Orientari si teorii

Sociologia deviantei are ca obiect de studiu analiza infractionalitatii sub raportul cauzelor
generale si particulare, a conditiilor de aparitie, al modalitatilor de producere cat si al metodelor
de combatere si prevenire. Obiectul ei de studiu graviteaza in jurul a 2 intrebari fundamentale :

1. Ce anume ii determina pe indivizi sa comita delicte si acte de incalcare a legilor ?

2. Care sunt institutiile sociale care pot indeplini functii de control social si preventiv,
impiedicand sau diminuand posibilitatea manifestarilor de devianta si infractionalitate in
societate ?

Un prim raspuns la aceste intrebari sustine ca etimologia compotamentului deviant rezida in

personalitatea individului, in functie de acest raspuns constituindu-se mai multe pardigme sau
orientari:

Orientarea clasica care localizeaza cauzalitatea deviantei si infractionalitatii la nivelul libertatii

de vointa interindividuala a infractorului, care poate alege liber intre placerea ce decurge din
incalcarea legii penale si sanctiune.

Orientarea antropologica care considera factorii ereditari decisivi in geneza crimei si

infractiunii, cauzele acestora constand in diverse anomalii si deficiente anatomo-fizice ale
organismului infractorului.

Orientarea psihiatrica si psihologica considera ca geneza actului infractional rezida in

dezechilibre si debilitati psiho-fiziologice care apar si se transmit de cele mai multe ori pe cale
ereditara.

Orientarea statistico-juridica care incearca sa stabilieasca ce legatura exista intre distributia

spatiala a infractionalitatii si diverse variabile cu carcter socio-cultural.

Orientarea sociologica pozitivista identifica legitatile sociologice ale fenomenelor

infractionale.

Cel de-al doile raspuns considera delicventa ca un fenomen de inadaptare sociala generat de
conflictele intre idealul individului, sistemul sau valoric si posibilitatile oferite de societate,
conflict generat de scaderea controlului social intr-o societate data. In functie de acest raspuns
s-au constituit teoriile:

- Rezistentei la frustrare
- Asocierii diferentiale
- Subculturilor delicvente
- Etichetarii sociale
Al treilea raspuns concretizat in Teoria cauzalitatii multiple (sau a factorilor) ia in considerare o
determinare multicauzala a actelor de delicventa.

Teoria rezistentei la frustrare fundament conceptual in structura interioara a individului care

poate fi concretizat ca un scut de rezistenta impotriva abaterilor de la normele sociale. Exista o
structura sociala externa si una interna, psihologica, care actioneaza ca mecanisme de protectie in
calea frustrarii si a agresivitatii individului.

Teoria asocierilor diferentiale considera comportamentul delicvent ca fiind alcatuit atat din
elemente care intra in joc in momentul comiterii faptei (circumstantele, imprejurarile socio-
culturale ale momentului) cat si din elemente care au influentat anterior viata persoanei
deviante/delicvente. Aceasta teorie pleaca de premisa ca in viata sociala indivizii se confunda cu
modele pozitive si negative de comportament, iar unele dintre aceste modele sunt preluate de
individ prin procesul de inter-relationare. Teoria considera ca socializarea este factorul explicativ
fundamental in geneza deviantei si a delicventei.

Teoria subculturilor delicvente priveste valorile sociale ca un important suport in determinarea

comportamentului deviant. Aceasta teorie afirma necesitatea de a observa resorturile intime ale
delicventei din perspectiva particulara a subculturilor existente in cadrul unei societati.

Teoria etichetarii sociale considera ca modul cel mai potrivit pentru analiza delicventei este
acea de a investiga interactiunea indivizilor intr-un anumit context socio-cultural si normativ.
Reprezentantii etimologiei si ai interactionismului simbolic concep delicventa nu ca pe o
trasatura inadecvata a unui comportament, ci ca pe o insusire conferita acelui comportament de
catre grupul sau indivizii care detin puterea si care evalueaza (eticheteaza) conduita ca
delicventa.