Sistemul juridic comunitar.

Principiul aplicabilităţii directe şi primordialitatea

dreptului comunitar

Introducere

Caracterul supranaţional al Uniunii Europene presupune un transfer de competenţe din direcţia

statelor membre, astfel încât să dispună în anumite domenii de o putere de decizie care să se
exercite direct asupra acestora. Înţelegerea guvernării colective în Europa cere examinarea atentă a
modului în care instituţiile Uniunii Europene funcţionează şi interacţionează. Spre deosebire de
majoritatea tratatelor internaţionale, dreptul comunitar nu implică numai o raportare reciprocă a
statelor membre, ci conferă particularilor drepturi care pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale
împotriva organismelor publice sau a altor particulari. Este ceea ce se numeşte efectul direct al
dreptului comunitar.
Art.2 din TCEE prevede următoarele:“Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe
comune, a unei Uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor
comune vizate de art.3 şi 4, promovarea, în cadrul ansamblului Comunităţii, a unei dezvoltări
armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice, a unui nivel de angajare a forţei de
muncă şi de protecţie socială ridicat, a egalităţii între bărbaţi si femei, a creşterii durabile şi
neinflaţioniste, a unui înalt grad de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice, a
unui înalt nivel de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului, a ridicării nivelului şi calităţii
vieţii, a coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii între statele membre”.

Întregul sistem juridic comunitar are la bază două principii:unul este prioritatea dreptului comunitar
faţă de dreptul naţional al oricăruia dintre statele membre, iar al doilea este aplicarea directă a
dreptului comunitar pe teritoriul statelor membre. Curtea de Justiţie susţine că „acele caracteristici
esenţiale ale ordinii juridice comunitare()sunt, în special, prioritatea în raport cu sistemele de drept
ale statelor membre, precum şi efectul direct al unei serii de dispoziţii aplicabile resortisanţilor şi
chiar statelor membre.”

Dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre sunt două sisteme de drept autonome, care
se influenţează reciproc.

Analiza aplicabilităţii imediate implică studiul raportului dintre două sisteme de drept. Pentru o mai
bună înţelegere,vom începe prin prezentarea relaţiei existente între dreptul internaţional public şi
dreptul intern, conform celor 2 teorii fundamentale:dualismul şi monismul.

De asemenea, am considerat importantă prezentarea câtorva elemente referitoare la particularităţile

aplicării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre. Dreptul comunitar fiind un sistem
autonom, apare necesitatea integrării lui în dreptul statelor membre. Această integrare presupune ca
el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct.

Dreptul prioritar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a statelor membre, în raport
cu dreptul intern al acestora, statele membre recunoscând rangul prioritar în aplicare a dreptului
comunitar.

Am considerat importantă şi prezentarea unor caracteristici ale primordialităţii dreptului comunitar,

consecinţele acestuia şi sancţiunile care se aplică pentru nerespectarea acestuia. În plus am prezentat
rolul statelor membre în punerea în aplicare a dreptului comunitar şi felul în care România se
raportează la acest drept.

Importanţa autonomiei ordinii juridice comunitare constă în faptul că permite structurarea tuturor
raporturilor cu sistemele juridice naţionale. Contribuţia sa se dovedeşte determinantă pentru a
asigura aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea internă a statelor membre, şi pentru a-i stabili
locul şi autoritatea în cadrul dreptului naţional. Totuşi, această autonomie nu exclude colaborarea cu
sistemele juridice naţionale,o relaţie de cooperare ce ar consta în participarea autorităţilor statale la
punerea în aplicare a dreptului comunitar,este chiar necesară.

În finalul lucrării, am urmărit în ce măsură aduce Tratatului de la Lisabona implicaţii noi asupra
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar şi am întărit importanţa respectării primordialităţii
dreptului comunitar.

I. Relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor .Teorii formulate în

doctrina juridică.

I.1.Dreptul intern

Ordinea juridică internă este într-o legătură strânsă cu conceptul de suveranitate. Toate statele se
bucură de egalitate suverană, având drepturi, obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii
internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin politic, economic, respectiv social.

I.2.Dreptul internaţional

Existenţa dreptului internaţional este condiţionată de existenţa unei organizaţii suprastatale a

societăţii internaţionale. Absenţa legiuitorului în societatea internaţională poate fi evocată numai
dacă această instituţie e privită ca făcând parte din cadrul intern. Într-adevăr,nu există nici un organ
specializat în edictarea de norme internaţionale, însă, ca în orice ordine juridică, normele
internaţionale fac obiectul unui proces formal de elaborare în cadrul căruia intervin, în primul rând,
şefii de state, precum şi destinatarii acestor reguli. Deşi dreptul internaţional si dreptul intern sunt
sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se întrepătrund, în sensul ca, în baza tratatelor
internaţionale pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite măsuri pe plan intern pentru a
îndeplini obligaţiile internaţionale la care s-au angajat. Pe de altă parte, în legislaţia interna a
statelor există reglementări care depăşesc cadrul lor naţional, regizând comportamentul lor pe plan
extern.
Principiile dreptului internațional impun statelor respectarea tratatelor pe care le-au încheiat și
aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive și juridice. În privința raporturilor
dintre dreptul internațional și dreptul intern au fost avansate două teorii: teoria monistă și teoria
dualistă.

Monismul

Teoria monistă susţine că dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern şi se aplică
direct în ordinea juridică a statelor. Cuprinde două variante:

▪monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional :susţine independenţa şi

suveranitatea deplină a statelor.Această variantă încearcă să demonstreze că dreptul internaţional
reprezintă o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul
internaţional derivând deci, din dreptul intern al fiecărui stat.

▪monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern a apărut ca o reacţie faţă de
prima, afirmând că dreptul internaţional public ar determina limitele competenţelor dreptului intern
al statelor. Această variantă porneşte de la conceptiile dreptului natural, afirmând ca ar exista o
ordine juridica universală, superioară ordinilor juridice naţionale, care atribuie competenţe statelor.

Norma de drept intern se află în aceeaşi sferă cu cea internaţională .

Dualismul

Teoria dualistă, având ca adepţi pe D.Anzilotti şi H.Triepel, susţine că o există diferenţe

fundamentale între dreptul intern şi cel internaţional. Ordinea juridică internaţională şi cea naţională
sunt sisteme independente, care coexistă paralel,fără a exista un raport de subordonare între cele
două. Fiecare are o sferă de aplicare bine determinată:una a raporturilor interstatale,cealaltă a
raporturilor interpersonale. Norma internă se aplică exclusiv statului şi nu poate interveni în ordinea
juridică internaţională iar dreptul internaţional nu poate să reglementeze relaţiile dintre indivizi în
cadrul intern. De aceea pentru a avea efecte în dreptul intern o sursa de drept international

trebuie sa fie supusa unei proceduri particulare de introducere sau de

transformare.
 Comunicarea dintre cele două ordini juridice nu se poate face decât prin proceduri proprii fiecăreia
şi prin transformarea unei norme specifice unei ordini juridice într-o altă normă, caracteristică
celeilalte ordini.

II.Dreptul comunitar.Ordinea juridică a Uniunii Europene

Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul intern al statelor, care reprezintă creaţia unui singur stat
şi „nu face parte din dreptul internaţional public, deşi îşi are izvorul principal în tratatele
comunitare, care sunt acte de drept internaţional public.”1

Dreptul comunitar este format din normele juridice adoptate la nivel comunitar care reglementează
organizarea şi funcţionarea instituţiilor comunitare, precum şi unele activităţi economice, în
domenii în care statele membre ale Uniunii Europene şi-au limitat suveranitatea naţională.”

El este un “drept supranaţional şi distinct de dreptul intern al statelor membre.”2În acelaşi timp este
inclus în dreptul intern al statelor membre, în ordinea juridică naţională.Acest drept comunitar a
condus la apariţia ordinii juridice comunitare, în favoarea căreia statele membre ale uniunii
Europene şi-au limitat competenţele lor suverane în anumite domenii prevăzute de tratatele
comunitare.

Astfel, se poate afirma că dreptul comunitar este atât un drept propriu fiecărui stat membru, cât şi
comun tuturor statelor membre.Această afirmaţie explică aplicarea directă şi imediată a dreptului
comunitar în ordinea juridică a statelor membre.

Sistemul juridic comunitar reprezintă un ansamblu organizat și structurat de norme juridice având
propriile sale izvoare, dotat cu organe și proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum și să
constate, să sancționeze încălcările. Ordinea juridică comunitară prezintă următoarele
caracteristici:este o ordine juridică bazată pe un sistem normativ complex, ea constituie mijlocul
principal de realizare a integrării europene şi ea stabileşte repartizarea competenţelor între UE şi
statele membre.

1
Chivu,Mihaela,Organizaţii interstatale contemporane, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002,
pag.211

2
Dragoş,D.,Cosmin,Uniunea Europeană,instituţii şi mecanisme,Editura Accent,Cluj-
Napoca,2004,pag.114
Subiectele ordinii juridice comunitare sunt:statele membre ale Uniunii Europene, persoanele fizice
sau juridice aflate sub jurisdicţia acestor state şi organele comunitare.

În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul comunitar european şi dreptul intern al statelor
membre, trebuie subliniat că dreptul comunitar, prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a adoptat teoria
monistă a dreptului internaţional, impunând respectarea normelor sale în statele membre. Augustin
Fuerea prezintă pe larg motivația Curții de justiție: sistemul comunitar nu poate funcționa decât în
monism, singurul principiu, compatibil cu ideea unui sistem de integrare: ”prin instituirea unei
Comunități cu durată nedeterminată, investită cu atribuții proprii, cu personalitate, cu capacitate
juridică și, mai ales, cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenței sau dintr-un transfer de
atribuții dinspre statele membre spre Comunitate, primele și-au limitat, chiar dacă în domenii
restrânse, drepturile lor suverane, creând, astfel, un drept aplicabil resortisanților lor și lor însele”.
3
Se realizează, astfel, acel transfer de competenţă de la statul naţional la Uniunea
Europeană.Autorul mai adaugă că , dacă în ceea ce privește dreptul internațional, statele membre își
pot păstra concepția dualistă, în relațiile UE-state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul
comunitar este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre .

Norma comunitară este imediat aplicabilă, fără a mai fi admisă ori transformată în ordinea internă a
statelor părţi. Izvoarele dreptului comunitar sunt:tratatele internaţionale prin care au fost create cele
trei comunităţi, tratatele prin care au fost modificate şi completate tratatele constitutive, actele
adoptate de organele comunitare, precum şi alte izvoare ale dreptului internaţional public.

Dreptul comunitar este alcătuit din două părţi :dreptul comunitar principal şi dreptul comunitar
derivat.

Dreptul comunitar principal este alcătuit din ansamblul normelor cuprinse în cele 3 Tratate
constitutive ale UE şi în tratatele de modificare şi completare a acestora, şi anume :Tratatul de la
Bruxelles privind contopirea organelor comunitare,din 1967, Actul Unic European din anul 1986,
Tratatul de la Maastricht, din 1992, revizuit la Amsterdam ,în iunie 1997, şi apoi la Nisa în
2000.Tot de dreptul comunitar principal ţin şi normele cuprinse în tratatele de aderare la UE a noilor
membri.

3
Fuerea, Augustin, Drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2005;
 Tratatele comunitare stabilesc competenţele organelor comunitare, procedurile lor de lucru,
principiile care ghidează activitatea comunitară ;ele prevăd şi modul de asigurare a respectării
dreptului comunitar.În acest domeniu, rolul principal revine Curţii Europene de Justiţie.

Dreptul comunitar derivat este format din normele cuprinse în actele comunitare adoptate de
organele competente ale UE, în vederea realizării dispoziţiilor tratatelor comunitare.El este o parte
importantă a dreptului comunitar, însă este subordonat dreptului comunitar principal.

Organele comunitare competente adoptă următoarele tipuri de acte normative, care aparţin dreptului
comunitar derivat :regulamentul comunitar, directiva şi decizia.Ele mai pot adopta recomandări şi
avize. Primele trei tipuri de acte au forţă obligatorie pentru ţările membre, iar ultimele două nu sunt
obligatorii.

Tratatul de la Maastricht stipulează că Parlamentul European, împreună cu Consiliul şi Comisia

adoptă regulamente, directive şi decizii, şi formulează recomandări şi avize.

II.1 Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre

Relaţia dintre dreptul comunitar şi sistemele de drept naţionale ale statelor membre sunt stabilite de
două principii fundamentale:principiul integrării şi principiul primordialităţii. Acestea conduc la
rezolvarea celor mai importante probleme ce apar în aplicarea dreptului comunitar. Principiul
integrării semnifică faptul că”dreptul comunitar formează un sistem juridic autonom integrat în
sistemele de drept ale statelor membre.”4În hotărârea din 13 noiembrie 1964, Curtea de Justiţie a
stabilit că tratatul impune o ordine juridică nouă, în care statele nu-şi pot face însele dreptate.

II.2.Scurt istoric

În perioada ulterioară semnării tratatului de la Roma, în majoritatea statelor membre se considera că

relaţia dintre dreptul internaţional şi ordinea juridică internă este definită de regulile constituţionale
ale fiecărui stat.

Principiul integrării dreptului comunitar în sistemele de drept ale statelor membre a fost consacrat
încă din anii 60 prin două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor. Astfel că, elementele

4
Ovidiu ŢINCA, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag.299
 fundamentale au fost stabilite, pentru prima dată, în vechea sentinţă din cazul Van Gend(5 februarie
1963), în care CJCE a conferit articolului 12 din TCEE – care interzice introducerea de noi taxe
vamale şi impozite, având acelaşi efect, precum şi mărirea taxelor vamale şi a impozitelor existente
în raportul dintre statele membre – “efecte directe”, şi anume în sensul că acest articol “stabileşte
drepturi individuale, pe care instanţele statale trebuie să le respecte”. Curtea susţine că instituirea
pieţei comune constituie mai mult decât un acord care creează obligaţii între statele contractante.
Hotărârea Van Gend, adeseori citată în doctrină, consemnează că:

“Din toate acestea trebuie trasă concluzia după care Comunitatea reprezintă o nouă ordine de
drept internaţional, în favoarea căreia statele – chiar dacă în cadru restrâns – şi-au îngrădit drepturile
lor de suveranitate, şi anume o ordine de drept, ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci
şi indivizii. De aceea, dreptul comunitar – care este independent de legislaţia statelor membre –
urmează a le conferi indivizilor şi drepturi, aşa cum el le impune şi obligaţii. Astfel de drepturi iau
naştere nu numai dacă Tratatul le stabileşte în mod explicit, ci şi pe baza obligaţiilor neechivoce, pe
care Tratatul le impune indivizilor, precum şi statelor membre şi organelor Comunităţii”.

Comunitatea reprezintă „o nouă ordine juridică de drept internaţional în folosul căreia statele
membre şi-au limitat, în anumite domenii, drepturile lor suverane şi ai cărei subiecţi sunt nu numai
statele, ci şi cetăţenii acestora.”5

În cadrul celei de-a doua hotărâri, hotărârea Costa din 15 iulie 1964, Curtea de Justiţie nu a mai
folosit expresia”ordine juridică de drept internaţional”, ci pe cea de „ordine juridică proprie”.Făcând
referire la relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, hotărârea Costa
stabileşte că ordinea juridică comunitară este integrată în sistemele juridice ale statelor membre de
la intrarea în vigoare a tratatului şi se impune jurisdicţiilor acestora.

În avizul 1/91 din 14 decembrie 1991 cu privire la compatibilitatea Tratatului C.E.E, cu acordul
Spaţiului economic european, Curtea de Justiţie şi-a menţinut argumentele, precizând că tratatul
reprezintă Carta Constituţională a unei comunităţi de drept care a instaurat o nouă ordine juridică, în
favoarea căreia, statele membre şi-au limitat, în anumite domenii, drepturile lor suverane.

5
Ovidiu ŢINCA, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag.300
Principiul integrării este consacrat implicit şi de art.249 T.C.E, care stabileşte că regulamentul este
direct aplicabil în oricare stat membru şi de art.224 T.C.E. care prevede că hotărârile Curţii de
Justiţie au forţă executorie pe teritoriul statelor membre.

Toate aceste dispoziţii consacră teoria monistă în privinţa relaţiei dintre dreptul comunitar şi dreptul
naţional al statelor membre ale Comunităţii. Prin urmare, dreptul comunitar originar şi derivat se
bucură de aplicabilitate imediată în ordinea juridică internă a statelor membre, el făcând parte
integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru(hotărârea Curţii de
Justiţie din 9 martie 1978).Jurisdicţiile naţionale au avut poziţii oscilante, dar au aplicat principiul
integrării dreptului comunitar.

Spre exemplu, în ordonanţa din 29 mai 1974, Tribunalul constituţional german de la Karlsruhe, a
făcut o separaţie între ordinea juridică germană şi cea comunitară, considerând că aceasta din urmă
nu face parte din ordinea juridică naţională,constituindu-se într-o ordine juridică proprie rezultată
dintr-un izvor de drept autonom. În hotărârea din 22 octombrie 1986 a decis ca tratatele constitutive
şi dreptul comunitar derivat adoptat pe baza acestor tratate fac parte integrantă din ordinea juridică a
Germaniei. Astfel că, în baza Legii Fundamentale,Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are
calitatea de judecător legal.

De această poziţie s-au apropiat şi statele membre în care predomină concepţia dualistă, potrivit
căreia o normă de drept internaţional poate produce efecte în dreptul intern numai dacă este supusă
unei proceduri speciale de introducere sau de transformare.

În Anglia, prin European Communities Act din 17 octombrie 1972, actele de aderare la comunitate
au fost introduse în ordinea juridică internă, fără să fie nevoie de transformarea lor în norme interne.

Consecinţele aplicării principiului integrării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre
sunt două:

1.aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

2.Invocabilitatea normelor dreptului comunitare de către particularii din statele membre

III. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar. Noţiuni generale

 Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar semnifică faptul că dreptul comunitar se aplică în
ordinea juridică internă aşa cum a fost adoptat, fără să fie necesară transformarea lui în drept intern.
Normele de drept comunitar se integrează în dreptul intern al statelor membre.

Aplicabilitatea directa a dreptului comunitar, se referă la acele situaţii în care unele norme de drept
comunitar pot fi aplicate nemijlocit de către instanţele sau administraţia naţională fără a mai fi
necesară o transpunere a lor în dreptul intern. Cu alte cuvinte, aplicabilitatea directă se referă la
ansamblul dreptului comunitar, atât originar cât şi derivat. Referitor la aplicabilitatea directă a
dreptului originar este necesar de precizat că iniţial s-au ivit unele reticenţe în ţări cu tradiţie
dualistă, precum Italia, dar în final ele au fost depăşite. În ceea ce priveşte aplicabilitatea directă a
dreptului comunitar derivat, acesta se impune în ordinea aplicabilă în statele membre fără
transformare, receptare, ordin de executare de către autorităţile naţionale.

În ceea ce privesc tratatele constitutive, spre deosebire de normele comunitare de drept derivat, ele
urmează calea constituţională a fiecărui stat membru în privinţa introducerii în dreptul intern.

În European Communities Act adoptat de Irlanda se arată că, « începând cu 1 ianuarie 1973,
tratatele care instituie Comunităţile Europene şi actele adoptate de instituţiile acestor Comunităţi
vor lega statul şi vor face parte integrantă din dreptul intern al acestuia în condiţiile stabilite prin
aceste tratate. »

În Franţa, Consiliul Constituţional a statuat în două decizii din 30 decembrie 1977 că forţa
obligatorie a regulamentului comunitar nu depinde de o intervenţie a statelor membre, iar Consiliul
de Stat a precizat că regulamentul comunitar se integrează în dreptul statelor membre, din momentul
publicării sale.

III.1.Criterii de aplicabilitate directă

Unicul criteriu care permite confirmare sau înlăturarea aplicabilităţii directe a unei dispoziţii
comunitare rămâne criteriul material, care ţine de substanţă : « este necesar şi suficient ca
dispoziţiile invocate...să se preteze prin însuţi caracterul lor, la a produce efecte directe în relaţiile
dintre statele membre şi justiţiabilii acestora. »6

6
Mihăilă,Marian,Stan,Dan,Suciu,Carmen, Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex,Bucureşti,
2002,pag.108
În acest sens, pentru a fi aplicată direct, o reglementare trebuie să fie în primul rând clară şi
precisă.De asemenea, ea trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic.O dispoziţie
de drept comunitar este perfectă dacă pentru aplicarea sa nu este nevoie de o măsură
complementară.Este cazul dispoziţiilor care cuprind interdicţii sau în general, obligaţii de a nu face,
dispoziţii care prin natura lor nu cer nicio altă măsură de executare.

III.2.Aplicabilitatea directă a normelor comunitare

Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de diferite categorii de

norme comunitare.

1.Aplicabilitatea tratatelor comunitare

Tratatele institutive au fost incluse în ordinea juridică a fiecărui stat fondator, fie prin dispoziţiile
constituţionale, fie prin alte tipuri de dispoziţii legislative.Extinderea Comunităţilor prin cooptarea
unor state dualiste nu a avut drept consecinţă transformarea efectelor Tratatelor.Acestea au fost
adoptate obligând judecătorul naţional să ţină seama de dispoziţiile lor, ca norme ale dreptului
comunitar şi nu ca norme ale dreptului naţional

Jurisprudenţa permite să se grupeze dispoziţiile acestor tratate în trei categorii:

Dispoziţii cu aplicabilitate directă completă, adică acele dispoziţii care creează drepturi şi obligaţii
nu numai faţă de statele membre, ci în aceeaşi măsură şi pentru persoanele particulare, la nivelul
raporturilor juridice interpersonale.

Dispoziţiile cu aplicabilitate directă limitată sunt acele dispoziţii care creează drepturi şi obligaţii
ale persoanelor particulare numai faţă de statele membre şi sunt mai numeroase.Spre exemplu
dispoziţiile care cuprind interdicţii sau obligaţii de a face/ nu face.

Al treilea tip de dispoziţii nu sunt direct aplicabile.(ex.cele privind politica socială)

III.2.Dreptul derivat şi dreptul rezultat din relaţiile externe ale Comunităţilor

Aplicabilitatea imediată a regulamentelor nu creează probleme în statele moniste, forţa obligatorie a

dispoziţiilor pe care reglementărle le comportă nu se subordonează intervenţiei autorităţii statelor
membre.Astfel că admiterea regulamentelor în ordinea juridică internă este interzisă. În ceea ce
priveşte deciziile şi directivele adresate statelor membre, acestea impun măsuri naţionale de
aplicare, însă competenţa rezervată astfel autorităţilor naţionale este una de executare şi nu de
admitere.Aceste acte beneficiază de aplicabilitate imediată şi sunt integrate în ordinea juridică a
statelor membre, prin simplul efect al publicării lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
sau prin notificare.

Jurisprudenţa C.J.C.E. face distincţie între aplicabilitatea directă verticală şi cea

orizontală.Aplicabilitatea directă verticală desemnează posibilitatea invocării dispoziţiilor unei
directive în raport cu un stat sau cu o autoritate a acestuia.C.J.C.E. a precizat că o dispoziţie având
un efect direct vertical poate fi invocată de justiţiabil atât împotriva unei autorităţi statale, cât şi
împotriva organismelor şi entităţilor care sunt supuse autorităţii statului.

Aplicabilitatea directă orizontală permite unui justiţiabil privat să invoce o dispoziţie comunitară
împotriva unei alte persoane particulare.

Aplicabilitatea regulamentelor şi deciziilor adresate persoanelor particulare

Aplicabilitatea directă se manifestă pe deplin la nivelul acestor categorii de cate care, prin însăşi
natura lor, beneficiază de aplicabilitate directă(completă), într-o asemenea măsură încât s-ar părea
că termenul de direct aplicabil le poate fi rezervat lor.

Articolul 249 distinge între regulament,decizie,directivă.

Paragraful 2 al art.189 din T.C.E, precum şi art.161 din T.C.E.E.A. prevede că regulamentul este
direct aplicabil în toate statele membre şi stabileşte atât obiectivul de atins, cât şi instrumentele de
realizare a lui. Regulamentul are caracter general şi este "obligatoriu în toate elementele sale şi
direct aplicabil în toate statele membre"(art.189, din T.M.). Nu trebuie confirmat de către
parlamentele naţionale şi prevalează faţă de legea naţională. Aşadar, cele mai importante
caracteristici ale sale sunt:caracterului general, cel obligativităţii sale pentru toţi destinatarii, fie ei
state membre sau autorităţi comunitare. Asadar, regulamentul este un act comunitar complet din
punct de vedere juridic (este interzisa aplicarea sa incompleta sau selectiva), de aici decurgând
ultima caracteristică a acestuia, si anume: directa aplicabilitate. Aceasta presupune faptul că nu este
necesară adoptarea unor măsuri legislative naţionale de aplicare a lui.El nu trebuie să facă obiectul
nici unei măsuri de transpunere şi se impune ordinii juridice naţionale încă de la momentul intrării
sale în vigoare.Aplicabilitatea directă implică faptul că regulamentul creează imediat drepturi şi
obligaţii pe care particularii le pot valorifica atât în relaţie cu autorităţile naţionale, cât şi în raport
cu alţi particulari.

Caracterul de aplicabilitate directă a regulamentului nu a fost niciodată contestat, regulamentul fiind

singura normă comunitară pentru care acest caracter este în mod expres prevăzut de
tratat:”regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre, şi în consecinţă, ca urmare a însăşi
naturii sale, el produce efecte imediate şi este, ca atare, în măsură să confere persoanelor particulare
drepturi pe care jurisdicţiile au obligaţia să le protejeze.”

Acţiunea generală a regulamentului îi conferă acestuia o aplicabilitate directă completă,

indispensabilă pentru a-şi putea menţine funcţia de instrument legislativ al UE.

Cât priveşte deciziile, bazate pe articolul 189 al Tratatului CEE şi adresate persoanelor particulare,
prin definiţie ele creează în mod direct drepturi şi/sau obligaţii pentru destinatarii lor şi au
aplicabilitate directă în ordinea internă.Mai mult, ele creează drepturi nu numai pentru destinatarii
lor, ci şi pentru terţi.

3.Aplicabilitatea directivelor şi deciziilor adresate statelor

Decizia

Decizia este un act comunitar cu destinatari desemnaţi, având, ca şi regulamentul, aplicabilitate

directă în dreptul intern.

Articolul 249 din T.M. prevede : »Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru
destinatarii pe care îi desemnează. »Decizia este, aşadar,un act individual care produce efecte pentru
unul sau mai mulţi destinatari, ce pot fi :statele membre sau particularii.Ea se deosebeşte de
regulament prin absenţa aplicabilităţii generale. Decizia reglementeaza situatii speciale si nu este
obligatorie decat pentru anumite entitati la care face referire: anumite state membre sau societati
comerciale.

În toate cazurile în care o decizie sau o directivă este pusă în practică în mod corect, efectele sale
ajung la persoanele particulare prin intermediul măsurilor de aplicare luate de statul membru.O
persoană particulară poate avea interes să invoce direct în beneficiul său conţinutul unei directive
sau unei decizii doar atunci când statul membru nule-a executat în mod direct şi mai laes când
dispoziţiile au rămas neexecutate până la expirarea amânării fixate pentru punerea lor în practică.

Aplicabilitatea directă a directivelor şi deciziilor este una excepţională deoarece acestea sunt, în
principiu, lipsite de efect direct doar dacă, prin precizia termenelor, claritatea şi caracterul
necondiţionat al obligaţiei pe care o conţin nu lasă loc unei abordări deosebite.

În acelaşi timp, directivele sau deciziile au o aplicabilitate directă limitată.Aplicabilitatea directă a

deciziilor şi a directivelor se reduce la dreptul particularilor de a le invoca împotriva unui stat
membru care nu le-a transpus în propriul său sistem juridic în mod direct şi la timp.

Directiva sete destinată statelor membre pe care le obligă asupra rezultatului ce trebuie obţinut într-
un anumit interval de timp “lăsând instanţelor naţionale competenţele privind forma şi
mijloacele.”(art.189 din T.M).Aşadar, deşi stabileşte obiectivele de atins, directiva oferă
posibilitatea statelor membre de a-şi alege mijloacele de punere în aplicare a acestora.

Recomandarea şi avizul sunt acte unilaterale, cu un rol orientativ.Ele nu au forţă obligatorie şi, deci,
nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului.

4.Aplicabilitatea dreptului emanat din angajamentele externe ale Comunităţilor

Avându-şi originea în instrumente convenţionale multilaterale ale căroro caracteristici nu sunt

neapărat aceleaşi cu cele ale Tratatului de la Roma, normele emanate din angajamentele externe ale
UE nu beneficiază de prezumţia de aplicabilitate directă.Chiar dacă dispoziţiile unui acord sunt
redactate în termeni identici cu cei ai unui articol din Tratatul C.E., căruia i se recunosţte efectul
direct, aceasta nu înseamnă că din acest simplu motiv dispoziţia are, ea însăşi, acelaşi efect.

Acordurile internaţionale încheiate de Comunitate pot şi ele produce efecte directe şi pot conferi
justiţiabililor dreptul de a se prevala de acestea în justiţie.În hotărârea Demirel, Curtea a precizat că
« o dispoziţie a unui acord încheiat de Comunitate cu state terţe trebuie să se considere ca fiind
aplicabilă în mod direct, având în vedere condiţiile, obiectul şi natura acordului, dacă acordul
conţine o obligaţie clară şi precisă, care nu este subordonată, în privinţa executării sau efectelor
sale, intervenţiei nici unui act ulterior. »
.Izvoarele complementare sunt cele care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în
domeniile de competenţă naţionale. În măsura în care obiectul lor este plasat în câmpul şi în
prelungirea obiectivelor definite de tratate ele poartă denumirea de „drept complementar” şi pot fi
considerate norme de drept comunitar, în sens larg.

5.Concluzii asupra efectelor aplicabilităţii directe

Aplicabilitatea directă ilustrează, mai întâi, un efect pozitiv în favoarea justiţiabililor, cu

posibilitatea de a a apăra drepturile acestora în faţa judecătorilor din statele membre.În plan concret,
aplicabilitatea directă permite, deci,popoarelor să solicite judecătorilor naţionali asigurarea
respectării drepturilor conferite de către norma comunitară ce deţine această calitate.

Aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de statele membre care nu au luat
măsurile de executare necesare aplicării dreptului comunitar.

III.4.Aplicarea dreptului comunitar de către autorităţile naţionale ale statelor membre

Cum edictarea dreptului comunitar este concentreată la nivelul instituţiilor comunitare, acestea nu
dispun însă de de niciun monopol la nivelul punerii sale efective în aplicare, încredinţată cel mai
adesea autorităţilor statelor membre.O asemenea disociere între competenţa legislativă şi
competenţa de executare îţi are originea în sistemul comunitar cu caracter funcţional de repartizare
a competenţelor.Colaborarea statelor membre la aplicarea dreptului comunitar ia forme şi
dimensiuni variabile, ceea ce înseamnă că aplicarea efectivă a dreptului comunitar depinde într-o
mare măsură de acţiunea normativă, administrativă şi judiciară a statelor membre.intervenţia
statelor membre la aplicarea dreptului comunitar îţi are temeiul juridic fie în obligaţia generală de
colaborare stipulată în tratatele europene, fie în abilităţile speciale acordate de instituţii în actele de
drept derivat.Statele membre sunt investite de o manieră generală cu o responsabilitate subsidiară în
ceea ce priveşte punerea în aplicare a dreptului comunitar, responsabilitate ce poate fi sancţionată pe
calea recursului pentru neîndeplinirea obligaţiilor.

Punerea în aplicare a obligaţiilor ce decurg din dreptul comunitar de către statele membre are la
bază două principii fundamentale :obligaţia de cooperare loială şi autonomia instituţională şi
procedurală a statelor membre.
1.Principiul cooperării loiale ese prevăzut în articolul 10 din T.C.E. :« statele mebre iau toate
măsurile, generale sau speciale, adecvate asigurării executării obligaţiilor ce decurg din prezentul
Tratat sau rezultă din acte ale instituţiilor.Statele facilitează acestora din urmă îndeplinirea
misiunilor lor. »

2.În absenţa dispoziţiilor speciale din legislaţia comunitară, statele membre sunt cele care stabilesc
modalităţile de punere în parctică a cesteia.În acest context,statele aplică dreptul lor naţional.Potrivit
Curţii, această chestiune « aparţine exclusiv sistemului constituţional al fiecărui stat
membru. »7Această regulă se regăseşte ăn hotărârea din 21.09.1983 : »În măsura în care dreptul
comunitar, inclusiv principiile generale ale acestuia, nu cuprinde reguli comune în domeniu,
autorităţile naţionale procedează, cu privire la această executare a reglementărilor comunitare,
urmând regulile de formă şi de fond ale ale dreptului lor naţional. ».Totuşi,condiţia ce apare este
aceea ca « această regulă trebuie să fie în armonie cu necesitatea unei aplicări uniforme a dreptului
comunitar. ».Dacă statele membre au toată libertatea de a stabili organele însărcinate cu aplicarea
dreptului comunitar, această liberatate nu e absolută.Autonomia procedurală a statelor membre este
limitată din cauza cerinţei aplicării uniforme a dreptului comunitar.

IV. Efectul direct al dreptului comunitar

IV.1.Noţiunea de efect direct

Efectul direct reprezintă teoria construită de Curtea de Justiţie a Comunităţilor, în cadrul căreia
sunt stabilite condiţiile în care un particular poate invoca o dispoziţie a dreptului comunitar în
scopul apărării unui drept conferit de acesta şi, dacă e necesar, condiţiile în care judecătorul naţional
face abstracţie de o dispoziţie contrară din dreptul intern.Dreptul comunitar nu numai că se
transpune în mod automat ân ordinea internă a statelor membre, dar el are o aptitudine generală de a
completa ân mod direct patrimoniul juridic al particularilor cu drepturi subiective, atât în raporturile
lor cu alţi particulari, cît şi în relaţiile cu statul membru al cărui cetăţean este.

Cu alte cuvinte,efectul direct al dreptului comunitar primar reprezintă aptitudinea acestuia de a

putea institui drepturi şi obligaţii în sarcina statelor membre şi a particularilor. Concret, el reprezintă

7
Hotărârea din 15.12.1971,International Fruit Company,cauzele 51-64/71,Rec.1116
dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau
decizii comunitare. Judecătorul are obligaţia de se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislatia ţarii
căreia îi aparţine.

Efectul direct înseamnă că textele comunitare care sunt dotate cu un asemenea efect creează
imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia pot să se prevaleze direct în faţa jurisdicţiilor
naţionale.

Invocabilitatea dreptului comunitar în faţa instanţelor naţionale duce la două consecinţe :

1.efectul direct al normelor comunitare

2.interpretarea conformă

Trebuie făcută deosebirea între aplicabilitatea imediată care semnifică integrarea dreptului
comunitar în dreptul intern al statelor membre fără să fie nevoie de măsuri speciale din partea
acestora şi efectul direct, care este o consecinţă a posibilităţii invocabilităţii dreptului comunitar de
către particularii din state membre şi care constă în aceea că normele de drept comunitar crează
drepturi în favoarea particularilor,care se pot prevala de ele în faţa instanţelor naţionale.Distincţia
este importantă deoarece nu orice normă cu efect direct este în mod obligatoriu şi direct aplicabilă
dar orice normă direct aplicabilă are un efect direct.

IV.2.Condiţiile efectului direct

Pentru a i se recunoaşte efectul direct unei dispoziţii comunitare,ea trebuie să îndeplinească

următoarele criterii:trebuie să fie redactată în mod clar, precis, să fie completă din punct de vedere
juridic, să fie necondiţionate, adică să nu prevadă nicio rezervă prin care aplicarea lor ar fi
subordonată unei dispoziţii de drept intern.

De asemenea, ea trebuie să fie perfectă din punct de vedere tehnic şi să creeze drepturi şi obligaţii
particularilor fără a fi necesară adăugarea unor dispoziţii interne sau intervenţia actelor comunitare

Teoria dreptului direct constituie partea cea mai complexă a dreptului comunitar,deoarece aplicarea
ei depinde de izvorul aflat în cauză.Efectul direct nu poate varia în existenţa şi consecinţele sale de
la un stat la altul.
IV.3.Limitele efectului direct

Pentru Curtea de Justiţie, regula naţională contrară unei reguli comunitare ce are efect direct nu
poate fi aplicată de către judecătorul naţional.Revine însă ordinii juridice naţionale a fiecărui stat
membru să determine procedeul juridic, permiţând să se ajungă la acest rezultat.

În absenţa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice a fiecărui stat membru să
desemneze jurisdicţiile competente şi să relementeze modalităţile procedurale ale acţiunilor în
justiţie destinate să asigure apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au din efectul direct al
dreptului comunitar.

IV.4.Tratatul de la Lisabona-inovaţii

Tratatul de la Lisabona pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii moderne şi metode de lucru
optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, provocărilor contemporane. Intrarea sa în vigoare la
1 decembrie 2009 marchează un progres important în ceea ce priveşte clarificarea distribuţiei de
competenţe între Uniunea Europeană şi statele membre. El specifică faptul că statele membre sunt
cele care atribuie competenţe Uniunii în vederea atingerii obiectivelor stabilite de comun acord.

Tratatul de la Lisabona stabileşte cine va acţiona :Uniunea Europeana sau statele membre,
identificând trei mari categorii de competenţă pentru UE:competenţe exclusive,competenţe partajate
şi competenţe de susţinere, coordonare sau completare.

Competenţele exclusive sunt acelea în virtutea cărora numai Uniunea poate legifera, iar statele
membre nu o pot face decât dacă sunt mandatate expres în acest sens de către Uniune.Competenţele
exclusive ale UE se exercită în 5 domenii :uniunea vamală, regulile de concurenţă necesare pentru
funcţionarea pieţei interne a UE, politica monetară(doar faţă de ţările care au adoptat moneda
comună euro), conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit, politica
comercială comună.

Competenţele comune(mixte) presupun faptul că dreptul statelor membre de a legifera este

condiţionat de neexercitarea de către Uniune a propriei competenţe de legiferare sau de renunţarea
de către aceasta la legislaţia adoptată într-o anumită materie.Domeniile de competenţă mixtă sunt
cele mai numeroase.Ele vizează :piaţa internă, coeziunea economică, socală şi teritorială,
agricultura, transportul, energia, protecţia mediului, protecţia consumatorului, spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie,etc.
Domeniul competenţelor mixte este deschis, putând fi oricând adăugate noi competenţe la lista
respectivă.

Există, de asemenea, domenii în care competenţa Uniunii se rezumă la sprijinirea, coordonarea sau
suplimentarea acţiunii statelor membre, fără ca acţiunea Uniunii să poată conduce la armonizarea
reglementărilor naţionale :protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industrie, cultură, turism,
educaţie, formare profesională, tineret şi sport, protecţie civilă, cooperare administrativă. În aceste
domenii, Uniunea Europeana poate numai sa sprijine statele membre (acordand finantari, spre
exemplu).

Acestor tipuri de competenţe, li se adaugă, ca politici separate şi specifice, politica externă şi de

securitate comună(PESC) şi coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de
muncă.Uniunea Europeană va avea astfel un rol de coordonare a acţiunilor statelor membre în ceea
ce priveşte :politicile economice, politicile de ocupare a forţei de muncă, politicile sociale.

Pentru prima data Tratatul de la Lisabona include o clauză conform căreia este la latitudine oricărei
ţări să rămână sau nu membru al UE. Deşi există un precedent în care un teritoriu a încetat sa mai
faca parte din Comunitatea Europeana (Groenlanda in 1985), până acum nu exista nicio prevedere
legală conform căreia un stat poate părăsi Uniunea Europeana. Dupa 1 decembrie 2009, orice stat
care a semnat aderarea la Uniunea Europeană poate sa aleagă în orice moment daca rămâne sau nu
membru al acestei structuri.

În continuare vom prezenta principiul primordialităţii dreptului comunitar, caracteristicile şi efectele

acestuia.

V.Principiul primordialităţii dreptului comunitar

În contextul actual, „problema raportului dintre dreptul intern si comunitar prezinta alte

dimensiuni, deoarece dreptul comunitar este recunoscut ca având o forta juridica superioara

dreptului intern al statelor ca sistem juridic, potrivit unor autori, chiar asupra prevederilor

constitutionale”8

8
Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz, Paris,
2001, pag.192.
În cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atat de dreptul comunitar cât şi de cel
naţional, se pune problema care dintre acestea se va aplica.

Pentru asigurarea aplicări uniforme a dreptului comunitar pe intreg teritoriul Uniunii Europene, este
extrem de importantă aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar faţă de cel naţional.

Potrivit acestui principiu al primordialităţii, în cazul unui conflict între dreptul comunitar şi dreptul
naţional, dreptul comunitar are prioritate în aplicare.

Dreptul prioritar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a statelor membre, în
raport cu dreptul intern al acestora, statele membre recunoscând rangul prioritar în aplicare a
dreptului comunitar.

Acest principiu al primordialităţii sau al priorităţii a fost enunţat pentru prima dată în celebra
hotărâre Costa din 15 iulie 1964, deoarece exista un conflict între legea din 6 septembrie 1962 a
naţionalizării sistemului sistemului de electricitate şi dispoziţiile tratatului C.E.E., iar Curtea
Constituţională Italiană s-a pronunţat , în hotărârile din 24 februarie şi 7 martie 1964 în favoarea
normei cele mai recente.

Această decizie a Curţii a definit relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor
membre, subliniind faptul că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are
prioritate de aplicare chiar şi în faţa dreptului naţional ulterior.

Principiul specific dreptului intern şi dreptului internaţional public “ lex posteriori derogat
priori” nu-şi găseşte aplicarea în relaţiile dintre dreptul comunitar şi cel intern.

V.1 Aspecte ale priorităţii dreptului comunitar

Prioritatea dreptului comunitar implică două aspecte:

- Legile sau alte acte normative naţionale posterioare nu pot fi modifica sau abroga dispoziţii
normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;

- Pe de altă parte, normele comunitare posterioare pot modifica sau pot face inaplicabile
norme juridice naţionale. Astfel administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea
 necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului
comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora;

Fundamentele priorităţii dreptului comunitar pot fi considerate înseşi normele dreptului comunitar
, deoarece odată înfiinţate comunităţile , pe baza acordului de voinţă al statelor membre, au căpătat
o existenţa autonoma iar normele juridice referitoare la primordialitate se regăsesc în tratate.

Principiul primordialităţii dreptului comunitar nu este prevăzut în tratate în mod expres, el fiind
formulat de Curtea de Justiţie pe baza unor interpretări globale a sistemului comunitar,
considerându-l un “ principiu fundamental al ordinii juridice comunitare”( Hotărârea din 10
octombrie 1973, în cazul Variola)9.

Astfel,” legea care se îndepărtează de Tratat nu ar putea să ducă la anulaea lui, dată fiind natura sa
originală şi specială, prin prevederi legale interne oricât de eleborate, fără a-l lipsi de caracterul lui
de lege comunitară şi fără ca baza legală a Comunităţii să fie pusă la îndoială”10

Pentru a formula principiul primordialităţii dreptului comunitar, Curtea de Justiţie s-a bazat pe patru
argumente:

1. Aplicabilitatea directă şi imediată a normelor comunitare bazate pe principiul integrării

acestuia în dreptul intern, susţinând că această integrare în dreptul fiecărei ţări membre a
dispoziţiilor care provin din izvor comunitar, şi în mod general din termenii şi spiritul tratatului
, au ca şi corolar imposibilitatea pentru statele membre de a face să prevaleze, împotriva unei
ordini juridice acceptate de aceasta pe bază de reciprocitate, o măsură unilatarală ulterioară.

2. Caracterul unitar al ordinii juridice comunitare , ceea ce presupune aplicarea ei uniformă

fără să pună în pericol realizarea scopurilor tratatului.

9
Ovidiu Ţinca, “ Drept comunitar general”,ediţia a 2-a, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005, p.310
10
Gyula Fábián, “ Drept instituţional comunitar”, Ed.Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2004
 3. Natura specifică originală a normelor de drept rezultate din tratat şi transferul de drepturi şi
obligaţii corespunzând dispoziţiilor din tratat în folosul ordinei juridice comunitare, se bazează
pe limitarea drepturilor lor suverane ale statelor membre

4. Unele dispoziţii din tratat, în virtutea cărora statele nu pot acţiona în mod unilateral decât în
baza unei dispoziţii exprese.11

Din hotărârea Costa v.E.N.E.L rezultă câteva concluzii importante:

- Primordialitatea este o trăsătură esenţială a dreptului comunitar iar realizarea obiectivelor

comunitare impune aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre

- Dreptul comunitar este superior ca forţă juridică normelor de drept intern ale statelor
membre, fiind fondat pe dispoziţiile tratatelor constitutive;

- Dispoziţiile comunitare prevalează asupra oricărui text naţional fie că acesta este legislativ,
administrativ sau jurisdicţional; ordinea juridică comunitară este superioară în
integralitatea normelor sale ordinii de drept din statele componente ale Comunităţii.

- Primordialitatea dreptului comunitar se manifestă atât în relaţiile dintre state şi instituţiile

comunitare , cât mai ales în ordinea juridică internă a statelor membre;

Principiul primordialităţii trebuie respectat şi de legislatorul naţional,excluzând

posibilitatea pentru un membru de a folosi Constituţia pentru a nu aplica normele de drept
comunitar.

Deşi statele membre au obligaţia de a scoate din ordinea lor juridică internă prevederile
incompatibile cu dreptul comunitar, totuşi instituţiile comunitare nu au competenţa să
anuleze sau să declare inaplicabilă vreo normă de drept naţional neconformă cu dreptul
comunitar.

11
Ibidem 2
 “ Întâietatea dreptului comunitar se referă nu numai la dreptul comunitar originar , ci şi la
dreptul secundar. Dreptul comunitar are prioritate de aplicare atât faţă de legile ordinare , cât
şi faţă de legea supremă din stat”12

Totuşi, aplicarea principiului rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de cel naţional nu este
absolută, deoarece toate statele beneficiază de o rezervă de suveranitate în situaţiile în care din
cauza ămplinirii obligaţiilor comunitare sunt puse în pericol interesele vitale ale statelor membre.

Astfel, Art. 296 din Tratatul CEE afirmă următoarele:

“ Dispoziţiile prezentului tratat nu împiedică aplicarea următoarelor reguli:

a) Niciun stat membru nu este obligat să furnizeze informaţii a căror divulgare o consideră
contrară intereselor esenţiale ale securităţii sale

b) Orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecţia
esentială ale securităţii sale şi care nu sunt în legătură cu producşia sau comerţul cu
arme, cu muniţii sau cu material de război; aceste măsuri nu trebuie să afecteze condiţiile
de concurenţă în cadrul pieţei comune în ce priveşte produsele care nu sunt destinate
unor scopuri specific militare”

V.2. Consecinţele aplicării principiului primordialităţii

12
Ibidem 3
Aplicarea principiului primordialităţii dreptului comunitar are anumite consecinţe, acestea fiind
următoarele:

1. Regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând de la data
intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale
incompatibile.Normele de drept comunitar se aplică în toată periada cât sunt în vigoare,
inclusiv dacă ulterior sunt adoptate pe plan naţional dispoziţii contrare.

2. Neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale competente,

inclusiv celor ale administraţiei. Toate organele administraţiei, inclusiv autorităţile
descentralizate, sunt obligate să aplice dispoziţiile directivelor comunitare şi să înlăture, în
caz de nevoie, dispoziţiile incompatibile din dreptul naţional.

3. Statul membru este obligat să repare prejudiciile cauzate particularilor prin violarea
dreptului comunitar. Când repararea prejudiciului este cerută pentru nepunerea în aplicare a
unei directive, Curtea de Justiţie cere 3condiţii:

a) Rezultatul stabilit de directivă să comporte atribuirea de drepturi

b) Conţinutul acestor drepturi să poată fi stabilit din dispoziţiile directivei

c) Să existe o legatură cauzală între nerespectarea obligaţiei care revine statului şi

prejudiciul suferit de persoana lezată

4. Particularii se pot prevala de aplicarea principiului primordialităţii şi, în baza

acestuia,solicită despăgubiri numai dacă dispoziţiile comunitare au efect direct iar în măsura
în care efectul direct nu este deplin sau este supus unor condiţii, aplicarea principiului
primordialităţii este limitată.

5. Obligaţia de a suspenda aplicarea unei măsuri naţionale când există o îndoială serioasă
asupra compatibilităţii acesteia cu dreptul comunitar, până la soluţionarea problemei
incompatibilităţi. Dacă în dreptul naţional nu există o bază de drept pentru luarea măsurii de
către judecător, acesta o va motiva cu normele comunitare.

Curtea de Justiţie a stabilit ca o instanţă naţională poate suspenda o dispoziţie naţională

numai dacă sunt ăntrunite următoarele condiţii:
 - Să existe o îndoială serioasă asupra validităţii actului comunitar

- Să existe o urgenţă şi recurentul să fie ameninţat cu un prejudiciu grav şi ireparabil

- Judecătorul naţional să ia în considerare interesul comunităţii şi să ţină cont de hotărârile

luate de către Curte

6. Interpretarea dispoziţiilor naţionale trebuie făcută prin prisma dreptului comunitar

7. Autorităţile sunt obligate să-i returneze sumele particularului care a suferit daune financiare
datorită unui act naţional contrar dreptului comunitar.

8. Controlul făcut de Curtea de Justiţie în privinţa aplicării principiului primordialităţii

dreptului comunitar se bazează pe regula potrivit căreia recursul în justiţie pentru apărarea
drepturilor conferite justiţiabililor trebuie asigurat printr-un control jurisdicţional efectiv din
partea instanţelor naţionale.

9. Statele membre au obligaţia să controleze aplicarea normelor de drept comunitar şi să

sancţioneze neaplicarea lor. În plus, Comunitatea poate să impună statelor membre, prin
prevederile din dreptul comunitar derivat, ca acestea să stabilească sancţiuni pentru
nerespectarea dreptului comunitar.13

VI.Aplicarea principiului în statele membre ale UE

VI.1. Rolul statelor membre în punerea în aplicare a dreptului comunitar

13
Ovidiu Ţinca, “ Drept comunitar general”,ediţia a 2-a, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005
Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura respectarea
obligaţiilor care decurg din Tratat sau din actele instituţiilor comunităţii.

Rolul statelor membre în punerea în aplicare a dreptului comunitar este reflectat în trei principii:

1. Participarea autorităţilor naţionale la punerea în aplicare a dreptului comunitar se concretizează

în 3 domenii: legislativ, administrativ şi judecătoresc.

- Pe plan legislativ, rolul statelor membre depinde de natura textului comunitar ce trebuie să
fie aplicat, unele dispoziţii din tratate obligând statele membre să adopte norme legislative
proprii.

- Pe plan administrativ , statele membre iau măsuri de aplicare a normelor comunitare

îndeosebi în domeniile concurenţei, vama, comercial, a politicii agricole comune,
etc.Veniturile băneşti ale Comunităţilor sunt percepute de administraţiile financiare ale
statelor membre iar cheltuielile comunitare sunt realizate prin instituţiile administrative
naţionale.

- Pe plan jurisdicţional, instanţele naţionale sunt considerate ca fiind jurisdicţiile comunitare

de drept comun, spre deosebire de Tribunalul de primă instanţă şi de Curtea de Justiţie
care au doar competenţe atribuite.

2. Dipoziţiile Tratatului obligă statele membre să acţioneze, astefel se concretizează principiului

primordialităţii dreptului comunitar asupra dreptului comunitar asupra dreptului naţional.

3. Principiul autonomiei instituţionale şi procedurale garantează că măsurile pentru aplicarea

normelor comunitare sunt luate în cadrul sistemelor statale de către instituţiile naţionale şi
potrivit procedurilor existente în acele sisteme. Statele se conformează, pentru punerea în
aplicare a normelor comunitare, regulilor din dreptul intern, îndeosebi celor de drept
constituţional, pentru stabilirea organelor şi a procedurii care urmează să fie utilizată.

Aplicarea constantă a principiilor efectului direct şi priorităţii dreptului comunitar a ajutat la

eficienţă, a întărit durabil protecţia juridică a cetăţenilor comunitari. În plus, sentinţa citată
“Simmenthal” a subliniat rolul judecătorului din completul de judecată, din fiecare stat membru, la
exercitarea controlului normelor după criteriul priorităţii dreptului comunitar.14

Multe state membre au introdus în constituţiile lor prevederi explicite, care, fie declară prioritatea
dreptului internaţional sau declară întâietatea dreptului comunitar.

Astfel, în justiţia olandeză (art. 65 şi următoarele) este consfinţită prioritatea dreptului internaţional.

În Franţa , Curtea de Casaţie a dedus prioritatea dreptului comunitar iar Consiliul de Stat
recunoaşte din 1989 prioritatea dreptului comunitar chiar faţă de o lege emisă ulterior.

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care nu cunoaşte nici o constituţie formală, se
declară şi el – în Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene, din 1972 – pentru validitatea directă
şi pentru prioritatea dreptului comunitar, chiar şi faţă de dreptul britanic ulterior.

În hotărârea sa “Solange II” din 22 octombrie 1986, Curtea Constituţională Federal ă Germaniei
recunoaşte că CJCE garantează o protecţie a drepturilor fundamentale, care trebuie considerată
egală, în esenţă, cu aceea impusă de către Constituţia germană.15

VI.2. Sancţiuni

14
http://www.scribd.com/doc/10870457/Drept-Comunitar-Note-de-Curs-Referat
15
ibidem
Totuşi, nu toate statele respectă prioritatea dreptului comunitar. In cazul în care statele membre nu
respectă principiul primordialităţii dreptului comunitar se aplică anumite sancţiuni. Acestea pot fi :

a) Sancţiuni administrative comunitare – advertismentul, retragerea asitenţei finaciare

sau a ajutorului tehnic, punerea sub sechestru a întreprinderii , retragerea totală sau
parţială a materiilor brute sau speciale- care pot fi aplicate personelor fizice sau
întreprinderilor care încalcă obligaţiile stabilite în domeniul controlului de securitate.

b) Sancţiuni administrative naţionale, stabilite de statele membre, pe baza aplicării

principiului autonomiei procedurale sau pot fi doar aplicate de autorităţile naţionale,
când sunt prevăzute de normele comunitare.

c) Sancţiuni penale, aplicate de statele membre pentru violarea regelementărilor

comunitare

VI.3. România şi dreptul comunitar

România se conformează şi ea cu normele dreptului comunitar.

Astfel, Constituţia României,ca şi alte constituţii, acordă prioritate reglementărilor internaţionale,

asupra celor interne.

Din art. 20 al Constituţiei României rezultă ca aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti trebuie să fie în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este
parte. În plus, Constutuţia acordă prioritate reglementărilor internaţionale (cuprinse în tratatele
ratificate de România), în situaţia în care între acestea şi reglementările interne s-ar ivi nepotriviri
sau neconcordanţe16:

Art.20
“(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte.

16
www.codexnews.com/codex/contents.../art.+Buc.+C+si+R.doc
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”17

Totuşi, desi ţara noastră afirmă ca respectă întru totul reglementările tratatelor internaţionale, au
existat destule cazuri în care s-a aflat în situaţia de încălcare a dreptului comunitar, cum ar fi cazul
numărului de urgenţă 112 şi taxa de primă înmatriculare.

Dacă luam spre exemplu normele comunitare în domeniul telecomunicaţiilor, România a încălcat
dreptul comunitar în ceea ce priveşte serviciul 112 .

Deoarece în România, nu se furnizau pentru toate apelurile informații referitoare la localizarea

apelantului, care ajută serviciile de urgență să găsească victimele accidentelor, ţara noastră a fost pe
punctul de a fi trimisă în judecată în septembrie 2008, în faţa Curţii Europene de Justiţie.

“Normele europene în domeniul telecomunicațiilor prevăd obligația statelor membre de a se asigura

că numărul unic european pentru apeluri de urgență 112 poate fi apelat gratuit de pe întreg teritoriul
național de la orice tip de telefon. Ele trebuie, de asemenea, să se asigure că apelurile către numărul
112 sunt preluate și prelucrate eficient, precum și că operatorii furnizează serviciilor de urgență
informații referitoare la localizarea apelantului.”18

Astfel,pentru a fi în acord cu dreptul comunitar, prin LEGEA NR. 160 DIN 26 SEPTEMBRIE
2008, în Romania a fost reglementată unitar introducerea numărului european pentru apeluri de
urgentă, 112, a sistemului tehnic si organizational al receptionarii si transmiterii apelurilor de
urgenta referitoare la incendii, accidente, urgente medicale, dezastre si alte evenimente care implica
interventia rapida a serviciilor specializate.

Ca urmare a încălcării dreptului comunitar prin instituirea taxei speciale pentru autovehicule şi
autoturisme (taxa de primă înmatriculare, taxa auto), cu începere de la 1.01.2007, statul român este

17
Constituţia României 2003, http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?
den=act2_1&par1=2#t2c1s0a20
18
http://ec.europa.eu/romania/news/infringement_112_ro.htm
în prezent obligat la plata unor sume consistente în favoarea contribuabililor care au achitat această
taxă. Taxa de primă înmatriculare a fost abrogată cu începere de la 1.07.2008.

Statul român a fost obligat să restituie taxe în cuantum de 617.772,04 RON şi să achite cheltuieli de
judecată în cuantum de 132.013,6 RON.
Este evident faptul că, atât cheltuielile de judecată, cât şi dobânda aferentă sumelor restituite
reprezintă sume achitate de contribuabili şi au afectat bugetul public naţional.

Concluzii

Dreptul comunitar, în ansamblu, se integrează automat în ordinea juridică internă, această

caracteristică decurgând chiar din sistemul creat de Jean Monnet şi făcut public prin Declaraţia lui
Robert Schuman.

Spre deosebire de practicile din dreptul internaţional, dreptul comunitar este de aplicabilitate directă
în dreptul intern. De asemenea, ”dreptul comunitar nu numai că se integrează automat în ordinea
internă a statelor membre, dar el are şi capacitatea generală de a completa în mod direct patrimoniul
juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât în raporturile lor cu alte
persoane, cât şi în relaţiile lor cu statul căruia îi aparţin”

Concluziile care le putem trage din cazurile de încălcare ale dreptului comunitar întăresc
importanţa vitală pe care o are principiul primordialităţii.Niciunul dintre statele membre ale Uniunii
Europene nu poate încalca dreptul comunitar fară a primi sancţiuni.

Pentru asigurarea aplicări uniforme a dreptului comunitar pe intreg teritoriul Uniunii Europene, este
extrem de importantă aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar faţă de cel naţional.

Astfel, este necesară rezolvarea tuturor neconcordanţelor care există între dreptul naţional al statelor
membre şi dreptul comunitar pentru o ordine justă în cadrul Uniunii Europene.
Glosar

CE =Comunitatea Europeană

CJCE = Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

PESC = Politica Externă şi de Securitate Comună

TCE = Tratatul de instituire a Comunităţii Europene

TCEE = Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene

UE = Uniunea Europeană

JOCE= Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

CJUE=Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Bibliografie:

- Chivu,Mihaela,Organizaţii interstatale contemporane,Editura Argonaut,Cluj-Napoca,2002

- Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană.Instituţii.Mecanisme , ed.All Beck, Bucureşti,

2005

- Fuerea,Augustin,Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck,2003

- Fuerea, Augustin, Drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2005; ·

- Groza,Ana-Maria,Uniunea Europeană,Drept instituţional,Editura C.H.Beck,Bucureşti,2008

- Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ed.Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2004

- Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz,
Paris, 2001

- Mihăilă,Marian,Stan,Dan,Suciu,Carmen, Drept instituţional comunitar, Editura Lumina

Lex,Bucureşti, 2002
- Păun, Nicolae,Ciceo,Georgiana,Albu-Comănescu, Radu, Finalitatea Europei.Consideraţii
asupra proiectului instituţional şi politic al Uniunii Europene,Editura Fundaţiei pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 2005

- Ţinca,Ovidiu , Drept comunitar general ,ediţia a 2-a, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005

- Voicu, Marin , Drept comunitar. Teorie si jurisprudenta, Editura Ex Ponto, Constanta, 2002.