Sunteți pe pagina 1din 69

INTRODUCERE

Lucrarea de faţa îşi propune să analizeze situaţia actuală şi în perspectivă a Chinei în


contextul geopolitic global. Am ales această temă, deoarece China este o mare naţiune
angajată într-un proces rapid de creştere economico-socială, putere care a propulsat-o în
rândul marilor puteri economice ale lumii. Această evoluţie spectaculoasă îşi are premisele în
istoria socială a Chinei din secolul XX. Avem în vedere mai ales războiul civil dintre
comunişti şi naţionalişti, evenimentele din anii 1934-1935 când a avut loc “Marşul Cel Lung”
de 1200 km al revoluţionarilor comunişti, procesele socio-politice care au pregătit victoria
revoluţiei conduse de Mao Tze Dun şi proclamarea în 1949 a Republicii Populare Chineze.
Pentru a putea pune in evidenţă semnificaţiile globale ale schimbării poziţiei şi rolului
geopolitic al Chinei în cursul secolului XX, am considerat necesar să analizăm modificările
ce s-au produs la nivel global, în poziţia şi rolul celorlalte mari puteri ale lumii. In acest sens,
atenţia noastră s-a îndreptat asupra Statelor Unite ale Americii, Rusia şi India.
Considerăm că modificarea regimului social-politic din China a avut consecinţe
importante asupra istoriei contemporane. În primul rând, pentru că a avut loc într-una din cele
mai mari ţări ale lumii. Suprafaţa Chinei de 9.572.900 km², ceea ce o situează pe locul 3 pe
glob. Populaţia in număr de 1.300.000.000 de locuitori plasează China pe primul loc pe glob.
Din punct de vedere geografic şi demografic şi celelalte state la care ne vom referi in analiza
noastră au caracteristici impresionante. Statele Unite au o suprafaţă de 9.550.000 km² (locul
4), iar populaţia de 293.027.000 locuitori (locul 3).
Federaţia Rusă deţine o suprafaţă de 17.075.400 km² fiind pe primul loc ca mărime a
teritoriului deţinut şi cu o populaţie de 143.782.000 locuitori (locul 7). India are o suprafaţă
de 3.300.000 km² si o populaţie de 1.170.000.000 locuitori (locul 2).
Având în vedere complexitatea relaţiilor actuale dintre China, Rusia, Statele Unite şi
India am limitat analiza noastră la acele dimensiuni care sunt relevante pentru evaluarea
schimbărilor posibile în ce priveşte balanţa de putere la nivel global până în 2050.
Primul capitol al lucrării analizează dinamica politică si economică a Republicii
China. Am prezentat progresele economiei chineze, implicit şi efectele posibile ale actualei
crize economice şi financiare asupra dinamicii economiei chineze. În acest cadru, am
investigat consecinţele proceselor de inflaţie în economie din 2007 şi alte aspecte cu efecte

1
asupra poziţiei Chinei în relaţiile internaţionale. Am prezentat, în acest context, principiile de
bază şi premisele relaţiilor dintre China şi Statele Unite ale Americii.
De asemenea, atenţia noastră s-a îndreptat către problematica dependenţei economiei
chineze de importul unor mari cantităţi de petrol, rolul Chinei în activitatea desfăşurata de
OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), efectele crizei financiare, mai ales sub aspectul
contracţiei activităţilor economice.
În temeiul evoluţiilor pozitive, dar şi al minusurilor societăţii chineze contemporane,
am subliniat creşterea aportului Chinei la abordarea şi rezolvarea problemelor globale în
cadrul actual al dinamicii globale.
În capitolul al doilea, atenţia noastră s-a îndreptat către triunghiul geopolitic format de
China, Federaţia Rusă şi India. Cu deosebire, analiza s-a centrat pe diferenţele de dinamică
socio-economică dintre China şi Rusia, diferenţe ce explică posibilele divergenţe, dar şi
motivele care au dus la colaborarea dintre cele două state.
Tot în acest capitol au fost analizate particularităţile dezvoltării Indiei, care se remarcă
ca o putere emergentă, cu mari posibilităţi de a îndeplini un rol pozitiv în evoluţia economică
şi politică a lumii contemporane. O atenţie deosebită am acordat procesului de reîncălzire a
relaţiilor dintre China şi India, care a început în urma călătoriei prim-ministrului indian în
China, în iunie 2003. Totodată am analizat creşterea economiei Indiei între 2005 şi 2008,
consecinţele avântului economic al Indiei şi perspectivele economice şi demografice ale
dezvoltării societăţii indiene asupra economiei globale.
Având în vedere apropierea care s-a produs în ultimii ani între China, Rusia şi India
am analizat consecinţele politico-militare ale acestei apropieri şi efectele posibile asupra
balanţei de putere globală. Unul din aceste efecte este închegarea Organizaţiei de Cooperare
de la Shanghai (SCO), care îşi propune să fie o replică la politica Organizaţiei Nord-Atlantice
(NATO).
Capitolul al treilea se referă la evoluţia Chinei ca una din puterile militare emergente
ale secolului XXI, cu intenţia de a explora modul în care această evoluţie va conta în
modificarea posibilă a echilibrului de putere la nivel global. În acest capitol am argumentat în
ce constă interesele care motivează strategia de securitate a statului chinez. În centrul atenţiei
noastre a fost orientarea politică dată puterii militare chineze în contextul complicat în zona
Pacificului şi la nivel global.
Analizele efectuate în cadrul acestei lucrări de licenţă m-au condus la concluzia că
evoluţiile politice şi economice ale Chinei îşi au temeiul în particularităţile istoriei şi culturii
chineze. Specificul culturii chineze ne permite să înţelegem eficacitatea acţiunilor pe care le

2
întreprind conducătorii actuali ai Chinei, acţiuni care au marcat o netă desprindere de
dogmatism politic şi economic. „Câteva caracteristici – remarca istoricul Horia S. Matei –
reţin atenţia de la prima vedere pentru cel ce se apropie de istoria Chinei. În primul rând
unitatea spaţiului şi coeziunea civilizaţiei. Dintre toate marile civilizaţii pre-industriale ale
globului, cea chineză rămâne cea mai eficace”.
De la Charles Darwin, s-a incetăţenit ideea că fiinţele umane, asemeni tuturor
celorlalte vieţuitoare, se află în concurenţă pentru a beneficia de resursele limitate ale
planetei, supravieţuind cei mai bine adaptaţi. Reluând această viziune în contextul
raporturilor geopolitice globale, suntem obligaţi de mersul realitaţii să acceptăm că astăzi,
mai mult decât ieri, balanţa de putere globală este influenţată de preponderenţa preocupărilor
de natură geoeconomică. Succesele sau eşecurile marilor puteri în plan economic va duce fie
la creşterea puterii lor de influenţa geopolitică sau la pierderi de teren în plan geopolitic. Din
această perspectivă, China dispune de mari resurse economice şi financiare care îi oferă
avantaje în competiţia globală dintre marile puteri, ce se va desfăşura în cursul secolului XXI.

3
Capitolul 1
CHINA-PUTERE POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ EMERGENTĂ

Elementul cel mai spectaculos în ceea ce priveşte China este creşterea economică1.
De peste 20 de ani, dezvoltarea economiei chineze înregistrează ritmuri susţinute, reuşind să-
şi dubleze volumul PIB-ului, mai întâi într-o perioada de 15 ani (1980-1995), apoi din nou în
numai 9 ani (1995-2004). Cauzele profunde ale acestui „miracol economic” se găsesc în
modificările politicii economice realizate de conducerea politică a Chinei.
Meritele schimbării în planul dedogmatizării politicii economice chineze revin
orientării pragmatice instituite de către Deng Siao Pin, modificări ce au urmat perioadei
dogmatismului maoist.

1.1 Creşterea economică a Chinei.

Aplicarea consecventă a reformei economice, în paralel cu încurajarea investiţiilor


străine, îndeosebi în renumitele zone economice speciale (peste 100 la număr) au avut drept
consecinţă participarea, tot mai activă, a economiei chineze la circuitul comercial mondial.
Ritmurile anuale de creştere economică au fost şi rămân spectaculoase. După
atingerea unui ritm anual de 8-9% în primii ani de reformă, s-a ajuns la creşteri de 11% anual,
ritm care a fost întrerupt de declanşarea crizei financiare şi economice din 2008.
Dezvoltarea industrială a Chinei a creat o forţă deflaţionară globală, coborând
preţurile la o serie de produse industriale, de consum şi chiar agricole, în întreaga lume. Mai
mult, spre deosebire de economiile recent industrializate, China „menţine industriile uşoare,
de exemplu jucării şi textile, precum şi o mare parte din sectorul tehnologiilor înalte”2. Se
consideră că „impactul Chinei asupra preţurilor mondiale şi a strategiilor corporatiste este
posibil să crească. Acceptarea ei în OMC determină o reorientare spre exterior a companiilor
private chinezeşti foarte competitive, pentru a ameliora presiunea preţurilor de la nivel
intern”. Chinezii inşişi au început să facă speculaţii în legătură cu potenţialul Chinei de a
deveni „uzina lumii”. De exemplu, Fan Gang, directorul Institutului de Cercetare Economică,
sublinia că ţara sa trebuie să lupte pentru a-şi întări puterea industrială, chiar şi atunci când

1
Neguţ, Silviu (2006), „Introducere in Geopolitică”, Bucureşti, Meteor Press, p.107.
2
Karley, Leggett, „Îngroparea competiţiei”, „Far Eastern Economic Review”, 17octombrie 2002

4
dezvoltă domeniile hi-tech şi servicii3. În opinia sa „daca ştie cum sa îşi folosească puterea,
adică resursele umane, care reprezintă o forţă de muncă uriaşă, formată din ţărani, China va
deveni, în următoarele decenii, fabrică mondială”.
Costurile de producţie4 foarte joase (mâna de lucru foarte ieftină şi materii prime din
abundenţă) şi investiţiile masive ale guvernului şi ale firmelor multinaţionale, sunt factorii
fundamentali ai creşterii economice chineze formidabile, creştere care a fost doar parţial
afectată de actuala criză financiară şi economică globală. Desigur, criza are urmări şi pentru
economia chineză, dar nu are aceleaşi efecte ca în ţările occidentale.
Industria chineză a cunoscut schimbări structurale care a propulsat-o până la a treia
poziţie mondială în 2009. Performanţele economice sunt exprimate prin cotele de piaţă ale
produselor chineze. Astfel, partea sa de piaţă atinge 50% în cazul aparatelor foto, 30% în
cazul aparatelor de aer condiţionat şi al televizoarelor, 25% în cel al maşinilor de spălat şi
aproape 20% în cel al frigiderelor. Din punct de vedere structural, economia chineză este de
acum înainte dominată de sectorul secundar responsabil de 54% din formarea PIB-ului (la
care s-ar cuveni sa adăugam 4,6% din construcţii), în timp ce sectorul terţiar (serviciilor), nu
contribuie decât cu 27,7%, iar cel primar (în principal, agricultura) a scăzut la 13,7%.
Un indicator al succeselor economice este dinamica traficului aerian. Transportul
pasagerilor5 ar trebui sa crească cu 8,2% pe an în medie pe parcursul următorilor 20 de ani,
iar transportul de mărfuri ar putea să progreseze într-un ritm de 11,8%.
Semnificativ este faptul că economia Chinei devine a doua piaţă mondială (după
Statele Unite) în construcţia aeronautică civilă şi absoarbe 10% din vânzările mondiale de
aparate în următoarele două decenii. Preocupat de creşterea eficacităţii, guvernul chinez a
trecut la restaurarea companiilor aeriene în trei mari grupuri publice de importanţă aproape
comparabilă: China National Aviation Holding Co., China Southern Air Holding Co. şi China
Eastern Air Holding Co.
În anii premergători crizei, Beijingul a înregistrat surplusuri comerciale substanţiale şi
în prezent rezervele sale valutare au atins nivelul de 2.000 de miliarde dolari. Această rezervă
permite guvernului chinez să injecteze în economia anului 2009 suma de 600 milioane dolari.
În afară de importantele investiţii pe care le face China peste hotare în Asia, Africa şi
America de Sud.

3
În Oficiosul Republicii Populare Chineze „Ta Kung Pao”, Hong Kong, 15 noiembrie 2002.
4
Andre, Gamblin (2004), Economia Lumii, Bucureşti, Revista Ştiinţelor sociale şi politice, p.107.
5
Andre, Gamblin (2004), Economia Lumii, Bucureşti, Revista Ştiinţelor sociale şi politice, p. 108, 339-342.

5
Succesele economice ale Chinei sunt vizibile şi în domeniul alimentaţiei populaţiei.
De exemplu, dacă ne-am întoarce puţin în timp, observăm că China a fost în primele 10 ţări
producătoare de orez în 2002.
Guvernul trebuie, totuşi, să fie atent la îndatorarea publică încă moderată, dar într-o
creştere puternică şi care nu ţine cont de suma creanţelor proaste care duc la slăbirea
sectorului bancar. În scopul păstrării stabilităţii sociale, statul continuă, într-adevăr, să
menţină sub „perfuzie” un mare număr de întreprinderi publice prin intermediul creditelor
bancare. După unii experţi, suma împrumuturilor neperformante ar fi mai mare de 500
miliarde dolari.
Criza financiară6 şi frânarea globală a creşterii economice au modificat clasamentul
celor mai mari economii ale lumii in funcţie de PIB exprimat în dolari. Experţii prognozează
că ţara care va profita cel mai mult de pe urma recesiunii mondiale este China, analiştii luând
în considerare posibilitatea ca aceasta să ocupe în perspectivă poziţia a doua în lume, în
detrimentul Germaniei şi Japoniei. În schimb, Statele Unite îşi vor păstra poziţia de cea mai
mare economie a lumii, cu un PIB estimat la 14.334 miliarde de dolari în 2008, respectiv
14.571 miliarde de dolari în 2009, faţă de 13.808 miliarde de dolari în 2007.
Progresele economice ale Chinei sunt spectaculoase, menţinându-se şi în contextul
actualei crize economice şi financiare globale. Guvernul chinez mizează pe o creştere
economică de 9% în 2009. Datele statistice privind primul trimestru al anului curent
consemnează o creştere de doar 6,4%, deci sub nivelul dorit de autorităţile chineze, dar de
neatins de ţările occidentale.
În acest context al dinamicii economice, se pune întrebarea dacă este posibil ca Statele
Unite să piardă poziţia sa de lider economic al lumii?
O asemenea evoluţie nu este plauzibilă întrucât, în următorii ani7, probabil, nicio
putere nu va atinge nivelul de aproximativ 30% din PIB-ul mondial pe care America l-a
menţinut aproape de-a lungul întregului secol al XX-lea, ca să nu mai vorbim de acel 50%
atins în 1945.
Unele estimări sugerează că pe la sfârşitul acestui deceniu America încă va mai deţine
20% din PIB-ul mondial, cu perspectiva unei diminuări, la aproximativ 10-15% prin anul
2020, în vreme ce alte puteri – Uniunea Europeană, China, Japonia – se vor apropia, mai mult
sau mai puţin, de nivelul Americii. Dar, preponderenţa economică mondială a unei singure

6
Andrei, Macarie (2009, februarie-martie) „Visul american aproape de faliment”, m² Market, p.27-29.
7
Zbigniew, Brzezinski, (2000) „Marea tablă de şah”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, p.232.

6
entităţi, de genul celei atinse de America, în decursul acestui secol este putin probabilă, ceea
ce va avea evidente consecinţe militare şi politice la nivel global.
În consecinţă, odată ce supremaţia Americii va începe să cedeze din terenul deţinut,
este puţin probabil ca actuala ei dominaţie mondială să fie reluată de un singur stat. Ca atare,
întrebarea anterioară ar trebui reformulată în felul următor: „ce va lăsa America lumii ca
moştenire durabilă a supremaţiei sale?”.
Răspunsul depinde de cât de mult va mai dura această supremaţie şi de cât de energic
va crea America împreună cu aliaţii ei, cadre de parteneriate – cheie de putere.

1.2 China – factor de presiune pe piaţa globală

Republica Populară Chineză contestă interpretarea globalizării, doar sub aspectele ei


pozitive. O analiză detaliată a Oficiosului Partidului Comunist Chinez8 arăta că „globalizarea
a dus la creşterea prăpastiei dintre Sudul sărac şi Nordul bogat...”. În ultimii 30 de ani,
numărul ţărilor celor mai puţin dezvoltate a crescut de la 25 la 49; populaţia foarte săraca din
lume a crescut de la un miliard acum 5 ani, la 1,2 miliarde în prezent.
Cu toate astea, China este preocupată de a juca un rol major în contextul globalizării,
ca o forţă economică importantă, atât pe piaţă, cât şi ca membră a celor mai importante
instituţii economice globale, printre altele este membră în OMC, în timp ce Rusia nu a fost
încă primită.
China a devenit cea de-a 143-a ţară a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, după 15
ani de negocieri. Pe 12 noiembrie 2001, cu o zi după semnarea Protocolului de Aderare a
Chinei la OMC, Taiwanul, ţara rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a ţară membră a
OMC.
Pentru China, OMC are două funcţii de bază:
a) OMC este un forum de negocieri pentru discuţii asupra regulilor comerciale noi, dar şi
deja existente;
b) OMC este un corp internaţional de acord în privinţa disputelor de naturş comercială.
Agenda întâlnirilor ministeriale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului este stabilită
de aşa-numita „echipă” formată din Statele Unite, Canada, Japonia şi UE, care reprezintă
împreună aproximativ două treimi din comerţul internaţional. Mai mult, chestiunea accesului
8
Doua tendinţe majore în lumea contemporană, „People’s Daily”, 3 aprilie 2002.

7
la piaţa americană le dă negociatorilor o pârghie fără egal pentru a influenţa poziţia celorlalte
state. Conform Biroului reprezentantului comercial al Statelor Unite, „concluziile unei
comisii OMC de mediere a conflictului nu ne poate forţa să ne schimbăm legile... America îşi
păstrează deplina suveranitate în luarea deciziei dacă implementează sau nu o recomandare a
comisiei”9.
Sarcina asimilării Chinei10 într-un echilibru mai larg eurasian trebuie dusă şi pe alte
fronturi. Integrarea Chinei în OMC şi reglarea relaţiilor comerciale între Statele Unite şi
China ar fi paşi semnificativi în integrarea treptată a ultimei în economia mondială.
O preocupare politică majoră, derivată din rolul important al Chinei în economia
globală ar trebui, ca atare, să dicteze includerea Chinei, in G-8, care astfel ar deveni G-9, un
forum cu o putere globală mult mai reală. Pe această cale, China ar contribui mai mult şi mai
eficace la dinamica politică şi economică globală.
La Forumul Economic11 de la Davos, China a împărţit cu Rusia temerile că Statele
Unite vor cădea într-un izolaţionism economic, pentru a-şi prezerva economia pe cât posibil,
lucru care va afecta şi mai tare economiile ţărilor emergente sau rămase mult în urmă, din
punct de vedere economic. În plus, Beijingul are motive suplimentare de teamă faţă de Rusia,
de aceea, în curând, secretarul Trezoreriei americane, Timothy Geithner, a afirmat că
„preşedintele Obama are motive să creadă că Beijingul manipulează moneda şi plănuieşte
măsuri agresive pe linie diplomatică”.
De mai mulţi ani, Beijingul duce o politică de menţinere a monedei chineze
subevaluată faţă de dolarul american şi euro, pentru a stimula exporturile, lucru care a iritat
sectorul manufacturier american. Administraţia Bush s-a ferit să abordeze direct această
problemă, care poate degenera uşor într-un război economic între China şi Statele Unite. La
rândul ei, China vrea înlocuirea dolarului cu DST (drepturi speciale de tragere) ca monedă de
referinţă pentru constituirea rezervelor internaţionale de valută. Potrivit cotidianului britanic
Financial Times, există şi posibilitatea, sprijinită de multe alte state, de a se înlocui dolarul cu
un „coş” de valute puternice, în care ar intra yenul şi rubla, alături de euro.
Qu Hongbin, economist şef la HSBC China declara fara echivoc că „este un semn clar
că autorităţile chineze, cel mai important investitor în instrumente financiare emise în Statele
Unite ale Americii, sunt îngrijorate cu privire la riscul inflaţionist prezentat de posibilitatea ca
Rezerva Federală să tipărească bani”. Secretarul Trezoreriei Statelor Unite, Timothy

9
Zbigniew, Brzezinski (2005), „Marea dilemă a domina sau a conduce”, Bucureşti, Scripta, p.174 si 176.
10
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategică”, Bucureşti, Historia, p.51 si 53.
11
A., Ginescu, (2009), „The epoch Davos 2009, Dezamăgire şi blamare”, p.6,

8
Geithner, s-a arătat deschis la propunerile chineze spunând că: „Dupa cum o înţeleg eu, este o
propunere menită să crească rolul folosirii DST-urilor”.
Din punctul de vedere al dinamicii geoeconomice12, procesul de globalizare implică
importante mutaţii de natură economică, cu urmări sociale, culturale şi chiar de natură
militară.
Ca jucător regional major, China va intra ocazional in contradicţie cu Statele Unite ale
Americii, dar este totodată foarte probabil să-şi dea seama că interesele sale pe termen lung
sunt mai bine servite prin respectarea standardelor comune. China nu poate deveni astfel un
inamic declarat al Americii, dar poate fi un participant important în sistemul internaţional în
dezvoltare, făcând tot mai mult faţă şi acceptând, împotriva voinţei sale, din ce în ce mai mult
regulile acestui sistem.
Toate aceste procese indică că din punctul de vedere13 al dinamicii geoeconomice,
procesul de globalizare implică importante mutaţii de natură economică, cu urmări sociale,
culturale, şi chiar de natură militară în ce priveşte poziţia Chinei

1.3 Problematica relaţiilor internaţionale.

Unii analişti14 apreciază că secolul XXI va fi marcat decisiv de rivalitatea dintre China
şi America. Cele două ţări au sisteme politice diferite: principiile democraţiei americane şi
cele ale socialismului de tip chinez nu sunt compatibile şi pot reprezenta o sursă de fricţiuni.
China caută să işi afirme influenţa în Extremul Orient, regiune unde, după incheierea
ultimului război mondial, America a obţinut o poziţie predominantă.
În acelaşi timp, dacă vrea modernizarea, China nu işi poate permite ruperea relaţiilor
cu Washingtonul. Astfel, America nu are de ce să se teamă, cel puţin pentru moment, nici de
concurenţa economică şi nici de puterea militară a Chinei.
Relaţiile viitoare dintre China şi Statele Unite au fost cel mai bine definite chiar de
către fostul preşedinte american George Bush într-un interviu televizat, în care a afirmat că
Statele Unite şi China au valori diferite, dar şi interese comune. Noua administraţie Obama
abordează această relaţie în termeni noi, dorind o apropiere de China şi în viitor o evoluţie
pozitivă a raporturilor dintre Statele Unite şi China.
12
Tiberiu, Brailean, (2004), „Globalizarea”, Bucureşti, Institutul European, p.182.
13
Tiberiu, Brailean, (2004), „Globalizarea”, Bucureşti, Institutul European, p.182.
14
Silviu, Neguţ, (2006), „Introducere in geopolitică”, Bucureşti, Meteor Press, p.111, 230, 231.

9
Perspectiva relaţiilor dintre China şi Statele Unite ale Americii sunt deosebit de
importante pentru balanţa de putere globală şi ca atare analiza evoluţiei acestora impune o
abordare echilibrată.
De altfel, noua administraţie Obama lasă să se inţeleagă, fără echivoc, că relaţia dintre
Statele Unite şi China trebuie să fie una din cele mai importante relaţii externe ale
Washingtonului. O asemenea relaţie e considerată stimulatoare pentru găsirea căilor potrivite
pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, în prezent, comunitatea mondială.
America de astăzi este în acelaşi timp o democraţie şi o putere hegemonică la nivel
internaţional. Această combinaţie unică justifică întrebarea dacă proiectarea în exterior a
democraţiei americane este compatibilă cu o responsabilitate cvasi-imperială. Cu alte cuvinte,
viziunea democratică americană poate oferi o orientare pentru o lume aflată în schimbare,
mult mai complexă acum decât in timpul epocii bipolaritaţii şi dacă democraţia internă
americană tolerează exercitarea prelungită a puterii hegemonice de retorică democratică?
Răspunsul potrivit la aceste întrebări este că actuala hegemonie globală americană
este reală. Nimeni, nici măcar America, nu are de ales în această privinţă. Într-adevăr,
America ar pune în pericol propria sa existenţă dacă ar decide – aşa cum a făcut China acum
mai mult de o jumătate de mileniu – să se retragă deodată din lume. Spre deosebire de China,
America nu va fi capabilă să se izoleze, deoarece haosul global s-ar crea imediat15.
Dar în politică16 se întâmplă ca şi în viaţă – într-o bună zi, cineva trebuie să dispară.
Orice hegemonie este trecătoare. În cele din urmă, chiar dacă nu în curând, dominaţia globală
a Americii va păli. Spre deosebire de unele relaţii bilaterale majore care sunt fie, in mod
deosebit benefice sau ameninţătoare doar pentru părţile direct implicate (de exemplu America
şi Mexic), relaţiile China – Statele Unite au un impact important asupra securitaţii şi
politicilor altor state şi pot afecta echilibrul general al puterii în Eurasia. Mai precis, pacea
din Asia de Nord – Est rămâne dependentă, într-un grad important, de starea relaţiilor dintre
China şi Statele Unite ale Americii.
Pentru viitorul Chinei, ar fi neîntârziat de adăugat că relaţiile China – Statele Unite ale
Americii sunt de o importanţă capitală, având în vedere perspectiva relaţiilor ei cu Rusia şi cu
India.
La începutul celui de al treilea mileniu, Statele Unite ale Americii rămân prima putere
economică şi militară a lumii si continuă să creadă în miturile fondatoare ale societaţii
americane. De fapt, şi conducătorii de astazi ai statului chinez consideră legătura Beijing –

15
Zbigniew, Brzezinski (2005), „Marea dilema a domina sau a conduce”, Bucuresti, Scripta, p.179.
16
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategica”, Bucuresti, Historia, p.15-17.

10
Washington fiind cea mai importantă, primordială pentru dezvoltarea viitoare şi bunăstarea
Chinei. O rupere a acestor relaţii ar duce la un declin dramatic al accesului Chinei la capitalul
străin şi la tehnologia străină.
În esenţă, în ecuaţia complexă americano-chineză, Beijingul trebuie să fie prudent ca
nu cumva ambiţiile sale să vină în contradicţie cu interesele lui imediate, iar Washingtonul
trebuie să fie atent ca nu cumva interesele sale strategice în Eurasia să fie periclitate de paşii
săi tactici greşiţi în raporturile faţă de China.
Desigur, Statele Unite ale Americii se bazează17 pe tehnica cooperării şi cu alte puteri,
opinia publică înclinând mai degrabă spre „împărţirea puterii cu alţii” şi, implicit, a costurilor
şi responsabilităţilor, decât în favoarea unei singure puteri monopoliste.
Expresia acestei atitudini în exercitarea supremaţiei Statelor Unite ale Americii sunt
următoarele patru mari coordonate:
1. Sistemul colectiv de securitate NATO;
2. Cooperarea economică regională (APEC, NAFTA) şi prin instituţii globale de
cooperare (FMI, OMC);
3. Predominanţa sistemului de adoptare a deciziilor prin consens;
4. Preferinţa pentru democraţie.
„Premiul” pe care Statele Unite doreşte sa-l câştige în urma acestei strategii globale
este Eurasia – zona care a dominat lumea o lungă perioadă de timp şi unde, în ultimii 50 de
ani, s-au impus puteri non-europene, respectiv Federaţia Rusă şi China.
Un exemplu de modul în care atât China cât şi Statele Unite ale Americii caută fiecare
o soluţie convenabilă ambelor părţi este problema Taiwanului.
Cu toate că nu constituie o preocupare internaţională, Taiwanul complică relaţiile
Statelor Unite şi ale Chinei. Evoluţia acestor relaţii este cea care, în mare masură, va
determina gradul de stabilitate sau instabilitate în Extremul Orient şi în mod mai general, în
Eurasia.
Această problemă este o moştenire directă a războiului civil din China. Ea este,
totodată, o moştenire nerezolvată pentru că reaminteşte că nicio parte implicată în războiul
civil nu a reuşit să o elimine în totalitate pe cealaltă.
Pentru China, soluţia propusă de Statele Unite ar indica reangajarea Americii în
razboiul civil chinez, iar admiterea de către Beijing a formulării „de la stat la stat” ar însemna
acceptarea oficială a împărţirii permanente a Chinei. Fără nici un dubiu, o asemenea soluţie
nu este acceptabilă pentru Beijing.
17
Silviu, Neguţ, (2006), „Introducere in geopolitică”, Bucureşti, Meteor Press, p. 111, 221.

11
În ochii chinezilor, propunerile Statelor Unite ar duce la consolidarea Taiwanului şi
apoi la transformarea lui într-un protectorat permanent al Statelor Unite.
Evident că Taiwanul, în urma păstrării independenţei faţă de China comunistă, fapt
datorat în principal Statelor Unite, a reuşit să prospere, atât ca un miracol economic, cât şi ca
un participant activ şi respectat în diferite organizaţii internaţionale. De exemplu, este
membru plin al Asian Development Bank, al organizaţiei APEC şi al Control American Bank
for Economic Integration, iar acum caută să aibă acces la OMC. Taiwanul menţine legături
economice, tehnologice şi culturale cu peste 140 de state, deşi nu are relaţii diplomatice
oficiale.
O dovadă şi mai pregnantă a beneficiului care decurge din normalizarea relaţiilor
Statele Unite-China a fost pacificarea strâmtorii Taiwan. În ce priveşte legăturile cu China
continentală, se estimează că până la 200.000 de oameni de afaceri taiwanezi lucrează pe
continent. Investiţiile taiwaneze în China sunt de 20 de miliarde de dolari în prezent, cu
perspective de a creşte cu alte 25 de miliarde.
Într-un interviu larg mediatizat, preşedintele Taiwanului Lee Tenghui, a abandonat
dintr-o dată formula „o singură Chină”, redefinind relaţia Taiwanului de sine-stătător prin
formula „relaţiile de la stat la stat”.
Aceste evoluţii pozitive pentru stabilitatea zonei lasă însă problema viitorului
Taiwanului nerezolvată şi permanent sensibilă, ceea ce va afecta şi în viitor relaţiile dintre
China şi Statele Unite.
Opinia celor care gândesc că ar fi necesară organizarea 18 unei coaliţii cu scopul de a
înfrâna ascensiunea Chinei spre statutul de putere mondială este considerată de mulţi experţi
ca fiind contraproductivă. O asemenea atitudine nu ar face decât să provoace urmări
defavorabile ţărilor occidentale deoarece ar stimula reacţii adverse din partea Chinei, putere
care se bucură de influenţă în Asia şi în alte continente.
Dimpotrivă, întărirea statutului regional al Chinei ar putea deschide pentru Statele
Unite oportunitatea schimbării politicii duse de administaţia Bush. Noua administraţie Obama
are acum posibilitatea să desfăşoare „diplomaţia apropierii” de China şi să stabilească
raporturi strategice cu o Chină dominnată în regiune. Mai mult, strategii de la Washington pot
vedea şi oportunitatea de a face din China , devenită putere mondială, un partener global.
De altfel, geopoliticienii americani nu consideră că în perspectivă China ameninţă
poziţia globală a Statelor Unite. Astfel, Zbigniew Brzezinski19, care este sceptic privitor la

18
Zbigniew, Brzezinski, (2000) „Marea tabla de sah”, Bucuresti, Univers Enciclopedic, p. 192
19
Silviu, Neguţ, (2006), „Introducere in geopolitică”, Bucureşti, Meteor Press, p. 107-109.

12
devenirea Chinei ca putere mondială, afirmă următoarele: „chiar şi în anul 2020, chiar şi în
cele mai favorabile împrejurări, este foarte puţin probabil ca această ţară să devină cu
adevărat competitivă în ce priveşte dimensiunile – chiei de putere mondială”.
Opinia geopoliticianului american este discutabilă. Au trecut deja 8 ani de la prima
ediţie a cărţii lui Brzezinski şi unele dintre temerile analistului american nu s-au împlinit:
ritmul creşterii economice rămâne la fel de exploziv, PIB-ul pe locuitor a depaşit cu mult
valoarea prezumată pentru anul 2010, sistemul politic se transformă progresiv.
La rândul lor, geopoliticienii europeni abordează această chestiune cu anumite nuanţe.
„China zilelor noastre – comentează doi cunoscuţi geopoliticieni francezi – se remarcă prin
întinderea sa, prin populaţia sa, prin puternica diasporă planetară; totuşi natura sa şi orizontul
său geopolitic rămâne Asia şi în această constatare este permis a se afirma că dimensiunea
mondială a Chinei este cu mult mai mică decât a Statelor Unite”.
Revenind la opiniile domnului Brzezinski20, constatăm că acesta consideră că Statele
Unite au nevoie de o strategie transcontinentală bine definită pentru a putea acţiona eficient în
secolul XXI. Mai precis, el arată spre două „triunghiuri eurasiene”, pe care Washingtonul
trebuie să le dezvolte ca posibile structuri organizatorice pentru susţinerea angajărilor
viitoare:
a) primul triunghi are în vedere Statele Unite, Uniunea Europeană şi Rusia;
b) al doilea triunghi între Statele Unite, China şi India.
Preocuparea insistentă şi partizană a geopoliticianului Brzezinski pentru viitorul
geopolitic al Chinei l-a determinat să enumere motivele pentru care China nu reprezintă o
ameninţare pentru Statele Unite21:
1. China nu este un adversar al Statelor Unite, deşi este ostilă faţă de „hegemonia”
Statelor Unite.
2. China nu constituie o ameninţare directă la securitatea Statelor Unite.
3. China nu constituie o provocare ideologică globală pentru Statele Unite.
4. China nu are o viziune clară asupra evoluţiei sale politice sau asupra rolului său
internaţional.
5. China nu se comportă în conformitate cu standardele universale ale drepturilor
omului şi ale toleranţei faţă de minorităţile din Tibet sau Xinjiang.
6. China nu este din punct de vedere politic nici totalitară, nici democratică, ci o
dictatură oligarhică birocratică.

20
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategica”, Bucuresti, Historia, p. 11.
21
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategica”, Bucuresti, Historia, p. 29,30.

13
7. China nu va fi o putere globală, deşi este o putere mondială capabilă de a-şi
susţine interesele naţionale.
8. China nu este un destabilizator regional şi se comportă, de fapt, în mod
internaţional într-o manieră relativ responsabilă.
9. China probabil că nu va putea evita grevele, tensiunile politice interne.
Toate aceste idei vor fi foarte importante în următorii ani pentru înţelegerea modului
în care va evolua statul chinez22.
Desigur, în replică, oficialii chinezi subliniază că oraşele tibetane sunt astăzi mai
moderne ca înainte – în termeni de electrificare, educaţie, spitale şi alte facilităţi publice.
Acesta este unul din argumentele invocate nu doar de oficialii chinezi, ci de aproape toţi
chinezii, pentru a justifica absorbirea Tibetului în China mare.
Integritatea Chinei este oarecum ameninţată şi de minorităţile din provincia Xinjiang,
care ar putea vedea în noile state independente din Asia Centrală un exemplu atrăgător pentru
ele, motiv pentru care China a cerut asigurări din partea Kazahstanului că activismul în
rândul minorităţilor de peste graniţă nu va fi încurajat.
Consecvent în expunerea opiniilor sale geopolitice, Brzezinski propune următoarea
strategie geopolitică pentru politica Statelor Unite faţă de China, politică formulată sub forma
a zece principii de bază:
1. Viitoarea orientare23 a Chinei şi nu viitorul Taiwanului trebuie să fie preocuparea
strategică centrală a Americii;
2. Un aranjament cu Taiwanul de aparare anti-chinez nu trebuie indirect reînoit, iar
vânzările de arme de către Statele Unite trebuie cu grijă echilibrate, in funcţie de
situaţia relaţiilor dintre China şi Statele Unite şi capacităţilor Republicii Populare
Chineze;
3. Respectarea drepturilor omului în China trebuie încurajată printr-o politică
neforţată de concentrare a atenţiei asupra beneficiilor domniei legii;
4. Reunificarea paşnică poate fi promovată doar printr-o democratizare a Chinei în
baza unei formule „o ţară, mai multe sisteme”;
5. Relaţiile dintre China şi Statele Unite sunt extrem de interactive, într-un mod care
aminteşte de relaţiile americano-europene-sovietice;
6. Statele unite trebuie să promoveze un dialog trilateral strategic cu China şi
Japonia cu privire la securitatea Eurasiei;
22
Cristina, Alexandrescu, (2009), „Asia centrală. Repere geopolitice”, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
p. 174.
23
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategica”, Bucuresti, Historia, p. 49-50.

14
7. OSCE trebuie să se extindă ca să includă Asia, după convorbirile în cinci asupra
securităţii, la care au participat China-Statele Unite-Rusia, Europa şi Japonia;
8. G-8 trebuie extins la G-9 prin includerea Chinei;
9. O coaliţie de aparare anti-chineză ar putea deveni o profeţie care se împlineşte de
la sine cu privire la o Chină ostilă;
10. Ţelul finalal Statelor Unite trebuie să fie o Chină care sa devină un real partener
cu adevărat legitim într-un sistem cooperant eurasian tot mai dezvoltat.
Dincolo de exerciţiile de strategie geopolitică, se constată în practica relaţiilor
internaţionale o recunoaştere a necesitaţii de a atrage China în abordarea şi găsirea soluţiilor
pentru asigurarea securităţii la nivel global. Un pas important în această direcţie s-a făcut prin
participarea Chinei la reuniunile G-20.
În ajunul Summitului G2024 de la Londra (1 aprilie 2009) s-a pledat în favoarea unui
front unit contra actualei crize economice globale, în cadrul căruia China are un rol
important, mai ales prin capacitatea sa financiară de a contribui la creşterea posibilităţilor de
finanţare ale Fondului Monetar Internaţional. De asemenea, China s-a alăturat planului de
relansare a economiei si comerţului pe plan global în valoare de un trilion de dolari. Există şi
un acord asupra necesităţii unei reglementări şi supravegheri mai stricte a instituţiilor
financiare, a fondurilor speculative şi a paradisurilor fiscale, mai putin asupra publicării unei
liste a ţărilor care nu se conformează regulilor.
Liderii economiilor celor mai dezvoltate şi emergente, care controlează 80% din
economia mondială, au ajuns la un consens în privinţa creşterii de trei, până la 750 de
miliarde de dolari, a resurselor de care dispune Fondul Monetar Internaţional (FMI) pentru
ajutarea ţărilor celor mai grav afectate de criza economică mondială, făcând din această
instituţie centrul de greutate al reacţiei la criză. La nevoie, FMI va putea să împrumute bani
de pe pieţele financiare internaţionale, luându-se în discuţie şi posibilitatea vânzării unei părţi
din resursele sale în aur, ceea ce ar mări şi mai mult resursele de lichidităţi disponibile. Alte
aproximativ 250 miliarde de dolari constituie pachetul financiar pentru relansarea şi
susţinerea comerţului global. S-a convenit şi asupra creării unui Consiliu pentru Stabilitate
Financiară, revitalizându-se un organism deja existent (Forumul de Stabilitate Financiară),
care va colabora cu FMI pentru a identifica riscurile şi măsurile necesare pentru contracararea
acestor riscuri. Pentru prima dată se prevede o reglementare a fondurilor speculative.
O altă măsură asupra căreia a existat un consens şi din partea Chinei se referă la
limitarea la nivel mondial a bonusurilor care pot fi acordate bancherilor. În principiu, există
24
D. Hădăreanu, (2009), „G20: Un trilion pentru relansare”, România Liberă, p. 9.

15
un acord şi cu privire la reglementarea paradisurilor fiscale, modul în care se va realiza acest
lucru rămânând însa vag. În timp ce Franţa şi Germania au fost categorice în a cere alcătuirea
şi publicarea unei liste a ţărilor care nu se conformează regulilor de transparenţă mondiale.
China, cu toate că a dovedit un avansat spirit de colaborare în cursul negocierilor, deşi are în
administrare doua astfel de paradisuri fiscale (Hong Kong şi Macao), a ridicat obiecţii legate
de legitimitatea celor care ar întocmi astfel de liste şi de oportunitatea publicării ei.
Experţii au apreciat propunerile avansate la Summitul G20 drept un pas pozitiv,
avertizând însă că, în situaţia actuală, „problema-cheie acum este implementarea”.
Măsurile trebuie să fie, de asemenea, o parte dintr-un pachet mai larg, pentru evitarea
protecţionismuluişi încheierea rundei de la Doha din cadrul OMC privind liberalizarea
comerţului mondial, mai ales pe piaţa produselor agricole, proces în care China s-a implicat
puternic sprijinind propunerile ţarilor în curs de dezvoltare.
China susţine în cadrul acestei organizaţii interesele ţărilor în curs de dezvoltare, deşi
în unele situaţii este criticată de aceste ţări pentru modul în care practică comerţul pe piaţa
globală. În momentul de faţă activitatea OMC este blocată pentru că nu s-a găsit o formulă de
compromis pentru „runda Doha”. Negocierile au eşuat în lipsa unui acord între ţările bogate
şi unele ţări în curs de dezvoltare cu privire la agricultură, mai precis la planul de reducere
reciprocă a subvenţiilor. „Este un eşec colectiv, însă consecinţele nu vor fi egale”, a declarat
comisarul european pentru comerţ, Peter Mandelson.
Intervenind în favoarea ţărilor sărace, ministrul chinez al comerţului, Chen Demin, a
atribuit eşecul negocierilor „incapacităţii a doua ţări de a-şi depăşi diferenţele cu privire la
pragul (pentru declanşarea) mecanismului de salvgardare în agricultură”, referire transparentă
la SUA şi India. La rândul său, reprezentantul Indiei a menţionat rata de schimb subevaluată
practicată de aceasta, precum şi cazuri potenţiale de antidumping, menţionând că India nu va
acorda Chinei statutul de economie de piaţă. Aceste neînţelegeri nu afectează însă imaginea
bună de care se bucură China în rândul ţărilor sărace şi a celor emergente, implicit nu
afectează relaţiile bune ce există în prezent între India şi China.

1.4 Relaţiile comerciale dintre România şi China

Economia chineză are specificităţi care conduc la o competivitate superioară a acestor


produse pe pieţele internaţionale. Ea este totuşi o economie socialistă de piaţă, cu distorsiuni

16
puternice cauzate de un sistem diferit de subvenţionare, care determină o competivitate
crescută a produselor chinezeşti.
Cheia acestei competitvităţi superioare a produselor chinezeşti stă în costurile reduse
ale forţei de muncă, precum şi preţul mic al utilităţilor, subvenţionarea preţului energiei, lipsa
reglementărilor din domeniul protecţiei mediului şi caracterul slab dezvoltat al sistemului de
protecţie socială.
La 1 ianuarie 2007, a intrat în vigoare noul acord de cooperare economică între
România şi China, în baza căruia a fost înfiinţată o comisie mixtă interguvernamentală, care
va asigura organizarea reciprocă de misiuni economice, participarea la târguri, expoziţii şi
forumuri economice, cu scopul îmbunătăţirii comerciale între cele două state.
România importă din China produse textile, încălţăminte, electronice şi electrocasnice
precum şi produse IT. De asemenea, ţara noastră exportă, în principal, în statul asiatic
echipamente şi utilaje tehnologice şi industriale.
Valoarea schimburilor comerciale dintre România şi China a fost de 2,4 miliarde de
dolari în 2006, din care importurile reprezintă 2,18 miliarde de dolari, iar exporturile – 217
milioane de dolari, rezultând un deficit de 1,96 miliarde de dolari. Deficitul comercial cu
China are cea mai mare valoare după cel în relaţia cu Rusia, estimat la 3,5 miliarde de dolari.
În România există în mod oficial circa 4.000 de cetăţeni chinezi. Dintre aceştia 3.874
au statut de şedere temporară, iar 251 drept de şedere permanentă. Numai 375 dintre chinezi
sunt înregistraţi ca având permise de muncă.
Conform datelor preliminare obţinute de Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală într-un raport nepublicat încă despre imigranţii din România, majoritatea
chinezilor din România sunt veniţi aici după anul 1989, îndeosebi pentru afaceri sau ca
reprezentanţi ai unor firme.
Deşi România se află, încă, spre periferia lumii dezvoltate, totuşi ea este încadrată,
geografic şi cultural, în spaţiul Uniunii Europene. Am semnat mult-aşteptatul tratat de
aderare, într-un elan de generozitate calculată. Suntem, de asemenea, piesă funcţională a
politicii atlantice de securitate şi cooperare. Pe de altă parte, economia şi societatea
românească tinde către civilizaţia vestică, în timp ce intrarea unor foste state comuniste în
UE, pare să sperie publicul occidental, care murmură pe la colţuri că prea repede au fost
acceptate în micul lor univers, trebuiau să mai fie lăsate la coadă, în fatalismul lor istoric.
Din fericire pentru toţi, bate vântul schimbării şi cea care dictează este conjunctura
prezentă. Faptul că suntem practic integraţi, acum şi aici, în structura economică nu trebuie

17
interpretat ca o favoare, ca un demers altruist, ci ca o realitate şi o necesitate – atât pentru noi,
cât şi pentru ei.
Fenomenul de globalizare semnifică, în fapt, că fiecare dintre noi suntem părţi,
elemente ale unui imens angrenaj al interdependenţelor şi interrelaţionărilor. Motorul care
propulsează acest mecanism este reprezentat de interesele statelor care fac regulile jocului.
Cum binele public şi ţelul general sunt noţiuni prea filozofice, pragmatismul se pare că este
cel care dictează cine anume şi când anume o ţară are dreptul de a intra în sistem.
Este şi cazul Uniunii Europene, a cărei extindere spre răsărit, departe de a constitui un
gest gratuit, adaugă consistenţă ponderii sale economice, transformând-o în cel mai mare bloc
economic, cu cea mai mare piaţă unică.
În numele mondializării, dar şi ca efect direct al acesteia, România, ţară aflată încă în
aşteptarea investitorilor americani sau occidentali, se vede acum aproape sufocată de
produsele „made in China”, produse care, de ce să fim ingraţi, ne bucuraseră atât de mult
copilăria comunistă.
La acea vreme însă, aceste mărfuri, limitate la simple jucării, textile uşoare, articole
de papetărie sau produse alimentare reprezentau dovezi ale bunelor relaţii dintre două state
împărtăşindaceleaşi idealuri socialiste. Dar de la acea perioadă, datele problemei s-au
modificat profund. Astfel, la ora actuală, piaţa autohtonă, confruntată cu o adevărată invazie a
produselor din China, situaţie care a dobândit noi dimensiuni, ar trebui să ridice reale semne
de întrebare. În fapt, China se dovedeşte, de ceva timp, drept una dintre cele mai avangardiste
prezenţe de pe piaţa românească, dincolo de comerţ ea extinzându-şi tentaculele şi asupra
altor domenii strategice ale vieţii economice. În acest sens, tot mai numeroase firme din
Asiaşi nu mă refer aici la investitorii chinezi de duzină (en-gros-iştii), ci la marile corporaţii,
preconizau proiecte riguroase, privind o intrare în forţă în industria textilă, sectorul bancar,
industria farmaceutică şi de aparatură medicală, tursim, drumuri, construcţii, telecomunicaţii,
IT şi în alte domenii.
Unul dintre primele domenii care se resimte deja de pe urma acestei situaţii este cel al
textilelor, eliminarea cotelor de export în China dând o lovitură dură industriei textile din
România, prin limitarea pieţelor de desfacere autohtone. Astfel, sunt raportate reduceri
drastice ale vânzărilor româneşti, ceea ce va determina dispariţia de pe piaţă a unor produse
indigene, in special a celor fabricate de producători autohtoni mici, obligându-i pe aceştia ca
într-un viitor mult prea apropiat să îşi inchidă porţile. Aria acestei măsuri îi afectează însă nu
doar pe producătorii români care îşi desfac mărfurile în ţară şi care nu pot rezista concurenţei

18
Chinei, ci mai ales pe întreprinzătorii autohtoni care produc în lohn, mărcile pentru care
lucrează aflându-se într-un proces de reorientare către Asia.
Dacă ponderea exporturilor româneşti către China a scăzut, nu aceeaşi este situaţia
importurilor care înregistrează un spectaculos trend crescător. Trendul ascendent înregistrat
de importurile chinezeşti este cu atât mai alarmant cu cât acestea câştigă tot mai mult teren şi
pe alte pieţe ale UE, statisticile indicând o majorare a volumului de importuri faţă de perioada
anului trecut.
În afară de domeniul textil, în care valoarea mărfurilor importate reprezintă 11,3%,
ponderea importurilor din China creşte susţinut şi în alte sectoare, cum ar fi cel al maşinilor,
aparatelor şi echipamentelor electrice: 50,1%; produselor metalurgice: 7%; mobilei şi
jucăriilor: 5%; încălţămintei: 5%; produselor chimice: 4%; etc.
Interesul economic al Chinei privitor la ţara noastră nu se cantonează însă doar către
comerţul exterior şi industria textilă, cadru în care marele stat asiatic a reuşit într-un timp
record să facă nulă orice rezistenţă românească, prin prisma creşterii remarcabile a volumului
importurilor.
O altă dimensiune a prezenţei acestei ţări este aceea de investitor, pentru moment,
China ocupând locul 18 în clasamentul principalelor ţări de provenienţă a capitalului străin
investit în România. Potrivit datelor vehiculate de Ambasada Chinei, în ţara noastră
funcţionează un număr de 8.460 de firme înmatriculate, cu o valoare a capitalului social
subscris de 117,6 milioane de euro, valoarea investiţiilor chineze de pe piaţa românească
cifrându-se la 150 de milioane de euro25.
În pofida problemelor generate pentru investitorii chinezi autentici de intrarea pe o
piaţă destul de diferită faţă de specificul asiatic, o ştire de ultimă oră spune că o companie
auto din China numită Geely a intrat pe piaţa din România şi vizează vânzări de peste o mie
de unităţi anul acesta şi 2500 anul viitor. Aceasta este cea de-a treia companie chineză care
intră pe piaţa din România în mai puţin de un an.
Potrivit aceleiaşi surse, Geely va comercializa în România modelele CK – de clasă
subcompactă şi MK – de clasa medie, ambele berline, cu preţuri pornind de la aproximativ
7.300 de euro, fără TVA, pentru CK şi 9.300 de euro pentru MK.
Automobilele produse de Geely vor intra în concurenţă directă cu Hyundai Accent,
Fiat Albea, Kia Cerato şi Chevrolet Kalos.

25
Dan, Popescu, (2005), „Două variabile în ecuaţia globalizării: sărăcie-bogăţie. Din China în Europa prin
România.”

19
Compania Geely a fost fondată în 1986, fiind iniţial producătoare de frigidere, apoi s-
a axat pe producţia de decoraţiuni. Din 1992 Geely a început să asambleze motociclete, iar în
industria constructoare de automobile au intrat în 1998.
Geely este cel de-al treilea producător auto din China care intră pe piaţa din România
după Alexandros Motors în 2006 – prin autoturismul de teren Hover CUV, produs de Great
Wall – şi CEMI prin SUV-ul CEO produs de Shanghouan.
Toate aceste cifre statistice dovedesc că economia românească începe să fie curtată şi
de interesele altor investitori decât cei „clasici”.
Setea de materii prime, nevoia acută de pieţe de desfacere, a transformat China într-o
uriaşă uzină a lumii, traversând continente şi penetrând multitudinea spaţiilor naţionale.
Dimensiunea profund pragmatică a acestei evoluţii se ascunde abil sub masca liberalizărilor
promovate în numele fenomenului de globalizare / mondializare. De altfel, China nu face
altceva decât să îşi joace îndârjit şansa, având în vedere faptul că, de câţiva ani, respectiva
ţară înregistrează o constantă şi uluitoare creştere economică. Practic, dezvoltarea sa
economică obligă şi „condamnă” marele stat asiatic în identificarea de noi soluţii legate de
aprovizionarea sa cu materii prime şi de asigurarea unor noi pieţe, care să absoarbă imensa sa
capacitate de producţie. Iar această situaţie explică şi prezenţa tot mai numeroasă a
elementului chinez pe piaţa românească, receptată ca posibilă rampă de lansare, o punte de
legătură spre pieţele Europei Occidentale.
China a găsit acum o nouă oportunitate de a se infiltra în Europa. Numele acestei
oportunităţi este România. Rapoartele la scară mondială, cifrele care circulă, privitoare la
implicarea Chinei în economia românească sunt puţine. Totuşi, extrapolând, aceste cifre
trădează realităţi mult mai complexe. Astfel, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambiţiile
Chinei sunt foarte mari, ascensiunea acestui stat la rangul de putere economică şi politică
mondială trecând de la stadiul de probabilitate la cel de realitate şi constituind vectorul unei
apropiate reconfigurări a ordinii lumii. Faptul este confirmat şi de un raport al Consiliului
Naţional American de Informaţii, care semnalează că în următorii ani, lumea ar putea arăta de
nerecunoscut, pe scena planetară poziţia de supremaţie a Statelor Unite ale Americii riscând
să fie ameninţată de alţi doi actori: China şi India.

20
Capitolul 2.
TRIUNGHIUL GEOPOLITIC CHINA-RUSIA-INDIA

Evoluţia Chinei în secolul XXI are loc în contextul în care în vecinătatea sa


geopolitică au loc schimbări profunde în raporturile de putere.

21
La graniţele de nord, în urma desintegrării Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice,
revine în forţă, în jocul politic planetar, Federaţia Rusă.
În acelaşi timp, la graniţele de sud ale Chinei, se remarcă emergenţa economică şi
politică a Indiei, un nou pretendent la rolul de putere planetară şi care are oportunitatea de a
duce o politică de alianţe, atât cu Statele Unite, cât şi cu Federaţia Rusă.
În vest, China se învecinează cu republicile post-sovietice din Asia Centrală, o zonă
cu o dinamică politică accelerată. Cele cinci republici post-sovietice, fiind deţinătoare de
importante resurse de petrol şi gaze au devenit locul intersectării intereselor geopolitice şi
geoeconomice ale Statelor Unite, Federaţiei Ruse şi Chinei, raporturile dintre aceste puteri şi
republicile central-asiatice devenind deosebit de complicate.
În est, descrierea „poziţiei geopolitice” a Chinei implică luarea în consideraţie a
raporturilor acestei ţări cu trei puteri de mărimi diferite – Coreea de Sud, Japonia şi Statele
Unite. Relaţiile cu Japonia sunt complicate datorită trecutului istoric marcat de agresiunea
mililtară japoneză şi de competiţia economică pentru o poziţie dominantă în comerţul
mondial. Raporturile cu Statele Unite sunt de asemenea complicate datorită „problemei
Taiwanului” şi a prezenţei masive a Chinei pe piaţa internă americană.
O problematică aparte şi dificilă pentru politica externă a Chinei în spaţiul său vestic
este alimentată de ambiţia Coreei de Nord de a menţine un sistem comunist rigid, dogmatic,
cu pretenţii de a deveni o putere nucleară.
În raport cu această situaţie complexă, vom analiza evoluţiile posibile din punct de
vedere geopolitic şi geoeconomic.

2.1 Diferenţele de dinamică socio-economică dintre China şi Rusia

Rusia este confruntată cu o ameninţătoare combinaţie de demografie şi geografie. Atât


ruşii, cât şi chinezii sunt foarte sensibili la realităţile demografice care prevalează în
extremităţile orientale ale Eurasiei. Numai populaţia chineză din Manciuria este de 102,3
milioane, iar densitatea este de 168 locuitori pe kilometru pătrat. Populaţia totală a celor patru
regiuni adiacente ale Rusiei este de 6,1 milioane, cu o densitate a populaţiei de doar 5,3 pe
kilometru pătrat. În ansamblul ei, China nu numai că are o populaţie de 1,3 miliarde de
locuitori, dar are şi o economiecare în termeni PIB este deja de patru ori mai mare ca a
Rusiei.26

26
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategică”, Bucuresti, Historia, p. 12.

22
Diferenţele de dinamică economică dintre China şi Rusia sugerează un set diferit de
priorităţi, diferenţe ce sunt accentuate de provocările extrordinare cu care este confruntată
Moscova, care se întind de la economie până la perspectivele demogrfice şi starea de sănătate
a populaţiei.
În afară de acestea, Moscova, în urma dezagregării URSS+ului, nu a mai putut oferi
ţărilor central-asiatice sprijinul economic pe care-l oferea în perioada sovietică, cu toate că,
prin preţuri parţial suubvenţionate la exporturile sale în vecinătatea apropiată, a încercat să-şi
păsteze un anume control şi influenţă asupra zonei.
Trebuie să fie neliniştitor pentru Federaţia Rusă genul de politică practicat de
guvernarea Chinei, care a reuşit să atragă sume importante de pe piaţa globală pentru
dezvoltarea sa internă. De pildă, doar într-un singur an (2006), China a beneficiat de peste 43
de miliarde din investiţii străine directe, ceea ce a însemnat un bilanţ total de investiţii străine
de aproximativ 350 miliarde de dolari pentru perioada 1992-1999.
Federaţia Rusă a mizat, in mare măsură, pe o altă strategie, şi anume, pe faptul că
dispune de mari resurse de petrol şi gaze. La acestea s-au adăugat veniturile din privatizare27.
Ultimele au crescut considerabil în 2002, la mai mult de 3 miliarde de dolari, în special
datorită vânzării părţilor deţinute de stat în companiile petroliere „Slavneft” şi „Lukoil”. În
2003 s-au obţinut venituri importante în urma vânzării părţilor din multe alte bănci şi
combinate metalurgice mari, cu o valoare mai mare de 1 miliard de dolari. Se observă, de
asemenea, o puternică majorare, de un plus de 67% faţă de previziuni, a veniturilor deţinute
prin relocarea altor proprietăţi federale în spaţiul proprietăţii private.
Strategia guvernamentală în materie de mari privatizări a privilegiat, în mod
sistematic, firmele ruseşti în raport cu investiţiile străine. De pildă, vânzarea firmei
„Slavneft” a îndepărtat o propunere chineză, iar unele firme occidentale au avut dificultăţi în
a investi în economia rusă, practică ce favorizează un fel de protecţionism.
În aceste condiţii, volumul investiţiilor directe străine pe locuitor este unul dintre cele
mai mici, cu numai 70 de dolari pe locuitor din 1991, faţă de media de 1300 în ţările Europei
Centrale şi de Est.
Rusia este în continuare în căutarea unui nou suflu, deoarece una dintre slăbiciunile
majore ale economiei ruseşti este subinvestiţia în modernizarea industrială, ceea ce plasează
majoritatea sectoarelor economice într-o situaţie de slabă concurenţă în raport cu o piaţă
globală deschisă.

27
Andre, Gamblin (2004), „Economia Lumii”, Bucureşti, revista Ştiinţelor sociale si politice, p. 214-216.

23
Una dintre problemele majore ale economiei ruseşti este dependenţa sa faţă de
sectoarele de extracţie şi de industria de primă transformare (metalurgia şi chimia de bază),
care constituie sectoarele cele mai dinamice în termen de investiţii, de producţie şi de export.
Produsele brute sau semi-transformate reprezintă un procent mare din exporturile Rusiei, fapt
ce duce la o dependenţă a veniturilor de oscilaţia preţurilor mondiale, într-o manieră
asemănătoare cu situaţia existentă pe piaţa hidrocarburilor.
În raport cu Rusia, China este mult mai avansată în materie de politică de investiţii în
economie, însă această politică are şi ea un „călcâi a lui Achile”, care este nevoia de
importuri, din ce în ce mai mari de petrol, ceea ce o face să fie interesată şi dependentă de
resursele din exterior.
Această dependenţă de petrol devine mai mare odată cu creşterea volumului de
activităţi economice. La mijlocul anilor '90, China importă petrol, doar la nivelul de 15
milioane de tone. Necesităţile privind importurile de petrol au crescut însă exponenţial,
ajungând în 1996 la 60 milioane de tone. În 2010 se estimează un volum de import de 180
milioane tone. Se consideră că în 2020 va fi nevoie de un import mai mare de 300 de
milioane tone de petrol.
China, pentru a face faţă cerinţelor economiei sale în materie de resurse energetice,
manifestă un interes tot mai mare pentru resursele din Asia Centrală, iar pentru o perspectivă
mai îndepărtată îşi îndreaptă atenţia către oferta de gaze naturale din estul Siberiei. În
consecinţă, între Rusia şi China sunt purtate negocieri pentru construirea unui oleoduct care
să aducă petrol în China din Siberia Orientală. Aceste proiecte se confruntă cu interesele
Japoniei, care la rândul ei a incheiat cu Rusia un contract pentru exploatarea petrolului din
Siberia Orientală.
Din aceste motive, China este înclinată, în mare masură, către o cooperare pe termen
lung cu Rusia. Desigur, pentru a putea acoperi cererea internă de resurse energetice, China se
orientează şi spre alte regiuni ale lumii cum ar fi Indonezia, Venezuela, Iran.
Aprecierile pe care le face Zbigniew Brzezinski cu privire la balanţa raporturilor
geopolitice şi geoeconomice dintre China şi Rusia sunt potrivite pentru a trage principalele
concluzii în legătura cu deosebirile de politică economică internă dintre cele doua ţări şi
urmările lor pe termen lung:
1. Economia Rusiei28 reprezintă aproximativ o zecime din cea a Americii şi utilajul
său industrial este de trei ori mai vechi;

28
Zbigniew, Brzezinski (2006), „Triada geostrategică”, Bucuresti, Historia, p. 113-114.

24
2. Populaţia Rusiei a scăzut de la 151 milioane în 1990, la 146 milioane în 1999, ceea
ce creează mari dificultăţi pentru viitorul geopolitic al Federaţiei Ruse;
3. Aceste dificultăţi sunt sporite de faptul că vecinul imediat al Rusiei în est, China
are o populaţie totală de 1,3 miliarde, iar la vest, Uniunea Europeană are 375 milioane;
4. La aceste aspecte demografice se adaugă şi unul de natură cultural-confesională şi
anume că la graniţele de sud ale Federaţiei Ruse trăiesc aproximativ 300 milioane de
musulmani;
5. Datele demografice şi geografice indică posibilitatea ca Rusia să fie implicată în
conflicte care să-i ameninţe viitorul său de stat teritorial major;
6. Geoeconomic, economia Chinei este deja de patru ori mai mare decât a Rusiei, iar
investiţiile străine în China din ultima decadă au fost de 30 de ori mai mari decât în Rusia.

2.2 Particularităţile dezvoltării Indiei şi politica sa externă.

India, cu o populaţie de peste un miliard, se află într-un proces de transformare într-o


putere regională având trăsăturile şi potenţialul unui jucător de marcă. Atuurile sale rezidă în
faptul că este o putere economică emergentă şi, totodată, o putere nucleară semnificativă.
Condoleza Rice, fostul secretar de stat al Statelor Unite afirma că: „India este, în sistemul
internaţional, o putere economică care are o pondere tot mai mare. Este o mare democraţie
multietnică”.
Particularitatea majoră a politicii Indiei este capacitatea ei de a dezvolta raporturi
geopolitice echilibrate cu marile puteri: Statele Unite, China, Rusia. Toate aceste puteri
consideră India un partener demn de luat în seamă. În schimb, India, în urma procesului de
eliberare naţională de sub dominaţia colonială engleză a intrat în conflict militar cu
Pakistanul, îndeosebi pentru că ambele reclamă regiunea Caşmir.
O altă zonă de conflict a fost generat de litigiile privind graniţa cu statul chinez.
Raporturile dintre India şi China au intrat însă în normalitate, după o perioadă
tensionată, în cursul căreia a avut loc şi un război. În cele din urmă, cele două puteri au ajuns
la un acord şi în prezent, relaţiile lor evoluează de la o stare normală, la o colaborare din ce în
ce mai strânsă.
New Delhi păstrează, în acelaşi timp, relaţii bune cu Rusia şi cu Statele Unite.
Remarcăm că, după primul summit comun din toate timpurile între China, India şi Rusia,

25
desfăşurat la Sankt-Petersburg, în vara anului 2006, unii specialişti chinezi în politică externă,
scriau că Lenin propusese odinioară o alianţă anti-occidentală a acestor trei ţări. Ei nu uitau să
sublinieze că o asemenea alianţă ar cuprinde 40% din populaţia mondială, 44% din suprafaţă
şi 22% din PIB.
Odată cu instalarea în Statele Unite a noii administraţii Obama şi în contextul actualei
crize globale s-a deschis posibilitatea unei apropieri între Statele Unite şi China. O asemenea
evoluţie implică din partea Statelor Unite şi posibilitatea unei îndepărtări a Chinei de Rusia.
Aceste două posibilităţi nu sunt singurele posibile, evoluţiile viitoare depinzând de foarte
multe alte schimbări posibile.
Punct de turnură în relaţiile dintre India şi Statele Unite a fost vizita preşedintelui
George W. Bush în India29, din martie 2006. Partidul Congresului Indian dorea cu acest prilej
să îmbunătăţească legăturile Indiei cu Statele Unite. În centrul acestui nou raport dintre cele
două state se află tehnologia nucleară a Indiei. India insista să dezvolte energia nucleară,
pentru că economia sa în plină creştere necesita o sursă de energie corespunzătoare, iar ţara
nu dispune decât de foarte puţine resurse energetice proprii. Ideea era ca Statele Unite , care
predomină piaţa mondială de materiale nucleare, să ajute India să-şi dezvolte programul său
nuclear. La rândul ei, India va accepta inspecţii regulate la instalaţiile sale nucleare. O situaţie
aparte a fost creată de faptul că India, care nu a fost niciodată membru în Tratatul de
Neproliferare Nucleară şi care a făcut teste atât cu bombe, cât şi cu rachete nucleare, este
acceptată în cadrul familiei nucleare. Un motiv al acestei situaţii deosebite este convingerea
Statelor Unite că, în contextul geopolitic al secolului XX, „democraţia cea mai puternică şi
democraţia cu cea mai mare populaţie ar trebui să conlucreze”.
Statele Unite ale Americii şi India au ajuns să se confrunte pe alte teme. Astfel,
Statele Unite ale Americii nu au susţinut dorinţa Indiei de a deveni membru permanent al
Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce i-ar fi conferit, în sfârşit, statutul de putere
mondială pe care consideră că îl merită. Se crede, de asemenea, că Statele Unite l-au blocat
pe candidatul Indiei pentru postul de Secretar General al Naţiunilor Unite.
Mulţi oameni politici din India, atât de stânga, cât şi de dreapta, critică poziţia
americană în politica internaţională. Pe de o parte se află liberalii indieni, care nu sunt de
acord cu ocuparea Irakului de către Statele Unite ale Americii, cu abuzurile drepturilor
omului care s-au făcut la Abu Ghraib, în Irak şi Guantanamo, în Cuba, şi cu felul în care
Statele Unite ale Americii au facut abuz de puterea lor. Pe de altă parte este BJP, care atacă

29
John, Farndon, (2008), India, „Ascensiunea unei noi superputeri mondiale”, Bucureşti, Literainternaţional,
p.104.

26
această prietenie de pe poziţii hinduse, naţionaliste, susţinând că India trebuie să fie mai
independentă.
Aceste poziţii politice sunt susţinute de puternica creştere economică înregistrată de
India în ultimele decenii. La nivel mondial, India este un important producător de cărbuni,
minereu de fier, bauxită, diamante şi sare. Este în creştere producţia de petrol şi gaze
naturale. Industria prelucrătoare plasează India între primele zece ţări ale lumii ca valoare a
producţiei. Deşi predomină încă ramurile tradiţionale: textilă (îndeosebi prelucrarea
bumbacului; locul doi pe glob) şi alimentară (este cel mai mare producător mondial de zahăr
şi unt), s-a afirmat puternic industria constructoare de maşini. India produce o gamă variată
de produse industriale: de la tractoare, locomotive şi vapoare până la sateliţi artificiali. India
este una dintre puţinele ţări care dezvoltă o industrie cosmică. India posedă şi o puternică
industrie cinematografică. În acest domeniu, ocupă al doilea loc pe glob, oraşul Mumbai fiind
supranumit „Hollywood”-ul Indiei.
Imaginea ţării este puternic contrastantă. După ce a trecut pragul de un miliard de
locuitori în 2000, India a trecut un alt hop în 2002, ridicând, pentru prima dată, PIB-ul la
peste 500 miliarde de dolari. Ca mărime, acest PIB nu reprezintă decât jumătate din PIB-ul
chinez, iar sărăcia, după cifrele oficiale, afectează în continuare 26% din populaţie.
Populaţia Indiei, care a ajuns deja da 1,1 miliarde locuitori, este pe cale să depăşească
chiar şi pe China, pentru a deveni cea mai numeroasă populaţie din lume. În 2030 va fi patria
a 1,6 miliarde locuitori, în comparaţie cu cele doar 1,4 miliarde ale Chinei. În plus, indienii
nu sunt numeroşi numai acasă. După China, India are cea de-a doua diasporă ca număr,
indienii fiind extrem de activi şi vizibili peste tot în lume.
Cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, India s-a lansat în secolul XXI într-un
amplu program de dezvoltare.
Specialiştii din economia indiană vizează realizarea unor creşteri şi mai mari ale
ritmului de dezvolatre economică. Până de curând, guvernul indian urmărea să atingă rata
anuală de aproximativ 10% a Chinei. Acum, în contextul crizei economice globale, începe să
se gândească la ridicarea uşoară a piciorului de pe pedala acceleraţiei.
Toate aceste lucruri sunt uimitoare, dacă ţinem cont că în urmă cu puţin mai mult de
15 ani, economia Indiei era, practic, într-o situaţie disperată. Situaţia s-a schimbat radical de
la lansarea reformelor30 în 1991. PIB-ul a crescut cu cel puţin 4% pe an, cu vârfuri mai mari
de 7%, în 2006, iar în 2007 datele indicau că ar putea ajunge la peste 9%.

30
Andre, Gamblin, (2004), „Economia lumii”, p. 149.

27
Comerţul exterior s-a triplat în zece ani, exporturile crescând în ritmul importurilor,
pentru a menţine un deficit de circa 10-15 miliarde dolari, încărcat de factura petrolieră. India
intenţionează să ramburseze anticipat împrumuturile de la Banca Mondială şi de la Banca
Asiatică de Dezvoltare.
Mulţi oameni din vest simt deja impactul economic al Indiei la nivel global.
Numeroase servicii din ţările occidentale sunt „exportate” în India (au devenit cunoscute pe
plan global aşa numitele „call centers” din Mumbai şi Bangalore). Peste jumătate dintre
firmele multinaţionale majore recurg la India pentru operaţiuni de rutină deoarece în India se
găsesc mai mulţi licenţiaţi în studii superioare decât toată populaţia Franţei, ori aceştia
acceptă salarii mici şi în plus, se dovedesc a fi şi foarte ambiţioşi.
Succesele sale în industria31 programelor de software făcute pe măsura clienţilor
internaţionali, aduce venituri sporite economiei indiene. Vânzarea lor a adus mai mult de 7
miliarde dolari în 2002. Biotehnologiile şi medicamentele generice au un viitor frumos, iar
India încearcă să intre cât mai repede şi pe piaţa rachetelor şi a sateliţilor.
În ultimii ani, India şi-a construit o solidă reputaţie în domeniul noilor tehnologii ale
informaţiei şi comunicării. 600.000 de profesionişti în informatică desfăşoară o activitate
laborioasă în centrele de cercetare şi filialele multinaţionale instalate mai ales în sudul ţării.
India obţine 5 miliarde de dolari pe an din exportul de programe informatice care reprezintă
10% din exporturile sale, dar nu mai mult de 1% din PIB. Deşi a înregistrat o creştere
exponenţială, această activitate rămâne, totuşi, una marginală într-o ţară atât de mare şi de
diversă. În aceste condiţii multe speranţe se îndreaptă către genetică şi biotehnologii, care
oferă multe promisiuni pentru viitor.
Oamenii politici din India realizează faptul că, singure, noile tehnologii ale
informaticii şi comunicării nu vor reuşi să scoată ţara din starea de subdezvoltare şi-şi
investesc speranţele pe termen lung în genetică şi ştiinţele viului. Proiectul se justifică, în
primul rând, prin nevoia de a hrăni peste un miliard de locuitori, o populaţie în continuă
creştere, cu un ritm superior Chinei, India fiind cea mai populată democraţie din lume. În
domeniul agriculturii introducerea seminţelor hibride de mare randament a sporit în mod
considerabil producţia de grâu, de cereale în general, producţie ce a devenit suficientă pentru
acoperirea necesarului intern.
În aceste condiţii dificile, India încearcă să ardă etapele clasice ale dezvoltării
industriale şi să acceseze direct tehnologiile de vârf, domeniile de excelenţă ale noii
economii. Se prognozează, de asemenea, că poate deveni a doua piaţă de consum din lume,
31
Tiberiu, Brailean, (2004), „Globalizarea”, Bucureşti, Institutul European, p.329.

28
având o clasă mijlocie tot mai numeroasă care depăşeşte jumătate de miliard de oameni. În
acelaşi timp, indienii încep să îşi pună amprenta tot mai mult asupra lumii prin chiar numărul
lor.
Economişti consideră că evoluţia viitoare economică şi demografică a Indiei se
loveşte de obstacole importante. Lipsa unor drumuri bune, a liniilor ferate şi a curentului
electric reduce anual creşterea economică a Indiei cu câteva procente. Per total, India nu are
decât aproape 6.000 de km de autostrăzi, în comparaţie cu cei peste 40.000 de kilometri ai
Chinei. Nu este de mirare , aşadar, că multe firme străine preferă o locaţie în China, în
detrimentul Indiei, în ciuda minusurilor menţionate anterior. De asemenea, această stare de
fapt face ca dezvoltarea economică, în loc să contribuie la îmbunătăţirea vieţii celor opt sute
de milioane de săraci, nu face decât să amplifice diferenţa dintre bogaţi şi săraci, deoarece se
investeşte în tot mai mare măsură acolo unde există deja o infrastructură decentă.

2.3 Cosecinţe politico-militare ale apropierii dintre Rusia, China şi India.

Evoluţia geoeconomică a Chinei a contribuit substanţial la întărirea poziţiei sale de


putere emergentă la nivel global. Consecinţele sunt multilaterale. China este, în prezent, una
dintre cele mai mari economii ale lumii, caracterizată prin ritmuri de creştere susţinute. China
este, de asemenea, o ţară în care este localizată aproximativ o cincime din populaţia lumii.
China are o poziţie deosebită în lume prin faptul că este a cincea putere nucleară a lumii. Din
punct de vedere al guvernării globale, China este un membru permanent în Consiliul de
Securitate al ONU.
Toate aceste elemente de natură economică, politică şi militară sunt în favoarea
Chinei, care întruneşte astfel caracteristicile unui jucător strategic important, nu numai la
nivelul unei puteri regionale, ci şi ca putere globală. În acest context, s-a conturat un
parteneriat strategic ruso-chinez, în condiţiile în care vechea administraţie SUA nu mai privea
China şi Rusia ca parteneri, ci în calitate de competitori strategici.
Poziţia ofensivă a Statelor Unite a fost expusă fără rezerve de către fostul secretar de
stat american Colin Powell, cu prilejul vizitei la Taşkent în decembrie 2001. cu acest prilej,
powell a subliniat că interesele americane în Asia Centrală se extind cu mult dincolo de
conflictul din Afganistan, declaraţia care a fost interpretată de către Rusia şi China drept o

29
recunoaştere a unor planuri strategice americane pe termen lung în spaţiul eurasiatic,
incluzând controlul vastelor resurse energetice din zonă32.
Politica externă a Statelor Unite, în timpul administraţiilor succesive ale celor doi
preşedinţi, Bush a avut drept reacţie afirmarea voinţei Federaţiei Ruse de a fi recunoscută ca
un partener în abordarea şi soluţionarea problemelor cu care se confruntă în prezent
umanitatea. Acest punct de vedere a fost exprimat fără echivoc de către Vladimir Putin, fostul
preşedinte al Federaţiei Ruse, în 2007 în discursul său ţinut la Munchen în faţa
reprezentanţilor puterilor occidentale.
Revenirea Rusiei în calitate de jucător important în jocul politic global, dar şi
promovarea de către China a intereselor sale geoeconomice şi geopolitice au avut un
corespondent în plan economic şi militar prin crearea Organizaţiei de Cooperare Shanghai
(OCS), organizaţie gândită ca o replică la avansarea spre estul europen şi a Asiei Centrale a
Organizaţiei Nord Atlantice.
Organizaţia Tratatului de Cooperare de la Shanghai33 a fost fondată în anul 2001, ca
organizaşie internaţională cu drepturi depline şi având ca scop intensificarea cooperării
miliatre şi economice dintre membri fondatori – Rusia, China, Kazahstan, Tadjikistan,
Kârgâzstan.
Prin Acordul de la Shanghai, China cooperează pe teme de securitate cu toţi vecinii
săi, rezultaţi în urma disoluţiei URSS. Motivarea constituirii acestei organizaţii s-a referit la
interesele de securitate din Asia Centrală, interese ce ţin de necesitatea menţinerii păcii şi
stabilităţii în regiune. Pentru China aceasta înseamnă posibilitatea de a-şi putea reduce
numărul trupelor la frontiera sa vestică, precum şi angajamentul guvernelor Asiei Centrale de
a preveni ca separatiştii uighuri să realizeze incursiuni sau contrabandă cu arme în regiunea
autonomă Xinjiang – Uighur.
La aceasta, se adaugă interesul Beijingului ca Rusia şi Statele Unite să nu profite de
aceste evenimente, pentru a-şi consolida prezenţa în regiune, îndeosebi în apropierea
frontierelor sale.
La reuniunea din 2005, statele componente ale Organizaţiei Shanghai au cerut
îndepărtarea bazelor americane din Uzbekistan, Kazahstan şi Kârghistan. Uzbekistanul, care
era criticat şi pentru încălcarea drepturilor omului, s-a conformat rapid. De asemenea, au fost
eliminate şi bazele americane din Kazahstan şi Kârghistan. Ulterior, s-a revenit asupra
situaţiei bazei din Kârghistan, în contextul în care s-au ameliorat relaţiile dintre SUA şi
32
Adrian, Pop (2003), „Geopolitica”, Bucureşti, Sylvi, p. 216.
33
Cristina, Alexandrescu, (2009), „Asia centrală. Repere geopolitice”, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
p. 102-106.

30
Federaţia Rusă pe de o parte, iar pe de altă parte, Republicile post–sovietice din Asia Centrală
au început să vadă avantajele economice ce decurg din menţinerea relţiilor pozitive cu
Federaţia Rusă, dar şi cu Statele Unite.
Organizaţia Shanghai este deschisă primirii de noi membri. În cursul reuniunii
Shanghai din iunie 2006, au fost invitaţi şi câţiva lideri din afara Organizaţiei, printre ei fiind
preşedintele afgan şi liderul iranian Ahmadinejad. Discursul antiamerican al acestuia din
urmaă şi dorinţa declarată a Iranului de a adera la Organizaţia Cooperării de la Shanghai
confirmă impresia oficialilor occidentali că această grupare îşi propune să devină un
instrument de blocare a influenţei americane în Asia.
La mijlocul lunii august 2007, în capitala kirghiză, Biskek, a avut loc summitul
Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Cu acest prilej, liderul rus, Vladimir Putin, a făcut
mai multe propuneri concrete, cea mai importantă fiind aceea că Rusia urma să facă investiţii
de 2 miliarde de dolari în vederea exploatării imenselor rezerve de hidrocarburi, din Asia
Centrală. Trei ţări (Rusia, Kazahstan şi Uzbekistan) dintre cele şase state membre ale
organizaţiei (China, Rusia, Kazahstan, Kârghâzstan, Uzbekistan şi Tadjikistan), deţin mari
rezerve de petrol şi gaze naturale, în timp ce China este mare consumatoare.
Fostul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, împreună cu preşedinţii Hu Jintao al
Chinei şi şefii de stat din Kazahstan, Kârghistan, Uzbekistan şi Tadjikistan au asistat pe 18
august 2007, la manevre militare fără precedent, efectuate de cele şase ţări membre SCO,
calificată de agenţia de presă AFP „o adevărată demonstraţie de forţă în faţa lumii
occidentale”.
Bolat Nurgaliev, secretar general al Oragnizaţiei Shanghai, a afirmat, la 29 februarie
2008, la Moscova, că exerciţiile antiteroriste „Peace Mission 2007”, organizate pentru prima
dată de către Organizaţia Shanghai vor avea loc cu regularitate. El a precizat că „Statele
membre ale Organizaţiei Shanghai sunt de acord cu organizarea acestor exerciţii în mod
regulat, o data la doi ani”.
Ţările membre ale Organizaţiei Shanghai consideră că ar fi indicat să se acorde
Afganistanului statutul de observator al acestei organizaţii. Şeful diplomaţiei afgane, Dadfar
Spanta, aflat în vizită la Moscova, a declarat la 26 mai 2008, după consultări cu omologul său
rus, Serghei Lavrov, că „dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu Rusia, dar şi cu statele membre
OCS, constituie axa primordială a politicii externe afgane”.
La reuniunea şefilor ministerelor de externe ale ţărilor ce fac parte din OCS, din 25
iulie 2008, au participat miniştrii Afacerilor Externe, Serghei Lavrov (Rusia), Zang Jieshi
(China), Ednan Karabaierov (Kârghistan), Khamrokhon Zarifi (Tadjikistan).

31
Kazahstanul şi Uzbekistanul au fost reprezentaţi de miniştri adjuncţi Ervan
Ermekbaiev, respectiv Ilkhom Negmatov. Scopul principal al întâlnirii l-a constituit
examinarea „declaraţiei de la Duşanbe” ce ar trebui să reflecte poziţiile membrilor vis-a-vis
de rolul OCS în lume şi în regiunea Asiei Centrale.
Alte obiective, la care s-au făcut referiri, au fost formularea unor răspunsuri comune
faţă de ameninţările şi provocările mondiale, realizarea unei cooperări în materie de securiate
cu statele şi organizaţiile internaţionale interesate şi întărirea parteneriatului în domeniile
economic şi umanitar, dar şi problema afgană. S-au evaluat rezultatele OCS pe anul 2007 şi
s.au fixat noile obiective, discutându-se între altele şi posibilitatea lărgirii Organizaţiei.
La 28 iulie 2008, ambasadorul iranian la Moscova Gholamreza Ansari, a afirmat o
data în plus că ţara sa doreşte să adere la OCS, deoarece „Sperăm ca Iranul să devină într-o zi
membru permanent, de altfel foarte activ, al Organizaţiei”. Ulterior, NATO a apreciat negativ
faptul că OCS a cooptat în componenţa sa şi Iranul. Preşedintele iranian, Mahmud
Ahmadinejad, a ţinut la Biskek un discurs dur împotriva scutului american antirachetă, care,
după părerea sa, ar ameninţa întreaga Asie Centrală.
In ce priveşte obiectivele declarate ale OCS, ministrul tadjic al Afacerilor Externe,
Khamrokhon Zarifi, declara: „Ţările membre OCS conlucrează în lupta comună contra celor
trei forţe ale răului: terorismul, separatismul şi extremismul, dar şi împotriva traficului de
droguri, acţiune extrem de importantă pentru menţinerea păcii, a stabilităţii şi prosperităţii
regiunii”.
La rândul său, ministrul chinez al Afacerilor Externe, Yang Jieshi, a fost de părere că:
„ţările membre OCS trebuie să-şi consolideze cooperarea pragmatică în diverse domenii: în
sectorul securităţii trebuie întărită lupta comună împotriva terorismului, traficului de
stupefiante şi oricăror alte forme ale crimei organizate; în domeniul agriculturii,
transporturilor, investiţiilor, finanţelor, sănătăţii şi turismului. Cooperarea lărgită trebuie
aplicată şi în raport cu alte ţări şi organisme internaţionale”.
Cu privire la ţelurile şi comportamentul Organizaţiei Shanghai, un consilier al
preşedintelui Federaţiei Ruse a făcut precizarea că „membrii OCS nu sunt obligaţi prin
angajamente să respecte interesele altor puteri care nu sunt regionale”. Totodată, acest
consilier a adăugat că OCS se pronunţă pentru extinderea cooperării economice între membrii
săi, „dar nu pe baza unor măsuri protecţioniste, care ar putea să apară în cazul lărgirii
formatului organizaţiei”.

32
Constituirea OCS este dovada concretă, în plan politic şi militar, că un nou spaţiu
geostrategic s-a deschis între China, Rusia, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, chiar dacă acest
ansamblu regional este încă insuficient definit.

2.4 China şi India în ecuaţia de putere a Asiei.

Opinia dominantă şi uşor recognoscibilă prognozează că factorul cheie în modelarea


configuraţiei de putere şi a dinamicii sistemului internaţional tot mai vizibil multipolar va fi
evoluţia relaţiei dintre cei doi „giganţi” asiatici China şi India. Într-un remake spectaculos al
„Marelui Joc” – celebra etcihetă atribuită în urmă cu un secol de către Rudzard Kipling
încleştării imperiale anglo-ţariste din aceeaşi regiune, numeroşi observatori aparţinând fie
nominal, fie implicit, familiei realiste de gândire din disciplina relaţiilor internaţionale
anticipează pe termen mediu cofigurarea unui sistem internaţional multipolar structurat ca o
„balanţă de putere” între două blocuri. Primul s-ar articula în jurul perechii Rusia-China şi ar
grupa inter alia, ca poli secundari de putere, Iranul, Pakistanul şi grupul statelor Asiei
Centrale „clasice” – state actualmente reunite aproape complet sub umbrela instituţională a
Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (SCO). Contrapus, al doilea bloc ar gravita în jurul
celor doi poli majori SUA şi India, extins fiind la rândul său cu alţi poli secundari precum
Japonia sau Coreea de Sud, în vreme ce Uniunea Europeană ar ocupa, în funcţie de sursa
interpretării, fie poziţia de „balansier” între cele două blocuri, fie pe cea de stat integrat celui
de-al doilea bloc.
În această grilă interpretativă, dinamica internă viitorului sistem cu patru poli majori
de putere va consemna, în tiparul dihotomic amiciţie-inamiciţie, relaţii de cooperare intra-
bloc şi, respectiv de competiţie inter-blocuri, ultimele manifestate în forma a ceea ce s-ar
putea numi „rivalităţi încrucişate”: SUA vs. Rusia, China vs. SUA, India vs. China. Dintre
acestea, cvasitotalitatea opiniilor o identifică pe cea dintre SUA şi China drept principala axă
de competiţie, în vreme ce rivalitatea dintre SUA şi Rusia, ipostaziată ca recrudescenţă
episodică a antagonismului dintre superputerile Războiului Rece, este considerată a se
estompa gradual pe măsura depăşirii actualului context al creşterii preţului gazelor naturale
care a fost instrumentalizat de Moscova ca „armă geopolitică”. În condiţiile suplimentare în
care relaţia Rusia-India nu poate fi încadrată în mod pertinent unui tip conflictual de
interacţiune, ultima rivalitate – cea prezumtivă dintre China şi India – va fi crucială în

33
menţinerea echilibrului intern dintre cele două blocuri ale sistemului. Altfel spus, o rivalitate
între China şi India este necesară în menţinerea echilibrului , sau, şi mai explicit, după
pierderea influenţei lor temporar instituite în Asia Centrală după 11 septembrie 2001, Statele
Unite au nevoie mai mult decât oricând de o Indie de partea lor şi opusă Chinei în demersul
strategic decelabil sotto voce în ultima Strategie Naţională de Securitate a SUA de a balansa
capabilităţile şi influenţa însumate ale Chinei şi Rusiei.
Realitatea spaţiului extrem de divers politic, economic, social, cultural, dar deja unitar
strategic dintre Marea Neagră şi Orientul Extrem furnizează prima facie suficiente indicii ale
competiţiei dintre Rusia şi China pe, de o parte, şi SUA pe de altă parte, competiţie în care
rolul Indiei este multiplu şi esenţial în strategia americană. Un pim posibil obiectiv al acestei
strategii pare „fracturarea” geostrategică a unui sistem tot mai bine conturat de cooperare şi
parteneriate între Rusia, China şi unele state musulmane prin interpunerea unui „coridor”
strategic de influenţă din interiorul NATO şi până în inima Asiei, la frontiera vestică a
Chinei, compus din segmentele Turcia–Irak-Afganistan şi Pakistan. În acest scenariu, Iranul
- adică statul cel mai susceptibil pe termen scurt-mediu de o intervenţie militară americană
şi/sau israeliană reprezintă singura „verigă lipsă” în acest coridor. În asemănarea sa izbitoare
cu iniţiativele instituţionale anterioare ale Pactului de la Saadabad (1937 – Turcia, Iran, Irak,
Afganistan) şi Pactului de la Baghdad (1955 – Marea Britanie, Turcia, Iran, Irak şi Pakistan),
crearea şi controlul unui „coridor” eurasiatic pare un macro-obiectiv vechi de decenii al
strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător, ca durată
a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la „mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel
Mare. Într-un astfel de coridor, cooptarea Indiei ar întări semnificativ flancul său sudic,
asigurând şi ieşirea la Oceanul Indian.
În al doilea rând şi conex, litoralul vestic al Indiei asigură câteva mii de kilometri din
coasta rutei maritime de aprovizionare a Chinei cu petrol din Orientul Mijlociu, pe traseul
Golful Persic – Marea Arabiei – Oceanul Indian – Arhipelagul indonezian – Marea Chinei de
Sud, un traseu dominat încă incontestabil de forţele aeriene, navale şi terestre americane. În
contextul în care, conştientizându-şi dubla vulnerabilitate strategică a dependenţei de petrolul
din zona cheie a Golfului Persic şi a transportului maritim al acestuia spre piaţa internă,
China şi-a instalat facilităţi militare proprii de-a lungul rutei menţionate – în Pakistan, în
Myanmar şi Cambodgia, cooptarea strategică a Indiei în „tabăra” lor e mai mult decât
oportună pentru Statele Unite în eventualitatea în care acestea ar dori să îi „ia oxigenul”
Chinei.

34
În al treilea rând, SUA au nevoie de India în menţinerea şi consolidarea unui „inel” de
state loiale lor, circumscriind zona de influenţă a Chinei şi incluzând, alături de India,
Mongolia, Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Indonezia, Sri Lanka şi Pakistan, ultimul dintre
ele având un comportament oscilant între obedienţa faţă de SUA, constrânsă de prezenţa
militară a acestora în ţară, şi cooperarea nucleară şi militară cu China, India devine cu atât
mai importantă în ecuaţia regională, cu cât se plasează la intersecţia dintre „coridorul”
eurasiatic şi „inelul” din jurul Chinei.
În sfârşit, dincolo de sectorul militar-strategic, în plan economic, SUA susţin din
umbră agregarea în jurul Indiei a unei zone de comerţ liber în Asia de Sud în contrapondere
şa dezvoltarea economică a SCO în jurul perechii Rusia-China; în perspectiva intensificării
relaţiilor comerciale şi a continuării ascensiunii economice a Indiei, aceasta ar putea fi
instrumentalizată în scopul echilibrării SCO prin crearea unei „Mari Zone Economice
Indiene”, încorporând, pe lângă statul „titular”, statele vecine mici. Fie ca alternativă în cazul
unor impedimente, fie ca extindere, ar putea fi inclusă în ecuaţia jocului economic şi NAFTA
prin impulsionarea şi aprofundarea relaţiilor comerciale ale acesteia cu India.
Concentrarea excesivă a observaţiei asupra intereselor SUA omite o variabilă
independentă crucială în determinarea variabilei dependente, aceasta neaducând deocamdată
în discuţie chiar posibilele „contra-mutări” ale Chinei în raport cu India. Dincolo de nevoia
SUA, chiar şi considerarea unui grad crescut de autonomie în procesul decizional în politica
externă a Indiei pare să pledeze în favoarea unei apropieri tot mai accentuate a Indiei de SUA
şi, indirect, de angajare într-o relaţie de competiţie / conflictualitate cu China. Astfel, la nivel
teoretic, predicţia pare validă din perspectiva „mecanicistă” de sorginte realistă şi mai
îndepărtată în timp a echilibrării puterii sino-ruse în ascensiune. Inclusiv varianta explicativă
a unei „alinieri” cu actualul – încă – hegemon SUA ar însemna de fapt, pe termen lung,
echilibrarea blocului Rusia – China.
La nivel empiric, cei care prognozează un comportament al Indiei pro-american, de
echilibrare a Chinei, îşi vor fi identificat în mod posibil mărturia supremă în acordul bilateral
în domeniul nuclear civil incheiat de SUA şi India în primăvara acestui an. În baza acestei
înţelegeri, partea americană furnizează combustibil şi tehnologie nucleară civilă, iar cea
indiană se angajează să separe componentele nucleare civile de cele militare şi să pună 2/3
din reactoarele existente si respectiv 65% din puterea sa de generare sub supraveghere
internaţională. Practic, după o izolare de decenii în care a fost un outlaw, India devine un
jucător recunoscut oficial pe piaţa internaţională a energiei nucleare, dobândind acces la
materiale, tehnologie, know-how şi mecanisme de comercializare. Ca implicaţii, dacă

35
momentan pe „calea” nucleară se asigură doar 3% din necesarul energetic al Indiei, se
estimează că ponderea va urca în 2025 la 25%. Astfel, sporindu-şi economia energetică faţă
de furnizorii din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală, obţinând recunoaşterea oficială pe
piaţa energiei nucleare, altfel spus, contribuind la satisfacerea interesului său naţional, India
ar avea toate motivele de a extinde şi adânci parteneriatul cu SUA. Iar pentru a exemplifica
ilustrativ, în discursul ambasadorului indian la Bucureşti, ţinut în calitate de invitat la ultima
reuniune anuală a diplomaţiei române, partea dedicată relaţiilor bilaterale ale Indiei a început,
previzibil, cu expunerea relaţiei cu SUA, care a „atins în anii recenţi o maturitate şi un
dinamism remarcabile”. Pornind de la astfel de elemente teoretice şi practice deopotrivă,
opinia mainstream în rândurile analiştilor este aceea că parteneriatul strategic cu Statele Unite
reprezintă principala dimensiune a politicii externe a Indiei în plan bilateral şi că, pe măsura
afirmării sale ca actor global, India va intra într-o rivalitate tot mai accentuată cu China ostilă
SUA.
Şi totuşi, o radiografie mai atentă a regiunii şi o lectură mai profundă a principiilor de
politică externă ale Indiei poate chestiona serios predicţia de mai sus, descoperind că
„elefantul” a fost dresat să facă... numai ce vrea el. Structural, continuum-ul strategic căruia îi
aparţine India se prezintă căruia îi aparţine India se prezintă tripolar sub aspect militar
convenţional şi respectiv veritabil multipolar din punct de vedere nuclear şi economic – o
relaţionare în termeni bipolari, de reală rivalitate între ASEAN şi SCO fiind păe termen
mediu mai degrabă o utopie: PIB-ul agregat al ASEAN este de două ori mai mic decât al unui
singur stat membru SCO – Rusia, aceasta pentru a nu arunca în derizoriu comparaţia aducând
în discuţie China.
Cât priveşte principiile directoare ale politicii externe indiene, acestea vizează în
primul rând autonomia procesului decizional, completată de menţinerea de relaţii de prietenie
cu toate statele, reglementarea paşnică a disputelor, echitate în abordarea chestiunilor
internaţionale şi, mai recent, multipolaritatea sistemului internaţional. De la aceste principii
pornind şi simultan parteneră în domeniul nuclear a SUA, membru observator al SCO,
partener deplin de dialog al ASEAN, într-o relaţie de pronunţată interdependenţă economică
cu China, având o bază militară în Tadjikistan, o cooperare tradiţională cu predecesorul
sovietic al actualei Federaţii Ruse, o pronunţată rivalitate cu Pakistanul, vecin deocamdată
susţinut de SUA şi aspirând la calitatea de membru permanent în CS al ONU, India pare
constrânsă să practice o veritabilă „echilibristică” într-o „ţesătură” extrem de încâlcită de
interese şi subsecvent de relaţii bilaterale extrem de variate, de la inimicţii tradiţionale,
sedimentate în timp, la rapprochement-uri impuse contextual şi manifestate sectorial, sau de

36
la amiciţii istorice (China-Coreea de Nord) sau recente (Rusia-Kazahstan) la relaţii prea
complexe pentru a putea fi înscrise, cu grad acceptabil de acurateţe, în tipologii simpliste
(relaţia dintre Rusia şi India).
Dincolo de compatibilitatea remarcabilă a principiilor de politică externă ale Chinei şi
Indiei (de la multipolaritatea dezirabilă a lumii la dorinţa reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale), analiza empirică a evoluţiei relaţiei bilaterale evidenţiază un rapprochement
spectaculos de natură să provoace cefalee la Washington. Vremurile în care China şi India
bunăoară se ciocneau militar la frontieră (1962) par o istorie îndepărtată. Inclusiv sub
presiunea factorului economic, între timp au fost deschise puncte de trecere în toate cele trei
sectoare ale frontierei comune, iar unele servicii de informaţii susţin că între cele două părţi
au fost iniţiate discuţii discrete privind reglementarea situaţiei din Kashmir, provincia
separatistă din nordul Indiei, din care un sector a fost cedat unilateral de Pakistan controlului
administraţiei chineze. În adâncirea unei interdependenţe economice care – general valabil –
reduce drastic probabilitatea unui conflict militar, volumul comerţului bilateral a crescut de la
300 de milioane USD la începutul anilor '90 la aproape 18 miliarde astăzi, China instaurându-
se ca principalul partener de import şi al doilea partener de export al Indiei după SUA şi
ameninţând serios cu detronarea celor din urmă în câţiva ani.
Inclusiv problema sensibilă a dosarelor „nucleare” sugerează destinderea progresivă a
relaţiei bilaterale; dacă în 1998, ministrul indian al apărării de la acea vreme justifica
efectuarea a şase teste nucleare prin nevoia de apărare împotriva „ameninţării chineze”,
actualul său succesor în funcţie, Pranab Mukherjee, a declarat în câteva rânduri că Beijingul
nu (mai) reprezintă o ameninţare la adresa Indiei. Într-un alt palier potenţial generator de
disensiuni şi competiţie, în luna februarie a.c., oficiali ai celor două state din domeniul
petrolului s-au întâlnit la Beijing pentru a explora posibilitatea coordonării politicilor
naţionale în domeniul energetic.
În sfârşit, în luna mai a acestui an a avut loc, tot la Beijing, o întâlnire extrem de
interesantă între miniştrii chinez şi indian ai... apărării, asupra căreia mass media celor două
ţări au păstrat o suspectă tăcere, nedifuzând nici măcar obişnuitele fotografii de faţadă. Tot
ceea ce s-a comunicat oficial a fost, criptic-obscur, că miniştrii au convenit să „adâncească
cooperarea militară bilaterală”.

37
Capitolul 3.
MODERNIZAREA PUTERII MILITARE A CHINEI

38
Strategia de securitate a Chinei34 nu se abate de la principiile enunţate de Sun Tzu, cu
mai bine de două milenii şi jumătate în urmă, în „Arta Războiului”. China a aplicat aceste
principii, care sunt, în principal, principii ale strategiei indirecte – în toate războaiele la care a
participat.
Cultura strategică chineză este veche de mii de ani şi, de-a lungul mileniilor, ea nu s-a
schimbat, ci doar s-a modernizat. Această cultură strategică este evidentă şi în Carta Albă a
Apărării chineze. În esenţă, se susţine o atitudine prudentă, o atitudine care pentru celelalte
ţări este liniştitoare, cel puţin pentru prezent, întreucât ameninţarea chineză nu este
considerată a fi una de tip militar expansionist.

3.1 Strategia de securitate a R. P. China.

În concepţia chineză, nu războiul este continuarea prin mijloace militare a politicii, ci


invers, politica este o continuare a războiului, ceea ce duce la concluzia că modul cel mai
eficient de a obţine victoria este de a purta războiul prin mijloace politice. O asemenea
viziune se întemeiază pe ideea că războiul este permanent, pentru că permanentă este şi
confruntarea (economică, politică, etc.), iar lupta armată trebuie evitată, pentru că aceasta nu
construieşte, ci, dimpotrivă, este distructivă.
În conformitate cu această viziune, diferită de cea europeană, a fost elaborată noua
Cartă Albă a Chinei. Prioritatea strategică chineză vizează dezvoltarea economică
impetuoasă, accesul la resurse şi la pieţe. Dezvoltarea economică, progresul tehnologic şi
tehnologia informaţiei sunt singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă, credibilă. În
doctrina chineză, fundamentul politicii de securitate este dezvoltarea unei economii puternice,
principiu ce corespunde unui concept moştenit din perioada ultimilor ani ai Imperiului
Manciu, o „ţară puternică pentru o armată puternică”.
Aplicarea practică a principiilor de securitate agreate de China s-a concretizat în
eforturile acesteia de a preveni sau limita un conflict frontalier. Desigur, după războiul din
Golf, din 1991 şi mai ales după cel din 2003, China şi-a propus să fie în măsură să rezolve un
conflict local şi prin mijloace militare.
Carta Albă a Apărării exprimă cu claritate doar două interese naţionale priritare ale
Chinei – pacea şi prosperitatea în regiunile limitrofe şi, respectiv, dezvoltarea şi stabilitatea
34
S. Nate, (2007), „Geopolitică. Strategia Chinei între dinamica globală şi interesele regionale”, p. 103-110.

39
Chinei. Cu toate acestea, China n-a renunţat niciodată la Taiwan şi nu consideră, cel puţin
până în prezent, această problemă rezolvată. În acelaşi timp, China îşi dezvoltă capacităţile
sale militare, logistice şi nucleare. Obiectivul final este acela de a îndepărta cât mai mult de
teritoriul naţional o posibilă zonă de conflict.
„Noul concept de securitate” promovat de China are în vedere următoarele elemente:
1. Susţinerea celor cinci principii ale coexistenţei paşnice: respect mutual pentru
integritatea şi suveranitatea teritorială, neagresiunea mutuală, neinterferenţa reciprocă în
afacerile interne, egalitate şi ajutor mutual şi nu în ultimul rând, coexistenţa paşnică.
2. În sfera economică, toate statele ar trebui să-şi deschidă pieţele unele altora, să
elimine inegalităţile, politicile comerciale discriminatorii şi să întărească cooperarea mutuală
profitabilă.
3. Promovarea încrederii şi înţelegerii mutuale prin dialog şi cooperare centrate pe
promovarea încrederii. De când securitatea este „mutuală” aceste dialoguri nu vor mai trebui
să fie confruntaţionale sau ţintite împotriva unui stat sau să contravină intereselor de
securitate ale altei naţiuni.
4. Creşterea numărului de „parteneriate strategice” ale Chinei cu naţiuni cheie şi
organizaţii politico-economice, cum ar fi Uniunea Europeană şi ASEAN.
Un moment important pentru definirea strategiei de securitate chineză a fost
publicarea versiunii Strategiei Americane de Securitate pentru estul Asiei din 1998. Mesajul
de bază în document este o reafirmare a faptului că strategia Statelor Unite va rămâne, aşa
cum a fost pentru mai mult de 40 de ani, compusă din alianţe bilaterale de securitate cu
Japonia, Coreea de Sud, Australia, cu o extensie minoră către Thailanda şi Filipine.
Strategia Statelor Unite reafirmă continuarea politicii de securitate naţională prin
eforturi multilaterale. Istoria recentă a confirmat acest trend, demonstrând că stabilitatea
poate fi păstrată doar dacă iniţiativele multilaterale se vor rezuma ferm pe fundamentul
alianţelor bilaterale ale Statelor Unite. Acesta este principiul de bază, strategiile de securitate
din punctul de vedere al Chinei şi Statelor Unite.
La una dintre secţiunile summitului NATO de la Riga, din 2006, Zbigniew Brzezinski
a supus participanţilor perspectiva de a realiza un pod de securitate peste Pacific pe calea
includerii în structura Organizaţiei state precum Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua
Zeelandă şi poate chiar Taiwanul. În opinia sa, primele patru state menţionate sunt parteneri
predictibili pentru alianţă, înregistrând progrese remarcabile pe plan economic şi instituţional.

40
Afirmarea intenţiei SUA de a se apropia de Taiwan ar putea genera situaţii deosebit
de primejdioase pe plan global. Această mişcare ar putea conduce la angrenarea Chinei într-o
dispută severă, atât pentru SUA, cât şi pentru membrii Alianţei NATO.
În raport cu această orientare a Statelor Unite şi a Organizaţiei Nord-Atlantice,
Beijingul a realizat că ţara sa nu-şi va permite prea mult timp să se izoleze de întâlniri
regionale. Desigur, China susţine că iniţiativele Statelor Unite din ultimii ani de a revigora şi
întări alianţele bilaterale duce, de fapt, la instabilitate. Cităm, în acest sens, din Carta Albă a
Securităţii: „Hegemonismul şi politicile de putere rămân principala sursă de ameninţare a
păcii şi stabilităţii în lume; mentalitatea Războiului Rece şi... lărgirea blocurilor militare şi
întărirea alianţelor militare au adus factori de instabilitate la securitatea internaţională...”.
Elaborarea noului concept de securitate exprimă, pe de o parte nemulţumirile Chinei
faţă de sistemul internaţional actual, iar pe de altă parte speranţa în posibilitatea realizării
unei lumi multipolare, în cadrul căreia China să fie unul dintre poli. China consideră că nu
este suficient doar să se opună „hegemonismului” regional al SUA. O viziune alternativă
pentru regiune este necesară, alternativă care să fie rezultatul abilităţii Chinei de a articula un
sistem de securitate favorabil intereselor sale.
Pentru China, „orice ţară vecină care dispune de capacitatea potenţială de a contesta
ambiţiile de putere chineze constituie o ameninţare”, însă, cele mai probabile ameninţări
pentru China sunt cele generate de conflicte locale, cauzate în principal de hegemonism,
ingerinţe militare, economice şi ideologice, intervenţionism, conflicte teritoriale pe uscat sau
pe mare, rivalităţi de putere.
China se confruntă, de asemenea, şi cu alte ameninţări, cum ar fi, spre exemplu,
tendinţele separatiste ale diferitelor provincii, conflictele interne şi cele de interes. În esenţă,
securitatea, pentru chinezi, reprezintă mai mult menţinerea ordinii interne decât asigurarea
stabilităţiizonale, consolidarea relaţiilor frontaliere şi a siguranţei persoanei, proprietăţii,
instituţiilor şi naţiunii.
Aceste amaninţăriobligă China la o atitudine defensiv-activă, care înseamnă
achiziţionarea de capacităţi moderne, care sunt, însă, în esenţa lor, ofensive, războiul cultural,
inducerea fricii şi războiul dreptului internaţional.
3.2 Priorităţile doctrinei de securitate a Chinei.

China şi-a propus să menţină o politică împotriva dezvotării şi distribuirii armelor de


distrugere în masă, dar în domeniul armelor convenţionale a aderat la politica de aport la

41
armament, ceea ce a ajutat statele să-şi mărească capacitatea pentru autoapărare legitimă. Cu
toate acestea, China rămâne unicul stat nuclear care garantează necondiţionat politica sa de a
nu folosi sau ameninţa cu arme nucleare statele non-nucleare şi zonele nucleare libere.
Cheltuielile militare ale Chinei au fost estimate la 60 miliarde dolari. Forţele armate
au fost reduse în septembrie 2003 cu 1,5 milioane de soldaţi, ajungând la sfârşitul anului
2005 la 2,3 milioane de soldaţi. În timp ce armata va fi diminuată, Forţele Aeriene Marine şi
A Doua Forţă de Artilerie vor fi întărite, scopurile fiind de a câştiga spaţiul aerian, culoarele
maritime şi capacitatea de contra-lovitură nucleară, dacă este atacată.
În orice caz, Beijingul a argumentat35 mărirea bugetului său militar prin faptul că
acesta este modest în comparaţie cu volumul cheltuielilor militare ale unor state dezvoltate
precum Marea Britanie, Franţa, Japonia, şi mai ales Statele Unite. Guvernul chinez a apreciat
că volumul cheltuielilor militare pentru anul 2006 este prevăzut la circa 1,4% din PIB. În
opinia chinezilor, americanii au devenit sclavii tehnologiei şi este foarte greu de învins un
adversar care s-a angajat într-un război neconvenţional şi de tehnologie joasă, tinzând spre
obiective nelimitate, deşi sunt siliţi să plătească preţul accidentelor.
Noua doctrină militară include construirea de noi arme, construirea unei forţe capabile
să se angajeze în războiul asimetric, reducerea nivelelor de forţă odată cu creşterea calităţii
trupelor la un nivel tehnologic înalt, înlocuirea organizării militare tradiţionale cu formele noi
mult mai mobile ale unităţilor de intervenţie rapidă.
În domeniul modernizării echipamentelor, China este preocupată să amelioreze
arsenalul militar cu rachete având o acurateţe de 20-30 metri de ţintă, rachete de croazieră,
submarine mai performante pentru operaţiuni aproape de ţărm şi submarine de atac cu puteri
nucleare, pentru distanţe mai mari. Totodată, se fac eforturi de a spori capacitatea aeriană de
apărare şi de atac.
Unul din obiectivele urmărite prioritar este distrugerea superiorităţii rachetelor navale
ale SUA, cu intenţia de a descuraja autorităţile din Taiwan, care beneficiază de sprijinul
acordat de SUA.
În ce priveşte concepţia desfăşurării acţiunilor militare, China încearcă să găsească o
nouă cale, pe care o schiţează sub forma „celor opt principii”:
1. Omnidirecţionalitatea – eliminând diferenţele în ceea ce este şi ceea ce nu este
câmpul de luptă;
2. Sincronizarea – înlocuirea fazelor de acţiune militară cu simultaneitatea;

35
Andrew, Yeh, (2006), „China's military spending to reach $36 bn”, Financial Times.

42
3. Limitarea obiectivelor – obiectivele trebuie intotdeauna să fie mai mici decât
măsurile folosite în realizarea lor;
4. Măsuri nelimitate – tot ceea ce este disponibil trebuie să fie folosit pentru realizarea
scopurilor limitate;
5. Asimetria – găsirea celui mai sensibil punct al adversarului şi lovirea lui pe
neaşteptate;
6. Consumul minim – în folosirea forţelor;
7. Coordonarea multidimensională – coordonarea diferitelor forţe armate în diferite
sfere de activitate;
8. Reglarea şi controlul întregului proces – stabilirea unui feedback şi un sistem de
revizuire.
În ce priveşte aliaţii posibili, un obiectiv major este construirea de relaţii cu Rusia şi
statele din Organizaţia de Cooperare Shanghai. De asemenea, sunt luate în considerare şi alte
ţări – Iran, India, Brazilia, Venezuela, Cuba, Vietnam, Laos, Cambodgia.
De asemenea, China percepe ca ameninţare atitudinea politică a Japoniei în zonă,
parteneriatul amercano-nipon, precum şi parteneriatul strategic între India şi SUA. Cu toate
acestea, China, Japonia, Coreea de Sud şi Rusia alcătuiesc Forumul Asiei de Nord-Est, care
vizează realizarea unei rezerve strategice de petrol prin exploatarea hidrocarburilor din
Siberia Orientală şi din Extremul Orient.
În politica sa de securitate, Taiwanul ocupă un loc important. Taiwanul este
considerat drept o insulă rebelă, care ameninţă China doar ideologic, prin regimul instaurat în
insulă. Strategia chineză cu privire la Taiwan rămâne una indirectă, predominant politică, nu
însă şi ideologică, dorind să oprească separarea şi să promoveze reunificarea.
În concepţia de securitate chineză, Rusia este considerată drept aliatul strategic
principal. Preşedintele rus, Dimitri Medvedev şi omologul său chinez, Hu Sintao, caută o
alternativă la politica globală aplicată de către SUA. Preşedinţii Rusiei şi Chinei au pus la
Beijing bazele unei cooperări îndreptate împotriva sistemelor americane de apărare globală.
Prima vizită oficială a noului preşedinte rus la Beijing este expresia noii politici a
Kremlinului de a intra în competiţie cu interesele strategice ale Statelor Unite, în majoritatea
locurilor din lume. Moscova intenţionează să lupte împotriva intereselor americane alături de
China, ţară cu care împărtăşeşte interese strategice comune.
Unul dintre cele mai importante momente ale vizitei preşedintelui rus la Beijing a
fost, fără îndoială, condamnarea, printr-o declaraţie comună a amplasării scutului defensiv

43
antirachetă în Europa de Est. În declaraţia celor doi lideri se menţionează: „Astfel de proiecte
defensive nu sunt favorabile menţinerii unei balanţe strategice şi nici stabilităţii”.
Analistul american Baker Spring, în lucrarea „SUA trebuie să sfideze atacul chino-rus
asupra sistemelor balistice”, considera că „Documentul trebuie văzut exact ca ceea ce este: o
încercare de a destabiliza alianţa dintre Statele Unite şi aliaţii săi”. În aceeaşi carte, Baker
Spring subliniază: „Scopul său final este de a pune bazele agendei comune chino-ruse, de
creare a unei lumi multipolare, prin punerea sub semnul întrebării a alianţelor globale din
care fac parte Statele Unite”.
Analiştii americani consideră că, dacă Washingtonul şi aliaţii săi cedează presiunilor
Moscovei şi ale Beijingului, acest pas înapoi s-ar putea răsfrânge şi asupra unor alte probleme
ale „aliaţilor”, cum ar fi proiectele de extindere ale Alianţei Nord-Atlantice.
China şi Rusia îşi bazează , în mare parte, doctrina militară defensivă pe principiul
retalierii, principiu stabilit în timpul Războiului Rece. Un alt lucru evident este însă faptul că
Statele Unite vor continua dezvoltarea de parteneriate strategice balistice defensive în
întreaga lume, în ciuda nemulţumirii Moscovei şi a Beijingului.
Unul dintre cele mai importante parteneriate de acest tip, cel cu Tokyo, care priveşte
acordarea de sisteme defensive balistice unor nave militare japoneze..

3.3 Prezenţa Chinei ţn spaţiul cosmic.

Astăzi, călătoria în spaţiu a devenit ceva aproape obişnuit. Pe orbita Pămîntului există
o staţie internaţională în construcţie unde locuiesc în permanenţă semeni de-ai noştri.
Turismul spaţial începe să se contureze ca o industrie, iar omenirea se gândeşte de ani buni la
colonizarea unor palnete – cel mai probabil, din afara sistemului solar – ca soluţie la
suprapopularea şi diminuarea resurselor naturale ale Terrei. Toate aceste realizări
spectaculoase îşi au originea în cultura veche chineză, de acum aproape 2.500 de ani.
Scrierile menţionează că în jurul anului 1.000 chinezii utilizau „săgeţile de foc”, care
corespund la ceea ce numim astăzi a fi „rachete”. Peste 50 de ani, rachetele cu praf de puşcă
erau deja unele dintre cele mai importante elemente ale arsenalului militar chinez. Tot în
acele timpuri se spune că un mandarin chinez a încercat să zboare aşezat într-un scaun, de
picioarele căruia erau legate rachete.

44
Astăzi, China se află din nou angajată în cursa pentru cucerirea cosmosului. În 1978 a
început în China să se aplice politica de reformă şi deschidere. Chiar de atunci s-a stabilit
ideea strategică potrivit căreia „ştiinţa şi tehnologiile reprezintă cea dintâi forţă de producţie”,
şi a început aplicarea unei serii de proiecte tehnico-ştiinţifice pentru rezolvarea unor
probleme esenţiale. În prezent, China trece printr-o perioadă prolifică în cercetarea ştiinţifică.
Anual se obţin circa 20.000 de rezultate tehnologice în domeniile cercetărilor de bază,
energetic, agricol, al ocrotirii mediului ş.a.
Pentru a pune în evidenţă capacitatea Chinei de a se alinia ţărilor din prima linie a
ofensivei pentru cucerirea spaţiului cosmic, vom reda o cronologie a activităţii în domeniul
spaţial al Chinei:
- 8 octombrie 1956 – Se inaugurează primul institut de cercetare pentru proiectile şi
rachete, subordonat Ministerului Apărării.
- 24 aprilie 1970 – China devine a cincea ţară din lume care trimite un satelit în orbita
DFH-1, satelit experimental lansat cu ajutorul unei rachete Marşul cel Lung.
- 26 noiembrie 1976 – Este lansat primul satelit recuperabil, care se întoarce pe
Pământ după un voiaj cosmic de trei zile. China devine a treia ţară capabilă să opereze cu
sateliţi recuperabili.
- 7 septembrie 1988 – China lansează satelitul meteorologic FZ-1A, de la baza de
lansare Tai Yuan, în nordul provinciei Shanxi, China.
- 7 aprilie 1990 – Este lansat pe orbită satelitul de telecomunicaţii Asia SAT 1, acesta
fiind începutul erei lansărilor comerciale pentru China. De atunci şi până acum (2005) China
a lansat cu succes 27 de sateliţi produşi în străinătate pentru ţări precum Pakistan, Australia,
Suedia, SUA, Filipine. China va produce şi lansa un satelit pentru Nigeria; un contract a fost
semnat şi cu Venezuela.
- 20 noiembrie 1999 – China lansează prima navă spaţială experimentală, Shenzhou, a
cărei modul de reintrare aterizează o zi mai târziu, în regiunea autonomă a Mongoliei
Interioare.
- 10 ianuarie 2001 – Nava spaţială experimentală Shenzhou 2 este lansată cu succes şi
revine pe Pământ şase zile mai târziu.
- 25 martie 2002 – Shenzhou 3 parcurge de 108 ori orbita terestră, după care se
reîntoarce acasă la 1 aprilie.
- 30 decembrie 2002 – Shenzhou 4 este de asemenea lansată cu succes.
- 15 octombrie 2003 – Shenzhou 5 este lansată în spaţiu purtând cu sine primul
astronaut chinez: Yang Liwei.

45
- 28 septembrie 2008 – Shenzhou VII (Nava divină) a efectuat cu succes progrmul
prevăzut în spaţiul extraterestru.
Înainte de prima misiune de zbor spaţial cu astronauţi, China a realizat şi a lansat cu
forţa proprie peste 50 de sateliţi artificiali ai Pămîntului de 15 tipuri. În plus, China a
conceput şi construit independent o serie de rachete care au transportat în cosmos mai mult de
70 sateliţi chinezi şi străini.
În 2003, China devenea a treia naţiune din lume care a trimis un om în spaţiu.
Programul Shenzhou (în chineză: navetă), iniţiat în 1999. În anul 2008, programul spaţial
chinez a permis ieşirea în cosmos a navetei Shenzhou 7. La bordul navetei se aflau trei
cosmonauţi, care au efectuat primele ieşiri din navetă. Chinezii au recunoscut că au reuşit să
creeze materiale inteligente, capabile să-i protejeze pe cosmonauţii ieşiţi în spaţiu pentru o
perioadă de cel puţin şapte ore. Cosmonautul Zhai Zhigang, un colonel din aviaţie, de
aproape 42 de ani şi cu o origine modestă, a reuşit prima ieşire în spaţiu efectuată de China.
Plutind în spaţiu, el a agitat un drapel chinez, gest simbolic, marcând importanţa Chinei în
cadrul grupului restrâns al puterilor spaţiale. „Mă simt bine. Salut de aici poporul chinez şi
oamenii de pe planetă”, a transmis el Centrului de control. Shenzhou VII a aterizat duminică,
28 septembrie 2008, în jurul orei 09.40 GMT, în Mongolia, nordul ţării, la incheierea unei
misiuni de trei zile. Premierul Wen Jiabao a felicitat oamenii de ştiinţă chinezi şi a precizat
că, din punctul de vedere al guvernului, tehnologiile de vârf sunt motorul dezvoltării
economice a Chinei.
China are obiective ambiţioase în spaţiul cosmic. O navetă dotată cu echipamente
moderne de investigare ştiinţifică s-a plasat pe orbita Lunii şi face determinări preliminare
pentru trimiterea unui robot, în 2012. Programul pe care îl pune în practică China până în
anul 2020 exercită o presiune suplimentară asupra programului agenţiei americane NASA,
mai ales că în perioada 2010-2015 navetele spaţiale americane vor fi retrase din activitate.
NASA va relua zborurile cu echipaj uman odată cu intrarea în fncţiune a programului
Orion/Ares în 2015 şi va reveni pe Lună nu mai devreme de 2020, iar China a încercat să se
folosească de aceste schimbări pentru a câştiga o anume întâietate în cursa pentru cucerirea
cosmosului.
Administraţia Spaţială chineză a botezat prima navetă îndreptată spre Lună cu numele
unei zeiţe despre care legendele spun că şi-a pierdut iubitul într-o luptă şi, de durere, s-a
refugiat pe Lună, ca să fie departe de răutatea pământenilor.
Lansată pe 24 octombrie, anul acesta, misiunea Chang’e a reuşit încă de la prima
încercare, naveta poziţionându-se cu succes pe o orbită în jurul Lunii după fix 14 zile.

46
Aparatura chineză de pe această navetă nu e cu nimic mai prejos de cele folosite de ruşi sau
americani pe navetele lor.
Chang’e 1 este dotată cu spectrometre, cu ajutorul cărora va determina compoziţia
precisă a solului lunar, un altimetru cu laser, care va contribui la alcătuirea hărţii
tridimensionale a Lunii şi un aparat foto special, care înregistrează continuu imagini ale Lunii
şi le trimite, la intervale regulate, spre Terra. În plus, pe Chang’e 1 se află un instrument unic
în lume, un radiometru ce operează cu frecvenţe similare microundelor.
El pernite analiza solului în adâncime, bazându-se pe proprietatea rocilor de a reflecta
diferite niveluri de energie calorică , în funcţie de compoziţia chimică şi densitatea pe care o
au. Aceste determinări ar putea evidenţia şi care este cantitatea exactă de elemente
radioactive care se găseşte pe Lună. Acesta este doar primul din cei trei paşi pe care China îi
are în proiectul „luna”.
Pasul al doilea ar fi aselenizarea lină. Aselenizarea ar trebui să se desfăşoare în
perioada 2012-2013 cu un satelit echipat cu propulsie nucleară şi conţinând un rover lunar.
Pasul al treilea va însemna realizarea şi lansarea unui vehicul spaţial capabil să
exploreze suprafaţa Lunii şi să aducă pe Pământ mostre de minerale lunare. Acest program nu
ar trebui să se desfăşoare mai devreme de 2017. Apoi va începe construirea unei baze lunare
proiectată să adăpostească personal uman.
După cum remarca cotidianul american „Los Angeles Times”, chinezii au făcut pasul
decisiv în cursa pentru cucerirea spaţiului şi toată Asia e gata să le calce pe urme, stimulată
de ambiţia lor. Aceste succese au fost o provocare pentru alte ţări, care la rândul lor au
accelerat îndeplinirea programelor lor spaţiale. Japonia, de pildă, a declarat oficial că nu va
permite să fie depăşită de China în cursa pentru Lună.
Pe termen şi mai lung, în prelungirea programului cosmic, atenţia agenţiei spaţiale
chineze se va muta spre Marte. Se proiectează explorarea planetei mai întâi prin probe trimise
între 2014-2033, iar mai târziu, o călătorie cu echipaj uman undeva între 2040-2060.
Începând cu anul 1992, China a început să manifeste interes pentru dezvoltarea
proiectelor militare în spaţiul cosmic. Este vorba despre proiectul militar 921, continuare a
mai vechilor proiecte, 714 şi 863. Rezultatele obţinute au convins pe conducătorii Chinei că
este mult mai potrivit de a cheltui fondurile pentru a puncta în cursa pentru debarcarea pe
Lună.
China a dezvoltat şi activităţi de natură ştiinţifică în spaţiul cosmic. Deşi inspirat
iniţial din programul MOL al SUA, abandonat în 1969, primul laborator Tiangong-1 apare
astăzi mult mai aproape de profilul programului european ATV. Este vorba de un laborator

47
echipat cu o suită de senzori de ultimă generaţie şi care urmează să funcţioneze marea
majoritate a timpului în mod autonom.
Separat de acest program, China consideră pe termen lung (2020) şi un laborator
spaţial mai mare şi mai performant după modelul laboratorului rus Mir. În paralel cu cele
două direcţii amintite mai devreme rămâne problema de bază a extinderii progresive a
capacităţii de lansare pentru a avea logistica necesară unor astfel de proiecte.
Modulul Tiangong-1 („Loc rupt din Rai”) programat să fie lansat spre sfârşitul lui
2010 se va conecta cu naveta Shenzhou-8 la începutul lui 2011, fiind destinat să ofere un
spaţiu sigur pentru astronauţii chinezi, în care să trăiască şi să conducă cercetări ştiinţifice în
condiţii de gravitaţie zero. Cântărind 8,5 tone, Tiangong-1 este capabil să întreprindă
operaţiuni independente pe termen lung, care vor fi un pas esenţial spre construirea unei staţii
spaţiale. Autorităţile chineze au dezvăluit că intenţionează să plaseze pe orbită mai multe
module de tip Tiangong şi să le conecteze între ele pentru a forma o platformă spaţială
semipermanentă.
Cu referire la activitatea spaţială chineză, şi inspirându-se din celebra frază a
astronautului american Neil Armstrong, cotidianul Beijing Youth Daily a scris că este vorba
„despre un pas mic pentru un om, dar unul uriaş pentru omenire”. Pe internet, numeroşi
chinezi şi-au exprimat mândria. „Prin drapelul nostru care flutură în cosmos, spaţiul face
parte de acum din marea naţiune chineză”, a spus un chinez pe site-ul Sohu.com.
În prezent, China are de rezolvat multe dificultăţi în ce priveşte creşterea forţei sale
militare, dar guvernul chinez oferă resursele necesare pentru a accelera procesul de
modernizare militară a Chinei prin înzestrarea forţelor sale armate cu tehnologia de vârf.
Progresele făcute în ultimii ani în cucerirea spaţiului cosmic demonstrează capacitatea şi
străduinţa Chinei de a învinge dificultăţile şi de a intra în rândul marilor puteri militare.

3.4 Armata chineză.

După două decenii de cheltuieli militare de sute de miliarde de dolari pentru


modernizarea forţelor armate, China are din ce în ce mai mult capacitatea de a sfida Statele
Unite în regiune, dacă nu chiar şi în afara acesteia. Capacitatea de a îşi desfăşura forţele
armate ne spune însă foarte puţin despre dorinţa Chinei de a le folosi.

48
Desigur, China a făcut unele mişcări în ultimii ani, alimentând tezele unor cercuri din
Washington care consideră că Beijingul este periculos. În 2007, de pildă, China a lansat o
rachetă care a distrus un satelit de comunicaţii – o manifestare dramatică şi neaşteptată de
forţă, iar apoi a păstrat tăcerea timp de 12 zile, înainte ca un purtător de cuvânt al
Ministerului de Externe să confirme atacul, declarând: „Acest test nu a fost îndreptat
împotriva vreunei ţări şi nu reprezintă o ameninţare pentru nicio ţară”. În mai 2008, imaginile
din satelit au arătat că Beijingul a construit o uriaşă bază navală subterană pe insula Hainan,
din Marea Chinei de Sud, probabil ca centru de lansare a operaţiunilor navale în Pacific. În
ianuarie, China a efectuat un alt test antirachetă, la scurt timp după ce Statele Unite au
anunţat vânzarea de arme pentru Taiwan.
Evenimente similare au apărut constant în rapoartele anuale ale Pentagonului despre
expansiunea militară a Chinei, ca să nu menţionăm şi articole ca eseul alarmist al lui Robert
Kaplan din 2005: „Cum ne-am putea lupta cu China?”. Chiar şi Robert Gates, moderatul
Secretar american al Apărării, a avertizat anul trecut că modernizarea forţelor armate ale
Chinei „ar putea să ameninţe capacităţile primare ale Americii de a-şi proiecta puterea şi de
a-şi ajuta aliaţii din Pacific: bazele noastre, mijloacele terestre şi maritime, precum şi reţelele
care le sprijină”. În toamna trecută, amiralul Robert Willard, noul şef al Comandamentului
SUA din Pacific observa că „pe parcursul ultimului deceniu, China a depăşit majoritatea
evaluărilor serviciilor noastre de informaţii privind capacităţile militare”, adică alarmiştii
poate că ştiu ei ceva.
În acelaşi timp, liderii chinezi resping vehement orice sugestie că ar pune la cale
altceva decât ceea ce au numit ei o „creştere paşnică” şi nu s-au angajat în conflicte externe
majore după războiul cu Vietnamul din 1979. Chinezii nu explică însă nici de ce investesc
atât de mult în această nouă cursă a înarmărilor.
Linia oficială a Beijingului este că vrea să se poată apăra împotriva agresiunilor
externe şi să recupereze decalajul faţă de Occident, aşa cum e de notorietate că nu a putut-o
face în secolul XIX.
Când fostul lider chinez Deng Xiao Ping a început procesul de reforme şi de
deschidere în 1979, a hotărât că dezvoltarea economiei va fi prioritară investiţiilor militare.
Dar peste mai mult de un deceniu, primul Război din Golf a sunat deşteptarea la Beijing,
trezind îngrijorări legate de rapiditatea cu care o armată inferioară poate fi distrusă de forţele
occidentale, mai bine echipate. În 1991, pentagonul a dezlănţuit unele dintre cele mai
avansate arme ale sale – inclusiv tehnologia „stealth” şi muniţia cu ghidare precisă –
împotriva armatei irakiene, cea de-a patra ca mărime din lume, la vremea respectivă. Forţele

49
SUA şi cele aliate au făcut praf echipamentul militar al Irakului, provenit din Pactul de la
Varşovia, iar chinezii au fost şocaţi şi impresionaţi în acelaşi timp.
A devenit imediat evident că doctrina „atacurilor în valuri umane” a lui Mao Ţe Dun
– să ai mai mulţi soldaţi decât are gloanţe inamicul tău – nu putea satisface cerinţele de
apărare ale Chinei în secolul XXI. Încă din zorii anilor 1990, strategii militari ai Chinei au
început să studieze aprofundat doctrina militară şi au încercat să achiziţioneze tehnologii
militare străine superioare pentru Armata de Eliberare a Poporului (AEP). Au mai efectuat şi
o modificare strategică majoră, reducând dimensiunile forţelor şi punând accent pe noile
tehnologii, care urmau să le permită recuperarea decalajului faţă de SUA şi de alţi inamici
posibili.
Ar trebui ca restul lumii să se îngrijoreze? Taiwanul, care este revendicat de multă
vreme drept teritoriu chinez şi care se află în zona de acoperire a rachetelor balistice şi a
forţelor convenţionale chineze, este, desigur, îndreptăţit să se simtă ameninţat. Chiar dacă
relaţiile dintre cele două ţărmuri chineze s-au ameliorat în ultimii ani, Beijingul are îndreptate
spre Taiwan mai multe rachete cu rază medie de acţiune ca niciodată.
Atunci când este întrebat de ce, Beijingul obiectează. India, cealaltă super-putere
asiatică în devenire, este şi ea din ce în ce mai nervoasă. În septembrie anul trecut, analiştii şi
media din India şi-au exprimat îngrijorarea faţă de publicarea unui articol al analistului
chinez Li Qiulin, într-un organ de frunte al Partidului Comunist, în care acesta îndemna AEP
să-şi consolideze capacitatea de a desfăşura forţe în Asia de Sud.
E probabil prematur ca americanii să se panicheze. Mulţi experţi care au studiat
temeinic problema sunt de acord că în prezent China nu dispune de capabilităţile militare
pentru a reprezenta un pericol pentru SUA în Pacific, deşi programul său de modernizare i-a
sporit capacitatea de a ataca Statele Unite în apropierea ţărmurilor Chinei. Armata americană
este, totuşi, cu toate problemele sale din Irak şi Afganistan, cea mai puternică forţă de luptă
de pe planetă.

CONCLUZII

50
În prezent, China este deja a doua ecoomie ca mărime din lume şi continuă să se
dezvolte în ritm susţinut sfidând criza economică globală, deşi suferă, în parte, consecinţele
acestei crize. În China se fabrică jumătate din producţia mondială de cuptoare cu microunde,
o treime din producţia de televizoare şi aparate de aer condiţionat. Luaţi în mână o jucărie sau
un produs electronic şi, cel mai probabil, va avea o etichetă pe care scrie „fabricat în China”.
China este lider mondial la aceste categorii de produse ce presupun un consum intens
de forţă de muncă, dar este şi primul producător mondial de telefoane mobile şi un important
fabricant de cipuri pentru computere, de telecomunicaţii şi, într-o bună zi, de maşini şi
avioane comerciale.
China devine foarte rapid un actor şi în domeniul produselor care necesită volum
mare de capital, cum ar fi autovehiculele, precum şi în cel al liniilor de producţie masiv
tehnologizate, dintre care unele, precum cele de televizoare cu ecran plat, au un evident scop
strategic. China Mare deţine în acest moment peste opt procente din exporturile mondiale de
mărfuri, numai partea continentală fiind responsabilă de mai mult de şase procente. Mutarea
producţiei pe teritoriul Chinei este susţinută şi de progresele impresionante înregistrate în
lanţurile globale de aprovizionare. Având în vedere proporţiile economiei sale şi dominaţia sa
tot mai puternică pe pieţele multor produse, continuarea ritmului exporturilor Chinei va
provoca uniformizarea ofertelor pe pieţele unor produse care înainte se bazau pe branduri şi
pe reputaţie pentru a se diferenţia.
China devenind liderul reducerii costurilor, producătorii străini vor fi nevoiţi să se
situeze pe acelaşi nivel, sau sub nivelul preţurilor chinezeşti, care se bazează nu doar pe
munca ieftină şi pe subvenţii, ci şi pe folosirea masivă a produselor falsificate.
Ascensiunea Chinei va genera probleme neobişnuite pentru modul de a „judeca
obişnuit”, ceea ce va impune regândirea vechilor termeni şi opinii ancorate în evenimente
trecute.
Aspiraţiile economice ale Chinei sunt hotărât aliniate cu ambiţiile sale politice, iar
regimul este foarte conştient de legătura strânsă dintre cele două. China se consideră o forţă
economică în ascensiune şi este hotărâtă să depăşească orice obstacole i-au mai rămas pentru
a-şi atinge acest scop, fie că este vorba despre reforma sistemului financiar sau de
privatizarea accelerată a sectorului de stat. Pe plan naţional, companiile chineze au devenit
competitori formidabili pentru multinaţionalele străine şi cele mai bune dintre ele sunt gata să
pătrundă pe pieţele globale.
China este singurul stat comunist care reuşeşte să obţină o creştere economică reală
rapidă pe o perioadă de timp prelungită. Cu toate obstacolele create de criza economică,

51
China păstreză cel mai accentuat ritm de creştere, atât în raport cu statele dezvoltate, cât şi în
raport cu ţările în curs de dezvoltare. În multe ramuri industriale, mai ales în cele mari
consumatoare de forţă de muncă, Chian este deja actorul global dominant.
Particularitatea majoră a evoluţiei Chinei constă în faptul istoric de excepţie că este
singura economie emergentă cu un regim autoritar, care încearcă, deşi îi este extrem de
dificil, să menţină un control ferm asupra libertăţilor şi modalităţilor de exprimare
individuale, chiar dacă pe de altă parte liberalizează segmente tot mai extinse ale activităţii
economice.
China are singura economie în curs de dezvoltare care absoarbe anual un volum de
investiţii străine mai mare decât al tuturor economiilor în curs de dezvoltare la un loc şi care
acum atrage mai multe investiţii internaţionale în dolari decât orice altă piaţă, dezvoltată sau
în curs de dezvoltare. China primeşte, de asemenea, transferuri tehnologice într-un ritm şi cu
o amploare şi profunzime nemaiîntâlnite până acum într-o ţară în curs de dezvoltare.
Pentru a avansa pe scar tehnologică, China trebuie să îînvingă handicapul absenşei
unei tradiţii ştiinţifice, să crească nivelul de transparenţă , vital pentru diseminarea
cunoştinţelor şi fertilizarea încrucişată şi să işi dezvolte sistemul financiar şi cel al capitalului
de investiţii pentru a încuraja inovarea. Regimurile succesive ale Chinei au fost mai degrabă
obsedate de menţinerea stabilităţii şi a ordinii, decât de inovare şi progres, iar sistemul
planificării centralizate a lăsat în urmă moştenirea unei compartimentări excesive a
domeniilor ştiinţifice, precum şi a relaţiei dintre acestea şi activitatea economică.
În ciuda obstacolelor, secolul XXI va cunoaşte refacerea reputaţiei Chinei ca Imperiu
de Mijloc. China ar putea rescrie unele dintre regulile pe care alte ţări îi solicită acum să le
respecte – fie referitoare la drepturile de proprietate intelectuală, fie la comerţul internaţional
– provocând naţiunile, firmele, indivizii să îşi adapteze modelele de afaceri şi aşteptările.
Masiva deplasare a factorilor de producţie pe care China o declanşează s-ar putea nu doar să
ne dea peste cap teoriile economice şi presupunerile politice, dar ne va pune la încercare
structura de bază a societăţii noastre.
În politica sa externă, China este hotărâtă să-şi transpună forţa economică tot mai
mare într-o poziţie geopolitică mai solidă şi să contrabalanseze ceea ce consideră a fi
hegemonia globală americană. China devine un motor al dezvotării în întreaga regiune şi un
complement, dacă nu chiar un substitut, al pieţelor statelor dezvoltate.
Istoria Chinei înseamnă măreţie naţională. Actualul naţionalism intens al poporului
chinez nu este nou decât ca extindere socială angajând identificarea de sine şi simţămintele
unui număr de chinezi precedent.

52
Desigur, este departe de a avea siguranţa că rata explozivă a Chinei poate fi
menţionată în următoarele două decenii. Nu poate fi exclusă o încetinire economică, ceea ce
ar fi suficient pentru a anula prognoza convenţională. De fapt, pentru ca această rată să fie
menţinută de-a lungul unei asemenea perioade istorice, ar fi nevoie de o neobişnuit de fericită
combinaţie de conducere naţională, eficientă, linişte politică, disciplină socială în interior, o
rată înaltă de economii, o infuzie susţinută de numeroase investiţii străine, stabilitate
regională.
Analistul politic Brzezinski ar trebui invers să considere China, în loc de putere
regională, o putere mondială, deoarece China este prezentă peste tot în lume, încheie acorduri
de parteneriate cu Africa, America de Sud. China a cumpărat proprietăţi în Australia şi Noua
Zeelandă. Pe crza aceasta economică mondială, Rusia şi Statele Unite stau mai prost în
domeniul finanţelor. O prelungită combinaţie a tuturor acestor factori pozitivi este
problematică. Mai mult, ritmul rapid de creştere al Chinei ar putea produce efecte secundare
de ordin politic care să-i limiteze libertatea de acţiune. Consumul de energie al Chinei creşte
deja într-un ritm ce depăşeşte de departe producţia internă.
La fel stau lucrurile şi cu hrana. Chiar dacă sporul demgrafic se reduce, populaţia
Chieni este deja foarte mare în cifre absolute, iar importurile de alimente devin din ce în ce
mai importante pentru bunăstarea internă şi stabilitatea politică. Dependenţa de importuri va
atrage după sine nu numai o surmenare a resurselor economice ale Chinei din cauza costurilor
mai ridicate, dar va face China mai vulnerabilă la presiuni externe. Tensiunile din interiorul
Chinei s-ar putea şi ele intensifica, din cauza inevitabilei inegalităţi a foarte acceleratei
creşteri economice, puternic impulsionată de exploatarea fără reţineri a avantajelor marginale.
Ţărmurile sudice şi estice şi principalele centre urbane – mai accesibile pentru investiţii
străine şi pentru comerţul exterior – au fost până acum principalii beneficiari ai
impresionantei creşteri economice a Chinei. În schimb, zonele rurale din interiorul ţării, în
general, precum şi unele dintre regiunile periferice, au rămas în urmă, înregistrându-se
aproximativ 100 de milioane de şomeri în zona rurală.
Disparităţile regionale ar putea începe să interacţioneze cu nemulţumirea cauzată de
inegalitatea socială. Creşterea economică rapidă a Chinei adânceşte prăpastia socială în
distribuţia averii. La un moment dat, fie din cauza resentimentului social, disparităţile
regionale şi prăpastia averilor ar putea afecta stabilitatea politică a ţării. Al doilea motiv
pentru un scepticism prudent faţă de foarte răspânditele prognoze ale afirmării Chinei, în
următorul sfert de secol, ca putere dominantă pe scena mondială este, într-adevăr, viitorul
politicii Chinei. Caracterul dinamic al transformării economice a Chinei, inclusiv deschiderea

53
sa socială către restul lumii nu sunt compatibile pe termen lung ca o dictatură comunistă
relativ închisă şi conservator birocratică.
Elita politică a Chinei rămâne organizată ca o ierarhie suficientă, proclamându-şi încă,
fidelitatea faţă de o dogmă despre care se spune că îi justifică puterea, dar pe care aceeaşi
elită nu o mai implementează social.
Toţi aceşti factori pot duce la modificarea actualei tendinţe istorice, însă această
posibilitate depinde de compoziţia clasei politice care va urma după conducătorii de azi ai
Chinei.

54
ANEXE

55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
ANEXA 11

65
ANEXA 12

66
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu, Cristina (2009), „Asia Centrală. Repere geopolitice”, Bucureşti,


Editura Didactică şi Pedagogică.
2. Brzezinski, Zbigniew (2006), „Triada geostrategică. Convieţuirea cu China,
Europa, Rusia”, Bucureşti, Historia.
3. Brzezinski, Zbigniew (2005), „Marea dilemă: a domina sau a conduce”,
Bucureşti, Scripta.
4. Brzezinski, Zbigniew (2000), „Marea tablă de şah”, Bucureşti, Univers
enciclopedic.
5. Brzezinski, Zbigniew (2006), „A doua şansă. Trei preşedinţi şi criza superputerii
americane”, Flipeşti de Târg, Prahova, Antet.
6. Brailean, Tiberiu (2004), „Globalizarea”, Bucureşti, Institutul European.
7. Chauprade, Aymeric; Thual Francois (2004), „Dicţionar de geopolitică: state,
concepte, autori”, Bucureşti, Corint.
8. Challiand, G. (2001), „Conflictul din Caşmir”, în volumul „Puteri şi influenţe”,
pag. 68-71, Bucureşti, Corint.
9. Challiand, G. (2001), „Conflicte şi ameninţări în zona mileniului III”, în volumul
„Puteri şi influenţe”, pag. 68-71, Bucureşti, Corint.
10. Dimitriu, Maria Irina (2005), „China, un model atipic de putere”, în revista
„Jurnalul economic”, anul VIII, nr. 15, martie, pag. 89-102, Bucureşti.
11. Farndon, John (2008), „India, ascensiunea unei superputeri mondiale”,
Bucureşti, Litera 2 Internaţional.
12. Ginescu, A. (2009), Davos 2009, „Dezamăgire şi blamare”, The Epoch Times.
13. Gamblin, Andre (2004), „Economia lumii 2004”, Bucureşti, Ştiinţele Sociale şi
Politice.
14. Hlihor, Constantin (2002), „Geopolitica şi geostrategia în analiza istoriei
imediate a relaţiilor internaţionale şi în istoria artei militare contemporane”,
Bucureşti, Academia de Înalte Studii Militare.

67
15. Huntington, Samuel (1997), „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale”, Oradea, Antet.
16. Ivanov, Igor (2003), „Politica externă a Rusiei în epoca globalizării”, Bucureşti,
Fundaţia Culturală Română.
17. Jean, Carlo (1995), „Geopolitica”, Roma – Bari, Laterza.
18. Lorrain, Pierre (2002), „Incredibila alianţă Rusia – Statele Unite”, Bucureşti,
Ştiinţele Sociale şi Politice.
19. Maliţa, Mircea (1998), „Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre
geomodernitatea secolului XXI”, Bucureşti, Nemira.
20. Macarie, Andrei (2009), „Visul american aproape de faliment”, Revista
m²Market, pag. 129.
21. Matei, Horia C.; Neguţ, Silviu; Nicolae, Ion (2005), „Enciclopedia statelor
lumii”, Bucureşti, Meronia.
22. McRae, Hamish (1994), „Lumea în 2020. putere, cultură şi prosperitate: o
viziune spre viitor”, Harper Collins Publishers.
23. Nyesr, Joseph (2002), „Paradoxul puterii americane”, New York, Oxford
University Press.
24. Oded, Shenkar (2005), „Secolul chinezesc”, Bucureşti, Teora.
25. Olivier, Roy (2004), „Noua Asie Centrală sau fabricarea naţiunilor”, Cluj-
Napoca, Dacia.
26. Neguţ, Silviu (2006), „Introducere în geopolitică”, Bucureşti, Meteor Press.
27. Pop, Adrian (2003), „Geopolitica”, Bucureşti, Sylvi.
28. Powell, Bill (2007), Time, pag. 27
29. Sorin Silviu, Bălăşescu (2009), „China şi India în ecuaţia de putere a Asiei”,
Bucureşti.
30. Thompson, Drew (2010), „Armata Chinei”, Bucureşti, Foreign Policy, pag. 69-
72.

68
CUPRINS

Pag.
Introducere.................................................................................................. 1
Cap. 1 China – putere politică şi economică emergentă.......................... 4
1.1 Creşterea economică a Chinei................................................................. 4
1.2 China – factor de presiune pe piaţa globală............................................ 7
1.3 Problematica relaţiilor internaţionale..................................................... 9
1.4 Relaţiile comerciale dintre România şi China....................................... 17

Cap. 2 Triunghiul geopolitic China – Rusia – India............................... 22


2.1 Diferenţele de dinamică socio-economică dintre China şi Rusia.......... 22
2.2 Particularităţile dezvoltării Indiei şi politica sa externă........................ 25
2.3 Consecinţe politico-militare ale apropierii dintre Rusia, China şi India29
2.4 China şi India în ecuaţia de putere a Asiei............................................ 33

Cap. 3 Modernizarea puterii militare a Chinei..................................... 39


3.1 Strategia de securitate a R. P. China..................................................... 39
3.2 Priorităţile doctrinei de securitate a Chinei........................................... 42
3.3 Prezenţa Chinei în spaţiul cosmic......................................................... 44
3.4 Armata chineză..................................................................................... 48

Concluzii
Anexe
Bibliografie

69