Sunteți pe pagina 1din 709

NNoorraa RRoobbeerrttss

IInnoocceennttaa ccaarrnnaallăă

Traducere de:

Anca Nistor

Carnal Innocence by Nora Roberts © Copyright for romanian language by MIRON

Toate drepturile rezervate Editurii MIRON. Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun fel de mijloc -electronic sau mecanic inclusiv prin fotocopiere, înregistrare magnetică sau prin alt sistem de stocare şi redare a informaţiei, fără permisiunea scrisă a Editorului.

Tehnoredactor: Claudia Feticu Corector: Calin Doina

ISBN: 973-95059-93

Prolog

Era o dimineaţă rece de februarie când Bobby Lee Fuller găsi primul cadavru. Aşa spunea, că îl găsise, însă adevărul era că se împiedicase de ceea ce mai rămăsese din Arnette Gantrey. Oricum, rezultatul era acelaşi şi Bobby Lee avea să trăiască multă vreme, de atunci încolo, cu faţa aceea albă invadându-i visele. Dacă nu s-ar fi certat iarăşi cu Marvella Truesdale, cu o seară în urmă, ar fi stat aplecat deasupra biroului, muncindu-şi creierii cu Macbeth de Shakespeare, în loc să pescuiască în Gooseneck Creek. Dar acea ultimă ceartă, avută în relaţia lui de optsprezece luni, cu Marvella, îi pusese capac, aşa că se hotărâse să-şi ia o zi liberă ca să se odihnească şi să reflecteze. Să-i demonstreze Marvellei, care avea o limbă teribil de ascuţită, că era bărbat, nu cârlig de rufe. În familia lui Bobby Lee întotdeauna cântase cocoşul – sau aşa se pretindea, iar el nu avea de gând să încalce tradiţia. La vârsta de nouăsprezece ani, Bobby Lee era foarte înalt. Avea un metru optzeci şi trei, arătând chiar slăbănog, anii de împlinire fizică fiind încă destul de departe. Palmele erau mari, de muncitor, ca ale tatălui său, iar braţele lungi şi slabe; moştenise de la mama sa părul negru şi bogat, şi genele dese. Îi

plăcea să-şi poarte părul uns şi pieptănat pe spate, în stilul idolului său, James Dean. Bobby Lee îl considera pe Dean un tip extraordinar, căruia nu i-ar fi plăcut să înveţe mai mult decât i-ar fi plăcut lui. Dacă ar fi fost după el, ar fi lucrat la Mobile Service Station and Eatery a lui Sonny Talbot, în loc să se chinuie să termine clasa a douăsprezecea. Dar mama lui avea alte concepţii şi nimănui din Innocence, Mississippi, nu-i plăcea să o supere pe Happy Fuller. Happy1, căreia numele i se potrivea destul de bine, din moment ce putea să zâmbească fermecător în timp ce te reteza de la genunchi, nu îşi iertase complet fiul cel mare pentru faptul că rămăsese repetent de două ori. Dacă nu ar fi fost atât de deprimat, Bobby Lee nu ar fi riscat să chiulească o zi, mai ales că nu stătea deloc bine cu notele. Dar Marvella constituia genul de fată care era în stare să împingă un bărbat la lucruri nesăbuite. Aşa că Bobby Lee aruncă undiţa în apele maronii ale râului Gooseneck Creek şi se ghemui în geaca lui de blugi, decolorată, apărându-se de frig. Tatăl lui spusese întotdeauna că, atunci când un bărbat era muncit de gânduri, cel mai bun lucru pe care trebuia -l facă era să se ducă la râu şi să vadă ce muşca. Nu avea importanţă dacă nu prindeai nimic, conta doar să fi acolo.

1 Fericită.

— Să le ia naiba de femei, bombăni Bobby Lee, rânjind într-un fel pe care îl exersase ore în şir în faţa oglinzii din baie. Să le ia naiba! Nu avea nevoie de problemele pe care Marvella i le dădea cu amândouă mâinile. Încă de când o făcuseră pe bancheta din spate a maşinii lui, ea tot încercase să-l determine să fie aşa cum voia ea. Ceea ce lui Bobby Lee nu-i plăcea deloc. Nu conta dacă îl făcea să ameţească de dragoste, atunci când nu se întâlneau. Nici chiar dacă avea acei ochi mari şi albaştri, care păreau să şoptească secrete numai pentru el, în momentul când treceau unul pe lângă altul pe culoarele aglomerate ale liceului Jefferson Davis. Şi nici chiar dacă, după ce o dezbrăca, ea îl regula de îl făcea să-şi piardă minţile. Poate că o iubea şi poate că ea era mai deşteaptă decât el, dar al naibii să fie dacă avea să o lase să facă ce voia din el. Bobby Lee stătea ghemuit între trestiile care creşteau de-a lungul braţului alimentat de puternicul Mississippi. Auzi şuieratul trenului care mergea spre Greenville şi şoapta vântului rece de iarnă printre trestiile unduitoare. Undiţa stătea neclintită. Singurul lucru care muşca în dimineaţa aceea era temperamentul lui. Poate avea să plece la Jackson, să-şi scuture de pe pantofi praful orăşelului Innocence şi să pornească spre oraş. Era un mecanic bun – al naibii de bun – şi se gândi că ar fi putut găsi de lucru, chiar dacă nu

avea o diplomă de liceu. La naiba! Nu trebuia să ştii ceva despre un tip pe nume Macbeth sau despre triunghiuri cu unghiuri obtuze, ori despre tot felul de astfel de lucruri, ca să repari un carburator. La Jackson ar fi putut să-şi găsească o slujbă într-un garaj şi cu timpul să ajungă mecanic-şef. La naiba, ar fi putut să ajungă cineva în scurt timp, iar în toată această perioadă, Marvella avea să rămână în Innocence, plângând până nu mai putea. Apoi, el urma să se întoarcă. Zâmbetul îi lumină chipul frumos şi îi încălzi ochii de culoarea ciocolatei într-un fel care i-ar fi provocat palpitaţii Marvellei. Da, avea să se întoarcă, având buzunarele doldora de bancnote de douăzeci de dolari. Avea să reintre în oraş cu Cadillac-ul său clasic din ’62 – una dintre numeroasele lui maşini îmbrăcat într-un costum italienesc, devenind un om mai bogat decât cei din familia Longstreet. Şi avea să o vadă pe Marvella, slabă şi palidă de dorul lui. Ea să stea în faţa magazinului Larsson’s Dry Goods, frângându-şi mâinile între sânii moi ca nişte perne, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji la vederea lui. Iar când avea să-i cadă la picioare, suspinând şi spunându-i cât de rău îi părea pentru faptul că fusese atât de groaznică şi îl îndepărtase de ea, atunci poate doar poate – avea să o ierte. Se lăsă furat de acea fantezie. Pe măsură ce soarele încălzea puţin aerul şi razele lui dansau uşor pe apa

tulbure a râului, el începu să se gândească la aspectele fizice ale împăcării lor. Avea să o ducă la Sweetwater, deoarece el ar fi cumpărat deja frumoasa şi vechea plantaţie a familiei Longstreet, care trecuse printr-o perioadă grea. Ea avea să rămână cu gura căscată şi să se înfioare când ar fi realizat ce noroc dăduse peste el. Fiind un gentleman şi un romantic, el avea să o urce în braţe pe scările lungi, în spirală. Din moment ce Bobby Lee nu fusese niciodată mai departe de parterul casei, îşi puse imaginaţia la treabă. Dormitorul, în care avea să o ducă pe tremurătoarea Marvella, semăna cu un apartament de hotel din Las Vegas, care reprezenta actuala noţiune de eleganţă a lui Bobby Lee. Draperii roşii, grele, un pat în formă de inimă, mare cât un lac, şi un covor atât de gros, încât trebuia să înoţi prin el. Se auzea muzică. Ceva clasic, îşi spuse el. Bruce Springsteen sau Phil Collins. Da, Marvellei îi plăcea la nebunie Phil Collins. Apoi, el să o întindă pe pat. Ochii aveau să-i fie umezi când el o săruta. Avea să-i spună iar şi iar ce proastă fusese, cât de mult îl iubea şi cum promitea să-şi petreacă tot restul vieţii, făcându-l fericit. Tratându-l ca pe un rege. După aceea, el avea să-i mângâie sânii incredibil de albi cu sfârcuri trandafirii, strângând doar puţin, aşa cum îi plăcea ei. Avea să-şi depărteze coapsele moi şi să-şi înfigă degetele în umerii lui, în timp ce

scotea acel sunet din gât. Şi apoi… Undiţa se mişcă. Bobby Lee se îndreptă, strâmbându-se puţin din cauză că blugii îi stăteau umflaţi în dreptul sexului. Distras de excitare, trase peştele afară din apă şi îl văzu zbătându-se în razele soarelui. Deoarece mâinile îi erau neîndemânatice şi umede de emoţie, aruncă peştele printre trestii. Faptul că îşi imagina cum i l-ar fi dus Marvellei, îl făcu să încurce guta în trestii. Se ridică înjurând, pentru că fusese neatent. Din moment ce o gută bună era la fel de valoroasă ca peştele pe care îl prindea, Bobby Lee începu să înainteze. Bibanul încă se mai zbătea. Îl şi auzea pleoscăind. Zâmbind, trase scurt de undiţă. Aceasta nu se mişcă şi el murmură din nou o înjurătură. Dădu cu piciorul într-o cutie de bere Miller, ruginită, şi mai făcu un pas în iarba înaltă şi rece. Alunecă pe ceva ud. Bobby Lee Fuller căzu în genunchi şi se trezi faţă în faţă cu Arnette Gantrey. Expresia ei de uimire o oglindea pe a lui: ochii mari, gura căscată, faţa albă ca varul. Bibanul îşi dădea sufletul sub sânii ei goi şi mutilaţi. Doar faptul că o văzu moartă, era de ajuns pentru el. Dar bălţile de sânge care îmbibau pământul, transformându-i părul oxigenat în ceva întunecat şi tare, închegându-se oribil din locurile de unde ţâşnise, din duzinile de găuri făcute în carnea ei, din tăietura care îi înconjura gâtul, îl făcură să scoată acele sunete groaznice şi. Animalice. Începu să se

târască în patru labe. Nu îşi dădea seama că el era cel care scotea sunetele, ci doar conştientiza faptul că stătea în genunchi în sângele ei. Bobby Lee se chinui să se ridice exact la timp pentru a vărsa peste adidaşii noi tot ce mâncase la micul dejun. Lăsând bibanul, undiţa şi o bună parte din tinereţea lui printre trestiile însângerate, o rupse la fugă spre Innocence.

Capitolul 1 Vara, acea ticăloasă verde şi rea, îşi încorda muşchii şi apăsa orăşelul Innocence, Mississippi. Lucru care nu era deloc greu. Încă înainte de războiul dintre state, Innocence nu era altceva decât o pată mică şi prăfuită pe hartă. Deşi solul era bun pentru agricultură, chiar dacă cineva putea să suporte căldura umedă, inundaţiile şi secetele capricioase, Innocence nu era destinat să prospere. Când s-a construit calea ferată, s-a întins suficient de mult atât spre nord, cât şi spre vest pentru a şicana orăşelul Innocence cu şuierăturile acelea prelungi şi răsunătoare, care însemnau viteză şi progres, fără să-i aducă însă niciuna, nici alta. Şoseaua interstatală, săpată la vreun secol după calea ferată, cotea legând Memphis de Jackson şi lăsând Innocence în praf. Nu avea nici câmpuri de luptă, nici minuni ale naturii, care să atragă turiştii cu aparate de

fotografiat şi cu bani. Niciun hotel care să-i răsfeţe pe aceştia, ci doar o pensiune mică şi menţinută curată prin mari eforturi, condusă de familia Koons. Sweetwater, singura plantaţie de dinainte de război, aparţinea familiei Longstreet de două sute de ani. Nu era deschisă pentru public, în caz că acesta ar fi fost interesat.

Despre Sweetwater se scrisese odată în Case din Sud, dar acest lucru se petrecuse prin anii ’80, pe când trăia Madeline Longstreet. Acum, când nu mai erau nici ea, nici beţivanul şi zgârcitul de bărbatu- său, nu mai exista decât casa care era în proprietatea celor trei copii ai lor, care şi locuiau acolo. Împreună, aceştia aproape că stăpâneau oraşul, numai că nu prea făceau nimic în această privinţă. S-ar fi putut spune – şi se spunea chiar – că cei trei urmaşi moşteniseră doar frumuseţea tipică a familiei lor şi niciun pic din ambiţia acesteia. Era greu să-i urască cineva, dacă oamenii din acel orăşel adormit ar fi adunat energia necesară pentru resentimente. Pe lângă părul negru, ochii aurii şi oasele bune, cei trei Longstreet mai aveau şi puterea de a te fermeca imediat. Nimeni nu îl condamna prea mult pe Dwayne pentru faptul că apucase pe drumul beţiei, ca şi tatăl lui. Iar dacă îşi lovea maşina din când în când sau zdrobea câteva mese la Taverna lui Megreedy, întotdeauna îşi răscumpăra greşelile când era treaz.

Deşi, odată cu trecerea anilor, era treaz din ce în ce mai rar. Toată lumea susţinea că ar fi putut fi altfel dacă n-ar fi abandonat şcoala la care fusese trimis. Sau dacă ar fi moştenit şi priceperea tatălui său de a lucra pământul, nu numai pasiunea acestuia pentru băutură. Alţii, mai puţini amabili, spuneau că doar banii îl puteau ţine într-o asemenea casă şi în maşinile lui de lux, dar nu îi puteau cumpăra curaj.

Când o lăsase însărcinată pe Sissy Koons, în ’84, Dwayne se însurase cu ea fără să crâcnească. Iar când, mai târziu, sticlele de whisky s-au înmulţit, Sissy i-a cerut divorţul, el acceptând la fel de amabil, deşi aveau doi copii. Fără resentimente, Sissy se dusese cu copiii la Nashville, unde trăia cu un comis- voiajor care voia să fie un al doilea Waylon Jennings Josie Longstreet, singura fiică şi cea mai mică dintre copii, fusese căsătorită de două ori până la vârsta de treizeci şi unu de ani ai săi. Ambele căsnicii fuseseră de scurtă durată, dar le oferiseră oamenilor din Innocence o sursă nesecată de bârfe. Ea regreta ambele experienţe în acelaşi fel în care o femeie regretă apariţia – primelor fire de păr albe. Existase ceva furie, ceva înverşunare, ceva teamă. Apoi, totul fusese îngropat. Ochii care nu se văd, se uită. Aşa cum îi plăcea lui Josie să-i spună lui Crystal, prietena ei bună şi proprietara lui Style Rite Beauty

Emporium, voia să repare cele două erori de judecată, încercându-i pe toţi bărbaţii din Innocence până la frontiera cu Tennessee. Josie ştia că erau câteva muieri cărora le plăcea să şuşotească pe la colţuri că ea nu era deloc atât de bună pe cât se credea. Dar erau bărbaţi care zâmbeau pe ascuns, ştiind că era mult mai bună decât atât. Lui Tucker Longstreet îi plăceau femeile, poate nu cu acelaşi abandon cu care surioarei lui îi plăceau bărbaţii, dar avusese destule la viaţa lui. Se ştia că mai şi bea, deşi nu cu aceeaşi sete de nestins a fratelui său mai mare. Pentru Tucker, viaţa era un drum lung şi leneş. Nu îl deranja să-l parcurgă, atâta timp cât o făcea în ritmul impus de el însuşi, li plăceau ocolişurile, cu condiţia ca în final să îl ducă la destinaţia propusă. Deocamdată, evitase un drum spre altar – experienţele fraţilor săi lăsându-l puţin dezgustat în această privinţă. Prefera să-şi parcurgă drumul nestânjenit. Era prietenos şi simpatizat de majoritatea oamenilor. Faptul că se născuse bogat, probabil că le stătea în gât unora, dar el nu prea se afişa. Şi era de o generozitate fără margini, care îl făcea să fie iubit. Se ştia că, dacă aveai nevoie de un împrumut, puteai să te duci la bătrânul Tuck, care îţi dădea bani, fără acea îngâmfare care te făcea de obicei să-ţi fie atât de greu să-i iei. Bineînţeles, întotdeauna aveau să existe

cei care bombăneau că îi era uşor să dea bani cu împrumut, din moment ce avea mai mult decât destui. Dar asta nu schimba cu nimic culoarea bancnotelor. Spre deosebire de tatăl său, Beau, Tucker nu majora dobânda zilnic şi nici nu ţinea un carneţel plin cu numele celor care îi erau datori, ci menţinea dobânda la un rezonabil zece la sută. Numele şi sumele se aflau în mintea lui deşteaptă şi adesea subestimată. Nu făcuse nimic ca să-şi câştige acea avere cu ajutorul căreia rezolva până şi cele mai simple lucruri. Sentimentele lui faţă de acea realitate variau de la o acceptare apatică până la o zdruncinătură a conştiinţei sociale, dar şi asta din când în când. Ori de câte ori conştiinţa smucea prea tare, el se întindea în hamacul de plasă de sub stejar, îşi trăgea pălăria pe ochi şi bea ceva rece, până când starea aceea neplăcută trecea. Exact asta făcea când Della Duncan, menajera familiei Longstreet, o femeie în jur de treizeci de ani, scoase capul pe o fereastră de la etajul doi. — Tucker Longstreet. Sperând că avea să fie bine, Tucker rămase cu ochii închişi şi lăsă hamacul să se legene. Balansa o sticlă de bere Dixie pe abdomenul plat şi dezvelit, în timp ce, într-o mână, ţinea lejer paharul. — Tucker Longstreet! Strigă Delia, făcând păsărelele să-şi ia zborul de pe crengile copacului.

Lui Tucker îi păru rău, căci îi făcuse plăcere să

audă cântecele lor şi zumzetul albinelor care curtau gardeniile.

— Cu tine vorbesc, băiete.

Oftând, Tucker deschise ochii. Prin ţesătura largă a pălăriei sale, razele soarelui treceau fierbinţi. Era adevărat că el îi plătea salariul, dar ce autoritate să mai ai asupra ei, când îţi schimbase scutecele şi te

bătuse la fund? Fără chef, Tucker îşi dădu pălăria pe spate şi privi, făcând ochii mici, în direcţia ei. Ea era aplecată peste pervazul ferestrei, părul de un roşu-aprins ieşindu-i de sub batic. Pe faţa mare, puternic fardată, avea o expresie severă şi dezaprobatoare, pe care Tucker învăţase să o respecte. Trei şiraguri de mărgele viu colorate se izbeau de pervaz. El îi aruncă un zâmbet vinovat, ca un puşti prins cu mâna în borcanul cu dulceaţă.

Da?

— Ai zis că te duci în oraş să-mi cumperi un sac de orez şi o ladă de Coca-Cola.

— Păi… spuse Tucker, plimbând sticla încă rece

peste abdomen, înainte de a lua o înghiţitură

zdravănă. Cred că aşa am zis, Delia. Da’ m-am gândit sa mai aştept până s-o mai răcori.

— Ridică-ţi fundu’ ăla leneş şi du-te imediat. Altfel n-o să fie nimic de mâncare pe masă, diseară.

— E prea zăpuşeală ca să mai mănânci, mormăi el încet, dar Delia avea auzul foarte fin.

Ce-ai zis, băiete?

— Am zis că mă duc, spuse el şi, cu o graţie de

dansator, se dădu jos din hamac, golind sticla de bere din mers. Când aruncă o privire în sus şi îi zâmbi, pălăria îi alunecă ştrengăreşte pe părul ondulat, iar în ochii aurii apăru un licăr diabolic, ceea ce o făcu pe Delia să se îmbuneze. Trebui să se forţeze să-şi păstreze

expresia severă.

— O să prinzi rădăcini în hamacul ăla într-o bună

zi, ai să vezi. Ai zice că te doare ceva, după felul cum

preferi să stai întins.

Un bărbat poate să facă mai multe când stă

întins. Ea se trădă izbucnind într-un hohot de râs zgomotos.

— Numa’ ai grijă să n-ajungi la altar cu una ca

stricata aia de Sissy, care l-a păcălit pe Dwayne al meu. El zâmbi iarăşi.

— Am înţeles.

— Şi adu-mi şi nişte apă de toaletă din cea pe care o folosesc eu. Are la Larsson’s.

— Aruncă-mi portofelul şi cheile, te rog.

Capul ei dispăru, dar apoi reapăru cu o secundă înainte ca ea să-i arunce obiectele cerute. Tucker le prinse din zbor cu o mişcare agilă a încheieturii mâinii, ceea ce îi aminti Dellei că băiatul nu era atât de leneş cum se prefăcea.

— Să-ţi pui cămaşa şi s-o vârî în pantaloni! Îi strigă ea, ca şi cum el ar fi avut zece ani. Tucker luă cămaşa din hamac, punându-şi-o în timp ce îndrepta spre partea din faţă a casei, unde o duzină de coloane dorice se înălţau de pe veranda acoperită până la lucrătura din fier forjat a terasei de la etajul al doilea. Cămaşa era aranjată până ajunse la maşină. Urcă la volanul Porscheului, pe care îl cumpărase dintr-un capriciu, cu şase luni în urmă, dar de care nu se săturase încă, şi puse în balanţă confortul instalaţiei de aer condiţionat şi plăcerea de a simţi vântul biciuindu-i faţa; se decise să lase capota jos. Unul dintre puţinele lucruri pe care Tucker le făcea în viteză era şofatul maşinii. Pietrişul scrâşni sub roţi când el porni pe drumul lung şi şerpuit. Coti pe lângă rondul unde mama lui plantase bujori, hibiscuşi şi begonii. Drumul era străjuit de magnolii al căror parfum era ameţitor şi plăcut. Trecu pe lângă piatra de granit aflată pe locul unde fratele stră-străbunicului său, Tyrone, fusese aruncat de pe un cal nărăvaş şi îşi rupsese gâtul. Avusese doar şaisprezece ani când murise. În memoria trecerii lui prin viaţă, părinţii lui, zdrobiţi de durere, comandaseră să fie ridicată o piatră funerară. De asemenea, piatra mai avea şi menirea de a le reaminti că, dacă Tyrone nu ar fi încălecat acea iapă nărăvaşă, care îl omorâse, atunci fratele lui mai mic, adică stră-străbunicul lui

Tucker, nu ar fi moştenit Sweetwater şi nu ar fi lăsat-o urmaşilor săi. Tucker ar fi putut locui într-un apartament în Jackson. Nu ştia niciodată prea bine dacă să regrete sau să fie recunoscător de fiecare dată când trecea pe lângă acea piatră. Când ieşi pe porţile mari şi înalte, simţi mirosul de asfalt încins şi cel al apei nemişcate a bălţii de dincolo dă copaci. Întinse mâna după ochelarii de soare, pe care şi-i puse, apoi luă la întâmplare o casetă şi o introduse în casetofon. Lui Tucker îi plăcea foarte mult muzica anilor ’50, aşa că nu avea nimic în maşină înregistrat după 1962. Imediat se auzi vocea lui Jerry Lee Lewis. Când atinse viteza de optzeci de mile pe oră, Tucker se alătură şi el cu excelenta lui voce de tenor, bătând cu degetele în volan. Urcând ca vântul un povârniş, trebui să tragă de volan mult spre stânga pentru a nu lovi din spate un BMW. Claxonă, dar nu ca avertisment, ci în semn de salut când ocoli maşina aceea elegantă. Nu micşoră viteza, dar, uitându-se în oglinda retrovizoare, văzu că BMW-ul era oprit la intrarea pe drumul care ducea spre casa lui Edith Menair. Când Jerry Lee începu să cânte Breathless, Tucker se gândi fugitiv la maşină şi la şofer. Doamna Edith murise cu vreo două luni în urmă, cam în perioada

când un al doilea cadavru mutilat fusese descoperit plutind în apă la Spook Hollow. Acest lucru se întâmplase prin aprilie şi se formase un grup de oameni care o căuta pe Francie Alice Logan, care dispăruse de două zile. Tucker strânse din dinţi când îşi aminti cum fusese, când mergea prin baltă, ţinând o Ruger Red Labei şi sperând să nu se împuşte în picior sau să nu găsească nimic. Dar o găsiseră, iar el avusese ghinionul de a fi cu Burke Truesdale când se întâmplase acest lucru.

Nu era uşor să se gândească la ce îi făcuseră apa şi

peştii. Francie, drăguţa roşcată cu care el flirtase, cu care se întâlnise o dată sau de două ori şi se tot întrebase dacă să se culce sau nu cu ea.

I se strânse stomacul şi dădu volumul

casetofonului mai tare. Nu se gândea la Francie. Nu putea. Se gândise la domnişoara Edith şi asta era

mai bine. Trăise până aproape de nouăzeci de ani şi murise liniştită în somn. Tucker îşi aminti că lăsase casa, o construcţie frumoasă cu două nivele, de pe vremea reconstrucţiei, unei rude din nord. Din moment ce nu ştia pe nimeni din jurul lui în Innocence, care să aibă un BMW, trase concluzia că yancheul trebuia să se fi decis să vină să-şi vadă moştenirea. Alungă din minte gândurile la invazia nordului, scoase o ţigară şi, după ce rupse o bucată cât o unghie, o aprinse…

La jumătate de milă în urmă, Caroline Waverly îşi încleştă mâinile pe volan şi aşteptă să i se potolească bătăile inimii. Idiotul! Ticălos nebun! Dobitoc nesăbuit! Se forţă să ia piciorul de pe frână şi să continue să înainteze pe drumul îngust şi năpădit de buruieni. Câţiva centimetri, îşi spuse ea. Câţiva centimetri lipsisea ca el să o lovească. Apoi mai avusese şi tupeul să claxoneze. Cât ar fi vrut ca el să oprească. Ah, cât de mult ar fi dorit acest lucru, pentru ca ea -i poată spune idiotului câteva vorbe. Precis s-ar fi simţit mai bine, după ce şi-ar fi vărsat năduful. Se pricepea al naibii de bine să-şi verse nervii, de când doctorul Palamo îi spusese că ulcerul şi durerile de cap erau rezultatul direct al reprimării sentimentelor. Şi al excesului în muncă, bineînţeles. Ei bine, acum făcea ceva în privinţa ambelor. Caroline îşi desprinse mâinile de pe volan şi şi le şterse de pantaloni. Avea să petreacă o vacanţă plăcută şi liniştită acolo în Nicăieri, Mississippi. După câteva luni – dacă nu murea din cauza căldurii înăbuşitoare – avea să fie gata să se pregătească pentru turneul de primăvară. Cât despre reprimarea sentimentelor, terminase cu acest lucru definitiv. Ultima ei discuţie urâtă cu Luis fusese atât de eliberatoare, atât de neinhibată, încât aproape că ar fi vrut să se ducă înapoi la

Baltimore şi să o facă iarăşi. Aproape. Trecutul, plus Luis, cu limba lui ascuţită, cu talentul lui extraordinar şi cu ochii lui rătăcitori, rămăseseră în urma ei. Viitorul, cel puţin până îşi refăcea nervii şi sănătatea, nu era deosebit de interesant. Pentru prima oară în viaţa ei, Caroline Waverly, copil minune, muziciană consacrată şi o proastă din punct de vedere emoţional, avea să trăiască numai şi numai pentru prezent. Şi acolo, în sfârşit, avea să-şi creeze un cămin. În felul ei. Nu avea să mai dea înapoi din faţa problemelor. Nu avea să mai fie o laşă, declarându- se de acord cu cerinţele şi aşteptările mamei sale. Nu avea să se mai chinuie să fie reflectarea dorinţelor tuturor celorlalţi. Până la sfârşitul verii, avea de gând să ştie cu exactitate cine era Caroline Waverly. Simţindu-se mai bine, porni maşina şi continuă să străbată aleea. Îşi aminti vag cum mai trecuse pe acolo odată, demult, când venise să-şi viziteze bunicii. Fusese o vizită scurtă, bineînţeles – mama Carolinei făcuse tot posibilul să-şi reteze propriile legături cu provincia dar Caroline şi-l amintea pe bunicul ei, un bărbat solid şi rumen la faţă, care o dusese la pescuit într-o dimineaţă. Îşi aminti şovăiala ei copilărească de a pune momeala în cârlig, până nd bunicul ei îi spusese că râma aceea bătrână abia aştepta să prindă un peşte mare şi gras.

Emoţia ei teribilă din clipa în care i se mişcase undiţa şi sentimentul de veneraţie şi împlinire, care o stăpânise când se întorseseră acasă cu trei peşti mari. Bunica ei, o femeie foarte slabă, cu un păr de culoarea oţelului, îi prăjise într-o tigaie neagră şi grea. Deşi mama Carolinei nici nu vrusese să guste, ea mâncase cu poftă. Pe atunci avea şase ani, era fragilă, cu degete lungi şi subţiri, şi ochii verzi şi mari. Când văzu casa, zâmbi. Nu se schimbase prea mult. Vopseaua începuse să se cojească de pe obloane şi iarba era înaltă până la gleznă, dar casa era tot bine îngrijită, cu o verandă acoperită şi cu un horn din piatră foarte puţin înclinat spre stânga. Simţi cum i se umplură ochii de lacrimi şi clipi de câteva ori, ca să le împiedice să izvorască. Nu trebuia să fie tristă. Bunicii ei beneficiaseră de vieţi lungi, pline de mulţumire. Era o prostie să se simtă vinovată. Când bunicul ei murise, cu doi ani în urmă, Caroline se afla într-un turneu concertistic la Madrid şi era copleşită de obligaţii. Pur şi simplu, îi fusese imposibil să se ducă la înmormântare. Şi încercase, încercase foarte mult, să-şi convingă bunica să se mute în oraş, unde ea s-ar fi putut duce mai uşor în vizită între turnee. Dar Edith nici nu vrusese să audă; râsese la gândul de a părăsi casa în care intrase ca tânără mireasă, cu şaptezeci şi ceva de ani în urmă, casa în

care fuseseră născuţi şi crescuţi copiii ei, casa în care trăise toată viaţa. Iar când murise ea, Caroline era într-un spital din Toronto, unde se refăcea în urma epuizării. Nu aflase despre moartea bunicii ei decât la o săptămână după înmormântare. Deci, era o prostie să se simtă vinovată. Dar, stând aşa în maşină, mângâiată de aerul condiţionat, fu copleşită de emoţie. A — Îmi pare rău, le spuse ea fantomelor. Îmi pare atât de rău că n-am fost aici. Că n-am fost niciodată aici. Oftând, îşi trecu degetele prin părul blond de culoarea mierii. Nu îi folosea la nimic dacă stătea în maşină şi medita. Trebuia să-şi ducă lucrurile în casă, să se instaleze. Era locuinţa ei acum şi avea de gând să o păstreze. Când deschise portiera, simţi că se sufocă din cauza valului de căldură care o izbi în faţă. Luă cutia cu vioara de pe bancheta din spate şi era deja extenuată, după ce duse instrumentul şi o cutie grea cu partituri pe verandă. Mai făcu trei drumuri până la maşină, pentru a lua valizele, două pungi mari cu alimente, pe care le cumpărase dintr-o piaţă mică aflată la vreo treizeci de mile spre nord, şi în cele din urmă casetofonul. După ce strânse toate lucrurile pe verandă, scoase cheile. Fiecare avea câte o hârtiuţă agăţată; uşa din faţă, uşa din spate, cămara pentru rădăcinoase, seif,

camioneta Ford. Scoaseră un clinchet muzical când Caroline o alese pe cea de la uşa din faţă. Aceasta scârţâi, ca orice uşă veche, şi se deschise dezvăluind interiorul unei case nelocuite. Luă întâi vioara, căci era, cu siguranţă, mult mai importantă decât orice altceva. Puţin pierdută şi, pentru prima oară, singură, păşi înăuntru. Holul ducea direct în spate, unde ea ştia că se află bucătăria. În stânga era o scară a cărei balustradă din lemn de stejar era închisă la culoare şi acoperită de o peliculă subţire de praf. Chiar sub scară era o masă pe care se aflau un telefon, negru şi greu, cu disc şi o vază goală. Caroline lăsă jos cutia şi se puse pe treabă. Duse alimentele la bucătărie şi le vârî în frigider, bucurându-se foarte mult că acesta sclipea de curăţenie. I se spusese că nişte femei din vecinătate veniseră şi făcuseră curăţenie după înmormântare şi Caroline îşi dădu seama că era adevărat. În afară de praful acumulat în decursul a două luni şi de pânzele de păianjen apărute în colţuri, se simţea mirosul vag de Lysol. Se întoarse încet în holul de la intrare, tocurile răsunând pe parchet. Vârî capul în camera de zi, cu pernele ei şi cu consola televizorului care părea extrem de veche, apoi, în living-room, unde trandafiri de dulceaţă decoloraţi se căţărau pe pereţi

şi mobila era acoperită de pânze albe. După aceea, în studioul bunicului ei, unde se aflau dulapul cu puşti de vânătoare şi pistoale, şi fotoliul încăpător cu braţele zdrenţuite. Luând valizele, urcă la etaj pentru a-şi alege camera. Se decise asupra dormitorului bunicilor ei. Patul mare părea să ofere confort. Scrinul din lemn de cedru, de la picioarele acestuia, ar fi putut ascunde secrete. Violetele şi trandafiraşii de pe pereţi trebuiau să aibă un efect liniştitor. Caroline puse valizele deoparte şi se duse la uşa îngustă din sticlă, care dădea pe veranda de la etaj. De acolo putea să vadă trandafirii şi plantele perene ale bunicii ei, care luptau contra bălăriilor. Auzea apa lovindu-se de o stâncă sau de vreun buştean căzut în spatele stejarilor şi a muşchiului spaniol. În depărtare, văzu fâşia maro de apă care era puternicul Mississippi. Se auzeau păsări ciripind, o simfonie de sunete în acel aer încins – gaiţe şi vrăbiuţe, ciori şi ciocârlii. Şi poate ţipătul gâlgâit al curcanului sălbatic. Visă acolo, câteva clipe, o femeie cu o conformaţie delicată, puţin cam prea slabă, cu mâini superbe şi ochi adumbriţi. Timp de un moment, priveliştea, miresmele şi sunetele dispărură. Ea se afla în camera de zi a mamei, unde se auzea doar ticăitul ceasului şi se simţea parfumul Chanel. Foarte curând aveau să

plece la primul ei recital. — Ne aşteptăm să dai tot ce e mai bun în tine, Caroline. Vocea mamei era caldă şi şoptită, şi nu lăsa loc pentru comentarii. — Ne aşteptăm să fi cea mai bună. Nu merită să ţinteşti spre nimic altceva. Înţelegi? Caroline îşi ţinea degetele de la picioare îndoite în pantofiorii de lac Mary Jane din cauza nervozităţii. Nu avea decât cinci arii. Da. În salon apoi, braţele durând-o după două ore de repetiţii. Afară, soarele era strălucitor şi auriu. Şi, văzând o pasăre stând în echilibru pe o creangă, începu să chicotească, oprindu-se din cântat. — Caroline! Strigă mama ei de pe scară. Nu ţi-a mai rămas decât o oră de exersat. Cum vrei să fi pregătită pentru acest turneu, dacă nu ai niciun pic de disciplină? Ia-o de la capăt. — Îmi pare rău, spuse Caroline şi, oftând, ridică vioara care, pentru umerii ei de doisprezece ani, începuse să pară de plumb. În culise, chinuindu-se să-şi potolească nervii în seara premierei. Şi era obosită, era atât de obosită după repetiţii nesfârşite, pregătiri, drumuri. Oare de când trăia acel calvar? Cât avea, optsprezece, douăzeci de ani? — Caroline, mai dă-ţi cu puţin roşu, pentru Dumnezeu. Parcă ai fi moartă.

Acea voce agitată, degetele care îi ridicară bărbia.

— De ce nu poţi să dai dovadă de puţin entuziasm?

Ştii cât de mult am muncit eu şi tatăl tău ca să ajungi unde eşti acum? Cât ne-am sacrificat? Şi, uită-te ia

tine, cu zece minute înainte de ridicarea cortinei, stai şi visezi în faţa oglinzii.

— Îmi pare rău.

Întotdeauna îi păruse rău.

Stând în patul acela de spital în Toronto, bolnavă, epuizată, ruşinată.

— Cum adică ai anulat restul turneului? O întrebă

mama ei, al cărei chip furios plutea deasupra ei.

— Nu pot să-l duc la capăt. Îmi pare rău. A

— Îţi pare rău! La ce sunt bune părerile de rău?

Îţi faci praf cariera, l-ai supărat pe Luis îngrozitor. Nu m-ar mira să rupă şi logodna.

Era cu alta, spuse Caroline cu un glas stins. L-

am văzut chiar înainte de ridicarea cortinei… în cabină. Era cu alta.

— Prostii. Şi, chiar dacă ar fi aşa, numai tu eşti de

vină. După felul cum te-ai purtat în ultima vreme, mergând ca o stafie, anulând interviuri, refuzând să mergi la petreceri, era de aşteptat. După tot ce am

făcut pentru tine, aşa îţi arăţi recunoştinţa. Cum crezi că o să mă descurc cu presa, cu speculaţiile, cu încurcătura în care m-ai lăsat?

— Nu ştiu, spuse ea, închizând ochii şi excluzând

totul. Îmi pare rău. Nu mai pot s-o fac. Nu, îşi spuse Caroline, deschizând ochii din nou.

Nu, mai putea să o facă. Nu putea să fie ceea ce voiau alţii să fie. Nici acum, nici altcândva. Oare era egoistă, nerecunoscătoare, răsfăţată, aşa cum spusese mama ei? Nu părea să mai conteze acum. Nu mai avea importanţă decât faptul că era acolo.

La zece mile distanţă, Tucker Longstreet intra în centrul orăşelului Innocence, stârnind un nor de praf şi speriindu-l de moarte pe Nuisance, câinele de vânătoare al lui Jed Larsson, care îşi odihnea oasele pe porţiunea de beton de sub tenda cu dungi a prăvăliei. Caroline Waverly ar fi înţeles perfect spaima câinelui, în clipa în care acesta a deschis ochii şi a văzut acea maşină roşie, strălucitoare, venind direct spre el şi oprind la numai cincizeci de centimetri de locul lui de odihnă. Schelălăind, câinele se ridică repede şi fugi într-un loc mai sigur. Tucker râse uşor şi îl chemă pe Nuisance cu un fluierat, dar câinele îşi văzu de drum. Ura acea maşină roşie atât de mult, încât nu se apropia de ea nici măcar ca să urineze pe roţi. Tucker îşi vârî cheile în buzunar. Avea toate intenţiile să cumpere orezul, Coca-Cola şi apa de toaletă pentru Delia, după care să se întoarcă şi să se întindă iarăşi în hamac, unde considera el că era locul unui om deştept într-o după-amiază călduroasă. Dar zări maşina surorii lui, oprită pe

două locuri de parcare în faţa barului Chat ’N Chew Realiză că drumul îi făcuse sete şi nu i-ar fi prins rău un pahar mare cu limonadă. Şi, probabil, o bucată zdravănă de prăjitură cu afine. Mai târziu avea să petreacă mult timp regretând acel mic ocol.

Familia Longstreet era proprietara localului Chat ’N Chew, ca şi a lui Wash Dry Laundromat, a pensiunii din Innocence, a magazinelor Feed and Grain şi Hunter’s Friend Gun Shop, plus a unei duzini de proprietăţi de închiriat. Membrii familiei Longstreet erau destul de deştepţi – sau de leneşi – încât să angajeze oameni care să se ocupe de acele firme. Dwayne arăta un interes slab faţă de pensiuni, trecând în fiecare zi de întâi ale lunii pentru a aduna banii sau să asculte scuzele şi să noteze ce reparaţii erau necesare. Dar Tucker ţinea contabilitatea, indiferent dacă îi plăcea sau nu. Odată, când se răzvrătise împotriva acestui lucru, Josie preluase acea activitate, dar dăduse totul peste cap atât de groaznic, încât lui Tucker îi trebuiseră zile întregi ca să facă ordine iarăşi în registre. Totuşi, nu îi displăcea chiar atât de mult. Contabilitatea era ceva ce se putea face seara, pe răcoare, cu un pahar rece alături. Priceperea lui la socoteli făcea să fie o treabă mai degrabă plictisitoare decât dificilă.

Chat ’N Chew era unul dintre locurile preferate ale lui Tucker şi avea un geam imens, care era veşnic acoperit cu anunţuri de vânzări, piese şcolare şi licitaţii. Înăuntru, podeaua era acoperită cu linoleum, îngălbenit de vreme şi pătat de ceea ce păreau a fi excremente de muşte. Separeurile erau din vinilin roşu, o îmbunătăţire faţă de maronul rupt şi zdrenţuit, pe care Tucker îl înlocuise cu numai şase luni în urmă. Roşul se transforma deja în portocaliu. De-a lungul anilor, oamenii scrijeliseră tot felul de mesaje pe suprafeţele laminate ale meselor. Un fel de tradiţie a localului. Iniţialele erau cele preferate, împreună cu inimi şi săgeţi, dar, din când în când, cineva era inspirat să mai strecoare şi câte un Hei! Sau în cazul unui singur client morocănos, Mănâncă rahat şi mori. Fiecare separeu avea tonomatul său, unde puteai alege orice melodie voiai; trei melodii pentru douăzeci şi cinci de cenţi. Fiindcă lui Earleen îi plăceau melodiile country, majoritatea erau de acest gen, dar Tucker reuşise să strecoare şi câteva rockuri din ’50. În faţa tejghelei erau înşirate douăsprezece scaune, toate îmbrăcate în acelaşi vinilin roşu, decolorat. Într-un vas de sticlă cu trei nivele se aflau ofertele zilei în materie de prăjituri. Privirea lui Tucker se opri asupra celei cu afine, cu o adevărată încântare. Schimbând saluturi din mână şi hei-uri cu câţiva

clienţi, se îndreptă spre locul unde sora lui stătea în faţa tejghelei. Vorbind cu Earleen, Josie îşi bătu fratele uşor pe braţ, fără să se întrerupă.

— Aşa că i-am zis: Justine, dacă o să te măriţi cu

un tip ca Will Shiver, ca să fi fericită nu trebuie decât să cumperi un lăcăţel pentru şliţul lui şi să te asiguri că numai tu ai cheia. O să se ude el din când în când, dar atâta tot.

Earleen râse şi şterse câteva cerculeţe ude de pe tejghea.

— Nu pot să pricep de ce o vrea să se mărite cu un

tip atât de lipsit de importanţă ca Will.

— Scumpo, e un adevărat tigru în pat, spuse Josie,

făcându-i cu ochiul. Aşa se aude. Salut, Tucker,

spuse ea apoi şi îşi sărută fratele cu zgomot, înainte să-şi plimbe degetele prin faţa ochilor lui. Abia mi- am. Făcut manichiura. Roşu-aprins! Ce zici? El îi examină unghiile lungi şi roşii.

— Parcă tocmai ai fi scos ochii cuiva. Earleen, dă-

mi o limonadă şi o bucată de plăcintă cu afine şi cu

îngheţată de vanilie deasupra.

Mai degrabă încântată de descrierea lui Tucker, Josie îşi trecu degetele prin părul negru.

Lui Justine i-ar fi plăcut să mi-i scoată, zise ea

şi, zâmbind, sorbi cu paiul din cutia de Coca-Cola

dietetică. Era la coafor ca să se vopsească la rădăcină şi îşi tot mişca mâna ca să-i vadă toată lumea bucată de sticlă, căreia ea îi zice diamant. Probabil că Will l- o fi câştigat doborând sticle la bâlci.

În ochii aurii ai lui Tucker apăru un licăr.

— Eşti geloasă, Josie?

Ea deveni rigidă şi se bosumflă, dar aproape imediat se lumină la faţă, îşi dădu capul pe spate şi

izbucni în râs.

— Dacă l-aş fi vrut, l-aş fi avut. Dar, în afară de

pat, e groaznic de plictisitor. Amestecă lichidul, care mai rămăsese în cutie, cu

paiul şi aruncă o privire peste umăr spre doi băieţi care se aflau într-un separeu şi care se împăunară imediat, sugându-şi burţile umflate de bere.

— Asta e povara noastră, Tuck. Suntem aproape irezistibili pentru sexul opus. După ce îi zâmbi lui Earleen, el muşcă din plăcintă.

— Da, asta e crucea noastră.

Josie bătu cu unghiile în tejghea doar pentru plăcerea de a le auzi. Starea de nelinişte, care o făcuse să se căsătorească şi să divorţeze de două ori în cinci ani, se făcea prezentă de câteva săptămâni. Ar cam fi timpul să plec, îşi spuse ea. Câteva luni petrecute în innocence o făceau să tânjească după vânzoleala din alte părţi. Şi câteva luni petrecute în alte părţi o făceau să tânjească după liniştea orăşelului ei natal. Cineva introdusese o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi în tonomat şi Randy Travis începuse să cânte o melodie despre suferinţele provocate de dragoste. Josie bătea darabana cu unghiile în ritmul

muzicii şi se încruntă la Tucker care se îndopa cu plăcintă şi îngheţată

Nu-mi dau seama cum de poţi mânca aşa în

miezul zilei Trucker muşcă din nou din plăcintă.

— Deschid gura şi înghit.

— Şi nu pui nimic pe tine. Eu trebuie să fiu atentă

la fiecare aliment pe care-l mănânc, altfel fac nişte

şolduri cât ale lui Mamie Gantrey, spuse ea şi, după ce vârî un deget în îngheţata lui, îl linse. Ce faci prin oraş, în afară de faptul că te îndopi?

— Cumpărături pentru Della. Am trecut pe lângă

o maşină care intra pe drumul spre casa Menair.

— Hmmm, spuse Josie şi ar fi acordat mai multă

atenţie acelei informaţii, dacă în clipa aceea nu ar fi intrat Burke Truesdale. Ea se îndreptă în scaun, se aşeză picior peste picior

şi îi aruncă un zâmbet plin de dulceaţă.

Salut, Burke.

— Josie, o salută el şi îl lovi uşor pe spate pe

Tucker. Tuck. Ce mai faceţi?

Pierdem vremea, spuse Josie.

Burke era un tip solid, de vreun metru optzeci, cu umeri de fundaş şi o faţă cu maxilarul pătrat, îndulcită de ochii ca de căţel. Deşi era de aceeaşi vârstă cu Dwayne, era mai apropiat de Tucker şi de asemenea, era unul dintre puţinii bărbaţi pe care Josie îl dorise şi nu îl avusese. Burke se sprijini cu un şold de scaun şi cheile de pe

inel zdrăngăniră. Insigna de şerif sclipi în razele soarelui.

— E prea cald ca să faci altceva, spuse el şi îi

mulţumi lui Earleen care îi puse în faţă un pahar de

ceai cu gheaţă. Îl bău până la fund, fără să-şi tragă sufletul. Josie îşi linse buza de sus privindu-i mărul lui Adam cum se mişca.

— Ruda domnişoarei Edith s-a mutat în casă,

anunţă el, lăsând paharul jos. Domnişoara Caroline Waverly, o muziciană din Philadelphia.

Earleen îi umpluse din nou paharul, dar de data aceasta, el îl bău pe îndelete.

— A sunat să i se pună telefonul în funcţiune şi să i se dea drumul la lumină.

— Cât o să stea? Întrebă Earleen care întotdeauna

era atentă la astfel de informaţii, deoarece, ca

proprietară a localului, simţea că era de datoria ei să ştie.

N-a zis. Domnişoara Edith nu obişnuia să

vorbească despre rudele ei prea mult, dar îmi amintesc că am auzit-o spunând că avea o nepoată care călătorea mult cu o orchestră sau ceva de genul ăsta.

— Trebuie să câştige bine, spuse Tucker gânditor. L-am văzut maşina acum vreun sfert de oră. Un

BMW nou-nouţ. Burke aşteptă până când Earleen se depărtă de el.

— Tuck, trebuie să-ţi vorbesc în legătură cu

Dwayne.

Deşi chipul îi rămase impasibil şi prietenos, scutul lui Tucker îşi ocupă locul.

Despre?

S-a îmbătat din nou aseară şi s-a luat la bătaie

la Megreedy’s. L-am închis într-o celulă azi-noapte. Acum se văzu o schimbare, o întunecare a ochilor,

o severitate a gurii.

L-ai acuzat de ceva?

Haide, Tuck, spuse Burke şi, mai mult rănit

decât ofensat, îşi schimbă poziţia. Făcea un tărăboi

îngrozitor şi era prea beat ca să conducă. M-am gândit că nu i-ar strica un loc unde să doarmă. Ultima oară când l-am adus acasă în toiul nopţii, domnişoara Delia a fost teribil de furioasă.

Da, spuse Tucker, relaxându-se.

Existau prietenii, existau rudele şi exista Burke, o

combinaţie din cele două.

Unde-i acum?

La închisoare, mahmur. M-am gândit că, dacă

tot eşti aici, poate îl duci tu acasă. Îi putem trimite maşina mai târziu.

— Îţi mulţumesc, spuse el şi cuvintele acelea

şoptite mascau o dezamăgire cumplită. Dwayne era în starea aceea de două săptămâni. Odată ce cădea, Tucker ştia că avea să urmeze un urcuş îndelungat şi alunecos. Se ridică şi îşi scoase portofelul. Când uşa se deschise brusc, cu un zdrăngănit de geamuri când se izbi de rafturi, se

întoarse imediat. O văzu pe Edda Lou Hatinger şi ştiu că dăduse de necazuri.

— Ticălos nenorocit! Strigă ea năpustindu-se spre

el. Dacă Burke nu ar mai fi avut reflexele care îl

făcuseră vedetă în liceu, faţa lui Tucker ar fi fost franjuri în clipa următoare.

— Hei, hei, spuse el, în timp ce Edda Lou se zbătea

să scape.

— Crezi că poţi să-mi dai cu piciorul aşa?

— Edda Lou, spuse Tucker care, din experienţă,

îşi păstra vocea scăzută şi calmă. Trage aer în piept.

O să ţi se facă rău. Ea îşi dezveli dinţii mici într-un mârâit.

— O să-ţi fac eu ţie rău, parşiv nenorocit.

Fără entuziasm, Burke intră în pielea de şerif.

— Fato, linişteşte-te sau va trebui să te închid. Taică-tău n-o să fie deloc încântat.

Ea şuieră printre dinţi:

N-o să-l ating pe ticălos nici cu un deget, zise ea,

şi când Burke îşi slăbi strânsoarea, ea se desprinse

din mâinile lui şi se scutură.

— Dacă vrei să discutăm despre asta… începu

Tucker.

— O să discutăm, stai liniştit. Chiar aici şi acum,

spuse ea rotindu-se, în timp ce clienţii se holbau sau

se prefăceau că fac altceva.

Brăţările de plastic, viu colorate, zdrăngăniră pe braţele ei. Faţa şi gâtul îi erau asudate.

— Ascultaţi cu toţii. Am ceva de spus în legătură

cu domnul Longstreet Mare şi Tare.

— Edda Lou… spuse Tucker şi îi atinse braţul

uşor, dar ea se întoarse şi îl lovi cu dosul palmei. Nu, îi spuse el lui Burke, făcându-i semn să nu se

amestece şi ştergându-şi gura de sânge. Las-o să spună ce are de spus.

— Să ştii c-o să spun. Ai zis că mă iubeşti.

N-am spus niciodată aşa ceva.

De acest lucru Tucker putea fi sigur. Până şi în focul pasiunii era atent cu cuvintele. Mai ales în focul pasiunii.

M-ai făcut să cred asta! Îi strigă ea.

Mirosul deodorantului ei se combina cu cel al transpiraţiei formând o aromă care îi amintea lui

Tucker de ceva proaspăt mort.

M-ai păcălit, ca să te culci cu mine. Ai spus că eram femeia pe care o aşteptai. Ai spus…

Lacrimile începură să se amestece cu sudoarea pe faţa ei, transformându-i rimelul în grămăjoare ude sub ochi.

Ai spus c-o să ne căsătorim.

Ah, nu, spuse Tucker al cărui temperament, de

obicei ţinut sub control, începu să se trezească la

viaţă. Asta a fost ideea ta, scumpo. Iar eu ţi-am spus foarte clar că n-o să se întâmple.

— Ce să creadă o fată când vii fluierând, aducând

flori şi cumpărând vin scump? Ai zis că ţineai la mine mai mult decât la oricine altcineva.

— Şi am ţinut.

Ceea ce era adevărat. Întotdeauna ţinuse la ea.

— Nu ţii la nimeni şi la nimic, în afară de tine,

spuse ea apropiindu-şi faţa de a lui, scuipând în timp ce vorbea.

Văzând-o aşa, el se întrebă cum de putuse să ţină vreodată. Şi nu-i plăcea deloc faptul că unii dintre băieţii care erau la mese îşi dădeau coate şi râdeau pe înfundate.

Atunci, ţi-e mai bine fără mine, nu? Întrebă el, punând două bancnote pe tejghea.

Crezi c-o să scapi aşa uşor? Întrebă ea,

apucându-l de braţ cu putere şi el îi simţi muşchii tremurând. Crezi că poţi să-mi dai cu piciorul la fel ca celorlalte? A naibii să fie ea dacă avea să lase să se întâmple aşa ceva, mai ales că le spusese despre căsătorie tuturor prietenelor ei. Se dusese chiar până în Greenville, ca să se uite la rochii de mireasă. Ştia, simţea, că jumătate din oraş avea să râdă deja.

— Ai obligaţii faţă de mine. Ai făcut promisiuni.

Spune-mi una, zise el, începând să-şi piardă

cumpătul şi desprinzându-i mâna de pe braţul lui.

— Sunt însărcinată, zise ea împinsă de disperare şi

avu satisfacţia de a auzi un murmur de glasuri în separeuri şi de a-l vedea pe Tucker pălind.

Ce-ai spus?

Ea schiţă atunci un zâmbet plin de cruzime.

— Ai auzit foarte bine, Tuck. Acum ai face bine să hotărăşti ce ai de gând să faci.

Ridicându-şi bărbia, se întoarse şi ieşi ca vântul. Tucker aşteptă până când inima îi coborî la loc din gât.

Hopa, spuse Josie, zâmbindu-le clienţilor care

se holbau, dar luându-şi fratele de mână. Pe zece dolari că minte. Încă ameţit, Tucker se uită la ea.

Poftim?

— Zic că nu e mai însărcinată decât tine. Cel mai

vechi truc al unei femei, Tucker. Nu te lăsa păcălit. El simţea nevoia să se gândească şi voia să fie

singur pentru a o face.

Scoate-l tu pe Dwayne de la închisoare, da? Şi ia lucrurile de care are nevoie Delia.

Ce-ar fi să…

Dar el ieşea deja. Josie oftă, gândindu-se că avea să iasă tărăboi mare, pentru că el nu-i spusese de ce

avea nevoie Delia.

Capitolul 2 Dwayne Longstreet stătea pe un pat tare ca piatra, într-una din cele două celule alăturate ale închisorii, şi gemea ca un câine lovit. Cele trei aspirine, pe care le înghiţise, încă nu îşi făcuseră efectul şi armata de ferăstraie care zumzăia în capul lui se apropia teribil de mult de creier. Îşi înălţă capul dintre mâini doar atât cât să bea din cafeaua pe care i-o lăsase Burke, după care şi-l strânse iarăşi, parcă temându-se să nu-i cadă.

Sperând pe jumătate că acest lucru avea să se întâmple. Ca întotdeauna, în prima oră după ce se trezea din beţie, Dwayne se dispreţui. Nu suporta gândul că picase, zâmbind, în aceeaşi capcană oribilă din nou. Nu era vorba despre băutură. Nu, lui Dwayne îi plăcea să bea. Savura prima gură fierbinte de whisky care îi atingea limba, apoi îi luneca pe gâtlej şi se instala în stomac, asemeni unui sărut îndelung şi încet al unei femei frumoase. Îi plăcea valul care i se răspândea în cap după al doilea pahar. La naiba, îi plăcea la nebunie. Nici măcar nu îl deranja faptul că se îmbăta. Nu, trebuia să se spună ceva despre acel moment de plutire care apărea după ce dădea pe gât cinci, şase pahare. Când totul părea în regulă şi amuzant. Când uitai că viaţa ta devenise oribilă, că îţi pierduseşi nevasta şi copiii, pe care nu prea îi doriseşi cine ştie ce de la bun început, şi că erai obligat să stai într-un orăşel prăfuit şi uitat de lume, pentru că nu aveai unde să te duci în altă parte. — Da, îi plăcea foarte mult acel moment de plutire şi uitare. Nu prea îi păsa ce se mai întâmpla după aceea. Când mâna ţi se tot îndrepta spre sticlă, fără să prevină restul organismului în legătură cu ce avea să urmeze. Când încetai să mai simţi vreun gust şi continuai să înghiţi doar pentru că whisky-ul era acolo şi la fel şi tu.

Nu îi plăcea faptul că, uneori, băutura îl făcea să se comporte urât, aşa încât voia să se ia la bătaie. Din fire, el nu era un scandalagiu. Aşa fusese tatăl lui. Dar uneori, doar uneori, whisky-ul îl transforma în Beau şi el regreta acest lucru. Ceea ce îl speria era faptul că existau momente când nu îşi mai amintea dacă făcuse tărăboi sau îşi pierduse cunoştinţa. Ori de câte ori se întâmpla acest lucru, mai mult ca sigur se trezea în celulă cu o mahmureală îngrozitoare., încet, ştiind că mişcarea ar fi putut transforma ferăstraiele din capul lui într- un roi de albine furioase, se ridică în picioare. Razele soarelui, care pătrundeau printre gratiile de la fereastră, îl orbiră. Dwayne îşi feri ochii cu latul palmei şi ieşi bâjbâind din celulă. Burke nu îl încuia niciodată înăuntru. Se duse împleticindu-se până la toaletă, unde lăsă un galon, parcă, din whisky-ul care se filtrase prin rinichi. Fiindu-i un dor teribil de propriul lui pat, îşi dădu cu apă rece pe faţă până când ochii încetară să- i mai ardă. Strânse din dinţi când auzi uşa de la intrare trântindu-se şi scânci uşor când Josie îl strigă veselă. — Dwayne? Eşti aici? A venit surioara ta să te scoată. Când el apăru în prag şi se rezemă vlăguit de tocul uşii, Josie ridică din sprâncenele pensate cu grijă. — Vai de mine! Arăţi ca dracu’, spuse ea şi se apropie mai mult, bătându-şi buza de jos cu unghia.

Scumpule, cum de reuşeşti să vezi prin tot sângele ăla din ochii tăi?

— Am… spuse el şi tuşi pentru a-şi limpezi vocea.

Am făcut praf vreo maşină?

— Din câte ştiu eu, nu; Acum, haide, vino cu Josie,

spuse ea şi îl luă de braţ, dar când el întoarse capul, se dădu repede înapoi. Dumnezeule mare, câţi ai

omorât cu răsuflarea asta?

Scoţând un ţâţâit dezaprobator, scotoci în poşetă şi scoase o cutiuţă de Tic Tac.

— Ia, mestecă vreo două din astea, spuse ea,

vârându-i-le în gură cu mâna ei. Altfel o să leşin.

— Delia o să fie furioasă, mormăi el, lăsând-o pe Josie să-l ducă spre uşă.

— Bănuiesc că da, dar când o să afle de Tucker, o să uite de tine.

Tucker? Fir-ar să fie, zise Dwayne, clătinându-

se când lumina soarelui îl izbi în ochi. Dând din cap, Josie îşi scoase ochelarii de soare cu strasuri în jurul lentilelor şi i-i dădu.

Tucker are necazuri. Sau Edda Lou susţine că

el i-a făcut necazuri. Dar o să mai vedem noi.

— Dumnezeule mare, spuse el şi, pentru o clipă,

uită de propriile lui probleme. Tuck a lăsat-o gravidă pe Edda Lou? Josie deschise portiera, pentru ca Dwayne să se scurgă înăuntru.

— A făcut o scenă teribilă la Chat ’N Chew, aşa

încât toată lumea din oraş o să urmărească să vadă

dacă i se umflă burta. — Dumnezeule! — Aşa este, zise Josie pornind maşina şi închizând radioul. Indiferent dacă e gravidă sau nu, el ar face bine să se gândească de două ori înainte s-o aducă pe stricata aia smiorcăită în casă. Dwayne ar fi fost de acord întru totul, dar era prea ocupat să-şi ţină capul.

Tucker îşi dădu seama că nu ar fi făcut bine dacă s-ar fi dus acasă. Delia s-ar fi repezit la el într-o secundă. Avea nevoie de câteva momente de singurătate. O dată ce trecea de poarta de la Sweetwater, nu se mai putea bucura de aşa ceva. Deodată, trase pe dreapta, lăsând o dâră mai închisă la culoare pe asfaltul încins al şoselei. Lăsă maşina acolo şi porni printre copaci. Căldura paralizantă scăzu cu câteva grade odată ce ajunse la umbră. Cu toate acestea, el nu căuta să- şi răcorească pielea, ci mintea. O clipă, la local, vrusese să o strângă pe Edda Lou de gât până când îşi dădea sufletul. Nu îi păsa nici de impuls, nici de faptul că imaginea îi făcuse plăcere. O parte dintre lucrurile pe care le spusese ea fuseseră minciuni. Dar asta însemna că jumătate fuseseră lucruri adevărate. Dădu la o parte o ramură joasă şi îşi continuă drumul spre apă. Un bâtlan, speriat de apropierea lui, îşi strânse picioarele lungi şi graţioase, şi îşi luă

zborul lin. Tucker se uită după şerpi când se aşeză

Fără să se grăbească, scoase o ţigară,

rupse o bucăţică din vârf şi o aprinse. Întotdeauna îi plăcuse apa; nu atât de mult vuietul şi forţa oceanului, cât întunecimea nemişcată a iazurilor, murmurul izvoarelor, pulsul constant al fluviului. Chiar şi când era mic copil fusese atras de el, folosind scuza pescuitului pentru a sta să se

gândească sau să moţăie, ascultând pleoscăitul broaştelor şi zgomotul monoton al greierilor. Pe atunci nu avusese decât probleme copilăreşti. Dacă avea să mănânce bătaie pentru acel D la geografie, cum să facă să obţină o bicicletă nouă de Crăciun. Şi, mai târziu, dacă să o invite pe Arnette sau pe Carolanne la balul de Sfântul Valentin. Pe măsură ce înaintai în vârstă, problemele se înmulţeau. Îşi aminti cât de mult suferise când tatăl lui plecase şi murise în acel Cessna în drum spre Jackson. Dar asta nu fusese nimic, absolut nimic în comparaţie cu durerea cumplită pe care o simţise când o descoperise pe mama lui prăbuşită în grădină, deja prea aproape de moarte pentru ca vreun doctor să-i mai poată ajuta cu ceva inima. Pe atunci, venea adesea în acel loc, pentru a încerca să-şi depăşească durerea. Cu timpul, toate lucrurile acestea se estompaseră. Numai că, uneori, când privea pe fereastră, aproape că se aştepta să o vadă – cu chipul ascuns de pălăria mare de pai, cu eşarfa de şifon în spate – tăind trandafiri.

pe un buştean

Madeline Longstreet nu ar fi acceptat-o pe Edda Lou. Ar fi găsit, fireşte, că era vulgară şi şireată. Şi, îşi mai spuse Tucker trăgând încet din ţigară şi dând fumul afară, şi-ar fi exprimat dezaprobarea cu acea politeţe extraordinară, caracteristică unei adevărate doamne din sud. Mama lui fusese o adevărată doamnă din sud. Pe de altă parte, Edda Lou era bună din punct de vedere fizic. Sâni mari, lată în şolduri, cu o piele pe care şi-o menţinea umedă, ungându-se cu Vaseline Intensive Care Lotion dimineaţa şi seara. Avea o gură dornică şi lacomă, nişte mâini doritoare şi, Dumnezeule, se simţise bine cu ea. Nici nu o iubise, nici nu îi spusese vreodată aşa ceva. Tucker considera că declaraţiile de dragoste erau o unealtă de prost gust pentru convingerea unei femei de a se culca cu tine. El o făcuse să se simtă bine şi în pat şi în afara patului. Nu era genul de bărbat care să înceteze să mai curteze o femeie odată ce aceasta îşi desfăcea picioarele.

Dar, în clipa în care ea făcuse aluzie la căsătorie, el dăduse mult înapoi. Mai întâi, o lăsase o perioadă să se potolească, ieşind cu ea de vreo două ori în două săptămâni şi excluzând sexul complet. Îi spusese verde în faţă că nu avea nici cea mai mică intenţie de a se căsători. Dar îşi dăduse seama, după expresia de înfumurare din ochii ei, că nu îl crezuse. Aşa că pusese capăt relaţiei. Ea plânsese, dar fusese

civilizată. Tucker îşi dădu seama acum că ea îşi închipuise că avea să-l poată aduce înapoi. De asemenea, Tucker nu avea nicio îndoială că Edda auzise că el fusese cu altcineva. Toate contau, nimic nu conta. Dacă Edda Lou era însărcinată, era sigur că, în ciuda măsurilor de precauţie, el era cea care o adusese în starea respectivă. Acum trebuia să se gândească ce să facă. Se mira că Austin Hatinger nu venise deja după el cu puşca încărcată. Austin nu era cel mai înţelegător om şi niciodată nu îi suferise pe membrii familiei Longstreet. Adevărul era că îi ura încă de când Madeline Larue îl alesese pe Beau Longstreet, punând capăt astfel, pentru totdeauna, visului lui Austin de a se căsători cu ea. De atunci, Austin se transformase într-un ticălos. Toată lumea ştia că îşi lovea soţia de câte ori avea chef. Aceeaşi metodă o folosea cu toţi cei cinci copii ai săi; cel mai mare dintre ei, A.J., fiind închis în Jackson pentru furt de maşini. Austin însuşi îşi petrecuse câteva nopţi în spatele gratiilor. Violenţă, tulburarea liniştii, de obicei săvârşite în timp ce vorbea din Scriptură sau îl invoca pe Dumnezeu. Tucker se gândi că nu era decât o chestiune de timp până când Austin avea să vină după el cu puşca sau cu pumnii lui imenşi. Avea să fie nevoit să-l înfrunte. La fel cum avea să fie nevoit să facă faţă responsabilităţii faţă de Edda Lou. Responsabilitate,

asta era, dar să fie al naibii dacă avea să se însoare din obligaţie. O fi fost ea pricepută la pat, dar nu era în stare să întreţină o conversaţie. Şi, aşa cum descoperise, era la fel de proastă şi de vicleană ca o vulpe. Acesta era un lucru pe care nu avea de gând -l suporte în fiecare dimineaţă tot restul vieţii lui. Avea să facă ce putea şi ce era corect. Erau bani şi mai era şi timpul lui. Măcar atâta putea să dea. Şi, poate că, după ce o să treacă furia, avea să simtă puţină afecţiune pentru copil, dacă nu pentru mamă. Spera să fie afecţiune în locul acelei senzaţii de greaţă, pe care o simţea în clipa aceea. Tucker îşi trecu mâinile peste faţă, dorind ca Edda Lou să dispară pur şi simplu. Să plătească pentru scena oribilă din restaurant, unde îl făcuse să pară mai îngrozitor decât era. Dacă ar fi putut să găsească o cale… Auzi deodată un foşnet de frunze şi se întoarse brusc. Dacă Edda Lou se ţinuse după el, avea să-l găsească nu numai gata de ceartă, dar şi dispus s-o provoace.

Când păşi în luminiş, Caroline îşi înăbuşi un ţipăt. Acolo, în locul unde pescuise odată cu bunicul ei, era un bărbat, cu ochi aurii ca nişte agate, cu pumnii strânşi şi schiţând ceva între un mârâit şi un rânjet. Se uită în jur disperată căutând o armă, dar apoi îşi dădu seama că nu se putea baza decât pe sine. — Ce cauţi aici?

Tucker îşi schimbă expresia de duritate la fel de uşor cum ar fi schimbat o cămaşă.

— Mă uit la apă, spuse el, aruncându-i un zâmbet

menit să-i dea de înţeles că era inofensiv. Nu mă aşteptam să dau de cineva. Atitudinea sobră şi încordată dispăruse, dar Caroline nu era convinsă că era inofensiv. Vocea lui era caldă, cu acea tentă leneşă care putea fi atât de

uşor ironică. Deşi ochii lui îi zâmbeau, emanau atâta sexualitate, încât Caroline era pregătită să o rupă la fugă numai dacă el se apleca puţin spre ea.

— Cine eşti?

Tucker Longstreet, doamnă. Locuiesc puţin mai

încolo. Ştiu că am intrat pe proprietatea dumitale.

Din nou acel zâmbet care parcă spunea: Nu-ţi face nicio grijă.

— Iartă-mă dacă te-am speriat. Doamna Edith nu

se supăra dacă veneam să stau aici, aşa că m-am gândit să trec şi să-ţi cer permisiunea. Dumneata eşti Caroline Waverly, nu?

— Da, zise ea şi îşi dădu seama că răspunsul acela

era prea rigid în comparaţie cu manierele lui, aşa că,

pentru a-l îndulci, zâmbi, dar continuă să fie rezervată şi încordată. M-ai speriat, domnule Longstreet.

Ah, spune-mi doar Tucker, zise el zâmbind şi

măsurând-o din privire. Puţin cam prea slabă, îşi spuse el, dar avea o faţă la fel de palidă şi de delicată precum cameea pe care

obişnuia să o poarte mama lui pe o panglică neagră

de catifea. De obicei, prefera părul lung la o femeie, dar tunsoarea scurtă îi scotea foarte bine în evidenţă gâtul graţios şi ochii mari. Îşi vârî degetele în buzunare.

În definitiv, suntem vecini. Pe-aici avem

tendinţa să fim prietenoşi. Ar fi putut fermeca şi scoarţa de pe copaci, îşi

spuse ea. Mai cunoscuse unul ca el. Şi, indiferent dacă erau rostite cu un accent sudic sau spaniol, cuvintele erau la fel de periculoase. Ea încuviinţă – regeşte, după părerea lui.

— Aruncam o privire proprietăţii, continuă ea. Nu

mă aşteptam să dau peste cineva.

— E un loc frumos. Te instalezi definitiv? Dacă ai

nevoie de ceva, nu trebuie decât să dai un chiot.

— Mulţumesc, dar cred că mă descurc. N-am

ajuns decât de vreo oră.

— Ştiu. Am trecut pe lângă dumneata când mă duceam spre oraş.

Ea dădu să mai spună ceva politicos, dar deodată făcu ochii mici.

Cu un Porsche roşu?

De data aceasta, zâmbetul fu leneş şi devastator.

— E o frumuseţe, nu?

Caroline fu cea care se duse spre el, aruncând flăcări din ochi.

Idiot iresponsabil, cred că mergeai cu nouăzeci. Acum nu mai era fragilă şi drăguţă, ci chiar

frumoasă, cu acea roşeaţă în obraji. Tucker rămase,

cu degetele în buzunare. Întotdeauna fusese de părere că, dacă nu puteai evita furia unei femei, cel puţin puteai să te bucuri de ea.

— Ba nu. Din câte îmi amintesc, mă apropiam de

optzeci. Eh, ajunge şi la o sută douăzeci, dacă drumul e drept, dar…

— Ai fost cât pe ce să mă loveşti.

El păru să se gândească la acea posibilitate, după care clătină din cap.

— Nu, aveam destul timp să te ocolesc. Totuşi, s-ar

putea ca, dumitale, să ţi se fi părut mai aproape. Îmi pare nespus de rău că te-am speriat de două ori în aceeaşi zi, spuse el, dar licărul din ochii lui nu aveau nicio legătură cu scuzele. De obicei încerc să am cu totul alt efect asupra unei femei frumoase. Dacă exista vreun lucru pe care mama Carolinei i-l băgase în cap, acesta era demnitatea. Se opri înainte să înceapă să se răstească:

Nici n-ai ce să cauţi pe şosea. Ar trebui să te

reclam la poliţie. Toată acea indignare, tipic yanchee, îl amuza.

— Ei bine, poţi s-o faci. Du-te în oraş şi întreabă

de Burke. Burke Truesdale. El e şeriful.

— Şi, fără îndoială, vărul dumitale, zise ea printre dinţi.

— Nu, doamnă, deşi sora lui mai mică s-a măritat,

într-adevăr, cu un văr al meu, de-al doilea. Dacă ea îl lua drept un ţărănoi din sud, el avea să-i

facă pe plac. — S-au mutat de partea ailaltă a fluviului, în

Arkansas. Pe vărul meu îl cheamă Billy Earl Larue.

E din partea mamei. El şi cu Meggie – surioara lui

Burke conduc unul dintre magazinele alea, unde se depozitează lucruri. Ştii, unde oamenii îşi duc mobila, maşinile sau, mă rog, orice, timp de o lună.

Şi chiar se descurcă bine.

— Sunt încântată să aud asta. — Eşti foarte amabilă, spuse el şi zâmbetul îi fu la fel de lent şi leneş ca apa de lângă el. Să nu uiţi să-l saluţi pe Burke din partea mea când o să stai de vorbă cu el. Deşi el era mai înalt decât ea cu câţiva centimetri, Caroline reuşi să-l privească de sus. — Cred că amândoi ştim că n-ar folosi la nimic. Acum, te rog să pleci de pe proprietatea mea, domnule Longstreet. Iar, dacă vrei să te mai uiţi la apă vreodată, caută alt loc. Se întoarse, dar nu apucă să facă decât doi paşi, când vocea lui Tucker – şi fir-ar să fie, era ironică – se auzi în urma ei:

— Don’şoară Waverly? Bun-venit în Innocence. Să ai o zi plăcută, auzi? Ea continuă să meargă. Tucker, fiind prudent din fire, aşteptă până când ea se depărtă destul de mult înainte să izbucnească în râs. Dacă n-ar fi fost vârât până la gât în necazuri, i-ar fi plăcut să o şicaneze pe frumoasa yanchee. Al naibii

să fie dacă nu-l făcuse să se simtă mai bine.

Edda Lou era pregătită şi aranjată. Îşi făcuse griji ca nu cumva să fi stricat lucrurile, explodând, după ce aflase că Tucker o dusese pe nesuferita de Chrissy Fuller la cină şi la film. Dar se părea că, pentru prima oară, temperamentul acţionase în favoarea ei. Scena aceea din local, umilirea lui Tucker în public, îl pusese serios la punct. Ah, poate avea să încerce să o convingă să-l lase în pace. Tucker Longstreet avea limba cea mai abilă din ţinutul Bolivar. Dar, de data aceasta, nu avea să mai scape. Ea va avea un inel pe deget şi un certificai de căsătorie în mână, cât ai clipi. Avea să le şteargă tuturor înfumurarea de pe feţe când se va muta în casa cea mare. Şi ea, Edda Lou Hatinger, care crescuse la o fermă cu găini prăpădite, care cotcodăceau prin curte, şi cu un miros de untură de porc veşnic în bucătărie, avea să poarte haine elegante, să doarmă într-un pat moale şi să bea şampanie franţuzească la micul dejun. Îi plăcea de Tucker, era adevărat. Dar în inima ei însetată mai era loc şi pentru casa, numele şi contul lui din bancă. Iar când o să se plimbe prin Innocence, avea să o facă într-un Cadillac lung şi roz. Nu mai trebuia să se ocupe de registrele de la Larson’s sau să strângă bănuţ cu bănuţ, ca să poată să-şi păstreze camera de la pensiune, în loc să stea

acasă, unde tatăl ei ar fi snopit-o în bătaie tot timpul. Ar fi fost o Longstreet. Punând capăt fanteziilor, trase maşina, un Impala ’75, pe dreapta. Nu stătuse să se întrebe de ce îi trimisese Tucker un bilet în care îi cerea să se întâlnească la izlaz. Găsea că era romantic. Edda Lou se îndrăgostise – atât cât îi permitea inima lacomă – datorită faptului că Tucker era extrem de atrăgător. Nu te apuca şi te pipăia cu grosolănie, ca unii dintre cei care veneau la Megreedy’s. De asemenea, nu întotdeauna căuta să se culce cu ea, aşa cum făceau majoritatea bărbaţilor cu care se întâlnea. Nu, lui Tucker îi plăcea să vorbească. Şi, deşi, aproape niciodată nu înţelegea ce spune, îi aprecia politeţea. Îi făcea cadouri cu generozitate. Sticluţe cu parfum, buchete de flori. Odată, când se certaseră, ea plânsese mult şi acest lucru îi adusese o cămaşă de noapte de mătase. După ce se căsătoreau, avea să aibă un sertar plin, dacă voia. Şi o carte de credit American Express, cu care să cumpere. Luna era destul de plină, motiv pentru care nu îşi adusese o lanternă. Nu voia să strice atmosfera. Îşi înfoie părul blond şi lung, şi trase de bluză până când sânii mari, aproape că îi ieşiră din decolteu. Pantalonii scurţi, de un roz-aprins, erau puţin cam strimţi, dar se gândea că efectul merita.

Dacă îşi juca rolul bine, Tucker avea să i-i scoată cât ai clipi. Numai acel gând, că şi începu să se umezească. Nimeni nu o făcea ca Turker. Uneori, când o atingea, uita de banii lui. Voia să intre în ea în seara asta, nu numai datorită plăcerii de a o face în aer liber, ci şi pentru că ar fi fost momentul potrivit. Cu puţin noroc, pretenţia ei, cum că ar fi fost însărcinată, ar fi putut deveni realitate până dimineaţă. Înaintă printre frunzele dese şi prin mirosurile ameţitoare de apă, caprifoi şi propriul ei parfum. Lumina lunii arunca pe pământ umbre mişcătoare. Fiind născută şi crescută la ţară, nu tremura când auzea tot soiul de zgomote. Pleoscăitul broaştelor, foşnetul ierbii, cântecul strident al greierilor sau ţipătul cucuvelelor. Surprinse sclipirea unor ochi galbeni, care ar fi putut fi ai unui raton sau ai unei vulpi. Dar dispărură când ea se apropie mai mult. O victimă mică ţipă în iarbă. Edda Lou nu dădu mai multă atenţie acelui zgomot decât ar fi dat un newyorkez şuieratului unei sirene. Acela era locul vânătorilor nocturni – bufniţa şi vulpea. Era o femeie prea pragmatică pentru a se gândi că ea însăşi ar fi putut fi prada. Zgomotul paşilor ei era înăbuşit de pământul moale şi de ierburile din jurul bălţii. Lumina lunii se revărsa asupra ei, transformându-i pielea, pe care o

îngrijea cu o adevărată religiozitate, în ceva aproape la fel de lucitor ca marmura. Şi, datorită faptului că zâmbea, sigură de victorie, chipul ei avea un fel de frumuseţe incandescentă. — Tucker? Întrebă ea folosind acea voce de fetiţă cu care cucerea de obicei. Îmi pare rău că am întârziat, scumpule. Se opri lângă apă şi, deşi privirea îi era aproape la fel de bună ca a unei pisici noaptea, nu văzu decât apă, pietre şi o vegetaţie deasă. Strânse din buze şi frumuseţea îi dispăru. Intenţionat venise mai târziu, pentru a-l face să asude zece, cincisprezece minute. Oftând, se aşeză pe buşteanul pe care Tucker stătuse cu numai câteva ore în urmă. Dar nu îi simţi prezenţa. Era supărată că venise, alergând, la un semn al lui din deget. Şi nici măcar nu făcuse semnul el însuşi, ci printr-un bileţel. „Vino la izlazul Menair la miezul nopţii. O să aranjăm totul. Vreau doar să fiu singur cu tine o vreme”. Nu era ceva tipic lui? Îşi spuse ea. O făcea să se îmbuneze, zicând că vrea să fie singur cu ea şi, pe urmă, o enerva întârziind. Cinci minute, hotărî în sinea ei. Atât avea să aştepte. După care avea să se ducă la el acasă să-i arate că nu putea să se joace cu sentimentele ei. Auzind un foşnet în spate, întoarse capul, pregătindu-se să bată din gene. Lovitura în moalele capului o făcu să se prăbuşească.

Geamătul ei era înăbuşit. Edda Lou îl auzea în mintea ei şi îşi simţea capul, ca şi cum ar fi fost despicat de o piatră. Încercă să-l ridice. Ah, ce tare durea! Când încercă să ridice mâinile pentru a-şi alina durerea, descoperi că le avea legate la spate. Primul fior de spaimă îi depăşi durerea. Deschise ochii şi încercă să strige. Dar avea căluş în gură. Simţea gustul şi mirosul materialului. Dădu ochii peste cap, chinuindu-se să-şi elibereze mâinile. Era goală, iar spatele şi fesele i se frecau de scoarţa copacului, de care era legată, când încerca să se elibereze. Fusese legată de un stejar, cu picioarele desfăcute. Imagini de viol îi dansau oribil prin minte. — Edda Lou! Edda Lou! Vocea era scăzută şi aspră, semănând cu zgomotul unui metal frecat de o piatră. Ochii înspăimântaţi ai Eddei Lou se învârtiră în orbite, încercând să descopere cine vorbea. A Dar nu vedea decât apa şi frunzişul întunecat, încercă să ţipe şi se înecă din cauza căluşului. — Am pus ochii pe tine. Mă întrebam cât de curând se va întâmpla. E romantic, nu-i aşa, să stai în pielea goală în lumina lunii? Şi suntem complet singuri, tu şi cu mine. Numai noi doi. Hai să facem sex. Paralizată de groază, ea văzu silueta desprinzându-se din umbră. Observă cum lumina lunii cădea pe piele şi timp de o secundă oribilă, zări

sclipirea unui cuţit cu lamă lungă. Acum simţi groază şi repulsie când recunoscu ceea ce venea spre ea. Stomacul i se strânse şi i se întoarse pe dos, simţind gustul de vomă pe limbă. Dar silueta se apropia din ce în ce, acoperită de o peliculă fină de sudoare şi mirosind a nebunie. Rugăminţile şi rugăciunile ei erau înăbuşite de căluş. Firişoare subţiri de sânge îi şiroiau pe spate şi pe picioare, căci se freca disperată de trunchiul copacului, pentru a se elibera. Mâinile erau pe ea, strângând, mângâind. Şi gura. Lacrimi fierbinţi îi şiroiră pe obraji când gura se coborî lacomă asupra sânilor ei lipsiţi de apărare. Alunecos din cauza transpiraţiei, trupul se freca de al ei, făcând lucruri care ei nu îi venea să creadă că i se puteau face. Acum plângea în neştire, trupul cutremurându-i-se la fiecare atingere a acelei guri ude, a acelor degete care străpungeau, a acelei lame de cuţit. Căci îşi amintise ce păţiseră Arnette şi Francie, şi ştia că trebuiau să fi simţit aceeaşi teroare care amorţea toate simţurile, aceeaşi repulsie, în ultimele clipe ale vieţilor lor — O vrei. O vrei. Acele cuvinte rostite cu răsuflarea tăiată întrecură zumzetul din creierul ei. — Târfă! Cuţitul se răsuci, tăind delicat, aproape fără să provoace durere, de-a lungul braţului ei. Când gura

se lipi lacomă de rană, Edda Lou aproape că leşină.

Nu, nu.

O mână o plesni peste faţă, pentru a o readuce în simţiri.

Târfele nu dorm când muncesc.

Apoi se auzi un râset aproape vesel. Buzele erau mânjite de sânge. Edda Lou deschise ochii înceţoşaţi

şiâşi aţinti privirea.

Mai bine, aşa e mai bine. Vreau să te uiţi. Gata?

— Te rog, te rog, te rog! Strigă ea în gând. Nu mă omorî. N-o să spun, n-o să spun, n-o să spun!

Nu!

Vocea era răguşită din cauza excitării şi Edda Lou

simţea mirosul propriei spaime, propriului sânge,

când faţa aceea se apropie de a ei, nebunia licărind în ochii pe care îi cunoştea foarte bine.

— Nu meriţi să fi regulată.

Brusc, îi scoase căluşul din gură. O parte din plăcere, din nevoie, era să audă acel ţipăt strident, care fu întrerupt când cuţitul îi tăie gâtul Eddei Lou.

Caroline se ridică brusc în capul oaselor, inima bătându-i cu putere. O apăsă cu ambele mâini, aproape rupând cămaşa subţire în care dormea. Un ţipăt, îşi spuse ea în timp ce răsuflarea agitată îi răsuna în cameră. Cine a ţipat? Fu cât pe ce să sară din pat şi să aprindă lumina, dar, deodată, îşi aminti unde era şi se întinse la loc în pat. Nu era în Philadelphia. Nici la Baltimore, New

York sau Paris. Era în ruralul Mississippi, dormind în patul în care dormiseră bunicii ei. Sunetele specifice nopţii păreau să umple încăperea. Ciripit de păsări, de greieri şi de cucuvele. Auzi un alt ţipăt care semăna ciudat de mult cu al unei femei. Ţipete de cucuvele, îşi aminti ea. Bunica ei o liniştise într-o noapte, în timpul acelei vizite de demult, când acelaşi ţipăt o trezise din somn. „Nu-i decât ţipătul unei cucuvele bătrâne, iubito. Nu-ţi fie frică. Eşti în siguranţă ca un gândăcel într- un covor. “Închizând ochii, Caroline ascultă huuu- uuu-ul prelung al altei cucuvele, mai manierate. Zgomote obişnuite la ţară, îşi spuse ea şi încercă să ignore scârţâiturile răzleţe ale acelei case vechi. În curând, toate aveau să i se pară la fel de fireşti ca zgomotul maşinilor care treceau pe stradă sau ca ţiuitul îndepărtat al sirenelor. Era exact aşa cum îi spusese bunica ei. Era în siguranţă ca un gândăcel într-un covor.

Capitolul 3 Tucker stătea pe veranda laterală, unde viţa purpurie se căţăra pe spalier. O pasăre colibri veni din spatele lui, bătând din aripile irizate când zăbovi puţin, pentru a bea dintr-una dintre florile delicate. În casă se auzea aspiratorul Dellei, al cărui zgomot ieşea pe ferestre pentru a se combina cu zumzetul albinelor. Sub masa de sticlă stătea întins Buster, bătrânul

câine de vânătoare al familiei, care, din când în când, aduna energia necesară pentru a da din coadă şi a se uita, plin de speranţă, la micul dejun al lui Tucker. Acesta nu dădea atenţie, în mod conştient, zgomotelor şi mirosurilor dimineţii, ci le absorbea la fel de absent cum sorbea sucul rece, cafeaua sau mânca pâinea prăjită. — Se ocupa de unul dintre ritualurile lui zilnice preferate: cititul corespondenţei. Ca întotdeauna, erau o mulţime de cataloage şi reviste de modă pentru Josie, pe care le puse una câte una pe taburetul de lângă el. De fiecare dată când un catalog era trântit, Buster îşi ridica ochii urduroşi, plini de speranţă, după care mormăia cu un dezgust canin. Era o scrisoare pentru Dwayne din Nashville, adresa de pe plic fiind scrisă în maniera copilărească a lui Sissy. Tucker o privi o clipă încruntat, o ţinu în lumină, după care o puse deoparte. Ştia că nu putea fi vorba despre bani pentru copii, căci, fiind contabilul familiei, făcea verificările lunare personal şi trimisese o alocaţie, cu două săptămâni în urmă. Ca de obicei, puse facturile pe un alt scaun, corespondenţa personală fu aşezată de partea cealaltă a cafetierei, iar scrisorile care erau, evident, de la vreo organizaţie filantropică ori de la vreun grup care derea bani, într-un mod subtil, erau aruncate într-un sac de hârtie de lângă el. Tucker obişnuia să vâre mâna în sac o dată pe

lună şi să aleagă două plicuri la întâmplare. Organizaţiile respective beneficiau de contribuţii generoase, indiferent dacă era vorba despre Fondul Mondial pentru Viaţa în Sălbăticie, Crucea Roşie Americană sau Societatea pentru Prevenirea Pieliţelor. Astfel, Tucker simţea că familia Longstreet se achita de obligaţiile sale filantropice. Şi, dacă unele organizaţii erau nedumerite când primeau un cec de câteva mii de dolari într-o lună şi nimic, timp de câţiva ani, după aceea, el se gândea că asta era problema lor. El avea propriile lui probleme. Simpla rutină de a sorta corespondenţa îl ajuta să uite de necazuri, cel puţin pe moment. Adevărul era că nu ştia care ar fi trebuit să fie următoarea lui mişcare, din moment ce Edda Lou nici măcar nu îi vorbea. Avusese două zile la dispoziţie, după penibilul anunţ. Public, dar se părea că se dăduse la fund. Nu numai că nu luase legătura cu el, dar nici nu răspundea la telefon. — Era îngrijorător, mai ales de când îşi dăduse seama ce temperament avea. Aşteptarea aceea îl făcea să fie extrem de tensionat. Strânse grămadă plicurile cu Eşti câştigători, pe care Dwayne avea plăcerea să le trimită copiilor lui, şi dădu peste plicul care avea culoarea şi parfumul liliacului şi care nu putea fi trimis decât de o singură persoană. — Verişoara Lulu, spuse el zâmbind bucuros şi

uitând de toate grijile. Lulu Longstreet Boyston făcea parte din ramura familiei ce locuia în Georgia şi era o verişoară a bunicului lui Tucker. Se bănuia că ar fi avut în jur de şaptezeci şi cinci de ani, deşi ea se încăpăţâna de câţiva ani să rămână la şaizeci şi cinci. Era o femeie extrem de bogată, înaltă de vreun metru cincizeci şi nebună de legat. Tucker o adora, pur şi simplu. Deşi pe plic scria:

Verilor mei Longstreet, el îl deschise, fără să mai aştepte ca Dwayne şi Josie să se întoarcă de unde plecaseră. Citi primul paragraf, scris cu o cerneală de un roz- aprins, şi scoase un fluierat. Verişoara Lulu avea să le facă o vizită. Întotdeauna se exprima astfel, aşa încât niciodată nu ştiai dacă venea doar la cină sau avea de gând’să stea o lună. Tucker spera să fie vorba de o lună. Simţea nevoia să i se distragă atenţia. Ultima oară când venise în vizită, adusese o ladă plină de torturi de îngheţată, împachetate în gheaţă, şi purtase o pălărie sofisticată, cu o pană de struţ, care ieşea prin vârful ascuţit. O ţinuse pe cap timp de o săptămână întreagă, chiar şi când dormea, spunând că sărbătorea zile de naştere. Zilele de naştere ale tuturor. Tucker linse gemul de căpşuni de pe degete, după care îi aruncă lui Buster restul de pâine prăjită. Lăsând celelalte scrisori pentru a fi sortate mai

târziu, se îndreptă spre uşă cu gândul de a-i spune Dellei să se ocupe de camera verişoarei Lulu. Chiar în clipa în care deschise uşa, Tucker auzi zdrăngănitul camionetei lui Austin Hatinger. Un singur vehicul din Innocence scotea acel zgomot. După ce se gândi o secundă să intre în casă şi să încuie uşile, Tucker se întoarse şi ieşi pe verandă, pregătindu-se să înfrunte muzica. Nu numai că îl auzea pe Austin venind, dar îl şi vedea, după norul de fum negru, care se înălţa dintre magnolii. Oftând, Tucker aşteptă ca maşina să ajungă să se vadă şi, scoţând o ţigară din buzunar, îi rupse o bucăţică din vârf. Tocmai se bucura de primul fum, când camioneta opri şi Austin Hatinger se rostogoli afară din ea. Era la fel de mătăhălos ca vechiul Ford, dar numai muşchi. Sub pălăria pătată de sudoare, chipul lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptat într-un trunchi de copac. Riduri adânci porneau de la ochii de culoarea lemnului de nuc, îi brăzdau obrajii arşi de vânt şi îi încadrau gura severă şi nezâmbitoare. Niciun fir de păr nu i se vedea de sub pălărie. Nu că Austin ar fi fost chel. În fiecare lună se ducea la frizer şi îşi rădea părul cărunt. Tucker se gândea uneori că o făcea, probabil, în amintirea celor patru ani pe care îi petrecuse în armată. Semper Fi. Acesta era doar unul dintre desenele pe care le tatuase pe braţele lui ca nişte blocuri de piatră. Alături, unduindu-se odată cu încordarea muşchilor, era

drapelul american. Scuipă puţin tutun Red Indian în pietrişul de pe alee. Sub salopeta prăfuită şi sub cămaşa de lucru asudată – care, până şi pe căldura aceea, Austin o ţinea închisă până la ultimul nasture –, pieptul îi era la fel de lat ca al unui taur. Tucker observă că nu luase cu el niciuna dintre puştile care se aflau în suportul din camionetă. Speră că putea să ia acel gest drept un semn bun.

— Austin, îl salută el, coborând o treaptă, în semn de amabilitate.

Longstreet.

Avea o voce care semăna cu zgomotul făcut de un

cui ruginit frecat de beton.

Unde naiba mi-e fetiţa?

Dat fiindcă era ultima întrebare la care s-ar fi aşteptat, Tucker clipi nedumerit.

Poftim?

— Ticălos nenorocit şi fără Dumnezeu. Unde naiba e Edda Lou a mea? Completarea aceea era puţin mai apropiată de ceea ce aşteptase Tucker.

N-am mai văzut-o pe Edda Lou de alaltăieri,

când:

Mi-a făcut scena aia în local., Ridică o mână, înainte ca Austin să mai spună ceva. Totuşi, existau avantaje dacă făceai parte din cea mai influentă familie din ţinut.

— Poţi să fi cât de furios vrei, Austin, şi mă aştept

să fi teribil de furios, dar adevărul e că m-am culcat cu Fiica ta, zise el şi trase lacom din ţigară. Probabil că ai ştiut foarte bine ce făceam când ne întâlneam şi nu cred că ai fost prea încântat. Nu cred nici că aş putea să te condamn pentru asta. Austin îşi dezveli dinţii galbeni şi strâmbi. Nimeni

nu ar fi luat acel gest drept zâmbet.

— Ar fi trebuit să te jupoi chiar de prima oară când ai început să-i dai târcoale.!

— Este adevărat, dar, ţinând cont că Edda Lou a

depăşit vârsta de douăzeci şi unu de ani, cu câţiva

ani în urmă, poate să aleagă şi singură, spuse

Tucker, trăgând iarăşi din ţigară, apoi aruncând-o. Ce-a fost a fost, Austin.

— Ţi-e uşor să vorbeşti aşa, când ai plantat un bastard în burta fiicei mele. J

Cu deplina ei cooperare, zise Tucker, vârând

mâinile în buzunare. O să am grijă să aibă tot ce-i

trebuie în timpul sarcinii şi n-o să fac niciun fel de probleme când; o să fie vorba despre pensia pentru întreţinerea copilului.

Vorbe mari, zise Austin, scuipând din nou.

Vorbe frumoase. Întotdeauna te-ai priceput să scoţi cuvintele care trebuie, Tucker. Acum ascultă câteva. Eu am grijă de ce-mi aparţine şi vreau ca fata să iasă imediat. Tucker ridică doar o sprinceană.

— Crezi că Edda e aici? Nu e.

— Mincinosule! Preacurvarule! Strigă el şi glasul i

se ridica şi i se cobora ca.al unui evanghelist. Ai sufletul negru de atâtea păcate.

— Nu te contrazic în privinţa asta, spuse Tucker

cât putu de agreabil, dar Edda Lou nu-i aici. N-am niciun motiv să te mint şi poţi să verifici şi singur,

dar îţi spun că nici n-am văzut-o şi nici n-am vorbit

cu ea de când a făcut marele anunţ. Austin se gândi să dea buzna în casă, dar îşi dădu seama că ar fi părut un prost şi nu voia să se facă de râs în faţa unui Longstreet.

— Dacă nu-i aici, n-are unde să fie în altă parte. Îţi

spun eu ce cred, ticălosule, cred că ai convins-o să se

ducă la una dintre clinicile alea ucigaşe, ca să scape de copil.

— Edda Lou şi cu mine n-am vorbit absolut nimic.

Dacă a făcut cumva asta, a fost numai ideea ei. Uitase cât de iute era uriaşul. Înainte ca el să apuce să scoată ultimul cuvânt, Austin se repezi şi îl apucă de cămaşă, ridicându-l de pe trepte.

— Să nu vorbeşti aşa despre fata mea. Era o

creştină cu frică de Dumnezeu, înainte să se-ncurce cu tine. Uită-te la tine, nu eşti altceva decât un porc leneş şi nenorocit, care trăieşti în casa asta mare şi frumoasă cu beţivul de frate-tău şi cu târfa de soră- ta. Picături fine de salivă stropiră faţa lui Tucker, în timp ce Austin se făcea roşu ca focul.

— O să putreziţi cu toţii în iad, la fel ca păcătosul

de taică-tău. Tucker prefera să vorbească, să farmece sau să fugă de confruntări. Dar exista întotdeauna un punct, oricât de mult ar fi încercat să-l împiedice, în care mândria şi temperamentul său îşi spuneau cuvântul. Îi trase un pumn în plex lui Austin, luându-l prin

surprindere atât cât trebui ca să-şi slăbească strânsoarea.

— Ascultă ticălos prefăcut, acum ai de-a face cu

mine, nu cu familia mea. Numai cu mine. Ţi-am spus o dată că o să fac tot ce trebuie pentru Edda Lou şi n-o să mai repet. Dacă-ţi închipui că am fost primul care a regulat-o, atunci eşti mai nebun decât aş fi crezut. Se aprindea şi ştia că nu ar fi trebuit, însă

stânjeneala, supărarea şi insulta întrecură precauţia.

— Şi să nu crezi cumva că a fi leneş înseamnă a fi

prost. Ştiu foarte bine ce încearcă să facă. Dacă vă

închipuiţi că ţipetele şi ameninţările or să mă facă să dansez până la altar, vă înşelaţi amarnic. Maxilarul lui Austin se încordă.

— Deci, e destul de bună ca s-o regulezi, dar nu şi ca să te-nsori cu ea.

— Cam ăsta e adevărul.

Tucker fu destul de iute ca să se ferească de prima lovitură, dar nu şi de a doua. Pumnul lui Austin îl izbi în stomac, lăsându-l fără suflare, şi făcându-l să

se încovoaie. Primi o ploaie de pumni în faţă şi în gât înainte să reuşească să-şi tragă sufletul pentru a se apăra. Simţi gust şi miros de sânge. Faptul că era al său îl făcu să simtă o furie teribilă străbătându-i fiinţa. Nu simţi durere când încheieturile degetelor îi intrară în contact cu bărbia lui Austin, dar forţa loviturii se făcu cunoscută în braţ

Se

simţea bine. Al naibii de bine.

O

parte din el continua să gândească extrem de

limpede. Trebuia să rămână în picioare. Nu avea să-l egaleze niciodată pe Austin nici în mărime, nici în forţă, aşa că trebuia să se bazeze pe agilitate şi iuţeală. Dacă era pus la pământ şi reuşea să se mai ridice, probabil că avea să aibă oasele rupte. Şi faţa plină de sânge. Primi un pumn chiar sub ureche şi auzi arhanghelii cântând. Pumnii intrau în contact cu oasele. Sânge şi sudoare ţâşneau sub formă de picături fine. În timp ce se luptau, mârâind ca nişte animale, Tucker îşi dădu seama că nu îşi apăra numai mândria, ci chiar viaţa. În ochii lui Austin se vedea un licăr de nebunie care vorbea mai clar decât mormăielile sau înjurăturile. Acel lucru îl făcu să simtă un început de panică. Cele mai rele temeri deveniră realitate în clipa în care Austin se năpusti spre el cu capul înainte. Scoase un strigăt triumfător când Tucker alunecă pe

pietriş şi se prăbuşi pe spate în mijlocul bujorilor. Rămase fără suflare. Auzea şuieratul aerului care se chinuia să-i ajungă în plămâni. Dar furia tot îi rămăsese. Când dădu să se ridice, Austin se trânti asupra lui, cu o mână strângându-l de gât şi cu cealaltă lovindu-l în rinichi. Chiar când îşi strecură mâna sub bărbia lui Austin, chinuindu-se să-i dea capul pe spate, vederea i se înceţoşă. Nu mai vedea decât acei ochi care străluceau acum de plăcerea de a ucide, orbiţi de nebunie. Te trimit ia Satana, zise el. Te trimit la Satana! Ar fi trebuit să te omor mai de mult, Beau. Ar fi trebuit s-o fac. Simţind cum se scurgea viaţa din el, Tucker ţinti spre ochi. Austin dădu brusc capul pe spate, urlând ca un câine rănit. Când mâna îi alunecă de pe gâtul lui Tucker, acesta trase lacom aer în piept. — Ticălos nebun, eu nu sunt tata, spuse el, înecându-se, tuşind şi izbutind să se ridice în patru labe. Îi era groază să nu verse peste florile strivite. — Pleacă naibii de pe proprietatea mea. Întoarse capul şi cunoscu un moment de satisfacţie când îi văzu faţa însângerată. Dăduse la fel de bine cum primise – şi nimeni nu putea cere mai mult. Doar dacă nu era vorba despre un duş rece, o pungă cu gheaţă şi o sticlă de aspirine. Încercă să se sprijine

pe călcâie, iute ca un şarpe, Austin întinse mâna spre una dintre pietrele grele, care. Înconjurau bujorii.

— Dumnezeule! Şopti Tucker când Austin ridică

piatra; deasupra capului. Împuşcătura îi făcu pe amândoi să tresară. Fragmente de piatră zburară printre flori.

— Mai am o ţeavă încărcată, ticălosule! Strigă

Delia de pe verandă. Şi e îndreptată direct spre scula

ta care nu-i bună de nimic. Pune piatra aia la loc de unde ai; luat-o, şi fă-o mai repede, fiindcă mă cam mănâncă degetul. Nebunia se stingea. Tucker aproape că o vedea dispărând din ochii lui Austin, fiind înlocuită de o furie violentă, dar oarecum mai firească.

— Probabil că n-o să te omor, zise Delia pe un ton

de conversaţie, stând la marginea verandei, cu puşca pe umăr şi privind prin cătare, cu un zâmbet

sumbru pe i buze. S-ar putea să mai trăieşti vreo douăzeci de ani, urinând într-o pungă de plastic. Austin dădu drumul pietrei. Zgomotul înfundat,

pe care îl produse în contact cu pământul, îl făcu pe Tucker să aibă impresia că i se întoarce stomacul pe dos.

Pentru judecată venit-am! Cită Austin. O să

plătească pentru ce i-a făcut fetei mele.

— O să plătească, zise Delia. Dacă fata aia poartă

ceva ce-i aparţine lui, Tucker o să aibă grijă. Dar eu nu-s la fel de credulă ca băiatul, Austin, şi o să vedem care-i treaba înainte să semneze vreo hârtie

sau să completeze vreun cec. Austin se ridică, ţinând pumnii strânşi. — Vrei să zici că fata mea minte? Delia continuă să ţină puşca îndreptată spre mijlocul lui. Vreau să spun că Edda Lou n-a fost niciodată ce i ar fi trebuit să fie, dar nu o condamn. Acum pleacă imediat de pe proprietatea asta şi, dacă eşti deştept,: du-o pe fată la doctorul Shays, ca să vezi dacă este gravidă. După aia o să discutăm civilizat. Sau poţi să înaintezi şi te fac praf. Austin îşi încleştă şi îşi descleştă pumnii. Sângele îi şiroia pe obraji, ca nişte lacrimi. — O să revin, spuse el, scuipând din nou şi, întorcându-se spre Tucker, continuă: Data viitoare, n-o să mai fie ridici o muiere care să te apere. Se duse spre camionetă, ocoli rondul de flori şi se depărtă cu zgomot, lăsând în urmă un nor de fum negru. Tucker rămase între flori şi îşi lăsă capul pe genunchi. Nu avea de gând să se ridice. Nu, nu încă. Avea să mai stea puţin, până îi trecea ameţeala. Oftând adânc, Delia lăsă puşca jos. O propti cu grijă de balustradă, după care coborî şi păşi peste pietrele din jurul florilor, până ajunse la Tucker. El ridică privirea, gata să-i mulţumească. Ea însă îl plesni peste cap atât de tare, încât îi răsunară urechile. Dumnezeule, Delia!

— Asta, pentru că gândeşti cu glandele, spuse ea şi

îl plesni din nou. Şi asta, pentru că l-ai adus pe maniacul ăla prin preajma casei mele. Încă o palmă peste creştetul capului.

— Iar asta e pentru că ai stricat florile mamei tale. Dând din cap mulţumită, îşi încrucişă braţele.

Când te ridici de-aici, să vii la bucătărie să te curăţ. Tucker îşi şterse gura cu dosul mâinii şi se uită absent la pata de sânge.

— Am înţeles.

Fiindcă îşi închipui că mâinile îi erau mai sigure acum, ea îi vârî un deget sub bărbie.

— O să ai un ochi învineţit, zise ea. Dar, din câte am văzut, el o să-i aibă pe amândoi. Nu te-ai descurcat rău.

— Bănuiesc că nu, spuse el, ridicându-se încet în

genunchi. Respirând greu, se ridică apoi în picioare. Avea senzaţia că fusese călcat de o herghelie de cai.

— O să mă ocup de flori mai târziu.

— Aşa să faci, spuse ea şi, susţinându-l, îl ajută să meargă înăuntru.

Deşi nu îi păsa atât de mult, încât să se înfurie din cauza Eddei Lou, Tucker nu putea să scape de acel supărător sentiment de îngrijorare. Îşi spuse să nu-l lase pe nebunul Austin să turbeze de grijă pentru fata lui la fel de nebună, care, mai mult ca sigur,

stătea ascunsă câteva zile ca să evite mânia tatălui ei şi ca să-l facă pe Tucker să se simtă vinovat. Dar nu putea uita cum fusese când găsise cadavrul micuţei Francie plutind, rănile acelea lipsite de sânge, căscându-se pe tot trupul ei străveziu. Aşa că îşi puse o pereche de ochelari de soare, ca să-şi ascundă ochiul stâng învineţit, şi, după ce înghiţi două pastile din cele pe care le lua Josie contra crampelor menstruale, porni spre oraş. Soarele ardea necruţător, făcându-l să-şi dorească să se urce în pat cu o pungă cu gheaţă şi cu un whisky mare. Aşa avea să facă după ce stătea de vorbă cu Burke. Cu puţin noroc, Edda Lou avea să fie în spatele tejghelei de la Larsson’s, vânzând tutun, acadele şi săculeţi cu cărbune pentru grătar. Dar văzu prin vitrină, când trecu prin dreptul magazinului, că vânzător era tânărul Kirk Larsson, nu Edda Lou. Tucker opri în faţa secţiei de poliţie. Dacă ar fi fost singur, ar fi coborât din maşină centimetru cu centimetru. Scâncind. Dar cei trei bătrâni care stăteau întotdeauna în faţă, mestecând tutun, înjurând vremea şi sperând să mai audă câte o bârfă, erau şi acum acolo. Pălării de pai le acopereau capetele cărunte, obrajii arşi de vânt le erau umflaţi, căci mestecau, iar cămăşile decolorate erau ude de sudoare. Salut, Tucker.

Domnule Bonny, spuse el, salutându-l din cap

pe primul dintre ei, aşa cum se cuvenea, căci Claude Bonny era cel mai bătrân din grup. Toţi trei trăiau, de mai bine de un deceniu, de pe

urma asistenţei sociale şi considerau că porţiunea de trotuar, acoperită de tendă, din faţa pensiunii era un paradis.

Domnule Koons. Domnule O’Hara.

Pete Koons, rămas fără dinţi încă de la vârsta de patruzeci de ani şi deloc un adorator al protezelor, scuipă printre gingii în găleata de tablă, pe care i-o adusese nepoata lui.

— Băiete, da’ se pare că ai avut de-a face ori cu o

muiere afurisită, ori cu un soţ gelos. Tucker izbuti să zâmbească. Existau puţine secrete

în oraş şi un om deştept şi le alegea cu înţelepciune.

— Nu. Cu un tată supărat.

Charlie O’Hara râse şuierător. Emfizemul lui nu se ameliora deloc şi, cum era mai mult ca sigur că nu avea să mai apuce încă o vară, aprecia toate glumele mărunte ale vieţii.

Austin Hatinger?

Când Tucker dădu din cap afirmativ, O’Hara râse

din nou.

— Rău. L-am văzut odată cum îl bătea pe Toby

March. În fine, Toby era negru, aşa că nimeni n-a

prea dat atenţie. Trebuie să fi fost prin ’69. L-a făcut coastele şi faţa praf.

— În ’68, îl corectă Bonny, pentru că exactitatea

era importantă în astfel de chestiuni. A fost în vara când am primit tractorul cel nou, aşa că ţin minte. Austin a zis că Toby furase o bucată de frânghie din şopronul lui. Dar nu era adevărat. Toby era un băiat de treabă şi nu lua niciodată ce nu era al lui. După ce i s-au vindecat coastele, a venit să lucreze la fermă cu mine. Nu mi-a dat niciodată de furcă. — Austin e un om rău, zise Koons şi scuipă din nou, fie de nevoie, fie ca să-şi sublinieze cuvintele. A plecat în Coreea rău şi s-a întors şi mai rău. N-a iertat-o niciodată pe mama ta că s-a măritat, în timp ce el se lupta cu ochii oblici. O alesese pe domnişoara Madeline, deşi ea nu-i dădea nicio atenţie, zise el şi începu să râdă. O să-ţi fie socru, Tuck? — În niciun caz pe lumea asta. Aveţi grijă să nu munciţi prea mult. Râseră apreciativ, iar el se întoarse şi deschise uşa lui Burke. Biroul şerifului era o încăpere mică şi sufocantă, în care se aflau un birou metalic, două scaune rotitoare, un balansoar din lemn scrijelit, un dulap cu arme şi un Mr. Coffee nou-nouţ, cadou de Crăciun de la soţia lui Burke. Pe duşumeaua de lemn se vedeau picături de vopsea albă, de când fuseseră vopsiţi pereţii ultima oară. Dincolo de acea încăpere era o cameră de toaletă cât un dulap de mare şi, alături, un spaţiu de depozitare, cu rafturi metalice, şi destul loc pentru un pat pliant. Acesta era folosit în caz că Burke sau

adjunctul său erau nevoiţi să păzească vreun deţinut peste noapte. Cel mai adesea era folosit când ori unul, ori altul avea probleme acasă şi trebuia să-şi lase consoarta să se calmeze. Tucker se întrebase mereu cum de Burke, fiul unui fermier care pe vremuri fusese prosper, putea fi fericit acolo, încasând amenzi de circulaţie, întrerupând câte un scandal din când în când, supraveghind beţivii. Dar Burke părea destul de mulţumit, la fel cum părea de mulţumit să fie căsătorit, de aproape

şaptesprezece ani, cu fata pe care o lăsase însărcinată pe când erau amândoi încă în liceu. Îşi purta insigna cu mândrie şi era suficient de simpatic ca să-şi menţină popularitatea în Innocence, unde oamenilor nu le plăcea să li se spună ce nu aveau voie să facă. Tucker îl găsi la birou, uitându-se încruntat pe nişte dosare, în timp ce ventilatorul din tavan învârtea fumul şi aerul încins deasupra capului.

Burke.

Salut, Tuck. Ce-i cu…

Se întrerupse brusc însă, atunci când îi văzu faţa

umflată.

— Dumnezeule mare, măi băiete, peste ce ai dat?

Tucker se strâmbă şi mişcarea aceea bruscă îl cam

costă.

Peste pumnii lui Austin. Burke zâmbi.

— Şi el cum arată?

— Delia zice că mai rău. Eu eram prea ocupat cu ţinutul maţelor înăuntru, ca să mai observ.

— Probabil că n-a vrut să te jignească.

Ştiind că putea fi adevărat, Tuck se aşeză pe unul din scaunele rotative.

— Probabil. Totuşi, nu cred că tot sângele de pe cămaşa mea era al meu. Sper că nu.

Edd Lou?

— Da, zise Tucker şi vârî degetele uşor pe sub

ochelari, pipăindu-şi ochiul vânăt. După părerea lui,

am pângărit o virgină pură, care nu mai văzuse o sulă în viaţa ei.

Pe naiba.

— Exact, spuse Tucker, fiind cât pe ce să facă

greşeala de a ridica din umeri. Chestiunea e că ea este majoră şi eu cu ea m-am culcat, nu cu taică-său.

— Mă bucur să aud asta.

Tucker zâmbi şi, astfel, făcu să i se întindă buza

umflată.

— Mama Eddei Lou trebuie să închidă ochii şi să

se roage la Dumnezeu de fiecare dată când el o ia la

bătaie. Redeveni serios, căci gândul că Austin. Putea să

lovească acea femeie fragilă era prea tulburător.

— Problema este că vreau să fac lucrurile cum

trebuie, Burke, spuse el şi oftă, dându-şi seama că nu numai pentru un singur motiv venise în oraş, dar aceea era introducerea pentru primul. Lucrurile au

ieşit bine pentru tine şi Susie.

Da, spuse Burke şi, scoţând un pachet de ţigări

Chesterfield, luă una, după care îi aruncă pachetul lui Tucker. Eram prea tineri şi prea proşti ca să ne gândim că n-or să iasă bine Privi cum Tucker rupse o bucăţică din vârful ţigării. A – Şi o iubeam. O iubeam, pur şi simplu, pe- atunci. Încă o mai iubesc.

Îi aruncă chibriturile.

— Marvella născându-se înainte de a termina noi

liceul, n-a fost uşor faptul că a trebuit să locuim cu ai

mei timp de doi ani, până când ne-am putut permite să avem propria noastră casă. Apoi Susie a rămas însărcinată din nou cu Tommy, zise el şi dădu fumul afară, clătinând din cap. Trei copii în cinci ani.

— Ai fi putut să-ţi tii şi tu şliţul închis.

Burke zâmbi.

— Şi tu la fel.

— Da, spuse Tucker suflând fumul printre dinţi.

Ei da, lucrurile stau în felul următor. N-o iubesc pe

Edda Lou, dar am o responsabilitate faţă de ea. Nu pot să mă însor totuşi cu ea, Burke. Nu pot, pur şi simplu. Burke scutură scrumul într-o scrumieră metalică, ce fusese albastră odată, dar acum avea culoarea funinginei.

— Trebuie să recunosc că ai fi un prost dacă ai

face-o, spuse el şi îşi drese glasul înainte să se aventureze pe un teren alunecos. Susie mi-a zis că

Edda se laudă de câteva săptămâni că o să locuiască în casa cea mare şi o să aibă servitori. Susie nu i-a dat atenţie, dar alţii i-au dat. Mi se pare mie că fata a pus ochii pe Sweetwater. Fu atât o lovitură dată mândriei lui, cât şi o imensă uşurare. Deci, nu fusese niciodată el, îşi dădu seama Tucker. Fusese numai numele de Longstreet. Bine, dar trebuia să fi ştiut că el avea să-şi dea seama la un moment dat.

— Am venit să-ţi spun că n-am reuşit s-o văd din

ziua aia, când a venit la local. Austin a dat buzna

peste mine, gândindu-se că o ascundeam la Longstreet. Ai văzut-o cumva prin oraş? Burke stinse ţigara, încet.

Nici eu n-am văzut-o de vreo zi, două.

— O fi la vreo prietenă, zise Tucker şi ideea aceea

îl mai linişti. Chestiunea e, Burke, că, de când am

găsit-o pe Francie…

— Da, spuse Burke simţind cum i se strânge

stomacul.

Ai mai aflat ceva în legătură cu Francie sau cu

Arnette?

— Nimic, spuse el şi senzaţia de eşec îl făcu să se

încălzească şi mai tare. Şeriful districtual se ocupă mai mult cu treaba asta. Eu am lucrat cu legistul şi ne-au ajutat şi băieţii de la poliţia statală, dar n-am descoperit nimic concret. O femeie a fost tăiată în bucăţi, în Nashville, luna trecută. Dacă se găseşte vreo legătură, o să chemăm FBi-ul.

Nu mai spune?

Burke încuviinţă doar. Nu îi plăcea gândul că nişte ofiţeri federali aveau să vină în oraş, să-i ia locul, să se uite la el cu coada ochiului şi să-şi spună că era un ţărănoi care nu putea nici măcar să închidă un beţiv.

— Faptul că mi-am amintit de Francie m-a făcut

să mă îngrijorez, continuă Tucker.

— O să întreb oamenii, spuse el ridicându-se, căci

voia s-o facă imediat. Aşa cum ai zis şi tu, probabil că e la vreo prietenă, unde stă câteva zile ca să te facă să fierbi puţin şi să vii cu cererea în căsătorie.

Da.

Bucuros că trecuse povara aceea pe umerii lui Burke, Tucker se ridică şi se îndreptă, şchiopătând,

spre uşă.

— Să mă anunţi.

— De cum aflu ceva, spuse Burke ieşind cu el.

Îi aruncă o privire lungă oraşului său. Acolo se născuse şi crescuse, pe străzile acelea alergau copiii lui, acolo îşi făcea cumpărăturile soţia lui. Putea să ridice un deget, în chip de salut, şi toată lumea îl recunoştea şi îi răspundea.

— La te uită! Rosti Tucker, oftând uşor când o

văzu pe Caroline Waverly coborând din BMW şi îndreptându-se spre Larsson’s. Asta e o înghiţitură de apă rece. Te face să-ţi fie sete numai când te uiţi.

Ruda lui Edith Menair?

Da. M-am întâlnit cu ea acum vreo două zile.

Vorbeşte ca o ducesă şi are cei mai mari ochi verzi,

pe care i-ai văzut vreodată. Recunoscând semnele, Burke începu să râdă. — Ai destule probleme, băiete. — E o slăbiciune, spuse Tucker, ducându-se spre maşină, şchiopătând uşor, dar apoi se răzgândi şi traversă strada. Cred că mă duc să cumpăr un pachet de ţigări. Zâmbetul pieri de pe faţa lui Burke, când Tucker îşi întoarse privirea spre pensiune. Şi el îşi amintea de Francie. Sigur că Edda Lou ar fi stat pe-aproape ca să-l bată la cap pe Tucker cu căsătoria. Faptul că nu o făcea, îi lăsa un gust neplăcut în gură. Mă adaptez foarte bine, îşi spuse Caroline, străbătând peluza arsă de soare şi îndreptându-se spre copaci. Femeile pe care le întâlnise în magazinul lui Larsson, în după-amiaza aceea, erau mai curioase decât era ea obişnuită, dar fuseseră totuşi prietenoase şi îi arătaseră simpatie. Era plăcut să ştie că, dacă se plictisea singură acasă, se putea duce în oraş pentru a se bucura de companie. Îi plăcuse îndeosebi Susie Truesdale, care trecuse pe acolo ca să cumpere o felicitare pentru ziua de naştere a surorii ei din Natchez şi stătuse douăzeci de minute. Bineînţeles, acel tip, Longstreet, apăruse şi el, ca să flirteze cu femeile şi să împrăştie farmec sudist. Ochelarii fumurii nu putuseră să ascundă faptul că se bătuse. Când fusese întrebat în legătură cu acest lucru, smulsese compătimirea tuturor femeilor din

magazin. Cei de genul lui întotdeauna reuşeau asta, îşi spuse ea. Dacă Luis îşi rupea o pieliţă de pe un deget, femeile erau gata să doneze sânge. Slavă Domnului că terminase cu el, cu bărbaţii, cu tot ce era legat de ei. Îi fusese patetic de uşor să-i respingă avansurile lui Tucker. Îi spusese don’şoară Caroline, îşi aminti ea zâmbind uşor. Era aproape sigură că ochii lui râdeau în dosul acelor lentile întunecate. Păcat de mâinile lui totuşi, îşi spuse ea, lăsându-se puţin în jos pentru a trece pe sub muşchiul care atârna. Erau frumoase, cu degete lungi şi palme late. Îi păruse rău când îi văzuse încheieturile degetelor jupuite şi învineţite. Supărată, alungă acel sentiment de compătimire. Imediat după ce plecase, şchiopătând uşor, femeile începuseră să şuşotească despre el şi o anume Edda Lou. Caroline trase în piept acel aer curat şi zâmbi în sinea ei. Se părea că fermecătorul domn Longstreet intrase într-o încurcătură cam urâtă. Prietena lui era însărcinată şi ţipa s-o ia de nevastă. Iar, după spusele celor din oraş, tatăl ei era genul de om care abia aştepta să încarce puşca de vânătoare. Plimbându-şi degetul de-a lungul unei crengi, începu să simtă mirosul apei. Doamne, cât de departe era de Philadelphia. De unde era să ştie că avea să fie atât de plăcut şi de amuzant să asculte

bârfele despre Don Juan-ul oraşului? Îi făcuse plăcere vizita în oraş, sporovăielile femeilor, despre copii, despre reţete şi despre bărbaţi. Dar în mod special despre sex. Râse uşor. Se părea că, indiferent dacă era vorba de nord sau de sud, când se întâlneau mai multe femei la un loc, sexul era subiectul preferat. Dar acolo erau mult mai libertine în legătură cu acest lucru. Cine cu cine se culca şi cine nu. Probabil că din cauza căldurii, îşi spuse ea aşezându-se pe un buştean pentru a se uita la apă şi a asculta muzica serii care începea să vină. Se bucura că venise la Innocence. Cu fiecare zi care trecea, simţea că se vindecă. Liniştea, soarele puternic, care te lăsa fără pic de energie, frumuseţea simplă a apei umbrite de copacii acoperiţi de muşchi, începuse chiar să se obişnuiască şi cu zgomotele nopţii şi, de asemenea, cu acel întuneric de nepătruns. Cu o noapte în urmă, dormise opt ore în şir, pentru prima oară după multe săptămâni. Şi se trezise fără durerea aceea de cap insuportabilă. Dădea rezultate singurătatea, seninătatea unui orăşel şi obiceiurile rurale. Rădăcinile pe care nu avusese voie niciodată să le însămânţeze, rădăcinile acelea, a căror existenţă mama ei o negase cu înverşunare, începuseră să se prindă. Nimic şi nimeni nu avea să le mai smulgă din nou.

Poate avea să încerce chiar să pescuiască. Ideea o făcu să râdă şi să se întrebe dacă îi mai plăcea peştele. Se aplecă şi luă o pietricică, pe care o aruncă în apă. Făcu un zgomot atât de plăcut, încât mai luă una, şi încă una, privind cum se lărgeau cerculeţele în jurul punctului în care cădeau. Zărind o piatră mare şi plată la marginea apei, se ridică şi se duse să o ridice. Avea să fie amuzant să încerce să o arunce razant. Şi aceea era o imagine veche, aproape uitată. Bunicul ei stând acolo, chiar în locul acela, şi încercând să o înveţe cum să arunce piatra razant. Încântată de amintire, se aplecă şi o cuprinse cu mâna. Brusc, avu cea mai ridicolă senzaţie că era privită. Fix. Chiar când simţi primul fior prin şira spinării, zări ceva alb cu coada ochiului. Se întoarse şi se uită. În clipa aceea încremeni. Până şi ţipătul îi îngheţă în gât. Era privită fix, deşi ochii aceia nu vedeau nimic. Nu era decât un chip care plutea la suprafaţa apei întunecate, cu o claie hidoasă de păr lung şi blond, care se încurcase în rădăcinile unui copac bătrân. Începu să respire sacadat şi scânci îngrozită în timp ce se dădea înapoi, împleticindu-se. Dar nu îşi putea lua ochii de la acel chip, de la felul cum apa îi mângâia bărbia, de la felul cum o rază de soare cădea chiar pe ochii aceia lipsiţi de vlagă. Abia când reuşi să-şi acopere faţa şi să nu mai vadă acea privelişte, reuşi să tragă aer în piept şi să ţipe. Sunetul făcu păsările să zboare speriate din

copaci.

Capitolul 4 Răul îi trecuse aproape complet. Încă mai simţea valuri de greaţă în stomac, dar dacă se forţa să respire rar, reuşea să bea puţină apă călduţă. Sorbi din nou, trase adânc aer în piept şi aşteptă ca Burke Truesdale să se întoarcă. Nu-i ceruse să-l însoţească. Bănuia că, după ce se uitase o dată la ea, îşi dăduse seama că nu putea să mai facă niciun pas. Nici acum, când stătea pe prima treaptă a verandei şi când tremurul mâinilor încetase aproape complet, nu îşi amintea cum ajunsese de la izlaz înapoi în casă. Îşi pierduse un pantof, observă ea absentă. Unul din frumoşii balerini alb cu bleumarin, pe care îi cumpărase de la Paris, cu câteva luni în urmă. Îşi privi piciorul desculţ, murdar de pământ şi iarbă, şi, încruntându-se, îşi scoase şi celălalt pantof. Părea oarecum important să aibă ambele picioare goale. În definitiv, cineva ar fi putut să o creadă nebună dacă o vedea stând acolo pe verandă, încălţată doar cu un pantof. Şi cu un cadavru plutind în apa iazului. Când stomacul i se întoarse pe dos, ameninţând să dea afară până şi apa călduţă, lăsă capul să-i cadă între genunchi. Ah, nu putea să sufere să verse; ura acest lucru cu o înverşunare pe care o simţea numai cineva care îşi revenise recent după o boală îndelungată.

Slăbiciunea, pierderea controlului.

Strângând pumnii, îşi folosi toată puterea de concentrare ca să se abţină. Ce drept avea să-i fie rău, să-i fie frică şi să-i vină ameţeală? Era în viaţă, nu? În viaţă, întreagă şi nevătămată. Nu ca acea sărmană femeie. Dar ţinu capul în jos până când stomacul i se linişti

şi ţiuitul îi dispăru din urechi.

Îşi ridică din nou capul când auzi o maşină venind pe alee. Puse o mână streaşină la ochi şi urmări cu privirea camioneta care se apropia.

— Era necesar să taie viţa aceea, îşi spuse ea. Parcă auzea cum se frecau frunzele de maşina aceea deja zgâriată. Trebuia să fie vreo foarfecă în şopron. Cel mai bine era să o facă dimineaţa, înainte să se încălzească prea tare. Privi cum camioneta opri lângă maşina şerifului şi din ea coborî un bărbat slab şi deşirat, cu o cravată roşie înnodată în jurul unui gât ca de curcan. Purta

o cămaşă albă cu mâneci scurte şi o pălărie albă pe o

claie de păr, pe care şi-l vopsise într-un negru precum cărbunele. Pungi de piele îi atârnau sub maxilar şi sub ochi, de parcă, pe vremuri ar fi fost umplute cu grăsime sau cu lichid. Pantalonii negri îi erau traşi în sus de o pereche de bretele roşii şi purta acel gen de pantofi grei şi sclipitori, pe care ea îi asocia cu armata. Dar geanta de piele îi trăda profesia. — Dumneata trebuie să fi don’şoara Caroline.

Vocea lui piţigăiată ar fi făcut-o să râdă într-un alt moment sau în alt loc. Suna vag ca a unui vânzător de maşini vechi, pe care îl văzuse la televizor cu o seară în urmă.

Eu sunt doctorul Shays, spuse el proptindu-şi

un picior pe prima treaptă de jos. L-am îngrijit pe bunicii dumitale, aproape douăzeci şi cinci de ani.

Caroline dădu din cap politicoasă.

— Încântată.

El îi aruncă o privire şi fu surprins să vadă cât era şocată.

Burke m-a sunat şi mi-a. Zis că vine încoace,

spuse el, scoţând o batistă albă, imensă, cu care îşi

şterse faţa şi gâtul.

Deşi se putea mişca repede când era nevoie, atitudinea lui calmă de acum era ceva mai mult decât atitudinea unui medic aflat la căpătâiul unui bolnav. Aşa prefera el să facă lucrurile.

— O căldură îngrozitoare, nu?

Da.

Ce-ar fi să mergem înăuntru, unde e mai

răcoare?

— Nu, cred că… spuse ea privind neputincioasă

spre pâlcul de copaci. Ar trebui să aştept. S-a dus acolo să vadă… Aruncam pietricele în apă. Nu i-am văzut decât faţa. Se aplecă spre ea şi îi luă mâna într-a lui. Degetele, încă agile după patruzeci de ani de profesare a medicinei, îi căutară pulsul.

— A cui faţă, draga mea?

— Nu ştiu.

Când el se aplecă să deschidă geanta, ea deveni rigidă. Lunile petrecute în preajma medicilor, cu

acele lor subţiri şi sclipitoare, îi slăbiseră sistemul nervos.

N-am nevoie de nimic! Nu vreau nimic, spuse ea

sărind ca arsă şi, deşi încercă, nu putu să-şi împiedice vocea să nu fie prea subţire. Eu n-am nimic. Ar trebui să încercaţi s-o ajutaţi pe ea. Trebuie să puteţi face ceva ca s-o ajutaţi.

Fiecare lucru la rândul lui, draga mea, spuse el

şi, ca să-i câştige încrederea, închise geanta. Hai,

aşează-te aici lângă mine şi povesteşte-mi ce s-a- ntâmplat. Încet, fără grabă. Pe urmă o să ne gândim ce să facem. Ea nu se aşeză, dar îşi recăpătă controlul suficient

de mult pentru a trage de câteva ori aer în piept. Nu voia să ajungă din nou în spital. Nu putea.

— Îmi pare rău. Bănuiesc că nu prea sunt

coerentă.

— Ei, asta nu mă îngrijorează deloc. Majoritatea

celor pe care îi cunosc îşi petrec cam jumătate din

viaţă fiind coerenţi şi cealaltă jumătate mişcându-şi doar maxilarele. Spune-mi numai cum a fost.

— Cred că s-a înecat, zise ea cu o voce calmă şi

atentă. În apa izlazului. Nu i-am văzut decât faţa… Se întrerupse, forţându-se din nou să alunge acea imagine din faţa ochilor înainte să-şi piardă iarăşi

controlul. — Mă tem că era moartă. Înainte ca Shays să apuce să mai întrebe ceva, ajutorul de şerif, Cari Johnson, îşi făcu apariţia dintre copaci şi se îndreptă spre ei. Uniforma lui, care de obicei era imaculată, era udă pe alocuri şi murdară de noroi. Totuşi, el mergea cu o precizie militărească, reprezentând o prezenţă impunătoare cu înălţimea sa de aproape doi metri şi cu muşchii săi. Pielea lucioasă îi era de culoarea castanelor. Era un bărbat căruia îi plăcea autoritatea de care se bucura şi era extrem de stăpân pe sine. Dar, în clipa aceea, se chinuia să-şi menţină aura profesională, când tot ce îşi dorea era să găsească un loc ascuns, unde să verse ce mâncase la prânz. — Doctore. Cari. Nu fu nevoie de mai mult pentru ca ei să facă schimb de informaţii. Înjurând, Shays îşi şterse faţa din nou. — Domnişoară Waverly, aş dori să folosesc telefonul dumneavoastră. — Desigur. Îmi puteţi spune ce… Dar privirea i se îndreptă iarăşi spre copaci şi mintea spre ceea ce se afla dincolo de ei. — E moartă? Cari ezită doar o clipă şi, scoţându-şi chipiul, îşi scoase la iveală cârlionţii negri şi scurţi, atât de scurţi, de parcă ar fi fost o peluză proaspăt tunsă.

— Da. Şeriful o să stea de vorbă cu dumneavoastră cât mai curând posibil. Doctore? Shays se ridică, încuviinţând obosit.

E un telefon chiar aici în hol, spuse Caroline, urcând treptele. Domnule ajutor de şerif…

— Johnson, domnişoară. Cari Johnson.

S-a înecat, domnule ajutor de şerif Johnson?

El îi aruncă o privire scurtă, ţinându-i deschisă

uşa de plasă.

— Nu, domnişoară. Nu s-a înecat.

Burke stătea pe buştean, cu spatele la cadavru. Lângă el era un aparat de fotografiat Polaroid. Simţea nevoia să stea liniştit un minut înainte să-şi înceapă treaba. Doar un minut ca să i se limpezească mintea şi să i se liniştească stomacul. A Se mai confruntase cu moartea. Îi cunoştea chipul şi mirosul încă din copilărie, când mergea la vânătoare cu tatăl lui. Prima oară se duseseră de plăcere. Apoi, când recoltele şi investiţiile începuseră să nu mai arate bine, vânaseră ca să pună ceva carne pe masă. Văzuse şi moartea unuia de-ai lui. Începând cu sinuciderea tatălui său, când pierduseră ferma. Nu moartea îl adusese acolo unde se afla acum? Fără fermă, cu o nevastă şi doi copii mici de întreţinut, semnase întâi ca ajutor de şerif şi apoi ca şerif. Fiul bogătaşului, care detestase inutilitatea morţii tatălui său şi cruzimea pământului care provocase acest

lucru, alesese să-şi pună talentul şi priceperea în slujba legii şi a ordinii. Dar nici descoperirea tatălui său, atârnând în ştreang, în şopron, nici faptul că auzise scârţâitul frânghiei care se freca de grindă, nu îl pregătiseră pentru ceea ce descoperise în izlazul Menair. Îşi amintea încă foarte bine cum fusese când se chinuise să scoată cadavrul din apă şi să-l tragă pe mal. Ciudat, îşi spuse el, trăgând din ţigară, niciodată nu-i plăcuse de Edda Lou. Avusese o anumită vulgaritate în ea, o privire vicleană, ceva care îi făcea să-i dispară orice urmă de compătimire faţă de ea, mai ales că avea ghinionul de a fi rudă cu Austin Hatinger. Dar, în clipa aceea, îşi aminti cum arătase într-o zi de Crăciun, cu mult timp în urmă, când el şi Susie o întâlniseră în oraş. Nu avea mai mult de zece ani, cu părul încâlcit atârnându-i pe spate, cu rochiţa peticită ridicată prea mult în părţi şi lăsată în faţă. Stătea cu năsucul lipit de vitrina magazinului Larsson’s şi se uita ia o păpuşă cu pelerină albastră şi coroniţă din strasuri. Pe atunci nu era decât o fetiţă care îşi dorea ca Moş Crăciun să existe cu adevărat. Căci ştia deja că acesta nu există. Întoarse capul când auzi foşnetul de crengi. — Doctore, spuse el, scoţând un nor de fum când rosti cuvântul.

Shays îi puse o mână grea pe umăr şi îl strânse o dată, după care se duse spre cadavru. Moartea nu-i era străină şi ajunsese să-şi dea seama că nu era rezervată numai bătrânilor. Putea să accepte gândul că cei tineri mureau din cauza unei boli sau în urma unui accident. Dar acea mutilare, acea distrugere sălbatică a unei fiinţe omeneşti, era imposibil de acceptat. Ridică uşor una din mâinile inerte şi îi studie încheietura zgâriată. Aceleaşi urme se vedeau şi în jurul gleznelor. Într-un fel, acel cerc de piele zdrelită şi neputinţa pe care o semnifica, îi provocau mai multă durere decât tăieturile oribile de pe trup. — A fost unul dintre primii copii pe care i-am adus pe lume când m-am întors în Innocence, spuse el şi, oftând, făcu ceea ce Burke nu putuse să facă. Se aplecă şi îi închise ochii Eddei Lou. — E foarte greu pentru părinţi să-şi îngroape copiii. Dumnezeule, dar nici pentru doctori nu e uşor. — A aranjat-o urât de tot, izbuti Burke să spună. Exact ca şi pe celelalte. Luă aparatul de fotografiat. Aveau să aibă nevoie de mai multe fotografii şi, oricum, trebuia să-şi ocupe timpul cumva, până venea procurorul. — A fost legată de copacul de colo. E sânge închegat pe trunchi. Se poate vedea, după zgârieturile de pe spatele ei, că s-a frecat de el. S-a folosit frânghie de rufe. Bucăţele din ea mai sunt

încă acolo, spuse el şi lăsă aparatul de fotografiat jos, iar ochii îi străluceau de furie. Ce naiba a căutat aici? Maşina ei e în oraş. — N-aş putea să-ţi spun, Burke. A fost lovită în moalele capului, spuse Shays, pipăind-o cu mâinile la fel de blând, ca şi cum ar fi fost vorba despre un pacient în viaţă, care le-ar fi putut simţi. Poate a adus-o aici. Poate a venit ea singură şi l-a înfuriat. Chinuindu-se să-şi păstreze calmul, Burke încuviinţă. Ştia, la fel ca toată lumea din oraş, pe cine înfuriase Edda Lou.

Caroline se plimba încolo şi încoace pe verandă. Dacă ar fi avut destul curaj, s-ar fi dus şi ar fi cerut informaţii. Nu ştia cât mai putea să aştepte aşa. Dar era sigură că nu ar fi reuşit să treacă de primul şir de copaci, nu când era perfect conştientă de ceea ce se afla dincolo de ei. Văzu maşina neagră înaintând pe alee, urmată de o camionetă albă. Procurorul, îşi spuse ea. Când bărbaţii coborâră din camionetă, cu o targă şi cu un sac negru şi gros, ea se întoarse cu spatele. Sacul acela, sacul acela negru şi lung, care nu era prea diferit nici ca formă, nici ca mărime de cele pe care le foloseau oamenii pentru a pune în ele lucrurile de care nu mai aveau nevoie, sacul acela îi aminti mult prea brusc că acolo, în apă, nu era o persoană, nu era o femeie, ci doar un trup care nu avea să sufere din cauza înjosirii de a fi luat într-o bucată mare de

plastic. Numai cei vii sufereau. Caroline se întrebă pe cine, oare, lăsase femeia aceea în urmă pentru a o plânge şi a-şi pune întrebări? Ar fi vrut tare mult să cânte, să cânte cu atâta pasiune, încât să nu mai ştie de nimic. Încă mai putea să facă acest lucru, slavă Domnului. Rezemându-se de un stâlp, închise ochii şi cântă în gând, umplându-şi mintea cu o melodie atât de intensă, încât nu auzi următoarea maşină care veni pe alee. — Salut, zise Josie, trântind portiera şi, terminând

o îngheţată de cireşe pe băţ, se îndreptă spre verandă. Salut, spuse ea din nou, aruncându-i un

zâmbet prietenos şi curios Carolinei, când aceasta ridică privirea. E mare agitaţie pe-aici, zise ea, apoi linse beţişorul, cu plăcere. Am văzut toate maşinile astea venind încoace, când mă duceam spre casă, şi m-am gândit să văd şi eu despre ce e vorba. Caroline o privi nedumerită. Era ciudat, aproape obscen, să vezi pe cineva atât de plin de viaţă, când moartea încă mai zăbovea în acel loc. — Poftim? Nu-i nevoie de chestii de-astea, scumpo, zise Josie şi, continuând să zâmbească, urcă treptele. Sunt doar curioasă, atâta tot. Nu pot să sufăr când se-ntâmplă ceva şi eu nu ştiu. Josie Longstreet, zise

ea şi întinse mâna, puţin lipicioasă de la îngheţată. — Caroline. Caroline Waverly, spuse ea şi, după

ce îşi strânseră mâinile, se gândi cât de înnăscute erau bunele maniere, cât de absurd de automate.

Ai necazuri pe-aici, Caroline? O întrebă Josie,

punând băţul pe balustrada verandei. Văd maşina lui Burke. E superb, nu? Nu şi-a înşelat nevasta nici măcar o dată în mai bine de şaptesprezece ani. N-am văzut pe nimeni care să ia căsnicia atât de în serios ca el. Dar, ia să vedem. Şi doctorul Shays e aici. Eh;

ăsta da personaj! Cu părul ăla negru, înfoiat, şi pieptănat pe spate, ca un cântăreţ de rock and roii din anii ’50. Are o voce de parcă ar ti Mickey Mouse, nu crezi? Caroline aproape că zâmbi.

— Da. Iartă-mă, nu vrei să iei loc?

Nu-ţi face griji pentru mine, spuse Josie,

scoţând o ţigară din poşetă şi aprinzând-o cu o brichetă aurie. Ai toţi musafirii ăştia şi totuşi nu văd

nici picior de om.

— Sunt… spuse ea şi se uită spre copaci, înghiţind în sec. Şeriful vine acum.

Josie îşi schimbă poziţia subtil, îndreptându-şi umerii. Însă zâmbetul fermecător, pe care i-l aruncă lui Burke, se stinse când îi văzu ochii. Cu toate acestea, vocea ei era veselă:

— Hei, Burke, mă faci geloasă. Pe la Sweetwater nu te mai vede omul, în schimb, iată-te aici.

Treburi oficiale, Josie.

L-auzi.

— Domnişoară Waverly, aş vrea să stăm puţin de

vorbă. Am putea să intrăm?

Desigur.

Când Burke trecu pe lângă ea, Josie îl apucă de braţ. Expresia de şicanare îi dispăruse de pe faţă.

Burke?

— Nu pot să-ţi spun nimic acum.

Ştia că ar fi trebuit să-i spună

să plece, dar se

gândi că, după ce avea să termine de vorbit, Caroline

ar fi vrut să aibă o femeie alături.

— Poţi să aştepţi? Să stai cu ea puţin?

Mâna de pe braţul lui tremură.

— Cât de rău e?

— Cât se poate de rău. Ce-ar fi să te duci la

bucătărie şi să ne pregăteşti ceva răcoritor. Ţi-aş fi

recunoscător dacă ai rămâne acolo până o să te chem eu. Caroline îl conduse în salonul din faţă, invitându-l

să ia ioc pe divan. Micul ceas cu cuc, pe care îl întorsese cu regularitate de când sosise, ticăia vesel.

— Domnişoară Waverly, îmi pare nespus de rău

că trebuie să vă pun întrebări acum, când sunteţi atât de tulburată. Dar e mai bine să procedăm cât mai repede.

— Înţeleg.

Cum putea să înţeleagă? Se întrebă ea disperată. Nu mai descoperise niciodată un cadavru.

— Ştiţi… ştiţi cine e?

Da.

— Ajutorul de şerif, Johnson, a zis că nu s-a

înecat, spuse ea, frecându-şi uşor gâtul în sus şi în jos, de parcă ar fi împins cuvintele.

— Nu, spuse Burke, scoţând un carneţel şi un

creion din buzunar. Îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că a fost ucisă. Ea încuviinţă doar. Nu era şocată. O parte din ea ştiuse acest lucru încă din clipa în care privise în ochii aceia mari, lipsiţi de viaţă.

— Ce vreţi să fac?

— Vreau să-mi spuneţi tot ce aţi văzut şi tot ce-i auzit în ultimele patruzeci şi opt de ore.

Dar n-am văzut şi n-am auzit nimic. Abia am

sosit şi am tot încercat să… să mă instalez, să aşez

lucrurile.

— Înţeleg, zise el şi, împingându-şi pălăria în

spate, îşi şterse fruntea cu braţul. Încercaţi să vă gândiţi mai bine.

Nu se poate să nu fi auzit vreo maşină pe alee noaptea târziu sau ceva care să nu vi se pară în regulă?

— Nu… adică sunt obişnuită cu zgomotele de la

oraş, aşa că nimic nu prea mi se pare în regulă, spuse

ea, trecându-şi o mână tremurătoare prin păr.

Avea să fie bine, îşi spuse ea, acum, că ajunseseră la întrebări şi răspunsuri, la mecanismele legii şi ordinii.

— Liniştea pare extrem de zgomotoasă, nu ştiu

dacă mă înţelegeţi. Şi păsările, şi insectele. Cucuvelele, spuse ea şi imediat culoarea îi dispăru

din obraji. Ieri-noapte, prima noapte pe care am petrecut-o aici… oh, Doamne

— Nu vă grăbiţi.

Mi s-a părut că aud o femeie ţipând. Dormeam

şi m-a trezit brusc. M-a speriat. Apoi mi-am adus aminte unde eram şi mi-am amintit şi de cucuvele. De ţipetele acelea de cucuvele, spuse ea şi închise ochii cuprinsă de un sentiment de vinovăţie. M-am

culcat la loc. Ar fi putut fi ea, ţipând după ajutor. Şi eu m-am culcat la loc.

— Sau ar fi putut fi o cucuvea. Chiar dacă ar fi

fost ea, domnişoară Waverly, n-aţi fi putut s-o ajutaţi cu nimic. Aţi putea să-mi spuneţi cam pe la ce oră v-a trezit?

— Nu, îmi pare rău. Habar n-am. Nu m-am uitat

la ceas.

— Vă duceţi în acel loc adesea?

M-am dus de vreo două ori. Bunicul meu şi cu

mine am fost la pescuit acolo o dată, când am venit

în vizită.

— Şi eu am prins nişte peşti frumoşi acolo, zise el pe un ton de conversaţie. Fumaţi?

Nu, spuse ea, dar amintindu-şi iarăşi de bunele

maniere, se uită în jur după o scrumieră. Dar, vă rog, puteţi să fumaţi. El scoase o ţigară, dar se gândea la acel chiştoc pe

care îl găsise lângă buştean. Nici Edda Lou nu fuma.

N-am observat pe nimeni dând târcoale pe-aici? N-a venit nimeni să vă vadă?

— Aşa cum am mai spus, n-am venit de mult. Am

întâlnit totuşi pe cineva în prima zi. A zis că bunica îl lăsa să vină să se uite la apă. Burke rămase impasibil, dar inima începu să-i bată mai tare.

— Ştiţi cumva cine era?

Numele lui era Longstreet. Tucker Longstreet.

Tucker stătea în hamac, ţinând o sticlă de bere rece pe ochiul umflat. Nu se mai simţea ca şi cum ar fi fost călcat de o herghelie de cai, ci de parcă, mai întâi, ar fi fost târât câteva mile. Regreta amarnic hotărârea de a-l înfrunta pe Austin. Mult mai bine ar fi fost dacă s-ar fi dus câteva zile la Greenville sau la Vicksburg. Ce naiba îl făcuse să creadă că mândria şi cinstea meritau un pumn în ochi? Şi mai rău era faptul că, probabil, Edda Lou era undeva şi râdea de toate complicaţiile pe care le provocase. Cu cât se gândea mai mult la acest lucru, cu atât era mai sigur că Austin îl snopise degeaba. Edda Lou nu avea de gând să avorteze. Nu că Tucker şi-ar fi închipuit că ar fi împiedicat-o moralitatea sau vreun sentiment matern. Dar, dacă nu era însărcinată, nu avea cum să-l mai ţină legat. Să-l ţină legat tot restul vieţii lui! Îşi zise el extrem de abătut. Nimic nu te ţinea legat mai mult ca familia, îşi spuse el. Şi sângele lui avea să se amestece cu cel al Eddei Lou în copilul pe care ea îl purta. Tot ce aveau

bun şi rău urma să se combine, lăsând la voia Domnului sau a destinului, ori a timpului să se hotărască ce trăsături avea să se moştenească. Luă o înghiţitură de bere, după care lipi sticla iarăşi de ochi. Nu avea sens să se gândească la ceva ce trebuia să se întâmple abia peste câteva luni. Mai bine îşi făcea griji în legătură cu prezentul. Îl durea, şi dacă nu s-ar fi simţit atât de penibil, l- ar fi sunat pe doctorul Shays. Ca să se mai liniştească, îşi îndreptă gândurile spre chestiuni mai plăcute. Caroline Waverly. Era la fel de drăguţă ca una dintre îngheţatele acelea înalte şi delicioase, care te răcoreau şi te făceau să vrei mai mult. Zâmbi în sinea lui când îşi aminti ce privire plină de superioritate îi aruncase în după-amiaza aceea la Larsson’s. O privire gen regină către ţăran. Dumnezeule, îi venise să o ia pe sus chiar atunci. Nu că ar fi avut de gând să o facă. Avea să lase femeile o vreme. Nu numai că îl durea tot corpul, dar se gândea că şi norocul îi era puţin cam fragil. Totuşi, îi făcea plăcere să se gândească. Îi plăcea sunetul vocii ei, atât de diferită de atitudinea rece, care parcă îi spunea să-şi ţină mâinile departe. Se întrebă ce ar fi trebuit să facă, oare, ca s-o convingă să-l laşe să o atingă. Adormi cu un zâmbet pe faţă. — Tuck.

Mormăi şi încercă să îndepărteze mâna care îi

zgâlţâia umărul. Mişcarea aceea bruscă îl făcu să simtă din nou durerea. Înjură şi deschise ochii.

— Iisuse, nu mai poate omul să aibă puţină linişte

pe-aici? Spuse el şi clipi de câteva ori uitându-se la Burke. Umbrele se lungeau şi primul lui gând fu că Delia nu-l strigase la masă. Al doilea, când se întoarse şi se

ridică în capul oaselor, fu acela că îl durea stomacul atât de tare, încât nu ar fi suportat să mănânce.

— Mai ţii minte când fraţii Bonnyu şi vărul lor

nebun s-au năpustit asupra noastră la Spook Hollow?

Da, zise Burke, vârându-şi mâinile în buzunar.

Eram mai tineri pe vremea aia, zise Tucker,

dezmorţindu-şi degetele. Nu-mi amintesc să mă fi durut aşa. Ce-ai zice să mergem înăuntru şi să bem

câte o bere?

— Sunt în timpul serviciului, Tucker. Trebuie să stăm de vorbă.

— Vorbim mai bine cu o bere în faţă, spuse

Tucker, dar când se uită la Burke, zâmbetul îi pieri

de pe buze. Ce e?

— E de rău. Rău de tot.

Şi el ştiu atunci, de parcă i s-ar fi spus deja.

E vorba de Edda Lou, nu-i aşa? Întrebă el şi,

înainte ca Burke să-i răspundă, se ridică şi începu să se plimbe agitat, trecându-şi mâinile prin păr. Iisuse. Iisuse Christoase!

— Tuck…

— Lasă-mă puţin. Fir-ar să fie, zise el şi, furios,

lovi cu pumnul în trunchiul copacului. Eşti sigur?

— Da. A fost ca şi cu Arnette şi cu Francie.

Dumnezeule mare!

Îşi lipi fruntea de trunchiul copacului şi se forţă să alunge imaginea din faţa ochilor. Nu o iubise,

ajunsese chiar în punctul în care nici măcar nu o mai

plăcea, dar o atinsese, o gustase, o posedase. Simţi un val de amărăciune crescând în el, nu numai pentru ea, ci şi pentru copilul pe care nici măcar nu îl dorise.

— Ar trebui să vii încoace şi să te aşezi.

— Nu, spuse el şi se întoarse.

Chipul i se schimbase. Căpătase acea expresie dură şi periculoasă, pe care numai foarte puţini o vedeau.

— Unde aţi găsit-o?

— În izlazul Menair, acum vreo două ore.

— La mai puţin de o milă de-aici, spuse el şi se

gândi la început la sora lui, la Delia, la protecţie, după care se gândi la Caroline. Ea, Caroline, n-ar trebui să fie singură acolo, îşi exprimă el, cu voce înăbuşită, gândul.

— Josie e cu ea acum, şi mai e şi Cari, spuse

Burke, trecându-şi o mână peste faţă. Josie a

convins-o să bea puţin coniac de mere de-al doamnei Edith. Caroline a descoperit cadavrul.

— La dracu’, spuse el şi se aşeză iarăşi în hamac,

luându-şi capul în mâini. Ce naiba o să facem, Burke? Ce naiba se petrece aici?

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări, Tuck, dar

înainte, aş vrea să-ţi spun că am fost la Austin. A

trebuit să-i spun, zise el, scoţând o ţigară. Ai grijă, băiete. Tucker luă ţigara.

Doar nu-şi închipuie că i-aş fi putut face aşa

ceva Eddei Lou. Pentru Dumnezeu, spuse el, aprinzând un băţ de chibrit, şi rămase cu privirea aţintită asupra lui, în timp ce flacăra mistuia băţul. Doar nu crezi… Dădu drumul chibritului şi sări în picioare.

— La naiba, Burke, doar mă cunoşti.

Burke ar fi vrut să fi acceptat berea – sau orice altceva – ca să scape de acel gust neplăcut din gură. Tucker era prietenul lui, îi era aproape ca un frate, dar şi primul lui suspect.

— Faptul că te cunosc n-are nicio legătură cu asta. Tucker simţi lovitura panicii care era mai tare decât orice pumn.

La naiba!

— E meseria mea, Tucker. Trebuie să mi-o fac,

zise Burke şi, cu inima îndoită, îşi scoase carneţelul. Tu şi Edda Lou v-aţi certat în public acum două zile. Ea a dispărut tot cam de atunci. Tucker scăpără alt chibrit. De data aceasta aprinse ţigara, trase din ea şi dădu fumul afară.

— Ai de gând să-mi citeşti drepturile, să-mi pui

cătuşele, sau ce? Burke încleştă pumnul pe lângă trup.

La naiba, Tucker. Tocmai mi-am petrecut două

ore, uitându-mă la ceea ce cineva a putut să-i facă fetei ăleia. Nu-i momentul nimerit ca să-mi vorbeşti ironic. Tucker ridică mâna cu palma în sus, dar era prea mult sarcasm în acel gest pentru a fi luat drept unul

de pace.

— Continuă, Burke, fă-ţi afurisita de meserie.

— Vreau să ştiu dacă ai văzut-o pe Edda sau dacă

ai vorbit cu ea după ce ai plecat de la restaurant.

N-am venit la tine azi după-amiază ca să-ţi spun că nu?

Unde te-ai dus după ce-ai plecat de la

restaurant?

— La… spuse el, dar se întrerupse şi păli.

Dumnezeule, m-am dus la iazul Menair. Dădu să ducă ţigara la gură, dar se opri. Ochii îi sclipiră în lumină din ce în ce mai slabă.

— Dar ştiai asta deja, nu?

Da.

— Să te ia dracu.

Burke îl apucă de cămaşă.

Însă
Însă

e bine dacă mi-o spui tu însuţi.

— Ascultă, nu-mi place deloc ce trebuie să fac. Dar

asta nu-i nimic pe lângă ceea ce o să facă cei de la FBI, când or să vină. Avem trei femei moarte, tăiate ca nişte peşti. Edda Lou te-a ameninţat în public, apoi e găsită moartă nici două zile mai târziu. Am o

martoră care te-a văzut la locul crimei cu o zi, sau poate câteva ore, înainte de crimă. Prima licărire de teamă se alătură încordării din stomacul lui Tucker.

— Ştii doar că m-am dus la iazul Menair de sute

de ori. Ca şi tine, spuse el, dându-i mâinile la o parte. Şi, dacă eram furios pe Edda Lou, nu înseamnă că

sunt un ucigaş. Şi cu Arnette şi cu Francie cum rămâne? Burke strânse din dinţi.

Te-ai întâlnit cu ele, cu toate trei.

Acum nu mai era furie, ci pur şi simplu şoc.

— Dumnezeule, Burke, zise el şi trebui să se aşeze

din nou, făcând acest lucru încet, pipăind locul. Nu

se poate să crezi aşa ceva. Nu se poate!

Ceea ce cred eu n-are absolut nicio legătură cu

întrebările pe care trebuie să ţi le pun. Aş vrea să

ştiu unde ai fost ieri-noapte.

— Îşi pierdea banii jucând gin rummy cu mine, spuse Josie îndreptându-se spre ei.

Era palidă, dar ochii îi erau plini de răceală.

— Îmi interoghezi fratele, Burke? Ca să vezi, mă

uimeşti, zise ea, şi strecurându-se între ei, puse mâna

pe umărul lui Tucker.

— Trebuie să-mi fac meseria, Josie.

— Atunci chiar că trebuie să ţi-o faci. De ce nu ai

plecat în căutarea unuia care urăşte femeile, în loc să te ţii de capul unui bărbat care nutreşte o asemenea afecţiune pentru ele, cum este el?

Tucker îi acoperi mâna cu a lui.

— Credeam că stai cu Caroline.

— Susie şi Marvella au venit şi ele, zise Josie,

ridicând din umeri. Eram prea multe femei într-un singur loc şi, oricum, ea se simţea destul de bine. Ar trebui să te duci acasă, Burke, să ai grijă ca băieţii ăia ai tăi să nu facă prăpăd în casă. El îi ignoră cuvintele şi furia.

— Tu şi Tucker aţi jucat cărţi, deci.

Nu-i o crimă sau un păcat în ţinutul ăsta, nu?

Întrebă ea şi, luând ţigara dintre degetele lui Tucker,

trase un fum. Am stat până pe la ora două, două şi jumătate. Tucker s-a îmbătat puţin şi eu i-am luat treizeci şi opt de dolari. Un val de uşurare îi îngroşă vocea lui Burke:

— E bine. Îmi pare rău că a trebuit să-ntreb, dar

când or să vină agenţii federali, va trebui să staţi de

vorbă şi cu ei. M-am gândit că o să fie mai uşor dacă

o să fiu eu primul.

N-a fost, zise Tucker, ridicându-se din nou. Ce se va face cu ea?

— A fost dusă în Sala Mortuară a lui Palmer, unde

o să fie ţinută peste noapte, oricum, până or să vină

cei de la FBI, zise el şi vârî carneţelul înapoi în buzunar, îndepărtându-se încet. Ţine-te departe de Austin, cât poţi de mult. Zâmbind trist, Tucker îşi frecă absent coastele.

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.

Stânjenit şi abătut, Burke se uită fix la un trio de

redodendroni.

— Eu o să plec acum. Ar fi bine dacă ai veni mâine să vorbeşti cu federalii.

— Bine, spuse Tucker oftând şi Burke plecă. Hei!

Strigă el, iar când Burke se întoarse, îi zâmbi stins. Mai am berea aia, dacă vrei. Tensiunea dispăru din umerii lui Burke.

— Mulţumesc, dar ar fi bine să mă duc acasă.

Întorcându-le spatele, plecă.

— Sunt o persoană bolnavă, Tucker, spuse Josie

oftând. Sunt extrem de supărată pe tipul ăsta, dar

tot aş vrea să intru în pantalonii lui. Râzând uşor, Tucker îşi lipi obrazul de capul ei.

E doar un reflex, draga mea. Reflexul

Longstreet. Luând-o după mijloc, porniră spre casă.

— Josie, nu că ţi-aş pune la îndoială cuvintele, dar noi doi n-am mai jucat cărţi de săptămâni întregi.

— Chiar? Ei, zilele par să se contopească unele în

altele, nu? Zise ea şi se dădu puţin în spate pentru a-l

privi. Pare mai bine aşa. Mai simplu.

— Poate, spuse el şi îi luă faţa în mâini

Avea un anume fel al lui de a privi în sufletul unei

persoane când era nevoie, iar acum simţea nevoia să vadă în sufletul lui Josie.

— Nu crezi că am omorât-o eu.

— Scumpule, am trăit alături de tine aproape

toată viaţa şi ştiu că te chinuie sentimentul de vinovăţie chiar dacă striveşti un gândac. Ai prea

mult suflet, chiar şi atunci când te înfurii. Îl sărută pe ambii obraji.

— Ştiu că n-ai omorât pe nimeni. Şi, dacă aşa totul

o să se termine mai repede, de ce să nu spunem că

am jucat cărţi în seara aia? Oricum, am jucat într-o seară. El ezită. Nu părea chiar în regulă. Apoi ridică din umeri. În regulă sau nu, era mai simplu decât

adevărul, adică faptul că adormise citind Keats.

Ce naiba ar fi zis băieţii la Chat ’N Chew, dacă ar

fi aflat că citea poezie de bunăvoie?

Şi cine l-ar fi crezut?

Capitolul 5

Asemeni focului într-o pădure de uscături, vestea despre uciderea Eddei Lou Hatinger se răspândise ca praful, din jurul bălţilor până la malurile aluvionare, din scuarul oraşului la ferme, de pe strada Pieţei până la Hog Maw Road, unde Happy Fuller discuta despre eveniment cu scumpa ei prietenă şi parteneră de bingo, Birdie Shays.

— Henry nu vrea să vorbească despre asta, spuse

Birdie, făcându-şi vânt cu un evantai de hârtie de la

Biserica Mântuirii. Burke Truesdale l-a chemat la Menair pe la ora două şi s-a întors abia pe la ora cinci. Chipul lui Iisus pictat pe evantai era neclar din cauza mişcărilor ei.

— A venit acasă palid şi asudat, şi mi-a spus că

Edda Lou Hatinger a murit şi să anulez toate programările din seara asta. A zis că a fost omorâtă la fel ca Arnette şi Francie, fără să mai adauge şi altceva. — Domnul să ne aibă în pază, spuse Happy, aruncând o privire spre curtea ei frumos îngrijită. Ce-o să se aleagă de lumea asta? O femeie nu mai e în siguranţă pe stradă. — Am trecut pe lângă restaurant când am venit încoace, zise Birdie, dând din cap cu un aer cunoscător. Părul ei, pe care Earleen Renfrew îl vopsea la fiecare şase săptămâni cu bej-metalizat, stătea neclintit şi ţeapăn ca un coif, cu cele două bucle rigide, care păreau nişte semne de întrebare, de fiecare parte a frunţii. — Am auzit că Burke a chemat FBI-ul şi poate şi Garda Naţională. — Hmmm, spuse Happy, scoţând un sunet între sforăit şi mormăit. Happy ţinea foarte mult la ea, dar acest lucru nu o împiedica să-i vadă defectele. Birdie avea tendinţa să fie credulă, ceea ce, după părerea lui Happy, venea imediat după lenevie pe lista primelor zece păcate. — Avem de-a face cu un criminal maniac, Birdie, nu cu o revoltă. Nu cred că o să vedem soldaţi mărşăluind pe strada Pieţei. Eh, FBI-ul poate, şi mă aştept să-l cheme şi pe băiatul meu să-i pună întrebări, din moment ce el a găsit-o pe biata Arnette

în luna februarie. Chipul ei drăguţ deveni gânditor. Încă nu îl iertase complet pe Bobby Lee pentru faptul că în ziua aceea chiulise de la şcoală şi fusese cât pe ce să piardă anul din nou, dar era greu să reziste prestigiului de a fi mama celui care descoperise primul cadavru. Bobby Lee e trist de atunci, zise Birdie. Se vede în ochii lui. Chiar azi-dimineaţă, când mi-a făcut plinul la Sunny’s, mi-am zis în sinea mea că Bobby Lee n-o să mai fie niciodată la fel. — A avut coşmaruri săptămâni întregi, spuse Happy cu o uşoară tentă de mândrie în glas. — Ceea ce e foarte firesc. Ştiu că lui Henry i-a rupt inima. Şi îţi spun eu, Happy, e îngrijorător. Ar fi putut fi scumpa mea Carolanne – nu că ar umbla aiurea singură acum când are un soţ şi doi copii de crescut. Dar te face să te îngrijorezi. Şi mai e şi Darleen a ta, care a fost foarte bună prietenă cu Edda. Nici nu pot să mă gândesc. — Cred că ar trebui s-o sun pe Darleen, să văd ce mai face, zise Happy oftând. Fusese o mare uşurare pentru ea când Darleen se măritase cu Talbot junior şi se instalase într-o casă în oraş cu soţul ei şi cu bebeluşul. Dar ştia că începuse iarăşi să-şi facă de cap. — Va trebui să ne adunăm câteva femei şi să mergem la Mavis Hatinger. Birdie dădu să se scuze, dar Iisus o privi de pe evantaiul de hârtie.

— Aşa e creştinesc. Crezi că Austin o să fie acolo? — Nu-ţi face griji din cauza lui Austin, spuse Happy, ridicând bărbia. O să avem puterea maternităţii de partea noastră. În noaptea aceea, uşile se încuiară în Innocence, armele se încărcară şi somnul veni greu.

A doua zi dimineaţă, Edda Lou fu primul lucru la care se gândiră mulţi. Pentru Darleen Fuller Talbot, cel de-al treilea copil al lui Happy şi prima ei mare dezamăgire, durerea era amestecată cu letargia. Toată adolescenţa se ţinuse după Edda Lou, încântată de riscurile pe care şi le asumau împreună. Făcând autostopul până în Greenville, furând cosmetice de pe tejgheaua de la Larsson’s, chiulind de la şcoală împreună cu băieţii Bonny, ca să facă sex la Spook Hollow. Îşi făcuseră griji împreună când le întârzia ciclul, vorbiseră deschis despre întâlnirile lor sexuale, merseseră împreună la întâlniri la Sky View Drive-ln Theater de foarte multe ori. Edda Lou fusese domnişoară de onoare când ea se măritase cu Talbot, iar Darleen urma să facă acelaşi lucru când Edda Lou avea să pună mâna, în sfârşit, pe Tucker Longstreet. Acum era moartă şi ochii lui Darleen erau umflaţi de atâta plâns. Abia avu puterea să-l aşeze pe micul Scooter în ţarc, să-şi conducă soţul pe uşa din faţă şi

să se târască până la bucătărie pentru a-i da drumul pe uşa din dos amantului ei, Billy T. Bonny.

Hai, scumpa mea, spuse Billy T., care era deja

transpirat în tricoul şi blugii lui rupţi, luând-o în

braţe. N-ar trebui să mai continui aşa. Nu pot să sufăr să te văd plângând.

Nu-mi vine să cred că nu mai e, spuse Darleen,

trăgându-şi nasul pe umărul lui şi strângându-i

şezutul. Era cea mai bună prietenă a mea, Billy T.

— Ştiu, spuse el, coborându-şi gura asupra gurii ei şi încercuindu-i-o cu limba încet. Era o fată minunată şi o să-i simţim lipsa cu toţii.

Mi-era ca o soră, spuse Darleen, dându-se puţin

înapoi pentru ca el să-şi poată vârî mâinile pe sub

cămaşa ei de noapte şi să-i atingă sânii. Mai apropiată decât or să poată fi vreodată Belle sau Sarita.

— Sunt geloase, pentru că tu eşti cea mai drăguţă,

spuse el ciupindu-i sfârcurile întărite, în timp ce o

împingea uşor spre dulap.

Mai bine ar fi fost una din ele în locul Eddei

Lou, spuse ea cu lacrimi în ochi, trăgându-i fermoarul. Puţin îmi pasă că sunt rudele mele de sânge, întotdeauna puteam să stau de vorbă cu Edda Lou, ştii foarte bine. Despre absolut orice. Chiar şi despre noi, zise ea şi oftă când el îi trase cămaşa de noapte în jos, atât cât să-i poată săruta sânii. Întotdeauna se bucura pentru mine. A fost puţin geloasă când m-am măritat cu Talbot şi l-am făcut

pe Scooter, dar era firesc, nu crezi?

Mmmm.

— Urma să fiu doamnă de onoare la nunta ei cu

Tucker Longstreet, spuse ea, trăgându-i şortul în jos.

Nici nu pot să mă gândesc cum a fost omorâtă.

Nu te mai gândi, scumpo, zise el respirând

repede. Lasă-l pe Billy T. Să te ajute să uiţi totul, spuse el

lăsând mâinile în jos pentru a-i desface pulpele. Edda Lou ar fi vrut asta.

— Da, zise ea oftând şi împingându-se în mâna lui.

Cutremurându-se, dădu la o parte un castronel cu bomboane pentru a se propti de dulap.

— Întotdeauna o să aibă un loc în inima mea.

Când îl înconjură cu degetele, deschise ochii care îi străluceau de iubire. El purta deja prezervativ.

— Eşti atât de bun cu mine, iubitule, spuse ea

atunci şi, după ce îl dirijă înăuntru, el începu să se mişte. Mult mai interesant decât Talbot. De când ne- am căsătorit, n-o mai facem decât în pat. Extrem de măgulit, Billy T. Îi săltă şoldurile, lovind-o cu capul de o uşă deschisă a dulapului, dar fiind în toiul orgasmului, Darleen nu simţi nimic.

Caroline se miră că dormise atât de bine. Poate că era modalitatea prin care mintea ei scăpa de toate gândurile sau poate că acest lucru se datora faptului că ştia că Susie Truesdale şi fiica ei erau în camera alăturată. Sau poate se simţea în siguranţă în patul

bunicilor ei. Orice ar fi fost, se trezi scăldată în razele soarelui şi în miros de cafea şi costiţă. Prima ei reacţie fu de stânjeneală pentru faptul că dormise, în timp ce musafirele ei pregăteau micul dejun. Îşi aduse aminte de groaza din ziua precedentă şi ar fi vrut să se întoarcă pe partea cealaltă şi să se culce la loc. Însă făcu un duş rece şi se îmbrăcă. Când coborî, le găsi pe Susie şi pe Marvella stând deja la masă, vorbind în şoaptă în timp ce mâncau ouă prăjite şi beau cafea. Mama şi fiica semănau atât de mult, încât lui Caroline îi veni să zâmbească. Două femei drăguţe, cu părul de culoarea nurcii şi cu ochi mari, albaştri, care şuşoteau ca nişte copii pe o bancă din spate, în timpul unei slujbe religioase. Amândouă aveau guri arcuite, ca ale unor păpuşi, care schiţară zâmbete prietenoase în clipa în care o zăriră. Era o apropiere între ele, o înţelegere simplă şi un respect, pe care Caroline nu le cunoscuse niciodată alături de mama ei. Văzând acest lucru, simţindu-l, o copleşi o invidie neaşteptată. — Speram să dormi mai mult, spuse Susie, umplând deja o altă ceaşcă de cafea. — Am senzaţia că am dormit o săptămână. Mulţumesc, zise ea luând ceaşca din mâna lui Susie. A fost atât de drăguţ din partea voastră că aţi rămas, încât… — Pentru asta sunt vecinii. Marvella, pregăteşte o

farfurie pentru Caroline.

— Ah, zău, nu…

Trebuie să mănânci, spuse Susie, făcând-o să se