin, Apusenii şi Munţii Banatului, au devenit cu vremea
stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor am organizat tabere de lungă durată, lucrînd efectiv, dar mai
ales colaborînd cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la realizarea a peste 200 premiere alpine".
Textul de mai sus mă scuteşte de orice comentariu, deşi pe tema aceasta s-ar mai putea glosa.
Activitatea de explorare a abruptului Pietrei Craiului, din vara anilor 1937—1939 a însemnat
în istoria alpinismului românesc o acţiune de „redescoperire", de „defrişare" la care aportul lui Titi
Ionescu a fost hotărîtor şi indispensabil mai ales prin turele alpine în premieră realizate datorită
calităţilor de excelent căţărător ale acestuia, unele de o apreciabilă dificultate, altele de o deosebită
noutate, precum: Acul Crăpăturii, Canionul din Ciorînga Mare, Colţii Gemeni, Umerii Pietrei Craiului,
Muchia dintre Ţimbale şi cea a Ţimbalului Mic, etc. În schimb introducerea lui Emilian Cristea în
secretele abruptului apusean, în vara anului 1942, a avut drept urmare ceva mai mult decît să
demonstreze ceea ce fusese deja demonstrat prin aportul lui Titi Ionescu şi anume: stabilirea definitivă
a vocaţiei pentru alpinismul de performanţă a unui masiv recunoscut pentru frumuseţile lui dăltuite în
stîncă, dar evitat de alpinişti datorită unei presupuse inaccesibilităţi a rocii sale friabile.
Ceea ce s-a realizat în timpul bivuacului de pe Tămaş şi anume cele două trasee în premieră,
de categorie superioară: Muchia Padinei Lăncii (7 august 1942, cu Em. Cristea, Mircea Gheorghiu şi
subsemnatul, traseu de gradul 3-A) şi Peretele Piscu Rece (12 august 1942, cu Em. Cristea şi Mircea
Gheorghiu, traseu de gradul 5-A), completate cu premiera de pe Muchia Roşie (10 iulie 1945, cu Em.
Cristea şi dr. Mircea Sterescu) a însemnat intrarea definitivă a abruptului Pietrei Craiului în categoria
marilor stadioane alpine din ţara noastră unde îşi vor înscrie numele mulţi alţi alpinişti de performanţă
din generaţiile următoare. Dovadă cele cîteva sute de trasee alpine noi înregistrate după ce alpinismul
românesc va fi fost aşezat pe noi temelii, iar activitatea de organizator şi realizator a lui Emilian Cristea
va fi devenit publică şi oficială.
Să mai facem un pas pe firul aducerilor aminte, pătrunzînd de data aceasta într-un domeniu
unde, mult mai tîrziu, contribuţia dinamizatoare a lui Emilian Cristea va reprezenta o surpriză: este
vorba de lumea subpămînteană a peşterilor şi de vara anului 1943, cînd noi doi am pătruns în Peştera
Ialomiţei, el pentru prima dată, eu pentru a doua şi ultima. Nu am fost niciodată un pasionat al lumii
subpămîntene a peşterilor; desfăşurîndu-mi activitatea de o viaţă la suprafaţa pămîntului, sub lumina
vie a soarelui, am preferat să mă bată vîntul şi ploaia, să-mi biciuiască obrajii acele ascuţite ale
spicurilor de gheaţă, să mă lovească nemilos grindina sau viscolele, decît să mă strecor cu teamă printre
stalactite şi stalagmite, pătruns de frigul umed al unei peşteri, oricît de fabulos ar fi spectacolul ei
interior. Şi totuşi, într-o zi din vara anului 1943, după ce încheiasem cu frumoase rezultate expediţia
din Piatra Craiului, din vara anului precedent, l-am însoţit pe noul meu prieten şi cirac, viitorul as al
alpinismului speologic, în cea dintîi cursă subpămîneană a sa. A fost doar o banală vizită în banala
Peşteră a Ialomiţei, după ce mai intrasem o singură dată, în urmă cu 18 ani, împins de o legitimă
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

curiozitate, călăuzit de un călugăr bătrîn, gîrbov şi gîngav, care nu m-a putut conduce decît pînă la
jumătatea peşterii, unde atît puterile lui cît şi lumina făcliei au început să dea semne de sfîrşeală
împreună cu Emilian Cristea am pătruns fără călăuză, la lumina lanternelor, pînă la capătul galeriei, în
punctul „La altar", unde ne-a închis calea un perete ce părea că stă să cadă asupra noastră.
Dacă pentru mine nu a mai existat o a treia vizită în această grotă de la izvoarele Ialomiţei se
pare că pentru însoţitorul meu aceşti primi paşi au reprezentat marea revelaţie a unei lumi necunoscute,
revelaţie care s-a materializat peste ani sub forma unei contribuţii de mare valoare la dezvoltarea celei
mai recente forme de drumeţie montană, îmbinată cu explorarea lumii subpămîntene a peşterilor.
Au urmat cîţiva ani încărcaţi de evenimente cruciale, cînd se părea că drumurile noastre se vor
despărţi. Pe mine evenimentele anului 1944 m-au obligat să peregrinez din loc în loc pînă în cel mai
îndepărtat colţ al Banatului, ceea ce mi-a oferit în compensaţie prilejul nesperat de a-mi îndrepta atenţia
şi cercetările spre culmile Făgăraşului şi apoi spre împărăţia de lacuri şi creste a Retezatului, căruia i-
am închinat mai tîrziu, o monografie. Capitolul „Piatra Craiului" se închisese odată cu apariţia, în
primele luni ale anului 1944, a monografiei ce i-o închinasem; cartea a făcut prozeliţi, încîntaţi de
infinitele posibilităţi de practicare a unui alpinism de clasă superioară, iar printre cei care vor prelua
ştafeta se va afla în frunte Emilian Cristea, care îşi va întrece în aşa măsură dascălul încît va deveni cel
mai bun cunoscător şi cel mai fecund deschizător de noi trasee alpine în acest masiv unde pusese
piciorul în vara anului 1942.
Un accident deosebit de grav, cu urmări din cele mai nefericite pentru un drumeţ, m-a făcut
indisponibil pentru noi cercetări alpine, odată cu ultima mea tură de iarnă pe gheţuşurile şi omătul din
căldările Mălăeştilor, pe la sfîrşitul anului 1946, obligîndu-mă să renunţ definitiv la deliciile schiului,
ca şi la plăcerile subtile ale turelor alpine. De bună seamă că apinismul nu a pierdut nimic prin această
trecere forţată în categoria drumeţilor de potecă, dat fiind faptul că eu nu am fost niciodată un alpinist
prin vocaţie, ci doar un simplu cercetător care s-a servit de mijloacele alpinismului pentru a pătrunde
cît mai adînc în străfundurile muntelui înalt, acolo unde de obicei nu ajunge orice geograf.
În aceşti ani, Emilian Cristea îşi consolida poziţia de viitor „lider" al alpinismului românesc,
atacînd cele mai dificile trasee din Bucegi, în fruntea cărora va sta „Fisura albastră", cu complicata ei
poveste. Din fericire drumurile noastre nu s-au îndepărtat prea mult, deşi domeniile de activitate se
diferenţiaseră; un prilej s-a ivit, pentru a sta alături unul de altul. În luna iunie 1958 urma să se
aniverseze primul deceniu de la marea reformă de structură din 11 iunie 1948; ca urmare a aplicării
H.C.M. nr. 837 privitor la reorganizarea mişcării sportive din ţara noastră, în domeniile alpinismului şi
turismului de mase, instituţiile organizatoare erau Uniunea de Cultură Fizică şi Sport şi Societatea
pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii. Dacă pentru prezentarea unei retrospective a alpininismului în
noua sa structură cel mai indicat era, de bună seamă, Emilian Cristea, pentru desemnarea celui ce urma
să înfăţişeze stadiul de dezvoltare al turismului de mase el a fost cel care a stăruit ca această sarcină să-
mi fie încredinţată mie, ceea ce am considerat ca o dovadă nu numai de prietenie şi respect, dar şi de
curaj. Astfel, în prezenţa unei mulţimi care a umplut marea Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare,
glasurile noastre s-au împletit din nou, continuînd raporturi care rezistau furtunilor acelei epoci
frămîntate.
Şi din nou au trecut anii, iar drumurile noastre păreau că de data asta, nu se vor mai întîlni
niciodată. Eu continuam să crestez pe răbojul activităţii publicistice carte după carte, dedicate
pledoariei pentru drumeţia de munte, dar totodată coboram treaptă după treaptă către postura de
neinvidiat, de „veteran al drumeţiei româneşti", de „părinte al Pietrei Craiului" sau de „maestru al
literaturii turistice româneşti", epitete cu care Emilian Cristea mă copleşea ori de cîte ori avea prilejul.
În acelasi timp, el urca treaptă după treaptă, pe soclul unei activităţi extrem de diversificată;
excelase în alpinismul de performanţă, strălucea printre speologi, ca şi printre salvamontişti, devenise
cel mai solicitat propagandist cu vorba şi cu imaginile întru răspîndirea pasiunii pentru drumeţia de
munte, pentru ca în cele din urmă să reîntinerească în mijlocul celor pe care reuşise să-i adune în jurul
său, la cercul de iniţiere alpină „Floarea de colţ", fără să poată prevedea că se apropia de punctul final,
tragic, al destinului său.
În raporturile mele cu Emilian Cristea, anii deceniului 70 au însemnat ani de neaşteptate
dovezi de preţuire şi discretă afecţiune, pornite de la fostul cirac acum încărunţit şi el, către bătrînul său
fost dascăl. Şi iată că, pe foaia de titlu a cărţii sale „Piatra Craiului", apărută la finele anului 1971, am
avut marea bucurie de a citi următoarea dedicaţie: „O lucrare modestă oferită lui Ion Ionescu-
Dunăreanu, primul alpinist care s-a încumetat să facă ordine în Piatra Craiului, din partea ucenicului
său întru drumeţie". Venind ca o împlinire necesară acelor două monografii dedicate de mine Pietrei
Craiului, se pare că visul vieţii sale de potenţial autor de lucrări de turism montan a fost acela de a scrie
o carte dedicată aceluiaşi masiv căruia şi eu îi închinasem o mare parte a activităţii mele.
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Să spicuim, în susţinerea afirmaţiei mele, din aceleaşi amintiri ale sale, din volumul menţionat
anterior: „Am considerat că opera începută de Ion Ionescu-Dunăreanu primul care în lucrările sale
descria şi trasee alpine, trebuia continuată... N-aş fi crezut că, după 35 de ani, datorită lui Ion Ionescu-
Dunăreanu, cel care mi-a dezvăluit frumuseţile Pietrei Craiului, aveam să scriu şi eu o modestă
monografie despre acest masiv" (Ani de drumeţie, pag. 238 şi 252).
Începutul anului 1972 venea cu o nouă mărturie a nezdruncinatelor raporturi ce se închegaseră
între noi şi care au rezistat tuturor furtunilor vreme de peste patru decenii. Se pregătea punerea sub
tipar a unei noi reviste periodice de turism, de către o echipă de gazetari pe care eu nu-i cunoşteam;
ceea ce nu l-a împiedicat pe Emilian Cristea să pătrundă furtunos, aproape fără voia mea, în birourile
modeste ale redacţiei în curs de organizare, incitîndu-i pe cei de faţă să conteze şi pe colaborarea mea,
alături de a lui. Şi astfel, în primul număr al revistei „România pitorească", datat ianuarie 1972, am
avut satisfacţia de a vedea tipărită o scurtă pledoarie pentru „Drumeţia de iarnă în Carpaţi", articol care
a fost urmat de altele; iar dacă mai tîrziu, cînd echipa de redactori s-a preschimbat, această colaborare a
început să scîrţîie, spre marea dezolare a lui Emilian Cristea, vina nu era nici a mea, nici a lui.
În aceeaşi manieră personală a procedat el, doi ani mai tîrziu, cînd se punea la cale, la
Federaţia de Turism-Alpinism, organizarea unei noi şi originale competiţii de turism de mase, care
avea să-şi croiască un început de tradiţie sub numele de „Ştafeta munţilor". Emilian Cristea a fost, şi în
acest caz, cel care m-a condus la secretarul general al Federaţiei (acelaşi de azi), pe care nici nu-l
cunoşteam, asigurîndu-i că, împreună cu mine şi cu alţi cîţiva „sufletişti", se va putea pune pe picioare
o iniţiativă atît de originală în drumeţia de munte românească. În adevăr, împreună cu el am făcut cele
dintîi tatonări de teren în Ceahlău, am stabilit traseul de bază al competiţiei, ca şi unele detalii de
organizare pentru ediţia întîia (sept. 1974), după care el s-a îndreptat către alte locuri, unde era solicitat.
Închinase mai bine de o jumătate de veac zeului atotputernic care este,,Muntele"; se încheiau
sub lumina vie, tonică a convieţuirii cu „Tinereţea" eternă, iar pentru această nouă bucurie a vieţii mele
trebuie să-mi mărturisesc încă o dată recunoştinţa faţă de acest modest, clar statornic prieten de
drumeţie şi alpinism, care se numeşte Emilian Cristea.
După cum, iarăşi, mă simt dator să amintesc, în încheierea acestor rînduri, de gestul plin de o
surprinzătoare spontaneitate, din seara zilei de 22 iulie 1982 cînd, la şedinţa de închidere a celui de al
treilea an de activitate a cursului de iniţiere alpină şi cercului de alpinism ,,Floarea de colţ", ultima şi
cea mai excepţională realizare a spiritului mereu viu al lui Emilian Cristea, el însuşi a prins de reverul
hainei mele frumoasa insignă de „Alpinist", pe care nu sînt convins că o merit, dar pe care o abordez cu
mîndrie, dar şi cu tristeţe, acum cînd un destin necruţător a pus capăt pe uliţele pustii ale unui obscur
sat argeşean, unei flăcări, ce ar mai fi putut să ardă încă mulţi ani, spre bucuria celor ce îl înconjurau cu
dragostea şi admiraţia lor.

ION IONESCU-DUNĂREANU ianuarie 1983

Ajungînd la capătul acestor aduceri aminte, aş vrea să găsesc vocabularul cel mai bine simţit
pentru a evoca împrejurările care mi-au adus, la anii senectuţii, una din marile bucurii ale vieţii mele,
aceea de a mai trăi odată în mijlocul copiilor pe care i-am iubit din totdeauna.
În cursul lunii iunie 1974 s-a organizat de către Consiliul Naţional al Pionierilor o mare
manifestare pionerească în cinstea celor trei decenii de la evenimentele istorice din 23 August 1944,
manifestare care pe tărîmul drumeţiei de munte, aflată în mare cinste în lumea inimoşilor pionieri,
trebuia să se încheie printr-o tabără de peste 400 participanţi, undeva la poalele Făgăraşului. Deşi la
propunerea lui Emilian Cristea ar fi trebuit să participăm amîndoi, ca îndrumători, la această
impresionant de mare tabără de pionieri, cu diverse şi interesante probe, un accident stupid, singurul
accident de munte din viaţa de alpinist al lui Emilian Cristea, întîmplat în abruptul apusean de la
Marele Grohotiş, l-a făcut indisponibil pentru cîteva luni, aşa încît m-am bucurat de unul singur de
zilele frumoase petrecute în marele bivuac pionieresc instalat în zeci şi zeci de corturi în cuprinsul
încîntătoarelor „Poieni ale Vîlsanului", de la poalele mîndrului masiv al Moldoveanului.
Colaborarea mea cu pionierii s-a prelungit şi în următorii ani, atît cît a fost necesar pentru a
organiza, pe tot cuprinsul ţării, acea mare acţiune de drumeţie aplicativă şi de ocrotire a naturii, numită
„Asaltul Carpaţilor"; împreună cu aceşti minunaţi copii şi cu cadrele lor de instructori, am luat parte la
activitatea lor de marcaje turistice, am dormit sub acelaşi cort şi am petrecut la focuri de tabără pînă
tîrziu noaptea, după o zi de muncă istovitoare. Astfel, anii de bătrîneţe ai unui drumeţ care îşi [.....]
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

AMINTIRI DESPRE CRISTEA EMILIAN

Sîntem în anii 1953—1955. Colegul nostru M. Şerban ne aduce la cunoştinţă că Institutul de


Speologie din Cluj va primi ajutorul material al Consiliului Central al Sindicatelor, iar tehnic pe al
alpiniştilor de la Casa Armatei din Braşov pentru explorarea Cetăţilor Ponorului de lîngă Padiş (M.
Apuseni).
Eram student; eram fericit să le pot curăţa bocancii, să le tai lemne şi să le sparg carbidul.
Căram o raniţă pe spate şi alta pe piept, iar casca de protecţie era o bască. Şeful celora de la Armata
Braşov era unu pe nume Cristea, fost vulcanizator, militar, autodidact. Prima lecţie — şi Doamne cîte
n-am primit de la Cristea — a fost calitatea şi inventarul materialului tehnic de alpinism. Atunci am
văzut primul sac de dormit, prima carabinieră şi primul piton. Ne-a spus să ne spunem pe nume: în
alpinism comenzile sînt scurte şi nu pot face loc protocolului. L-am întrebat de-i însurat şi ne-a
răspuns: „Roald Amundsen n-a fost însurat niciodată, iar eu iubesc muntele cum el a iubit gheţurile
arctice".
Mulţi ani mai tîrziu Hedda avea să împartă cu el onoarea şi bucuriile familiei lor: o fată pe
care a găsit-o în crestele Carpaţilor şi pe schiuri, o fată care l-a ajutat zi de zi să devină mai bun, mai
maestru şi mai vestit.
O seară la pădurarul Bîc din Padiş. „Moşu", cum am învăţat să-i spun mai tîrziu, scria, nota şi
verifica sacii, baloturile de bagaje, raniţele şi alimentele. Bun înţeles că o expediţie nu-i o glumă, îl
întrebăm: ce trebuie să ştie în primul rînd un alpinist ? „Înainte de a şti să iubească natura, muntele şi să
aibă condiţie fizică, alpinistul se scapă de cei cu slăbiciuni". Cristea nu folosea ţigara, cafeaua şi
băuturile alcoolice. Cu el am învăţat să mîncăm fulgii de ovăz, glucoza şi afinele, despre fiecare ne-a
ţinut o prelegere. Seara se culca primul: „omul fără somn e ca ceasu neîntors", iar dimineaţa se trezea
primul. La început ziceam că aşa sînt militarii, dar cu vremea am învăţat (raţiunea disciplinei sale, a
modului său de viaţă, a echilibrului şi a înţelepciunii cu care decanul şi primul alpinist al României a
ridicat coarda în pereţii Carpaţilor fără să fi avut vreodată un accident.
Înaintam pe cursul subteran al Cetăţilor Ponorului şi trecusem de locul Taberei (bivuacul
subteran). La o anume manevră ne-am contrazis: stăruiam că alpinismul subteran are un anume specific
şi deosebiri faţă de cel de sub soare. După o vreme, cînd uitasem deja această zecimală, mi-a dat, cu
multă modestie şi căldură, dreptate. Iată „capul de coardă" din fruntea speologiei româneşti în anii '50
—60; iată omul care la a sa chemare ne-a aliniat pînă la cucerirea Cetăţilor. Să nu lăsăm uitării că
această cucerire s-a înfăptuit aşa cum şi-a dorit-o Cristea şi anume înainte de finalizarea expediţiilor
speologice franceze. Mai tîrziu ne-a dat curaj şi ne-a învăţat să învingem verticalele, iar prezenţa
echipei Casei Armatei din Braşov care număra pe marii alpinişti A. Ieremia, L. Karaskciony, M. Schen,
I. Naghi şi alţii. În Jghiabul lui Zalion, condusă de marele maestru emerit al sportului Cristea Emilian, a
fost şcoala care ne-a făcut să înţelegem indisolubila legătură dintre speologia modernă şi alpinism.
Dacă astăzi cadastrul peşterilor din România numără peste 7000 peşteri, dacă în prezent
speologia românească se bate pe umeri cu francezii sau americanii, aceasta o datorăm lui Cristea,
întemeietorul mişcării Speosport.
Nici dacă am mai aplauda şi în prezent n-am putea să-l răsplătim şi nu l-a răsplătit îndeajuns
nimeni, pe merit, pe acela care cu proiectorul sub braţ colinda oraşele ţării şi ţinea sublimele lui
conferinţe cu diapozitive: muntele, omul, peştera, ocrotirea naturii şi pitoreasca-i ţară.
În timpul liber scria articolele şi cărţile lui de alpinism sau drumeţie. A avut prieteni ca roiul
albinelor, iar printre ei, copii de şcoală, pensionari, cercetători, profesori, academicieni, geologi şi
speologi. Toţi, oameni simpli sau preaînvăţaţi, l-au respectat deopotrivă; pentru mine, Cristea Emilian a
rămas un model de viaţă.

IOSIF VIEHMANN - Institutul de Speologie - ianuarie 1983

CU EMILIAN CRISTEA PRIN MUNŢII BANATULUI

Cum l-am cunoscut pe Nea Milică.

Prin anul 1960 echipa noastră de speologi profesionişti (L. Botoşăneanu, Alexandrina Negrea
şi cel ce semnează aceste rînduri) şi-a propus studiul temeinic, complex, al carstului bănăţean, pe atunci
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

încă o terra incognita speologica. În rîvna de a cunoaşte cît mai multe peşteri şi avene — unele deschise
în locuri greu accesibile — am simţit nevoia de sprijinul unui alpinist încercat care să fie îndrăgostit nu
numai de verticalele munţilor ci şi de lumea subpămînteană. L-am descoperit în iunie 1962 la Băile
Herculane în persoana lui Emilian Cristea, maestru emerit al sportului, care avea deja faima de mare
alpinist şi explorator al peşterilor.
De atunci am cutreierat împreună Munţii Banatului cîţiva ani în şir devenind prieteni la
cataramă. Un simplu telefon şi, în ziua stabilită, Nea Milică era gata de ducă. Se urca în maşina de
teren cu rucsacul îndesat la refuz şi începea să sporovăiască în felul său inimitabil şi cuceritor. Orele
treceau în fugă iar cînd soseam la destinaţie îmi părea rău. Deşi autodidact, era o adevărată
enciclopedie alpinistică şi botanică. Ştia aproape totul despre munţii noştri pe care i-a parcurs de atîtea
ori singur sau în echipă fără să se sature vreodată, îndrăgostit pătimaş şi iremediabil de înălţimile
Carpaţilor, adevărat miraj pentru el, suferea organic dacă era nevoit să rămînă mai multă vreme acasă,
în Capitală.
— De-o fi să mor, spunea el mai încoace, doresc fierbinte ca cenuşa să fie spulberată pe Fisura
Albastră din Bucegii mei dragi de care mă leagă atîtea amintiri. (Dorinţa avea să-i fie îndeplinită de
Hedda, devotata sa soţie şi tovarăşă de munte în noiembrie 1982 cînd, abia coborît din Făgăraş, un
banal accident de bicicletă l-a răpit dintre noi la vîrsta de 68 de ani).
Parcă-1 văd în acea zi de iunie 1962 suind alături de noi Muntele Domogled de lîngă
Herculane pe poteca ce urcă spre Peştera Şoronişte. Îl văd aşa cum era, mărunţel şi vînjos, cu părul des
şi alb (deşi avea, pe atunci, numai 48 de ani), încadrîndu-i fruntea lată şi faţa jovială, luminată de doi
ochi zîmbitori, neastîmpăraţi. În ciuda rucsacului plin cu frînghii, scăriţe, pitoane şi carabiniere, era
într-o vervă îndrăcită, ca totdeauna cînd simţea muntele sub crampoanele bocancilor şi rîdea fericit cu
gura pînă la urechi. Vedea pentru prima dată un alun turcesc şi se tot minuna cît poate fi de înalt,
gogeamite copacul.
— Buletinul clubului de speologie
După o vreme, uitîndu-mă la rucsacul său voluminos, i-am cerut îngăduinţa să i-l duc şi eu o bucată de
drum.
— Mulţumesc, dar nu se poate. Un alpinist, dacă este într-adevăr alpinist, trebuie să poarte în spinare
fără să obosească un rucsac de 30 kg, indiferent de dificultăţile traseului. Sau mă crezi depăşit de
vîrstă? Şi, neaşteptînd răspunsul, începu să urce din nou cîntînd cu voce niţel cam spartă dar puternică
aria Margaretei din Faust, melodia sa preferată.
Ajungînd la peşteră am coborît panta tot mai accentuată a galeriei ce conduce la gura unui puţ
larg din perete în perete, dincolo de care ai iluzia că peştera se continuă. Stînd pe marginea sinistrului
puţ, cu tavanul undeva sus de tot, abia ghicit, şi aruncînd o piatră în abisul negru care întoarce ecouri
repetate, ne-am dat seama de ce peşterii i se mai spune şi Gaura Dracului. În lipsă de scări speologice
suficiente, Cristea s-a decis să smulgă secretul puţului coborînd pe frînghie în rapel şi urcînd tot pe ea
cu ajutorul nodului prusik. Cum vedeam întîia oară un alpinist la lucru, eram numai ochi şi urechi. Iată-
l echipîndu-se, bătînd pitoanele, trecînd frînghia prin carabiniere, dispărînd prin gura neagră a puţului.
După două platforme mici şi două surplombe care i-au dat de furcă, la 31 m a atins fundul unei săli
imense plină cu blocuri de prăbuşire. Scotocind cotloanele sălii a găsit pe peretele estic o inscripţie
datata 1880 (aşadar nici vorbă de premieră !) iar pe peretele nordic o mică deschidere — invitaţie
ispititoare spre adîncuri. Fiind singur a trebuit să renunţe. De altfel lampa dădea semne de oboseală iar
urcuşul se anunţa dificil şi de durată, fiind asigurat de mine, un mazdrop (adică, în limbajul colorat al
„meşterului", novice în ale alpinismului), îşi băgă tălpile şi buclele de cordelină care se blocau
instantaneu sub greutatea corpului, dar alunecau greu în sus pe frînghia de care atîrna în gol, aproape
răsturnat pe spate. Poziţia obositoare, epuizanta, de circar, dar Nea Milică era încă verde. Avansa cu
viteză de melc dar el ştia ce-l aşteaptă. Nu-l vedeam de sus, de pe buza puţului, dar îl auzeam vorbindu-
şi, îndemnîndu-se, fredonînd sau recitind. Îl auzeam tot mai desluşit, mai aproape. Trecuse mai bine de
un ceas, începusem să dîrdîi pătruns de răceala celor şapte grade, cînd am constatat cu stupoare şi
spaimă că pitonul corzii pe care o manevram cu multă stîngăcie a ieşit din perete. De frică să nu mă
ocărască am ezitat o vreme, apoi, luîndu-mi inima în dinţi l-am informat sec, cu voce egală, ca să nu
intru în panică auzindu-mă:
— Nea Cristea, pitonul corzii mele a cedat. Ce să fac, să-l bat cumva la loc ? După cîteva secunde de
tăcere am auzit vocea calmantă a alpinistului:
— Nu te nelinişti, nu se întîmplă nimic. Continuă să recuperezi coarda de asigurare pe măsură ce o
slăbesc. Mai erau cîţiva metri, nu mai ştiu cîţi, dar cei mai periculoşi pentru Cristea, nemaifiind
asigurat, aproape epuizat fizic şi apăsat de greutatea corzii pe care trebuia s-o strîngă în urma sa. Cum
puteam fi liniştit ştiindu-l ca un păianjen atîrnat la capătul firului, fără să-l fi putut ajuta într-un fel dacă
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

ceda şi pitonul frînghiei sale ? Îmi clănţăneau dinţii de frig şi emoţie cînd îl văd, în fine, ieşind din puţ
şi lăsîndu-se istovit lîngă noi, cu salopeta muiată de sudoare şi unsă de argilă.
— E totul în ordine ? se interesă el, de parcă noi şi nu el fusese eroul aventurii.
Curînd coboram muntele la lumina stelelor şi lămpilor de carbid abia pîlpîinde, în timp ce „meşterul"
ne povestea cu mult umor întîmplări din viaţa sa de montaniard din care răzbătea o dragoste profundă
faţă de om şi natură.
— Nea Cristea, constat că eşti un povestitor înăscut. De ce nu pui toate astea pe hîrtie ? Le vei putea
publica prin ziare, reviste şi almanahuri sau, înmănunchiate, în cărţi, ba, cu vremea, vei putea scrie
chiar o istorie a alpinismului românesc iar la pensie memoriile.
— Ce bine ar fi să pot scrie precum mi-e vorba. Dar, dacă ştiu să învîrt oarecum limba în gură, greu
mai mişc condeiul pe hîrtie. Cuvintele îmi vin la nevoie, se leagă greu şi umplu mereu coşul cu
ghemotoace. Numai eu ştiu cît de mult am muncit pentru ghidul Bucegilor, o lucrare pur turistică scrisă
anul trecut în colaborare cu Nicolae Dimitriu. Dar a povesti întâmplări cu oameni şi locuri înseamnă să
încalc domeniul literaturii şi e prea mult pentru mine, mi-a răspuns el cu modestie.
— Totuşi trebuie să încerci şi, sînt sigur, vei izbuti. Va fi greu la început, dar şi pofta vine mîncînd !

Cu Nea Milică în Cheile Nerei

După vreo trei luni i-am propus alpinistului Emilian Cristea — care între timp devenise pentru
noi Nea Milică şi ni se părea că-l cunoaştem din totdeauna — să însoţească echipa noastră în Cheile
Nerei.
— Sînt extraordinare, Nea Milică, m-am avîntat eu. Anul trecut cînd am început studiul cheilor nici noi
nu ştiam mare lucru despre ele. Sînt încă necunoscute sub aspect ştiinţific şi turistic, de aceea le şi
cercetăm. Dar te asigur că sînt pe cît de lungi — cele mai lungi din ţară — pe atît de frumoase şi
interesante. Vom face un referat către Comisia Monumentelor Naturii a Academiei pentru a le declara
rezervaţie naturală, protejată de lege. Ele întrunesc sălbăticia Cheilor Caraşului, grandoarea Cheilor
Bicazului şi gingăşia Cheilor Turzii. Ce zici, mergi cu noi ? mi-am încheiat pledoaria.
— Merg neapărat, cum să scap aşa ocazie ! Merg pentru că îmi oferiţi şansa să văd cîte ceva din Munţii
Banatului pe care-i cunosc mai deloc. Nu cred însă că mă vor impresiona cîtuşi de puţin după ce am
cunoscut atîtea chei şi mai ales după Cheile Bicazului.
Zis şi făcut. Sîmbătă 22 septembrie 1962, soţia pădurarului Nicolae Ursu din satul Potoc
încărcată cu bagajele expediţiei şi trasă de un cal roib urca drumeagul îngust şi prăfos ce ducea în Chei
la Cantonul Damian. Dincolo de Dealul Săscăneasca am coborît în valea Chichiregului, apoi în, valea
Beiului. După pod am pătruns în treimea inferioară a Cheilor Nerei. Din acel moment Nea Milică a
uitat să mai sporovăiască. Cristea al nostru cel mult umblat prin munţii ţării nu se mai sătura privind
cînd peştii albi şi maestuoşi ai Feţii lui Drăgilă, cînd căciula sclipitoare a Turnului lui Beg profilată hăt
departe pe cerul de peruzea. Cît despre Nera, nu-i venea sa creadă. Vedea un rîu mare, neaşteptat de
mare, cu apă curată ca lacrima, cu peşti de toate mărimile misunînd la vedere. Un rîu care curgea
meandrat la numai 200 m altitudine printre cîrşii impunătoare, avîntate spre cer pînă la 400—500 metri.
Aproape o oră a durat sublima vrajă pentru alpinistul nostru şi încă nu admirase decît o părticică din
chei, cea mai domoală şi mai accesibilă.
La canton, în timp ce aranjam gospodăreşte zestrea expediţiei de două săptămîni, Cristea a pus
în funcţie un primus mic şi năbădăios, plin de decibeli. N-am isprăvit bine treaba cînd ne-a poftit la o
masă gustoasă ca la mamă acasă. Să tot ai în echipă un maestru în improvizaţii culinare !
În zori, cînd nu se crăpase bine de ziuă, i-am auzit prin uşă vocea acoperită de zgomotul „maşinii
infernale", a primusului său nedespărţit :
— Gata, sus din aşternut, fierbe ceaiul !
Am sărit din culcuşurile calde şi ne-am echipat la repezeală ca nu cumva să se răcească bunătate de
ceai. Văzînd că ne tot moşmonim şi nu mai venim, Cristea dădu peste noi.
— Se răceşte ceaiul... Dar ce văd ? continuă el măsurîndu-ne din cap pînă în picioare. E greu să vă
ghicească cineva la prima aruncătură de ochi: după salopete s-ar zice că sînteţi muncitori; după cizmele
lungi de cauciuc, pescari; după căşti şi lămpile de carbid, mineri; după pioleţi, alpinişti; după aparatele
foto şi carnete, turişti. Abia cînd scoateţi din tăşti instrumentele de cartat sau de adunat goange de
peşteră vă daţi pe faţă arama de cercetători.
— De, ce să-i faci, i-am răspuns. Nu s-a creat încă un costum anume pentru speologi, aşa că
improvizăm şi noi. Ne echipăm cum avem şi credem că e mai potrivit pentru cercetarea lumii
întunericului.
Au urmat zile pline de eforturi, dar neînchipuit de rodnice şi frumoase, îmi amintesc, de pildă,
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

de asaltul Peşterii Dubova, cea mai mare şi dificilă din Cheile Nerei, avînd intrările suspendate la 20
metri într-un perete surplombat, mascat de coroanele copacilor. Eu făceam pe călăuza pentru că într-o
altă deplasare, ocolind surplomba peretelui prin stînga, reuşisem să mă caţăr pînă la peşteră şi să
explorez o parte din galerii. Mă însoţise un tînăr la fel de ageamiu în ale alpinismului ca şi mine. Dar
iată că, pe la jumătatea urcuşului, Cristea, cu ochi de expert, a considerat varianta mea nepotrivită şi a
ales alta, mai scurtă. Făcîndu-se cap de coardă s-a legat de colegii mei. Cînd mi-a venit rîndul, m-am
opus.
— Nea Cristea, scuteşte-mă, te rog. N-am nevoie de frînghie. Mă voi căţăra nelegat pe lîngă voi,
folosindu-mă de piolet. M-am descurcat fără asigurare de coardă în situaţii mult mai dificile şi n-am
păţit nimic.
— Nu te contrazic, dar acum eşti cu mine şi sînt dator să-ţi atrag atenţia că-ţi asumi un mare risc.
Alpinism înseamnă a urca munţii, a te căţăra pe pereţi în siguranţă deplină, eliminînd orice risc cu
ajutorul capului şi tehnicii alpinistice, nu a te descurca la voia întîmplării.
— Totuşi nu mă lega, m-am încăpăţînat eu. De data aceasta urcuşul îmi pare prea simplu.
— Poţi face cum doreşti altădată, dar nu acum cînd fac parte din echipa voastră. Dacă neatenţia îţi
joacă vreo festă şi te accidentezi ? Cum mi-o voi putea ierta ? Cum mă voi mai putea uita în ochii
oamenilor, a colegilor de breaslă care mă vor arată cu degetul: „Uite-l pe Cristea care, fiind cap de
coardă, a lăsat un coechipier nelegat şi s-a accidentat: cine mai poate crede că e un bun antrenor ?" Aşa
că, nene, nu mă supăra şi lasă-mă să-ţi petrec coarda peste mijloc.
Şi l-am lăsat pentru că am înţeles, în sfîrşit, că alpinismul nu e o joacă inventată pentru
cucerirea inutilului ci un sport cu reguli precise pe care, dacă le respecţi poţi gusta fără risc din
frumuseţile înălţimilor, iar dacă nu, te poate costa viaţa.
A durat multe zile cercetarea Peşterii Dubova. Am urcat şi coborît în coardă de nenumărate ori
fără să mai crîcnesc. Cristea ne-a fost de un nepreţuit ajutor în explorarea şi cartarea întortochiatului
sistem de galerii, unele de necucerit fără tehnică alpinistică. Nea Milică scotocea toate cotloanele şi
hornurile din tavan, toate fundurile de galerie care nu se închideau complet. Ca să se convingă că sînt
într-adevăr inaccesibile se înverşuna cu ciocanul asupra lor încercînd să spargă roca dură şi să se
strecoare dincolo.
În una din zile l-am luat pe Cristea să fotografiem aspecte caracteristice peşterii folosind
expunere lungă şi flăcările a trei lămpi de carbid. La început era sceptic, dar cînd şi-a dat seama de
avantajul regiei de lumini asupra iluminării uniforme a bliţului, a început să vină cu o mulţime de idei
pentru amplasarea lămpilor. Tîrziu, după ce una din lămpi s-a rostogolit şi s-a stricat, Nea Cristea mi-a
propus forţarea unei galerii suspendate, descoperită de el. Pitonînd şi trecînd o coardă prin carabiniere
am ajuns cu bine la destinaţie. Aproape trei ceasuri ne-au trebuit pentru explorarea acestei galerii care
traversa sistemul ascendent şi urca în pantă puternică, îngustîndu-se. Fiecare mişcare trebuia calculată,
iar pentru a carta cu sfoara şi busola cîţiva metri era nevoie de zeci de minute. Dar nu ne-am lăsat. Am
lucrat aşa cu burta pe crusta de calcit rece şi zgrunţuros, în fumul lămpilor, pînă am isprăvit. Ieşind din
peşteră am coborît peretele drept în jos la lumina chioară a lămpilor sub un cer de smoală spuzit de
stele. Nu vedeam mare lucru, dar fiind în coardă cu Nea Milică mă simţeam în siguranţă. Am trecut rîul
prin vad, ne-am spălat cu apa lui rece de fumegam sub lumina lunii care tocmai răsărise şi poleia valea,
apoi ne-am dus la canton. Aici, ca de obicei, am făcut un ultim efort notînd totul în fişa peşterii, în timp
ce Cristea pregătea lămpile de carbid şi tot ce mai trebuia pentru a doua zi. Şi, tot ca de obicei, Cristea
s-a culcat ultimul pentru ca a doua zi să se scoale primul veghind să nu lipsească nimic, să nu uităm
ceva acasă.
Zilele care au urmat le-am petrecut bătînd cheile de la un capăt la celălalt în tovărăşia lui Nea
Milică — din ce în ce mai îndrăgostit de ele — pentru a completa harta cu cît mai multe toponime şi
fenomene carstice şi a prinde pe peliculă cît mai multe imagini caracteristice. Fotografiatul ne luă cel
mai mult timp. Eu alegeam punctul de staţie cu grijă, instalam trepiedul, măsuram de mai multe ori
distanţa, timpul de expunere şi deschiderea diafragmei, fiind de principiul: „cît mai puţine clişee dar cît
mai reuşite". Dimpotrivă, Nea Cristea aranja iute aparatul, îl punea la ochi şi tac, avînd, pe atunci,
principiul: „cît mai multe imagini, din cît mai multe staţii cu parametrii cît mai diferiţi". Era mulţumit
dacă, dintr-o excursie se alegea doar cu cîteva clişee bune. Absorbit de fotografiere uita mereu cîte
ceva în urmă: ba bereta, ba exponometrul, ba ochelarii. Totuşi trebuie să recunosc că datorită
neastîmpărului său, a darului de a anima lucrurile, de a vedea în stînci, în cioate sau în profilul norilor
tot felul de chipuri omeneşti sau de animale, a reuşit să descopere un sfinx de piatră. Căutînd un unghi
de poză dincolo de Foeroaga Mare i-a apărut deasupra potecii tăiate în stîncă un chip omenesc în profil,
cu nas coroiat şi zîmbet viclean pe buzele întredeschise. A fost pentru prima şi ultima oară cînd Nea
Cristea mi-a cerut să-l fotografiez. L-am imortalizat în picioare lîngă Sfinxul Nerei, abia descoperit.
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Păstrez şi astăzi fotografia acasă, în vitrină.


Spre seară, osteniţi de atîta umblet căutam să ne prindă amurgul la cantonul Damian sau la
unul din cele două sălaşe din chei: al lui Vogiun sau al lui Trifu, singurele care ne puteau adăposti
noaptea. Eram întîmpinaţi de gazde bucuroase de musafiri. Mai întîi ne ospătam sub nucul sau prunul
din faţa casei cu lapte proaspăt, caş şi coleaşă (mămăliguţă) fierbinte, cu miere de albine şi nuci puse pe
măsuţă de lemn, joasă şi rotundă, alături de linguri cu încrustături. Apoi, la îndemnul lui Nea Cristea,
gazda depăna poveşti despre Lacul Dracului oare ar fi un „ochi de mare fără fund", despre Peştera
Porcului sau despre comorile turceşti şi haiduceşti ascunse în peretele Turnului Mare al Begului,
străjerul cheilor, acea piramidă de calcar cu vîrful aureolat de ceaţa legendelor romantice. Iar cînd luna
se înălţa binişor pe cer şi venea vremea odihnei mult rîvnite, ne suiam în podul surei să ne facem culcuş
în fînul plin încă de miresmele florilor din poiană.
Aşa a trăit Cristea aproape două săptămîni alături de noi fără grija zilei de mîine, în culmea
fericirii şi admiraţiei.
— Deşi am hoinărit atîţia ani prin munţii noştri, excursia din Cheile Nerei rămîne cea mai frumoasă din
cîte am făcut pînă acum, ne-a mărturisit la plecare. Mă despart de Nera ca de o fiinţă dragă, dar mă
mîngîi la gîndul că voi reveni la anul cu Hedda. Neapărat voi reveni! Vreau să retrăiesc prin ochii ei
bucuriile mele de acum. Cine şi-ar fi închipuit că poate fi atît de sălbatică şi măreaţă natura în acest
colţisor de ţară ? Nici n-ai bănui că, venind cu rîul leneş din depresiunea Almăjului vei parcurge vreo
20 km printre pereţi înalţi şi golaşi, alternînd cu curmături îmbrăcate de păduri neatinse de secure, că te
vei pomeni în decor montan la numai 200 m altitudine ?
Cristea avea dreptate. Nu înălţimile care ating cel mult 600—700 m altitudine sînt
caracteristice Cheilor Nerei, ci sălbăticia peisajului. Faptul că lipseşte o şosea care să străbată cheile, că
pot fi parcurse numai cu piciorul pe o potecă dăltuită în stîncă — şi ea întreruptă pe alocuri, forţîndu-te
să treci prin vad, că mereu ochii se odihnesc pe albeaţa sclipitoare a cîrşiilor cu creasta zimţuită, toate
acestea fac să te închipui într-o lume de basm.
Ajungînd acasă, la Bucureşti, i-am sugerat să scrie ceva despre Nera şi să dea materialul la un
ziar. De data asta a promis şi s-a ţinut de cuvînt. În numărul din 13 iulie 1963 apărea în „Sportul
Popular" un articol despre Cheile Nerei ilustrat de o fotografie făcută în ziua aceea memorabilă. După
părerea sa Nera a format poate „cele mai frumoase şi mai sălbatice chei din ţara noastră", chei care sînt
o „adevărată comoară de frumuseţi turistice". Şi, pentru a convinge pe amatorii de drumeţie, el
enumeră o parte din „bucuriile şi surprizele" unei excursii prin chei: „cîrşiile (pereţi) ce mărginesc
valea, mulţimea de conveiuri ce se încolăcesc parcă în jurul pereţilor, Lacul Dracului ascuns cu grijă în
dolina ce precede uriaşa intrare a peşterii cu acelaşi nume, prispele şi tunelurile miniaturale săpate de
oameni în pereţii de stîncă pentru a permite înaintarea de-a lungul văii, mulţimea de peşti ce populează
apele, vegetaţia, peşterile, vadurile adînci cu ape limpezi şi liniştite, etc."
Dorinţa lui Cristea de a revedea Nera avea să se împlinească exact peste un an, în septembrie
1963, cînd l-am invitat la o hoinăreală prin chei împreună cu Hedda, cu soţia mea şi cu geograful
Vasile Sencu. Unele secvenţe mi s-au întipărit bine în memorie. De pildă Lacul Dracului şi pe Nea
Milică plutind într-o barcă galbenă pe luciul negru-violaceu în care soarele şi-a muiat temător cîteva
raze anemice. Decorul fantastic al Conveiului Lung la lumina focului de tabără aprins în toiul nopţii.
Măreţia cheilor în furtună — acei nori plumburii, luminaţi straniu şi difuz deasupra Turnului lui Beg,
care au cuprins în amonte toată zarea şi a început să toarne din ei în rafale desfundînd poteca,
stingîndu-ne lămpile şi făcîndu-ne să rătăcim în neştire pînă la miezul nopţii, cînd ne-a apărut în cale o
fereastră luminată de un felinar. Masa de lemn de la sălaşul lui Moş Vogiun încărcată cu urdă, dovleac
copt la ţest, nuci şi ţuică, urmată de o odihnă în podul cu fîn, luminat prin crăpături de argintul viu al
lunii. Şi o ultimă secvenţă: Hedda impresionată de refuzul lui Moş Vogiun de a primi ceva pentru
găzduire.
— Cum sa vă iau bani cînd pe mine nu m-a costat nimic cele întinse pe masă ? Eu v-am găzduit cu
dragă inimă, v-am cinstit ca pe nişte oaspeţi, a încheiat el mîhnit.

Escaladă în Peştera de la Gura Ponicovei.

În anii aceia Cristea a însoţit echipa noastră pretutindeni. Am cutreierat împreună Munţii
Banatului de la Dunăre pînă dincolo de Bîrzava iar la răsărit pînă pe Valea Cernei. Am scotocit după
peşteri, avene şi mine părăsite în Munţii Poiana Ruscă, despre care a povestit el însuşi în Almanahul
turistic ONT din 1964.
Pentru unele explorări mai dificile invita coechipieri de la Casa Armatei din Braşov, unde era
pe vremea aceea antrenor. Aşa l-am cunoscut pe Ladislau Karacsony — pe scurt Loţi — un băiat înalt,
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

slab şi osos, care nu ieşea din cuvîntul „meşterului" său, şi pe care îl admira fără rezerve. I-am văzut pe
amîndoi la lucru în Sala Mare a Peşterii de la Gura Ponicovei din Cazanele Dunării urcînd un perete
lucios şi surplombat. Trebuiau să execute o escaladă pentru a ajunge la o bănuită şi imensă gură de
galerie suspendată sub bolta sălii, la vreo 15 m înălţime. Loţi era cap de coardă iar Nea Milică secund.
Vedeam pentru prima oară doi alpinişti în febra unei premiere de alpinism subteran, învingînd o
surplombă aproape lipsită de fisuri pentru pitoane. Spectacolul fascinant mă absorbise complet şi
priveam mut de admiraţie alături de colegii mei. Cristea răspundea prompt şi calm la comenzile lui Loţi
care devenise nervos din cauza autointerdicţiei de a scăpa vorbe neaoşe şi tari în faţa femeilor din
echipă. Lumina lămpilor era din ce în ce mai slabă şi escalada mergea anevoie. Atunci un grănicer
curios care intrase cu noi a tras cu pistolul o rachetă. La lumina violentă am văzut bolta ca în palmă.
Deziluzie: pretinsa gură de galerie nu era decît o nişă enormă, scobită în peretele sălii. Totuşi alpiniştii
noştri trebuiau să ajungă la ea şi să verifice orice posibilitate de înaintare. Cristea a urcat după Loţi
strîngînd pitoanele şi carabinierele.
Regrupaţi pe buza nişei au început o traversare dificilă pe roca concreţionată, nefisurată şi
plină cu guano de liliac alunecos, ca să ajungă în partea stîngă a nişei la vreo 30 m înălţime, unde era
un cotlon ce putea duce[....] Privindu-i din mijlocul sălii ei îmi apăreau ca doi licurici luminoşi pe o
boltă neagră. Cîtă vreme au lucrat sus în perete a trebuit să le trimit pe coardă tot felul de pitoane cu
denumiri ciudate, carabiniere, scăriţe şi altele. Nu-i vorbă, le mai încurcam eu, dar Nea Milică era
răbdător ştiindu-mă acelaşi mazdrop repetent în ale alpinismului, încheindu-şi misiunea, au hotărît să
sacrifice un piton şi au coborît cu repeziciune, în rapel. Ieşind din peşteră ne-au mărturisit că a fost cea
mai dificilă escaladă subterană pentru ei, avînd cel mai mare grad de dificultate (6-B).
Nea Milică n-a murit. Anii s-au scurs pe nesimţite. Expediţiile în Munţii Banatului au
continuat, dar Nea Milică n-a mai mers cu noi. În ultima vreme venea tot mai des la Institutul de
Speologie. Ne aminteam cu drag de etapa bănăţeană şi plănuiain să mergem iarăşi împreună, însă, din
diferite motive, proiectul se amîna mereu. Şi aşa, fiind încă în viaţă, Nea Cristea „bănăţeanul" devenise
o amintire. Cînd am realizat acest lucru am simţit nevoia lăuntrică de a-i lega numele de principalele
descoperiri făcute de el în peşterile cercetate împreună. Aşa s-a făcut că în trei peşteri bănăţene —
Cetate II, Popovăţ şi Dubova — există galerii care se numesc „Emilian Cristea".
Nea Milică, prietenul munţilor şi al nostru, de fapt n-a murit. El a plecat numai dintre noi cu
paşi neauziţi, înveşmîntat în linţoliul modestiei de o viaţă ca să se contopească pe veci cu Fisura
Albastră şi să devină astfel nemuritor. El este şi va rămîne mereu viu în noi prin amintirea sa luminoasă
de om îndrăgostit de frumos, de natura pe care o iubea şi o ocrotea, prin sufletul lui de poet, prin
povestitorul care ne fermeca în negura peşterilor sau în sălile de conferinţe cu verbul său suculent,
inimitabil. Va trăi prin opera sa scrisă, de alpinist şi turist, prin nenumăraţii săi elevi şi discipoli.
În toamna anului 1982, cînd ne-a făcut ultima vizită la laborator, ne-a mărturisit că începuse
să-şi scrie memoriile. Ne-am bucurat şi l-am îndemnat să persevereze, să nu abandoneze oricît efort
creator l-ar costa, pentru că mărturiile lui scrise vor deveni documente ale unei viitoare istorii a
alpinismului şi turismului românesc. Din nefericire, soarta n-a vrut să fie aşa. L-a răpit dintre noi în
plină putere creatoare, cînd ne aşteptam mai puţin. Poate că Hedda, care l-a însoţit în multe din
excursiile sale şi l-a ajutat să-şi valorifice însemnările, va izbuti să ne dea ceva apropiat de ce trebuia să
fie memoriile semnate „Emilian Cristea".

ŞTEFAN NEGREA -Institutul de Speologie ianuarie 1983

„NEA MILICĂ..."

„Natura nu ştie de glumă, ea este totdeauna autentică, totdeauna gravă, totdeauna severă şi are,
totdeauna, dreptate; defectele şi greşelile sînt totdeauna ale omului", spunea Goethe.
Cu acest motto îşi începea Emilian Cristea convorbirea despre „drumeţia albă", în numărul din
ianuarie 1974, al revistei noastre. Era una din primele scrieri ale maestrului emerit al sportului în aceste
pagini, însoţite totdeauna de imagini montane, dintre cele mai frumoase fotografii color publicate de
noi în acei ani ai începutului. Dealtfel, aşa aveam să-l cunoaştem... Conştienţi că „România pitorească"
trebuie să strîngă în jurul său pe marii călători şi cunoscători ai ţării, l-am invitat şi pe Emilian Cristea,
omul de munte aureolat cu faima de mare alpinist şi speolog, antrenor de elită şi animator desăvîrşit al
multor cercuri şi secţii de turism montan şi drumeţie, intrat în rîndurile fotografilor de marcă şi un
foarte bun condeier. Tocmai îi apăruse ghidul despre „Munţii Piatra Craiului", munţi despre care aveam
să aflăm că sînt sanctuarul său de suflet, marea şi statornica sa iubire, oricîte consînzene de piatră
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

cunoscuse în ţară şi peste hotare... A intrat în redacţie un bărbat mărunţel, puţin cărunt, cu ochi mari,
luminoşi şi faţa numai zîmbet, stăpînit parcă de un fel de jenă sau timiditate.
Acesta să fie Campionul? ne-am întrebat. Acesta! Adusese cîteva diapozitive şi, la insistenţele
noastre, a început să vorbească despre fiecare imagine în parte; pe nesimţite, încăperea s-a umplut de
cetină, coborau izvoare acoperite de nori, auzeam vuietul avalanşelor, vedeam răsărituri de soare pe
creste şi ciopoare de capre negre sărind peste steiuri, rămîneam legănaţi în frînghii deasupra hăurilor.
„Cam asta am", a spus el modest, aducîndu-ne pe pămînt şi invitîndu-ne să-i facem o vizită acasă, unde
aşteaptă să fie puse în ordine cîteva mii de alte asemenea icoane. Am fost în acea casă modestă şi
curată ca un cristal, precum era sufletul şi firea gazdei, îmbogăţindu-mă pentru tot restul vieţii... Apoi a
mai venit de cîteva ori în redacţie, oferindu-ne spre publicare cîte un text, despre care spunea: „Eu nu
ştiu să scriu ca voi, scriu încet, cuvintele se leagă greu, mai aranjaţi-le voi". Nu schimbam nimic, o
virgulă măcar, articolele sale fiind de o acurateţe rar întîlnită, cu imagini şi metafore, cu o încărcătură
emoţională proprie marilor îndrăgostiţi. Despre exactitatea datelor şi profunzimea observaţiilor de
strictă specialitate nu putea nimeni să-l contrazică, tot ce aşternea pe hîrtie era văzut, trăit, bătut cu
piciorul, confruntat, studiat... Şi apoi, următorul pas a venit de la sine, În luna iulie 1974 debuta
„BIBLIOTECA MONTANIARDULUI întocmită de EMILIAN CRISTEA", rubrică permanentă, ce
luna trecută (noiembrie 1982) ajunsese la numărul 101...
O sută de luni, Emilian Cristea a fost în mijlocul nostru, între timp, devenise „Nea Milică",
aşa-i spuneam toţi, cum îi spuneau mai tinerii lui prieteni, fraţi întru munte, cărora le-a deschis poarta
fermecată spre înălţimi, unii deveniţi alpinişti sau speologi renumiţi, alţii drumeţi împătimiţi, pentru
care ieşirea în natură, tot mai sus, pe creste şi deasupra norilor, le-a marcat pentru totdeauna existenţa
cu statornicie în iubire, crez în prietenie, curaj şi autocunoaştere, forţă şi sănătate, curăţenie de gînd şi
suflet deschis, mereu doritor de bine. Toate aceste calităţi „Nea Milică" le-a învăţat de la Munte şi
precum desăvîrşitul semănător, le-a oferit celor ce l-au ascultat, citit şi urmat.
Cucerea auditoriul fără vreun efort deosebit, stătea în spatele aparatului de proiecţie şi rostea
un lung poem despre flori, cărări, abrupturi, zăpadă, bocanci, soare, pomi singuratici, piolet, nopţi în
cort, vijelii, performanţe alpine (totdeauna ale altora, despre ale sale nu scotea o vorbă!), atrăgînd
atenţia asupra pericolelor, combătînd. nesăbuinţele, corectînd imaginile false despre unele animale
(răpitoarele), veştejind gesturile distrugătorilor naturii, povestind întîmplări de-a dreptul incredibile
despre ceea ce înseamnă rezistenţă umană, sfătuind cum trebuie să se pregătească turistul, ce să
îmbrace şi cum să se comporte pe munte, în peşteră, într-o rezervaţie, pe ceaţă, cu schiurile, în
escaladă, la cabană, în timpul unui raliu sau cu prilejul acţiunilor de salvare, etc., etc. Ştia totul despre
Munte şi împărtăşea oricui dorea să-l asculte din cunoştinţele sale. Era „Moşul", cum îi spuneau cei
mai apropiaţi...
ERA, A FOST... Ce cumplit este că trebuie să scriu la trecut. Aproape imposibil... Nu-mi vine
să cred că acest om a dispărut dintre noi... De cum intra în redacţie, birourile noastre se luminau, toţi îi
strîngeam mîna, tuturor ne adresa cîte un cuvînt de bine, de fiecare dată îl înconjuram ca pe un frate
mai mare, un înţelept apropiat tuturor. Ne aducea sau trimitea felicitări de Anul Nou cu fotografii alb-
negru făcute de el, fiecăruia alta, ştiindu-ne gustul, iubirile sau pasiunile. Un mare Risipitor, un cald
Risipitor, un neastâmpărat Risipitor. Făcea parte din dinastia fericită a oamenilor care trăiesc pentru a
oferi bucurie semenilor, arătînd că drumul spre fericirea noastră pămînteană trece şi printr-un codru
maiestuos, urcă printre jnepeni, îşi scaldă chipul în lacurile alpine, mîngîie norii, se apropie de stele. Un
drum superb în care te confrunţi cu tine, cobori în adîncurile fiinţei şi te regăseşti tînăr, spălat de
zgurile existentei, mai avid de viaţă, mai împlinit trupeşte şi cu sufletul curat. Toate astea le-am învăţat
de la „Nea Milică" şi el de la Munte, în care credea ca-ntr-o Stea Polară. Erau fraţi de-o viaţă şi nu s-au
trădat niciodată. Ardeau unul pentru altul, se cunoşteau perfect şi cunoscîndu-se se respectau, fiecare cu
tăcerile şi virtuţile sale.
Om şi Munte. A escaladat cele mai dificile trasee, unele în premieră absolută, a dormit în
corzi, a scăpat din avalanşe ucigătoare, s-a rătăcit în ceaţă, i-au îngheţat picioarele, a mîncat cîteva zile
dintr-o conservă... Şi de fiecare dată a avut puterea să admire apoi o floare. Era floarea speranţei, ce-l
făcea de neînfrînt, era floarea dragostei pentru munţii Carpaţi, ce-i dădea tăria să învingă toate
greutăţile lor.
Cu această floare pleca totdeauna la drum şi cînd se întorcea ne-o oferea şi nouă, ca pe un
talisman, ca un dar celest adus din împărăţia norilor şi-a stîncii. Aşa s-a întîmplat şi cu cîteva zile
înainte de-a afla cumplita, incredibila, neverosimila veste. Pleca în Făgăraş cu bicicleta... Muntele l-a
primit, l-a ocrotit, l-a lăsat să se întoarcă nevătămat... Şi undeva, departe de El, pe o şosea, un banal
accident a răpit dintre noi pe cel ce se confunda cu ideea dragostei pentru Carpaţi. Crescută la pieptul
muntelui, floarea speranţei a fost strivită pe caldarîm. Şi ,,Nea Milică" nu s-a mai întors printre noi.
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Dar noi încă te mai aşteptăm, noi cei în sufletele cărora ai sădit floarea de nu-mă-uita, chiar
ştiind că în redacţia noastră nu va mai fi niciodată atîta lumină şi căldură ca atunci cînd ne deschideai
uşa...

VALENTIN HOSSU-LONGIN - România Pitorească, nr. 12, 1982

IN MEMORIAM

După înfăptuirea actului revoluţionar de la 11 iunie 1948, mişcarea sportivo-turistică cunoaşte


o dezvoltare fără precedent, cu un pronunţat caracter de masă, alpinismul afirmîndu-se prin formarea
unei noi generaţii de talente înscrise în cucerirea înălţimilor semeţe ale tezaurului nostru montan.
Printre aceşti temerari, un loc de frunte îl ocupă Emilian Cristea — maestru emerit al sportului
şi antrenor emerit.
Portretul acestui minunat om — un adevărat om între oameni — este definit prin iniţiativa,
dinamismul, temeritatea, elanul şi dăruirea sa, prin înţelepciunea şi omenia dovedită. A fost un drumeţ
pasionat al meleagurilor patriei, un excelent animator, organizator desăvîrşit şi educator talentat,
publicist activ şi scriitor recunoscut. A dovedit calităţi psiho-spirituale şi fizice excepţionale, corelate
perfect cu principiile etice, civice şi patriotice ale societăţii noastre socialiste. A fost un exemplu
permanent al datoriei neprecupeţite puse în slujba colectivităţii.
Personalitate complexă, Emilian Cristea, în întreaga sa viaţă sportivă a ştiut să îmbine
armonios activitatea multilaterală a turismului cu activitatea alpină — fiind unul dintre pionierii
alpinismului românesc modern — activitatea pe care a extins-o prin abordarea unui nou domeniu,
situîndu-se astfel printre fondatorii mişcării de speologi amatori din ţară.
În acelaşi timp, Emilian Cristea a fost un colaborator preţios şi un prieten apropiat al Comisiei
municipale Bucureşti de turism-alpinism, răspunzînd cu promptitudine şi cu toată bunăvoinţa ori de
cîte ori era solicitat să contribuie la promovarea acestei frumoase colaborări.
În acest cadru, Emilian Cristea a sprijinit îndeaproape o serie de acţiuni iniţiate de comisia
noastră. A colaborat permanent la editarea „Caietului turistic, ocrotirea naturii şi protecţia mediului
înconjurător" cu articole inedite şi deosebit de interesante. A participat efectiv în cadrul unor
simpozioane privind turismul şi protecţia cadrului natural (1980—1982) sau în cadrul unor gale de
imagini turistice (1974—1978) prezentînd nesfîrşite şi atrăgătoare diapozitive, comentate cu un
deosebit talent, adevărate îndemnuri la drumeţie prin frumoasa noastră patrie.
A luat parte cu însufleţire la organizarea Simpozionului turismului bucureştean „România
pitorească" şi întîlnirea veteranilor din turism (1977), mobilizînd o mare parte din veteranii turismului,
într-o ambianţă evocatoare. A participat efectiv la expoziţia „30 de ani de turism de masă în R. S.
România" (1978), prezentînd o serie de exponate personale, adevărate opere artistice. A contribuit la
reuşita celor trei ediţii ale acţiunii turistice de masă Piatra Craiului (1980—1982), participînd cu un
efectiv numeros de turişti în tabăra de corturi şi susţinînd cu multă convingere o serie de teme din
cadrul programului. A contribuit la popularizarea Expoziţiei turistice „România vă invită" (11/82), cu
caracter itinerant, prezentînd-o în cadrul Universităţii cultural-ştiinţifice Bucureşti.
În cadrul alpinismului bucureştean, Emilian Cristea a reuşit să sudeze şi să promoveze
colaborarea dintre Cursul municipal pentru obţinerea Insignei de alpinist şi activitatea Clubului alpin
„Floarea de colţ" al Universităţii cultural-ştiinţifice Bucureşti, colaborare pe care a impulsionat-o
permanent prin simbolul frumuseţii şi purităţii acestei flori montane, simbol ai protecţiei naturii —
domeniu în care el s-a integrat din convingere — denumire semnificativă a clubului alpin, pe care l-a
format şi condus cu toată dragostea şi deosebită competenţă. Şi multe alte exemple ar mai putea fi date.
Exemplul acestui minunat om, Emilian Cristea — personalitate proeminentă a turismului
românesc contemporan — întreaga lui operă durată cu elan şi dăruire pentru promovarea turismului şi
sportului românesc, pentru afirmarea mişcării sportivo-turistice bucureştene, va constitui un permanent
îndemn în activitatea turiştilor, alpiniştilor, speologilor, orientariştilor şi ocrotitorilor naturii comisiei
noastre, fiind siguri că, toţi, împreună, vom putea contribui la formarea unei noi generaţii de sportivi şi
turişti, transmiţîndu-le ştafeta, prin spiritul de muncă, prin comportamentul şi prin amintirea celui care
a fost un prieten al nostru şi discipol al eticii turistice, Emilian Cristea.

IOAN NICOLAU - Secretarul Comisiei municipale Bucureşti de turism-alpinism


www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

PATRU ANI ALĂTURI DE EL

Într-o duminică din iarna anului 1915, în a şaptea zi a lui februarie se năştea Emilian Cristea.
„Mult timp m-am întrebat", va mărturisi mai tîrziu, „cum de m-a botezat tata, fiu de ţărani buzoieni,
Emilian. Acum cred că ştiu. Pe tata l-a chemat Ion. După Sf. Ion, în ziua următoare, este Sf. Emilian".
Copilul nu-şi va cunoaşte mama, decedată înainte ca acesta să înceapă a înţelege din cele ce îl
înconjoară. „Acum mă uit la poza mamei, şi nu ştiu, a fost bună, a fost rea. Văd doar că-i semăn puţin.
Atît ştiu eu despre mama". Dar va găsi în tatăl său un părinte iubitor, un om deosebit.
„Nici un drum înflorit nu duce spre glorie". La o vîrstă fragedă îşi v-a pierde şi tatăl. Rămas
singur, fără nici o rudă, fără altă moştenire decît un caiet de la tatăl său, pe a cărui primă pagină scria:
„Aş vrea, fiul meu, ca acest caiet să stea pe un birou", tînărul a pornit să-şi trăiască viaţa. Devine
ucenic vulcanizator într-un atelier patronat de un francez şi un german. De la acesta din urmă va învăţa
cît de preţioase sînt ordinea şi curăţenia.
În timpul şcolii profesionale, de la căminul în care locuia, se va face o excursie la Sinaia. A
fost primul contact cu munţii. Dragostea pe care nu o putuse arăta părinţilor o va dărui munţilor pe care
îi ghicea prin ceaţă... Imensa dragoste a încăput în mărunţelul meu maestru.
După această excursie va începe să frecventeze şedinţele unor grupări alpine şi să iasă pe
munte împreună cu ei. Într-una din ieşiri, în Poiana Văii Cerbului, se va apropia de el conducătorul
grupului şi-i va spune: ,,Mă numesc Niculaie Dimitriu, avocat în contenciosul Băncii Naţionale. Mă
rog, domnule, cu cine am onoarea?" Va răspunde fîstîcit: „Cristea, ucenic". A fost începutul unei
prietenii de o deosebită importanţă pentru alpinismul românesc. Plăcîndu-i cum se caţără tînărul, îl va
numi peste numai 2 săptămîni leader al echipei ce escalada Hornul Central din Colţul Mălinului.
Cariera sa începuse sub auspicii bune.
Dar, cîţiva ani mai tîrziu, va pleca în armată şi apoi pe front. În total 8 ani de întrerupere a
carierei alpine... Proaspăt lăsat la vatră, după numai nouă luni de militărie, l-am întrebat într-una din
serile pline de pace, cînd mireasma florilor din grădiniţa pe care o uda seară de seară „să se creeze
microclimatul", îndemna la aduceri aminte: „Nu v-a fost greu, opt ani de zile ?" Mi-a răspuns cu
melancolie: „De ce, eu nu aveam pe nimeni".
Acasă, va deveni proprietarul unui mic atelier de vulcanizare de pe strada N. Filipesou, nr. 30,
actuala stradă Snagov. Prietenii îl vor numi „patronul". Va avea în sfîrşit bani să-şi cumpere casa pe
care şi-a dorit-o atît şi care va fi martora tăcută şi adăpostul vieţii sale. Cît de mult şi-a iubit căsuţa, el
care a fost lipsit de căldura unui cămin e greu de spus în cuvinte. Îmi spunea : „Oamenii sînt răi. Şi ca
să mă feresc de răutatea lor mi-am luat căsuţa asta, aşa ascunsă, unde nimeni nu se împiedică de mine
şi nici eu de alţii". Fermecate erau serile pe care le petreceam împreună, vorbind de una, de alta, eu
mereu curios, dînsul mereu răbdător, povestind cu vervă şi frumuseţe neîntrecute. ,,Eu mi-am dorit în
viaţă să am o casă, o familie, un băiat, să sădesc un pom şi să scriu o carte". Maestrul meu a fost un om
fericit, şi-a trăit viaţa aşa cum a vrut, şi-a împlinit toate visurile şi din înălţimea realizărilor le-a privit
pe cele trecute şi a visat la cele viitoare... Da, dar cîtă muncă pentru fericirea asta !
Abia acum va începe cu adevărat să urce. Emilian Cristea înseamnă alpinismul de mare
dificultate, uimitoare traversări de creste înzăpezite, incredibile căţărări subterane, rînduri sensibile şi
simple, diapozitive de neuitat, altruism şi dragoste... Traseul Central din Peretele Piscului Rece, primul
traseu de gr. 5-A, Traseul celor Trei Surplombe, primul traseu de gr. 5-B, Fisura Pintenului Văii Albe
şi numeroase alte trasee de grad de dificultate mai mică sînt realizări ale acestor ani.
O pasiune de o viaţă... Este puţin spus. De fapt, este imposibil de spus cît a iubit acest om
muntele; cel care realizează cît de cît acest lucru se simte copleşit şi uimit... În pragul deceniului cinci
înţelegînd că alpinismul este adevărata sa chemare, va deveni primul antrenor de alpinism din ţară la
Casa Centrală a Armatei Bucureşti, secţie transferată ulterior la Braşov, renunţînd astfel la atelierul ce
îi aducea de trei ori mai mulţi bani decît salariul de „antrenor de sport, alpinism". De „primul şi cel mai
bun" sportiv ai secţiei, maestrul emerit al sportului post mortem Aurel Irimia îl va lega o frumoasă
prietenie, desăvîrşită în cele mai dure trasee ale ţării: Fisura Albastră, Soldat Erou Eftimie Croitoru ,
traversarea de iarnă a Făgăraşului, traversaea integrală a crestei principale a Carpaţilor Româneşti,
Fisura Morarului, primele explorări ale Cetăţilor Ponorului, etc.
Fisura Albastră... Şapte ani de luptă încăpăţînată, plină de pasiune şi renunţări, de frumuseţe şi
situaţii comice, primul traseu de extremă dificultate al ţării. Modest şi clarvăzător, nu va cere decît gr.
6-A, sperînd astfel la trasee şi mai „tari" în ţara sa. Îmi spunea: „Pînă la Fisura Albastră, m-am căţărat
instinctiv. Cînd am ajuns la Tendor nu ştiam cum se escaladează o fisură; ca să nu cad mi-am înţepenit
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

capul înăuntru".
Traversarea integrală a crestei principale a Carpaţilor Româneşti... 1500 km parcurşi într-o
perioadă de profunde transformări sociale, economice şi politice, cînd cei care cutreierau munţii erau
priviţi cu neîncredere. Premieră absolută. „Pentru majoritatea masivelor nu am avut hărţi bune. Dar
eram atît de antrenaţi, încît simţeam dacă am părăsit cumpăna apelor după schimbarea vîntului".
Traversarea de iarnă a crestei Carpaţilor Meridionali... 36 de zile de luptă cu gerul, viscolul,
avalanşele, dormitul în cort. Tură înscrisă astăzi în normele pentru titlu de maestru al sportului.
De reuşitele acelor ani se leagă numele „băieţilor" din echipă: maestrul sportului Ladislau
Karacsony, maestrul sportului Matei Schan, a vechilor săi prieteni Dan Popescu, Radu Constantin.
Capacitatea sa organizatorică şi competenţa incontestabilă le va dovedi ca instructor la
primele Şcoli de alpinism organizate de C.G.M. şi apoi ocupînd diverse funcţii în cadrul Comisiei de
Ture şi Escalade, Comisiei Centrale Tehnice de Alpinism şi Colegiului Central de Antrenori din cadrul
Federaţiei Române de Ski, Bob, Alpinism.
Munca şi pasiunea depusă vor fi răsplătite prin acordarea titlului de „maestru al sportului" la
alpinism, primul titlu de acest fel acordat la noi în ţară. Tot în 1955 se va căsători. Dragostea pentru
soţia sa, Hedda, campioană de ski, şi-o exprima simplu : „Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea". În cărţile pe
care le-a scris, în omul fericit şi vesel pe care l-am cunoscut, se află şi o părticică din sufletul şi munca
tovarăşei de viaţă şi de munte.
Echipa „Armata Braşov"... Şi-a dedicat „băieţilor" din echipă întreaga pasiune şi putere de
muncă, a sădit în ei toate speranţele şi visurile sale, i-a învăţat să facă alpinism aşa cum a înţeles el că
trebuie sa o facă. Şi modest, s-a retras întotdeauna în spatele numelui echipei. Pentru el, antrenorul, nu
a existat - numai ECHIPA ; a urcat cot la cot cu ei, i-a îmbărbătat, i-a condus pe cele mai înalte culmi
ale gloriei. Era „moşul" lor, cel care nu se codea să cheltuiască din banii săi pentru echipă, cel care
avea întotdeauna în buzunar o ciocolată pentru copiii lui Mitică Chivu. S-a apropiat de ei, de sufletul
lor, simplu şi omeneşte. „Petre Cristina curăţa toată ziua cartofi şi ceapă la bucătăria unităţii. L-am
întrebat — Vrei să te caţeri ? — A ajuns campion naţional. Pe Vică Măciucă tot la unitate l-am găsit.
La 24 de ani era maestru al aportului". Cum a reuşit să facă din ei campioni, a fost marele său secret.
Cu ei a deschis zone de alpinism necercetate pînă atunci: Peretele Brînei, Peretele cu Florile, Peretele
Sudic al Clăii Mari, Peretele Văii Lupului, Cheile Vîrghişului, sau a stabilit trasee de mare dificultate în
vechi zone alpine: Retezat, Piatra Craiului, Cheile Bicazului.
Traseul Armata (21 iulie 1964) din Cheile Bicazului... „Cel care atinge culmea în materie de fantezie şi
îndrăzneală alpină, este maestrul sportului Dumitru Chivu, care stabileşte cea mai „dură" performanţă
alpină din ţară, pe traseul „Armata", gradul 6-B, [...] primul în care, pentru depăşirea obstacolelor
inaccesibile, s-au întrebuinţat pitoane cu expasiune".
Echipa ultimului deceniu de activitate este o echipă de „maeştrii ai sportului": Chivu Dumitru,
Naghi Nicolau, Matei Schen, Manea Cezar. A putut să spună cînd a ieşit la pensie, despre echipă:
„I-am chinuit. Dar 20 de ani au fost campioni naţionali, cei mai buni !"
Pentru a evidenţia meritele primului nostru om de munte i se decernează în 1967 titlul de „maestru
emerit al sportului" iar în 1975, cel de „antrenor emerit de alpinism", încununînd astfel o viaţă de
alpinist, schior, fotograf şi scriitor de munte. Li se adaugă respectul şi recunoştinţa tuturor alpiniştilor,
turiştilor, speologilor şi salvamontiştilor, a oamenilor de ştiinţă care l-au cunoscut şi cu care a lucrat,
într-un rebus am găsit chiar defila „Conquistador al Carpaţilor".
În 1977 a ieşit la pensie, predînd locul la conducerea echipei maestrului emerit al sportului
Matei Schen. El a rămas secretar cu propaganda al Federaţiei Române de Turism Alpinism.
În acelaşi an a întemeiat Clubul Alpin „Floarea de Colţ", menit să iniţieze în tainele
alpinismului pe toţi cei ce iubeau munţii, de orice vîrstă ar fi fost. Aşa cum a fost întotdeauna, s-a
dedicat în întregime noii activităţi. Noi îl cunoaştem conferenţiind despre alpinism şi speologie,
comentând diapozitive din toţi munţii ţării, sfătuindu-ne, încurajîndu-ne, stînd cîte 10 ore pe o
platformă şi trăgînd frînghiile, după care cobora şi ne spunea: „Eu nu am fost un alpinist. Am fost un
cetăţean ce a iubit munţii şi a vrut să-i cunoască. Toată viaţa am fost un fricos. În 50 de ani nu am căzut
nici măcar o dată".
L-am cunoscut pe maestrul emerit al sportului, antrenor emerit de alpinism, Emilian Cristea...
Am fost patru ani alături de el. „Puţin", vor spune unii. Şi mie îmi pare rău că au fost doar patru. Dar
ştiu că mie mi-a spus mai mult decît altora. A sperat ceva anume? Nu ştiu decît că mi-a fost ca un tată,
de care îmi voi aduce mereu aminte cu bucurie în clipele de răgaz ale vieţii pe care m-a învăţat s-o
trăiesc „frumos şi intens".
Mi-a fost greu să scriu unele lucruri pentru că ele erau numai ale mele, nestemate ale
sufletului meu. Dar mi-am adus aminte cum a trăit maestrul meu, pentru toţi cei care l-au iubit. Şi
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

atunci am scris. Şi scriind, portiţa sufletului meu s-a deschis, încet, încet şi a rămas deschisă.

DINU SOLOJAN - Clubul „Floarea de Colţ" ianuarie 1983

PRIETENULUI EMILIAN CRISTEA

Despre unii oameni se spune că prin faptele şi acţiunile lor au făcut „epocă"; cred că nu sînt
departe de adevăr afirmînd că Emilian Cristea, prin activitatea sa în cadrul alpinismului şi turismului
românesc, a creat o epocă ce se desfăşoară nici mai mult nici mai puţin pe parcursul a cincizeci de ani
de activitate.
Şi el ca şi noi ceilalţi prieteni de o viaţă în ale drumeţiei şi escaladelor alpine, nu ne-am
precupeţit timpul şi nici efortul fizic de a crea noilor generaţii posibilitatea cunoaşterii vieţii în mijlocul
naturii, căutînd a da acestei activităţi un sens major, educativ, care înseamnă dragoste de ţară, de
oameni şi faptele lor.
Fire dinamică, spirit întreprinzător, Emil, cu ani în urmă, a creat şi organizat secţia de alpinism
a armatei căreia i s-a dedicat trup şi suflet. A devenit maestru emerit şi antrenor emerit la alpinism, a
muncit intens pe linia Federaţiei la toate alpiniadele, şi-a ajutat coechipierii pe linia posibilităţii lor să-i
devină egali, a dus totodată o intensă muncă propagandistă la toate nivelurile, şcoli, armată, studenţi,
etc.
Prin forţa împrejurărilor, prin tangenţa pe care i-o conferă alpinismul ca şi prin lipsa unor
lucrări mai ample de ghiduri turistice şi alpine, este determinat să scrie în acest domeniu o serie de
lucrări, fie singur, fie în colaborare cu alţii. Atunci cînd nu era pe munte nu reuşea să facă faţă
multiplelor solicitări de a expune auditoriului diverse subiecte montane, ilustrate cu diapozitive
excelent realizate, fiind şi un neîntrecut fotograf amator. Pentru toate aceste calităţi, susţin că Emilian
Cristea, a reuşit mai mult decît noi să aducă turismului şi alpinismului românesc un însemnat aport.
Era un om dur, poate uneori caustic şi implacabil în susţinerea punctului său de vedere, dar nu
lupta pentru eliminarea definitivă a adversarului, căci îmi spunea el: „nu poţi fi general pe cîmpul de
luptă fără inamic".
Fără intenţia de a-i face biografia, trebuie să spun că omul acesta cu o copilărie zbuciumată ca
a oricărui copil orfan, a reuşit, încă din prima parte a vieţii, să-şi creeze un suport moral prin dragostea
de natura de care s-a apropiat străbătînd cărările munţilor, dobîndind tainele alpinismului, ajungînd în
final să-i dea amploarea de azi.
A fost un autodidact pe care cu ani în urmă unii dintre noi l-am catapultat în lumea
conferenţiarilor, insuflîndu-i curajul de a expune frumuseţea peisajului montan românesc privit prin
ochiul alpinistului, turistului, speologului, căruia muntele i-a dat un sens vieţii sale.
Pentru unii viaţa îşi are sensuri majore, pentru alţii, mediocre. Cristea a făcut parte dintre acei
a căror viaţă a însemnat un succes. Acum la sfîrşit, privind-o retrospectiv, cu tot finalul ei aparent
nefericit, gîndesc că soarta l-a îndemnat pe acest ultim drum spre a-şi sfîrşi menirea tot ca drumeţ,
plecînd din viaţă pe nesfîrşite cărări în neant.

ALEXANDRU FILIP

NEA CRISTEA

Sfătos şi bun povestitor, făcea ca în permanenţă să se înconjure de un numeros auditoriu


captivat de vorbele lui simple, pline de duh, prin care îşi depăna fie amintiri sau întîmplări de drumeţie,
fie crîmpeie din experienţa sa de drumeţ şi alpinist încercat.
Erau lucruri fireşti, simple în aparenţă, dar profunde prin esenţa şi temeritatea lor. Erau sfaturi
pe care le împărtăşea celor dornici să înveţe din experienţa sa şi a înaintaşilor. Era ceva din viaţa lui...,
căci parcă s-a născut odată cu muntele...
Aşa l-am cunoscut toţi pe „Nea Cristea", noi toţi prietenii lui, iubitorii de drumeţie.
Conferinţele pe care le-a ţinut, împărtăşind crîmpeie din viaţă, dar mai ales cărţile pe care le-a lăsat, le-
a scris anume spre a ne aminti tot ce a făcut pentru cei de seama sa, pentru cei mai tineri, dar şi ca un
îndemn pentru generaţiile ce îl urmează.
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Cînd scria avea o permanentă grijă de a da informaţii cît mai exacte, în aşa fel ca drumeţul să
nu întîmpine nici o greutate în desfăşurarea excursiei. Nea Cristea construia cu grijă şi cîntarea fiecare
frază, parcurgînd o dată cu textul poteca sau traseul alpin descris. Dar muntele, care pentru el devenise
a doua natură, era prezent şi printr-o amplă şi pitorească descriere a unor peisaje de neuitat, sau a unor
trasee „de la inimă", cum obişnuia el să spună. Şi nu rareori mă dojenea spunîndu-mi că am o „inimă
de piatră", atunci cînd, din necesităţi editoriale, eram obligată să reduc din textul pornit „de la suflet" şi
tot pentru suflet dat.
Reţinut în afirmaţii ştiinţifice, consulta cu modestia-i cunoscută pe specialiştii, care de fapt îi
confirmau spusele, căci mulţi dintre prietenii lui se aflau printre geografi şi geologi, cu care colabora
mai totdeauna şi de la care învăţase multe, tot aşa cum el îi învăţase pe mulţi tainele muntelui.
Nea Cristea a străbătut Carpaţii româneşti de la un capăt la altul atît vara, cît şi iarna, pe schi,
purtînd permanent la el aparatul de fotografiat, gata să surprindă o veche imagine într-o nouă lumină
sau ipostază. Pentru el fiecare fotografie era o expresie a frumosului care te îndeamnă la drumeţie, după
cum frazele lui erau o expresie a simţămîntului intim cu care era legat de natura prin care trăia.
A iubit florile, pe care le-a ocrotit, a iubit fiecare colţ de stîncă ce i-a fost prieten, dar uneori şi
duşman punîndu-i în pericol.
Din toate şi din tot căuta să înveţe corect şi pe alţii, fie prin vorbă şi prin faptă, fie prin scris.
Dovadă abnegaţia cu care a înfruntat muntele pînă în ultimele lui clipe de viaţă, căutînd să aducă la zi
informaţia de „ultimă oră" pentru cei ce vor înfrunta muntele, plătind cu preţul vieţii acea noutate din
Munţii Făgăraş, ultima lui lucrare, care, alături de „Piatra Craiului", urmează să vadă curînd lumina
tiparului.
S-a stins ! Regretul rămîne pentru toţi cei care l-au cunoscut, l-au iubit şi l-au preţuit ca om,
turist şi alpinist, şi chiar pentru muntele obişnuit să-l primească sever, sau cu ospitalitate prietenească.
Regretul rămîne şi pentru dorinţele lui de a se consacra şi altor regiuni montane, dorinţi neînfăptuite
datorită firului vieţii sale rupt brusc şi neaşteptat, dar care, cînd vor fi realizate de alţii, vor fi ca un
omagiu adus celui a cărui amintire va rămîne multă vreme în inima şi sufletul tuturor acelora care
îndrăgesc muntele.

RODICA NICULESCU februarie 1983

AMINTIRI

Într-o frumoasă zi de septembrie, în urmă cu cinci ani, şi-a început activitatea Clubul alpin
„FLOAREA DE COLŢ" în cadrul Universităţii Cultural Ştiinţifice Bucureşti.
Ideea organizării unui asemenea club a aparţinut unui om minunat, generosul şi dăruitul
Emilian Cristea pentru care alpinismul a constituit o şcoală a curajului, o activitate cu profunde valenţe
aplicative şi educative. Pentru Emilian Cristea, Clubul alpin „Floarea de colţ" a însemnat predarea
ştafetei tinerei generaţii.
În decursul anilor, programa analitică a cuprins pe lîngă noţiuni legate de istoricul
alpinismului pe Terra, aspecte privind organizarea alpinismului în ţara noastră, geografia, geologia,
flora şi fauna Carpaţilor româneşti, ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător şi elemente tehnice cu
aplicabilitate practică în alpinism.
Pentru a releva personalitatea celui care a iniţiat şi condus cu atîta pricepere şi măiestrie acest
club, ar fi multe de spus.
Aşa, spre exemplu, cu cîtva timp în urmă, fiind invitat să ţină un itinerar de vacanţă, auzind că
trebuie să fie prezentat, a replicat cu acel surîs cuceritor şi de neuitat:
„— Ce ciudat, să fiu prezentat în propria mea casă" — pentru că Emilian Cristea se simţea la el acasă
deopotrivă în natură, dar mai ales acolo unde erau oameni, oamenii pe care el i-a iubit atît de mult.
Avem datoria să păstrăm în noi toţi, imaginea vie, însetată de viaţă cu care ne-a obişnuit
Emilian Cristea. Pentru că el continuă să trăiască prin gîndurile frumoase pe care ni le-a transmis nouă,
tuturor, prin însemnele pe care le-a lăsat munţilor patriei, fiind incontestabil cel mai bun cunoscător al
lor, prin scrierile sale neasemuit de frumoase.
Cîndva, un mare om a spus:
— „O idee, chiar dacă a strălucit numai o secundă, are ecouri pînă departe în curgerea generaţiilor".
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

Emilian Cristea a fost mai mult decît o idee, a fost idei şi iubire, iubire de oameni şi iubire de natură.

MARIETA RADU Universitatea Cultural Ştiinţifică Bucureşti

DASCĂLUL

Acum, cînd nu mai este printre noi, privesc cu atenţie fotografiile. Zeci, sute de fotografii
făcute anul acesta, anul trecut, acum doi, trei, patru sau cinci ani la „Ştafeta munţilor", „Speo-sport", la
cursurile de alpinism, pe munte sau prin cotloanele peşterilor de fotoreporteri care descopereau sau
redescopereau de fiecare dată figura luminoasă, jovială a maestrului. Nici un gest gratuit, nici o urmă
de preţiozitate, de distanţă la care i-ar fi dat dreptul anii, cel puţin împătriţi, faţă de fiecare dintre
învăţăceii lui. Pentru noi, cei ce l-am cunoscut atît de bine, Emilian Cristea aşa ne-a rămas întipărit în
inimi: dascăl, pedagog, sfătuitor — nu numai în ale drumeţiei — părtaş, alături de orişicine la bucuriile
muntelui, om de echipă... Iată-l, cu părul nins, ieşindu-i pe la tîmple de sub o pălăriuţă albă, cu borurile
înguste, pe care o purta vara sau cu o căciuliţă din lînă roşie, trasă pe ceafă, privind cu ochi prietenoşi,
pătrunzători, către tinerii veniţi mereu în jurul său. Retrăiesc cu ajutorul imaginilor acea atmosferă
senină, în care tineri de toate vîrstele îşi umpleau inimile cu o extraordinară încărcătură emoţională,
devenind, sub privirile ocrotitoare ale dascălului lor, adevăraţi oameni de munte. Cîte nu i-a învăţat:
cum să se caţăre pe stînca verticală ori să coboare în adîncul unei peşteri, cum să bată un piton, să facă
un ochi cu funie de alpinism, acolo unde doar îndemînarea şi curajul te mai pot ajuta să ieşi cu bine din
încercările muntelui, cum să treci pe cablu suspendat peste o prăpastie.
Am petrecut multe zile împreună la Poiana Braşov şi Predeal, la Cota 1.500, Dîmbu Morii şi
Buşteni, la Moneasa, Herculane, Costineşti... acolo unde se desfăşurau anualele întîlniri ale drumeţilor,
speologilor sportivi, salvamontiştilor. Muncea fără odihnă din zori pînă-n miez de noapte, pentru ca
totul să fie pus la punct pînă la cel mai neînsemnat amănunt, îi mai rămînea timp să treacă pe la tabăra
de corturi sau pe la cabană să răspundă la întrebări, să dea un sfat, să adreseze o vorbă bună,
încurajatoare.
Numele lui devenea, la manifestările la care era invitat să participe, un cap de afiş, o legendă.
Nu refuza niciodată pe nimeni, fie că îl chemau pionierii din Piatra Neamţ, speologii din Timişoara,
salvamontiştii din Baia Mare ori membrii clubului de turism din Craiova.
Se născuse cu harul povestirii. Ascultîndu-l, aveam adeseori impresia că în faţa mea stătea
chiar baciul de la stîna din Călimani, bătrînul înţelept din inima Apusenilor, ştiutor în prevestirea
vremii, nenumăraţi alţi ţărani întîlniţi în cale, cărora le reproducea graiul sau despre care povestea cu
cel mai profund respect. Vorbea spumos, colorat, totdeauna liber, în faţa unor săli arhipline; adeseori
improviza ad-hoc, în funcţie de auditoriu, comentariul cu care îşi însoţea proiecţiile de diapozitive, îşi
făcuse un stil care răzbătea cu aceeaşi imprevizibilă originalitate şi în paginile scrise. Anul acesta, prin
mai, fusesem invitaţi, vreo cîţiva, la o întîlnire cu tineri din Capitală, cărora trebuia să le vorbim despre
felul cum trebuie să se poarte pe munte. Noi, ceilalţi, ne pregătisem nişte prelegeri bătute la maşină, în
care problemele de educaţie se pierdeau printre zeci de fraze preţioase. Emilian Cristea ne ascultase,
poate amuzat de stîngăcia noastră în a găsi calea către inimile oamenilor, apoi, cînd i-a venit rîndul, s-a
ridicat de la locul lui, a făcut un pas către sală şi a intrat direct în subiect: „Măi, copii, cînd mergeţi pe
munte trebuie să vă închipuiţi că vă duceţi la un spectacol extraordinar, unde veţi fi copleşiţi cu
emoţiile cele mai puternice. Natura este cea mai splendidă scenă, de unde ni se transmit sentimentele
cele mai înălţătoare. Cînd mă aflu în mijlocul naturii şi mîngîi cu privirea toate splendorile ei, mie îmi
dau lacrimile de bucurie".
Am profitat de împrejurare şi-l iscodesc, ca în fiecare prag de primăvară: ,,Nea Milică, încă nu
mi-ai spus ce scrii pentru Almanah ?" „Nene, dacă mă mai laşi puţin îţi aduc ceva frumos din Făgăraş.
Vreau să urc pe la Vidraru pînă pe Piscu Negru, să prind acolo un răsărit de soare".
La sorocul stabilit mi-a adus articolul. Era ceea ce-mi promisese: „Dimineaţa, cînd mija de
ziuă, părăseam cortul, sperînd să-l găsim zvîntat de rouă la înapoiere. Desculţi, cu bocancii în mînă,
urcăm prin iarba umedă spre Piscul Negru pentru a întîmpina de acolo răsăritul... Pe geana
nemărginitului din spatele uriaşilor de piatră, soarele aprindea zorile. Revedeam iarăşi piscurile mai
mari ori mai mici ale Făgăraşului, peste care iarna sau vara am trecut cu trudă..." Citind mai departe,
dădusem peste un cuvînt neîntîlnit niciunde : „înfurcitura", „înfurcitura văilor", adică locul de întîlnire
a acestora. L-am cuprins de după umeri şi i-am zis: „Văd că ţi-ai pus în gînd să contribui la îmbogăţirea
limbii române !" „Ce să-i faci, nene, printre atîţia scriitori, trebuie să mă străduiesc să fac şi eu ceva ca
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

lumea. Să ştii că, dacă tot urci pe munte, cuvintele care exprimă frumuseţea lui îţi vin mai uşor în vîrful
peniţei".
Cînd îmi spunea toate acestea, n-avea de unde să ştie că după numai cîteva luni, o raită de-o zi
pînă dincolo de barajul de la Vidraru, o zi rece şi ceţoasă de toamnă tîrzie avea să fie ultima lui întîlnire
cu marcajele albastre din sudul Făgăraşilor. Nici n-am ştiut că plecase într-acolo. Cînd am aflat, un fulg
de nea desprins din cununa de argint a muntelui mi s-a topit pe pleoapa din dreptul inimii.

NICOLAE DOCSĂNESCU - România Pitorească, nr. 12, 1982

NU MAI AM CUI...

— 21.71.72. Alo ! Bună seara doamnă ! La telefon Ică Giurgiu. Aş vrea să vorbesc, dacă se poate, cu
Nea Cristea...
— Bună Ică ! Aşteaptă puţin. Eeemil !...
— Salut nene ! Ce mai faci, băi?
— Uite Nea Cristea, ţi-am dat telefon să-ţi mai povestesc cîte ceva. Am fost...
Şi-i relatam cîte o explorare recentă care ne adusese ceva descoperiri deosebite sau care
stabilea o nouă peşteră, cea mai... Nea Cristea intervenea cu cîte o întrebare şi mă puncta des cu
explicaţii, îi simţeam în glas invidia competentă, dorinţa de amănunte, neliniştea noului. „Măi, sînteţi
nebuni !" Discutam perspectivele, analizam posibilităţile de conservare, deplîngeam lipsa de interes
pentru protecţia în general a naturii.
Convorbirea se prelungea de multe ori dincolo de jumătate de ceas. Ne cunoşteam din 1973,
schimbam numai idei, depăşisem de mult faza de a explica modalităţile de realizare.
Nea Cristea îmi spunea pe unde a mai fost, ce a văzut, cu cine s-a mai întîlnit. La rîndul meu
deveneam invidios, strivit fiind de timpul niciodată extensibil.
Terminam de cele mai multe ori într-o stare de agitaţie; ar fi fost atîtea de făcut...
— Bine, Nea Cristea, mai discutăm noi !
— Nene. Zeii să te aibă în pază !
Îmi lipseşte acum acea invidie competentă, interesul sincer, confirmarea că cineva mai crede
că se pot face multe, voioşia celui pentru care vîrsta nu devenise un impediment ci o sursă de
experienţă. Chiar dacă unii se vor supăra, nu văd un înlocuitor.

ICĂ GIURGIU - Clubul de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti

FIINDCĂ AU ÎNCETAT LACRIMILE PRIMULUI MOMENT....

...să ne gîndim la vorba din bătrîni care spune că îţi dai seama ce ai pierdut numai după ce pierzi...
...după ce peste o mie de drumeţi din toată ţara, la începutul lui septembrie, i-au strîns mîinile şi l-au
ascultat făcînd — ca nimeni altul — turul de orizont al versantului răsăritean al Bucegilor, de la
Căminul Alpin din Buşteni, în cadrul Ştafetei Munţilor...
...după ce sute de speologi, în octombrie, la Costineşti, l-au înconjurat cu dragostea lor, cu ocazia
acţiunii Speo-sport...
...după ce zecile de mii de turişti, alpinişti, salvamontişti şi în general toţi iubitorii muntelui i-au citit
proză din revista România Pitorească, în Biblioteca montaniardului...
...după ce obişnuiţii serilor de joi, de la cercul de iniţiere în alpinism Floarea de Colţ al Universităţii
Cultural Ştiinţifice din Bucureşti i-au ascultat vraja cuvîntului său binefăcător...
...după ce, aproape zilnic, activul Federaţiei Române de Turism Alpinism din CNEFS discuta cu el
absolut toate problemele care se puneau în legătură cu muntele...
...după ce redacţia Editurii Sport-Turism îl solicita ori de cîte ori vreun ghid, hartă sau monografie de
munte dădea loc la discuţii...
...după ce redacţia Publiturism îi cerea fotografii de munte sugestive, cum numai el ştia să facă, pentru
pliantele publicitare care constituiau tot atîtea invitaţii adresate turiştilor din ţară şi din străinătate...
...după ce Radioul, Televiziunea şi Cinematografia îl consultau atunci cînd părerea specialistului în ale
muntelui se impunea...
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice online de la A la Z.

...după ce...
...iată incredibila veste, căzută ca un trăsnet care loveşte în plin...
...într-o seară de noiembrie, mohorîtă, ceţoasă şi mîzgoasă, pe o şosea asfaltată, într-o comună din
Argeşul de sub munte, un prea stupid şi prea banal accident de bicicletă a curmat viaţa lui Emilian
Cristea, cel care de peste 40 de ani pusese semnul egal între numele lui şi creasta de munte, între fapta
lui şi verticalitatea peretelui de munte, între dragostea lui şi toţi cei care, măcar cu gîndul, au ridicat
fruntea spre înălţimile Carpaţilor...
...pentru cîte a oferit Emilian Cristea tuturor împătimiţilor de drumeţia montană...
...va trebui ca toţi aceşti împătimiţi să-i păstreze, toată viaţa, pioasă şi caldă recunoştinţă...
...şi să-i închine un gînd bun pe vîrf de munte, în peretele pitonat între stalactitele subteranului sau
asupra cărţii cînd viitorul traseu de vacanţă prinde contur...
...fiindcă au încetat lacrimile primului moment şi trebuie să rămînă neştearsă amintirea pentru viitor şi
pentru viitorul Carpaţilor noştri.

FLOREA NEAGOE ianuarie 1983

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/


Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Ică Giurgiu