1

Ion MÂNZATU

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatu

http://ionmanzatu.wordpress.com/

EREZIILE DE LA IAŞI

Iaşi - 2004
 2

ATENTIE !!!
Această carte este plină de erezii!
Nu te încăpăţâna s-o citeşti.

Nu distrugeţi volumul.
Opera tipografului trebuie respectată.
 3

Adevăruri de spus pe şoptite

Mimând modestia, cu politicoase preveniri cum că nu-i tocmai înţelept să risipeşti
energie şi timp preţios, aruncându-te tu, prea vrednic cititor, asupra unui text greu de
rumegat, autorul îţi atinge cu precizie bine calculată curiozitatea. Iar curiozitatea aceasta
îţi va fi răsplătită după truda unei citiri, care cere o a doua citire, cu adăstări destule spre
mai bună înţelegere.
Efortul şi răbdarea de a te opri nu odată din lectură spre o mai bună înţelegere te
vor face să descoperi un eseist dedulcit la lecturi din poeţi mari şi ciudaţi, incomozi ca şi
autorul de Erezii ieşene, şi cât de bine se potrivesc versurile din Ghilgameş, ori Nichita
Stănescu, ori Baudelaire, ori Montale, ori Nichita Danilov, ori Esenin pe trunchiul
parabolicei scrieri. Ai impresia că un poem sau altul fost-a scris pentru a ilustra, mai
sugestiv decât alte cuvinte exegetice, adevărul unei maxime ori al unei învăţături
asiatice.
Regizor de teatru, director de trupă teatrală o vreme, instructor de teatru la
tinereţe, doctor în Teatru cu o teză despre sentimentul nimicniciei în dramaturgia lui
Cehov; mai nou – editor, întreprinzător pe cont propriu al unor proiecte culturale
năstruşnice, spirit iscoditor şi neîncovoiat de obligaţii sociale, Ion Mânzatu – căci despre
domnia sa este vorba – mă surprinde propunându-mi să parcurg un manuscris voluminos,
mărunt scris, cu o bibliografie ce pune alături cugetători din toate timpurile, poeţi şi iarăşi
poeţi, fizicieni şi astrologi, antropologi însemnaţi. Toţi sunt puşi la treabă, după ce au fost
citiţi şi răscitiţi cu de-amănuntul, vreme de câteva decenii, pentru a sprijini un ópus
neobişnuit - cât învăţătură de transmis pe alte căi decât cele ale scrisului – de masă; cât
studiu antropologic, cât mărturisire – ferită de ochi şi urechi sceptice, cât eseu de filosofia
 4

culturii , toate la un loc şi pe rând menite să valorifice un gând îndrăzneţ, unii i-ar spune –
nesăbuit: o ... cosmogonie.
Dacă despre partea de fizică, asociată calculelor probabilistice, ca şi despre
trimiterile la autorii de comogonii celebre e mai prudent să nu ne pronunţăm – din
necunoştinţă de cauză, păcat iertat, căci l-am recunoscut de la bun început, ne semeţim a
zice câteva cuvinte despre cartea finală (cartea lui Ion Mânzatu se face din mai multe
cărţi, după modelul cărţilor tibetane). Acolo, în cartea din urmă, „ereticul” autor dezvoltă
o idee ce o găsisem atinsă în teza sa de doctorat, cu aplicare la Cehov şi anume, conceptul
de produs cultural, opozit celui de produs informaţional. Creator veritabil, rusul ar fi
lăsat posterităţii produse culturale, pe când emulii săi şi-au exersat abilitatea tehnică
semnând produse informaţionale. Diferenţa desparte, de fapt, operele de artă ca fapte de
creaţie, de artefacte datorate unor epigoni, trecând bagajul de informaţie în lucrarea
scrisă. O întreagă teorie, desfăşurată cu o forţă a convingerii neîndoielnică, îl conduce – şi
ne conduce la concluzia că, aşa, fără scop, cum se profilează universul în devenirea lui de
sine şi în sine, informaţia şi cunoaşterea sunt realităţi necomplementare, cunoaşterea
atrăgând: modificarea sinelui, revelarea unei realităţi metafizice ( nu neapărat religioase),
mizând pe insolit, pe subtil şi sublim. Cele trei date fundamentale, derivate din
dezechilibrul ce-l presupune făptuirea artistică, antrenează o rupere în chiar profilul
spiritual al creatorului. – Ion Mânzatu, în postură de creator al originalei şi complicatei
scrieri, mărturiseşte convingerea că, odată spunerea încheiată, încearcă o mare uşurare:
ce-avea-de-comunicat–altora- despre sine-şi-despre facerea şi prefacerea-lumii, micro şi
macrocosmice, s-a împlinit. Deloc acelaşi, autorul îşi vede misiunea încheiată , povara
căzându-i de pe umeri, iar echilibrul de sine – regăsit. Spunerea în pilde, de sorginte
sapienţială, revelă mai potrivit adevărul decât enunţul prea sigur în fixitate (prejudecată
de consum pentru cei prea puţin curioşi). O spunere în pilde riscăm şi noi, cu punctul de
interes în povestirea lui Cehov, Studentul, naraţiune pe care Ion Mânzatu o cunoaşte prea
bine. Să-i reamintim pe scurt precara intrigă, dacă de intrigă poate fi vorba aici. Aşadar:
în Joia Mare, pe şleaul mocirlos şi rece al unui sat uitat de Dumnezeu şi de autorităţi, se
întoarce de la vânătoare Studentul în teologie, Ivan Velikopolski, fiul dascălului de la
biserică: „I se părea că frigul acesta neobişnuit tulburase echilibrul şi armonia celor din
jur, că însăşi natura nu se simte la îndemână şi de aceea amurgul serii şi-a îndesit pânza
 5

de întuneric mai repede ca de obicei”. Înfrigurat şi flămând, Studentul se gândeşte cu

amărăciune la încremenirea în rău şi nenoroc a oamenilor locului. Nimic nu s-a schimbat
de pe vremea lui Ivan cel Groaznic şi Petru cel Mare - – îşi zice în sinea lui. Dar, este de-
ajuns să zăbovească, rebegit de frig, în preajma focului din grădina văduvelor, să se
încălzească preţ de câteva clipe şi....să-şi aducă aminte şi să depene cu convingere pilda
apostolului Petru din cele douăsprezece evanghelii, poveste evocată la acel ceas în toate
bisericile ortodoxe, pentru ca ascultătoarele istorisirii, cele două ţărănci, Vasilisa şi
Lukeria, să dea semne de profundă emoţie. Studentul îşi vede apoi de drum, dar stăruie
gândul că „trebuie să fie o legătură între bătrâna asta -[care a izbucnit în plâns, n. n ] şi
întâmplarea din acea groaznică noapte”. Mai mult, dacă Vasilisa a plâns, iar fiica ei,
Lukeria s-a tulburat atât, înseamnă, deduce Studentul, că „este o legătură între acele
evenimente şi vremea de astăzi” Copleşit de o fericire care îi taie răsuflarea, Studentul
conchide că „trecutul este legat cu prezentul printr-un lanţ neîntrerupt de evenimente care
decurg unele dintr-altele. Şi era prima oară când îi părea că vede cele două capete ale
lanţului: izbutise să atingă un capăt, şi celălalt vibrase în semn de răspuns”...Lanţul la
care se gândeşte Ivan Velopolski nu e nimic altceva decât „lanţul de energii” invocat de
autorul Ereziilor ieşene, drept o mişcare vibratorie, care se transmite ca un „zbârnâit
vesel”, de la un capăt al firului de cauze la capătul celălalt al efectelor, cuprinzând
întregul univers.
Cu alte „vicioase bucurii speculative” (l-am citat iarăşi pe Ion Mânzatu) ni se
revelă adevăruri de care acesta este convins, iar convingerea se cere împărtăşită, după
modelul vechilor învăţături tibetane, fără încrâncenare, cu speranţa că sămânţa de adevăr
va ajunge la emoţia cititorului pe calea mijlocită a scrisului. La emoţia, iar nu la raţiunea
cititorului, emoţia fiind conductorul prob al cunoaşterii, nu mai puţin, al cunoaşterii
artistice – ne asigură autorul. Să-i dăm credit şi să-i citim vorbele, menite să ţină locul
învăţăturii rostite, iar nu scrise.
Sorina Bălănescu
 6

MOTIVAŢIE
Către cetitoriu
Dacă avertismentul nu te-a descurajat şi ai ajuns să citeşti aceste rânduri va, trebui
să mai faci faţă unei încercări.
În cele ce urmează, îmi voi descărca sufletul şi-ţi voi explica de ce am simţit
nevoia să scriu această carte. De fapt, am început s-o scriu de mult, de pe la optsprezece
ani, cînd m-au lovit pentru prima dată cîteva întrebări, iar răspunsurile erau departe de a
mă convinge. De-a lungul timpului, de fiecare dată cînd dau peste însemnările din acele
vremi, mulţumesc Cerului că m-a îndemnat să le fac. Ele sunt preţioase acum, cînd îmi
redeşteaptă aroma suculentă a unei anume atmosfere sociale – fie ea bună sau proastă, dar
îmi mai amintesc şi faptul că stratul meu de cunoştinţe era prea subţire, aşa că neliniştea
creată de întrebările fără răspuns satisfăcător mă zgîlţîia destul de supărător.
Iată de ce, anii au trecut, şi cartea nu-şi găsea o formă care să mă seducă, să mă
îndemne s-o scriu, nu-şi găsea acel discurs care să curgă de la un capăt la altul cu fluenţă.
Ideile mi se păreau în regulă, argumentele se adunaseră într-o cantitate
satisfăcătoare, dar forma nu se întrezărea nicidecum. Oricum, n-am disperat ; ştiam că
odată şi odată, ceva va declanşa şuvoiul discursului, şi atunci forma va conta mai puţin
pentru mine, doar dorinţa aprigă de a spune se va înstăpâni.

Scurtă povestire
Totul a început de la o maşinărie.
La începutul ultimului deceniu al secolului trecut, a venit în casă la noi Grigore I-
ul, şi a fost o mare fericire. Grigore I-ul era un computer personal de ultimă generaţie,
 7

care a devenit, în prea scurt timp, un individ posesiv. Perioada de probă a fost minunată şi
părea să anunţe o prietenie profundă. Dar după câteva zile, Grigore a început să devină tot
mai capricios, mai instabil. În primele momente, am fost îngăduitor, apoi m-am revoltat,
pe urmă, am fost furios foc şi am sfârşit printr-o mare îngrijorare: dacă Grigore este
bolnav?
Era o maşină nouă şi nu ar fi avut nici un motiv să dea semne de alienare. Oricum,
trebuia căutat un specialist, care să-l readucă la condiţia iniţială.
Din diferite motive, am întârziat să chem specialistul şi mă chinuiam în continuare
cu un Grigore tot mai năbădăios.

Schimbarea la faţă
Dar, dintr-o dată, am înţeles!
Grigore I-ul nu era bolnav, nu era nici capricios, nici năbădăios. Grigore era o
maşină obiectivă, capabilă şi limitată. Nu el era responsabil pentru gravele noastre
neînţelegeri, ci eu. Nu el răspundea greşit, ci eu întrebam altceva, de fapt, şi aşteptam
răspuns la o întrebare pe care n-o formulasem.
Grigore răspundea cu precizie fondului obiectiv al întrebărilor mele şi nu era
influenţat de partea subiectivă a acestora. Eu eram o entitate subiectivă, care doream să
iniţiez un proces de comunicare cu o entitate obiectivă, fără să respect normele de bază,
lucru care deforma grav procesul în sine.
Maşina mea – Grigore cel nesupus! – avea o memorie de bază, concepută să poată
înmagazina o anume cantitate de informaţie concretă. Aşadar, Grigore avea o memorie
gata să conţină orice fel de informaţie neconceptualizată, informaţie care urma să
prindă formă atunci când ar fi fost prelucrată într-un model conceptualizat. Limitele
sale erau dictate de capacitatea memoriei, de spaţiul de stocare. Virtual, computerul putea
furniza orice fel de informaţie, totul depindea de modul în care memoria sa era
organizată. Când i se cerea, maşina scotea din memorie modelul, conceptualizat în
scopul proiectului. Un proces obiectiv, cu un scop foarte precis: informarea.
Grigore nu era o maşină de comunicare, ci una de informare.

În lumi paralele
 8

Eram, faţă în faţă, două lumi: una obiectivă, limitată, neinfluenţabilă, a

computerului, iar de cealaltă parte, lumea mea; subiectivă, nemărginită, dominată de
tendinţe continuu creative.
Această realitate m-a făcut să gândesc că lumea ar putea fi şi altfel decât am ştiut-
o din istorie, de la gânditori, de la cei care m-au învăţat, de la simţurile mele dominate de
dorinţe.
Se putea chiar ca modelul după care mi-a fost dezvăluită lumea să fi fost depăşit.
Îmboldit de astfel de gânduri, am început să mă îndoiesc.
 9

CARTEA I

SIPETUL DE ZESTRE
 10

Fie-le poarta Domnului deschisă tuturora.

Cel care are urechi de auzit să audă ! 1

Cutia cu fantome
Mărturisesc că nu dorinţa de a intra într-un război filosofic a fost îndemnul scrierii
acestui op, ci aceea de a reface drumul către originile formelor de comunicare, pentru a
mă convinge că afirmaţiile “clasicilor” sunt adevărate. Cu cît afirmaţiile lor erau mai
tăioase şi mai definitive, cu atît viermele parşiv al îndoielii mă scormonea mai adânc.
Din nefericire, voi încălca foarte multe teritorii şi voi face afirmaţii care vor
supăra spirite ce şi-au găsit liniştea şi siguranţa profesională, eşafodând cu migală de-a
lungul anilor sisteme pe care să le apere cu îndîrjire. Viaţa lor s-a transformat lent într-un
război de apărare, şi nu de cucerire, dar probabil că acesta este destinul unui om care s-a
dedat ştiinţei. Eu, personal, nu ştiu, pentru că fiorul ştiinţei n-a vieţuit prea mult în
persoana-mi. Am încercat de multe ori să stabilesc cu mine o astfel de relaţie şi – cu
eforturi teribile! – timp de cîteva zile izbuteam să urmez o disciplină severă. Totul se
termina invariabil cu un abandon, care mă arunca din nou în ghearele vicioaselor mele
bucurii speculative.
Cum bine ai înţeles, aşadar, aceasta nu este o carte ştiinţifică, ci o carte de eseuri
care doreşte să privească pe furiş în spatele pre-judecăţilor înstăpînite de-a lungul
timpului, pre-judecăţi preluate de fiecare generaţie ca atare şi transmise cu încredere
urmaşilor. Nimeni nu se mai oboseşte să verifice dacă, într-o nouă lumină, ele mai
rezistă. Suma de cunoştinţe pe care o pre-judecată o cară cu ea de-a lungul istoriei devine
încetul cu încetul o axiomă care nu mai are legătură cu nimic. Prin urmare nici
cunoştinţele nu mai au cine ştie ce legătură cu realitatea. Aşadar, ne alegem cu o sumă
importantă de informaţii despre nimic.
Însuşi mecanismul formării mentalităţilor care poartă pre-judecata este dependent
de modelul ce domină epoca. De-a lungul istoriei, omenirea a avut mai multe modele care
1
Apud Buddha, în Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de Nicolae
Constantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.15
 11

i-au stăpânit instrumentele cunoaşterii. Fiecare model este uşor de recunoscut în formele
materiale ce se impun, în tehnicile de definire a fenomenelor, în expresia filosofică ce
guvernează sistemele de gândire.
Un prim model este cel naturist, al Antichităţii. Toţi filosofii Antichităţii îşi
sprijină demonstraţiile cu elementele ce se manifestă în natură şi se lasă percepute de
simţuri în mod direct. Pentru Parmenide, focul şi pământul sunt elementele de bază ale
întregului univers ; pentru Empedocle, ele devin patru : aerul, apa, pământul şi focul ;
pentru Democrit, chiar dacă aşează la baza universului atomul, modelul de formare a
lucrurilor respectă un procedeu natural : vârtejul, mişcare turbionară care sileşte
elementele să intre în anume combinaţii.
Evul Mediu va fi dominat de un model mistic, ce pune în centrul universului ideea
de Dumnezeu, ca un Creator ce modelează totul după propria sa voinţă şi are putere
discreţionară.
Începând cu secolul al XVII-lea se impune modelul mecanic, model care îşi face
loc încetul cu încetul, pentru ca în secolele al XIX-lea şi cel de al XX-lea, să domine
copios sistemele filosofice.
Deceniul al 7-lea al secolului al XX-lea avea să imprime o tendinţă evidentă de
schimbare. Putem afirma că se naşte un nou model, pe care l-am putea numi
informaţional şi care atacă agresiv conţinutul şi formele modelului mecanic.
Fiecare model a imprimat în cel ce i-a urmat un număr de procedee şi cunoştinţe,
dar şi o mare cantitate de ecouri ce au stat la baza naşterii unor false valori. Căci, nu-i
aşa :
„Timpul prezent şi timpul trecut
Sunt poate amândouă prezente în timpul viitor,
Iar timpul viitor cuprins în timpul trecut.”2
Tabloul descris mai sus ne arată că ar ajunge doar curajul să acceptăm evidenţa
unui univers, continuu instabil, fără nici un element imuabil, şi nici nemişcat, pentru a
realiza că pre-judecata este un factor mortal, doar fie şi pentru că ne propune mereu să
îngheţăm o clipă din curgerea firii.

2
T.S.Eliot, Patru cvartete, trad. de Sorin Mărculescu, Editura Univers, 1971
 12

Caruselul cu iluzii
Pentru că toată viaţa mea am fost un om de front, care a iubit să trăiască în linia
întîi, pentru care atacul la baionetă a fost un deliciu, iar încăierările - la fel de
ademenitoare ca şi sânul matern - pre-judecata mi-a fost tot atât de dragă, ca şi noroiul
din tranşee. De ea m-am lovit la fiecare pas, ea m-a pus jos de multe ori, m-a umilit,
târnosit, tăvălit, tăbăcit şi a trebuit să fac eforturi încăpăţânate pentru a-mi salva pielea şi
conştiinţa.
Dar tot ea, trebuie să recunosc! m-a învăţat cum să-mi fac arme, cât de importantă
este strategia, cât de preţios este să ştii unde trebuie să ajungi, câte popasuri trebuie să
faci la un drum şi, mai ales, cât de vital este să-l cunoşti pe adversar.
Si lucrul cel mai important!: nu trebuie, cu nici un chip, să te ratezi împreună
cu generaţia ta.
Dacă e să se întîmple, măcar s-o faci de unul singur, trăind propria-ţi aventură, ca,
la bătrâneţe ajuns, să poţi povesti prostiile făcute, cu mândrie şi savoare, şi nu cu mintea
întunecată de complexele vinovăţiei colective.
Ba, mai mult, o astfel de atitudine te scapă de complexe, te face conştient de locul
tău şi te mulţumeşte că-l meriţi. Nu mai râvneşti aiurea după ceea ce nu ţi se cuvine,
mereu convins că, dacă nu ai fi fost împiedicat de alţii, tu ai fi de mult pe culmile înalte
ale măreţiei visate, chiar dacă puterile-ţi sunt nevolnice şi pipernicite.
Toată viaţa ta devine un coşmar, o luptă surdă cu fantomele ce ţi se opun, o
zbatere nebunească ce otrăveşte totul, care nu aduce nici strop de linişte, nici mângâierea
mulţumirii, ci doar griji, amărăciune şi suferinţă.
Să aparţii unui grup, să aderi la un manifest, să ai conştiinţa spiritului colectiv,
iată sentimente mângâietoare şi liniştitoare, care-ţi inoculează înălţătoare trăiri. Eşti de
folos unei cauze, te confunzi cu aspiraţiile colectivităţii căreia îi aparţii. Ce poate fi mai
important pentru un om, decât să fie folositor timpului şi nevoilor unei societăţi? „Din
acest prim punct de vedere, viaţa socială ne apare ca un sistem de obişnuinţe mai
profund ori mai superficial înrădăcinate, ce răspund necesităţilor comunităţii. Unele
dintre ele sunt obişnuinţele de a ordona, majoritatea sunt obişnuinţele de a se supune, fie
unei persoane care comandă în virtutea unei delegaţii sociale, fie societăţii însăşi,
 13

confuz percepută sau resimţită, care emană un ordin impersonal. Putem să ne sustragem
lor, dar chiar şi atunci suntem atraşi către ele, aduşi la ascultare asemenea pendulului
ce se abate de la verticalitate.”3
Mentalitatea colectivă, ierarhia, ordinea grupului, toate acestea definesc un orizont
precis delimitat, în care tu trebuie să fii părtaş, alunecând prin viaţă sprijinit de axiome,
de cutume, de reguli ce nu-ţi aparţin decât parţial. Care nu ajută, dar nici nu strică.
Şi, ajungi să descoperi într-un târziu, – Oh! mult prea târziu – că toţi mugurii, ce
ar fi putut rodi cu folos, sunt de mult uscaţi.
Iar societatea aşteaptă răbdătoare pe unul mai puternic şi mai deştept decât tine.
Dacă te linişteşte, lucrurile se petrec aidoma în întreg universul; tot ceea ce este
supus devenirii se macină sub semnul răbdării.
Spre norocul meu, am trăit într-o perioadă istorică pe care urmaşii noştri o vor
rememora cu invidie, pentru că a fost teribil de fertilă în a crea destine istorice. Din
nefericire, mulţi au schimbat această calitate pe posibilitatea de a conduce un Volswagen,
şi, cînd afirm aceasta, nu mă gândesc doar la cei care au emigrat din România.
Pentru mulţi dintre noi, nu contează cum ratezi o oportunitate, ci doar cât de
seducător motivezi eşecul. Atât de mulţi au devenit aceştia, încât putem afirma că asistăm
la un exerciţiu social.
Personal, iubesc perioada istorică în care trăiesc!
Priveşte detaşat, distanţează-te, şi ai să vezi că ne aflăm în plină Apocalipsă; drept
este că nu cu tunete, fulgere şi foc din cer, cu emanaţii de sulfuri, dar cu suferinţe
similare şi cu giudeţuri la fel de necruţătoare; „În această criză anuală a tamei (Tama: «o
substanţă spirituală », conform tradiţiei japoneze), experienţa primitivului presimte
semnul unei inevitabile confuzii care trebuie să pună capăt unei anumite epoci istorice
pentru a permite reînnoirea şi regenerarea, adică reluarea istoriei de la început.”4
Gongorice ispitiri persistă, se fac şi se desfac, dispar şi se alcătuiesc, iar tu eşti un
suflet simplu, abandonat sub un copac, ca şi Sfântul Anton - ce nici n-ai ştiut vreodată
dacă este real sau nu, supus ispitirilor, dar şi grozăviilor. O lume moare agonizând, o alta
3
Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Diana Morăraşu, Iaşi, Editura
Institutul European, 1992, p.26

4
Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.59
 14

se naşte, şi ciocnirea dintre început şi sfârşit dă naştere unei crize cu multe victime, cu
multe aberaţii, cu multe destine amăgite.
Poate că, atunci când a fost creată Apocalipsa, imaginea pentru suferinţă era
tortura carnală: „Se văd aici făpturi «înzestrate cu darul de a-şi schimba felurit chipurile
şi de a se transforma în sute de milioane de feluri…având pântece, picioare şi mâini
diforme…chipuri strălucitoare de o splendoare îngrozitoare, chipuri şi dinţi strâmbi…
unii aveau trupuri în flăcări…unii purtau munţi aprinşi apropiindu-se măreţ, urcaţi pe
alţi munţi aprinşi… unii aveau urechi de elefant, urechi atârnând. Unii aveau pântece
asemenea unor morţi…alţii aveau pântecele ca o cană… Unii aveau trupuri şubrede
alcătuite dintr-o grămadă de oase…» Toţi monştrii iadului sunt adunaţi în această luptă,
făcând să se işte nori negri, aducând o noapte neagră, făcând zgomot». Ei aruncau
săgeţi, pietre, securi dar proiectilele se transformau în flori. Mâra dezlănţuie atunci ploi
ca să-l înghită pe Preafericit într-un potop, dar prinţul este apărat de şarpele Mucilinda
care îl adăposteşte în cutele sale, şi diavolului nu-i mai rămâne decât să facă ultima
încercare, seducţia. Îşi trimite fiicele care caută să-l tulbure prin treizeci şi două de
feluri de magie feminină, dezvăluindu-se şi învăluindu-se, arătându-şi sânii, făcând să le
sune inelele de pe picioare, descoperindu-şi coapsele asemănătoare trompei de elefant.”5
Poate că astfel muritorii puteau pătrunde parabola, îi mărunţeau înţelesul, şi
gândurile lor se luminau.
Dar, poate că, dacă dăm la o parte carnea înşelătoare, miezul ne va dezvălui esenţa
învăţăturii…
Poate!!!… Sau poate că nu.

Caleidoscop cu viitor
Oricum, este excitant să trăieşti în vremuri de graniţă, pentru că totul este atât de
imprevizibil încât, ceea ce ieri părea solid şi de neclintit s-a dovedit a fi doar un eşafodaj
de nisip care s-a prăvălit la o suflare de vânt. Trebuie să ai fire tare şi să înveţi repede ce
înseamnă viitorul, unde începe el şi unde se termină (pentru tine!). Cred că fac parte din
prima generaţie care a trebuit să facă faţă unui şoc teribil : să înveţi să devii
contemporan cu viitorul.
5
Jurgis Baltrusãitis, Evul mediu fantastic, traducere de Dan Grigorescu, Bucureşti, Editura Meridiane,
1975, p.196
 15

În trecut, o invenţie avea nevoie de mai multe generaţii pentru a fi asimilată, se

răspândea în cercuri repetate, şi efectele ei puteau fi digerate pe îndelete. Mai întâi era un
ecou, un zvon. Apoi îşi făcea apariţia; o curiozitate cu care puteai să convieţuieşti fără să
te atingă, fără să te intereseze. Dar, o dată cu anii ’60-’70, a trebuit să facem faţă şocului
adaptării la un val de produse revoluţionare, care se transformau rapid în mijloace de
existenţă. Toată această avalanşă de instrumente noi impune un alt ritm al cunoaşterii, al
adaptării. Şi o altă stare a existenţei ; ritmul evoluţiei se rupe, şi trebuie să faci faţă unui
viitor care nu mai are răbdare, care se prăvale practic peste existenţa ta, terorizând. „Tot
ceea ce are puterea de a crea într-un fel oarecare – în mintea noastră reprezentările
durerii şi primejdiei, adică tot ceea ce este teribil prin ceva sau legat de elemente
teribile, sau operează într-un mod analog spaimei, constituie o sursă a sublimului; adică
produce cea mai puternică emoţie pe care o poate simţi omul.”6 , observă Edmund Burke.
Dar procesul acesta a devenit unul colectiv şi este permanent întreţinut de Viitorul
care se înghesuie dintr-o dată în Prezentul tău, îţi alterează percepţiile. Nu mai ai noţiuni
normale şi sigure despre evoluţia istorică. Întrebări ca: ce este Trecutul? când se termină
Prezentul? când va fi Viitorul?, nu mai au rezonanţa ştiută.
Generaţiile noastre moşteniseră un alt fel de lume, cu un alt fel de ritm.
Este adevărat că noi înşine am invocat, asemeni Ucenicului Vrăjitor, magia
maestrului, şi am pierdut-o de sub control. A trebuit, astfel, să suportăm şocul unui
dezechilibru între capacitatea noastră de a ne adapta şi noile mijloace, din ce în ce mai
radicale.
Nu ştiu dacă acesta este cel mai teribil şoc pe care l-a avut de suportat, sau pe care
îl va suporta, o generaţie istorică: desigur, nu.
Ştiu doar că pe acesta l-a resimţit, din plin, generaţia mea. Şi mai ştiu că, derutată,
această generaţie a dat naştere multor monştrii.
În aceste vremi, cel mai rapid, uiţi de urmaşi, cu toate că eforturile disperate de a-
ţi „aranja situaţia” în numele lor se face. Ritmul nebunesc scurge totul printre degete şi
panica pune stăpânire pe minte. Realizezi mai abitir cât este de scurtă viaţa acum în
timpurile când tot ceea ce-ţi oferea confort şi siguranţă se prăvăleşte în abis, când

6
Edmund Burke, Despre sublim şi frumos, traducere de Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş, Bucureşti,
Editura meridiane, 1981, p. 67-68
 16

metodele verificate nu mai fac două parale, când ar trebui să înveţi continuu ceva nou şi
nu mai ai răbdare sau putere.
Variante nu sunt prea multe: ori renunţi la toate visele de adolescenţă şi prinzi
valul, purtând cu tine toate complexele neîmplinirii, dar şi tehnica justificării; ori lupţi
pentru împlinirea acestora în corul de sarcasme şi huiduieli, fără să ai siguranţa vreodată
că se va face lumină şi pe uliţa ta. „Viaţa nu progresează de la stări de inadaptare la
stări de adaptare”7 , afirma Lucian Blaga, ceea ce părea corect în epoca sa. Doar că
timpul a dovedit că viaţa este o continuă stare de inadaptare, iar formele tot mai
specializate sunt variante continuu perfectibile, deci instabile, ale devenirii.
Aidoma majorităţii oamenilor, îţi vine greu să accepţi că istoria este scrisă de o
grămadă de anonimi, ce definesc mereu condiţia de inadaptare. Eroii au calitatea de a şti
să spună pe nume unei situaţii ce era fapt evident de mult! Ei se aleg cu gloria, şi doar
truda e a ta, a lui, a noastră, şi este cu atât mai frustrant, cu cât nici măcar între noi nu
ştim să ne cinstim.

Un început, două începuturi…

Am vorbit mai sus de un început, ai căror martori suntem şi cred că, pentru acest
început care se prefigurează, merită să atacam nişte pre-judecăţi care sunt la mare preţ de
prea mult timp, de mult prea mult timp.
Noile informaţii au aruncat nişte pete de lumină, care arată că lucrurile nu prea au
forma pe care o tot invocăm.
Întreaga istorie a omenirii nu s-a datorat nicidecum progresului material, care a
fost un rezultat, ci evoluţiei spirituale, care a fost permanent instabilă, mereu la originea
unui nou început. „Ar fi bine să considerăm corpul ca un eu, decât spiritul, căci corpul
pare să dureze un an, doi sau o sută de ani, dar ceea ce se numeşte spirit sau gândire sau
cunoştinţă se produce şi dispare, noapte şi zi, într-o veşnică schimbare.
După cum maimuţa în zbânţuiala ei prin pădure apucă o creangă, apoi îi dă drumul şi
apucă alta, tot aşa, şi ceea ce se numeşte spirit, gândire sau cunoştinţă se produce şi
dispare, zi şi noapte, într-o veşnică schimbare.”8

7
Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976. p.63
8
Apud Samyutta Nikaya, în Alexandra David-Neel, op.cit, p.59
 17

De ce ar fi aşa de important acest început?! Sau, mai degrabă, există un astfel de

început ? Există vreun început pentru Istorie, sau acesta este doar momentul cu care
oamenii definesc trecerea la o nouă etapă, într-un proces ce nu se va termina niciodată ?
„Moartea omului şi cea a umanităţii sunt indispensabile regenerării lor. O formă,
oricare ar fi ea, din chiar faptul că există ca atare şi că durează, slăbeşte şi se uzează;
ca să-şi capete vigoarea, trebuie să fie reabsorbită în amorf, fie şi numai pentru o clipă;
să fie reintegrată în unitatea primordială din care a ieşit; cu alte cuvinte, să reintre în
«haos » ( în plan cosmic), în « orgie» (în plan social), în «întuneric» (pentru seminţe), în
«apă» (botezul pe plan uman), în « Atlantida» (în plan istoric).”9 Este important
Începutul, sau noua etapă ce debutează, şi care vă sfârşi prin a crea posibilitatea unor noi
acumulări în sânul formei materiale, care să sprijine un nou Început? “ Omul care a
traversat râul se va odihni poate o vreme pe malul pe care a ajuns, dar dincolo de el se
întinde un ţinut de parcurs. Omul se va ridica deci şi va continua călătoria. Trecerea
râului, ajungerea pe «celălalt mal», nu sunt decât o etapă. ”10
Mi se pare că, acum, parcurgem « un început » ce va schimba destinul omenirii
radical. „ Starea-de-dezvăluire a fiinţei este cea care, ea mai întâi, face cu putinţă
manifestarea unor ipostaze ale fiinţării. ”11 După opinia mea, s-ar putea ca unii dintre noi
(mă refer la generaţia mea) să avem norocul să-l vedem cum se defineşte. Pentru mine
personal, ar fi o mare mîndrie să plec dincolo, ştiind că am fost contemporan cu aşa ceva,
pentru că evenimente istorice atât de spectaculoase se întâmplă la sute de mii de ani…
sau la milioane!
„Ne ducem toţi câte puţin mereu
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare.
Poate curând va trebui şi eu

9
Mircea Eliade, op.cit., p.71
10
Alexandra David-Neel, op. cit., p.70

10

11
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducere Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu,
Bucureşti, Editura Politică, 1988, p.77
 18

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.“12

Treimea modelatoare
O treime de etape au conturat noua perspectivă: 1. legitimarea inteligentei
artificiale ca mijloc de prelucrare a realităţii, apoi, la un timp relativ scurt: 2. industria
genetică a făcut un salt spectaculos: s-a refăcut în întregime codul ADN şi au fost
înţelese în mare parte funcţiile sale , după care: 3. a fost clonată o fiinţă vie. Aceste trei
descoperiri măresc mult capacitatea omului de a cunoaşte, pătrunzând în intimitatea unor
mecanisme teribil de importante ale Devenirii.
Este un pas important, care face să cadă un strat gros din ignoranţa noastră, ce este
cauza nenumăratelor prejudecăţi după care încercăm să eşafodăm realitatea. Cunoaşterea
nu are decât timpul trecut, ea se adresează doar evenimentelor ce s-au petrecut, ce s-au
consumat în straturile fiinţei noastre. Evenimentele ce vor deveni au traiectorii ce ne sunt
necunoscute şi care pot fi doar presupuse, ele sunt guvernate de reguli precise şi imuabile,
doar că un timp ele scapă cunoaşterii, uneori chiar definitiv. În momentul când aceasta se
produce are loc o revelaţie, o iluminare, din nefericire, fără participarea conştiinţei
noastre: „Curba descrisă de o simplă moleculă de aer sau de vapori este fixată tot aşa de
sigur ca şi orbitele planetare: nu există altă deosebire între acestea decât aceea datorată
ignoranţei noastre. Probabilitatea depinde în parte de această ignoranţă, în parte de
cunoştinţele noastre.”13
Unele minţi - pe care le numim - intuitive propun anumite modele care să ne
apropie de o astfel de realitate, modele pe care contemporanii le resping cu răceală, şi
trebuie neapărat ca societatea să se apropie de naşterea fenomenului pentru a putea
consuma intuiţia propusă. Iată de ce este mereu nevoie să se consume un anume timp
istoric până să putem cunoaşte un act de creaţie.
Între cunoaştere şi devenire este o cursă acerbă de urmărire, ce este surprinsă cu
multă exactitate de Zenon în aporia „Achile şi broasca”, în această cursă este originea
tuturor realităţilor pe care formele materiale le nasc. „Pentru că omul şi cosmosul se
regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se
elimină etc. Variate în formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre
12
Serghei Esenin, Poezii şi poeme, traducere de George Lesnea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.47
13
Apud Laplace, vezi P.Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panqunatismul, Iaşi, Ed. Univ. „A.I.Cuza”,p.59.
 19

acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continua
in illo tempore, prin repetarea actului cosmogonic.”14
Deocamdată aceste realizări rămân doar începuturile disparate ale unui viitor
despre care cei mai mulţi dintre noi, din cauza spaimei şi a bigotismului, afirmăm că va fi
plin de primejdii. Şi este foarte posibil să fie aşa pentru noi, deoarece lumea ce urmează
să se nască nu ne este sortită. Ea este o lume ce presupune alte fiinţe, cu alte cunoştiinţe,
cu o altfel de inteligenţă şi cu un cu totul alt mod de a se manifesta, radical modificat. O
lumea ce va rămâne necunoscută nouă, fiinţe pieritoare.
Dar, tocmai acest fel de a fi al existenţei determină descoperiri ale ştiinţei, care
relevă că viitorul nu există decât sub forma unei consecinţe a faptelor mele prezente, şi
este de la sine înţeles că aceste „secrete”, ce păreau a fi apanajele divinităţii, odată
dezvăluite, au spulberat o sumă de construcţii altădată de nezdruncinat şi au semnalat
existenţa unor noi teritorii interzise.
Interzise până când?

Omul cu două capete

Perfecţionarea modelului inteligenţei artificiale a fost un moment important al
Devenirii, nu atât prin acţiunea directă asupra umanităţii, ci prin efectele colaterale, prin
influenţa pe care sistemul a avut-o în celelalte domenii. Inteligenţa artificială a eliberat
enorme energii şi a aprofundat metodele de înţelegere al procesului gândirii omeneşti; a
adus foarte multă lumină în ceea ce priveşte intimitatea structurii gândirii umane, dar şi a
relaţiilor dintre o entitate subiectivă (fiinţa vie) şi o alta obiectivă (realitatea curentă).
Aceeaşi inteligenţă artificială a schimbat – la nivelul omului – relaţia dintre
entitatea subiectivă şi ea însăşi. Este foarte greu să defineşti procese, din interiorul
acestora, fiind subiectul, dar şi obiectul, propriilor evoluţii. Datorită inteligenţei artificiale
se pot simula modele pentru o mai bună înţelegere a articulaţiilor dintre subiectiv şi
obiectiv, dar şi subiectiv şi subiectiv.
Putem să abandonăm în linişte afirmaţiile arogante de altă dată, cu care se
susţinea că singura fiinţă din univers înzestrată cu funcţii subiective este omul. Toate
formele ce alcătuiesc materia, de la atom la om, sunt entităţi subiective, conduse de

14
Mircea Eliade, op.cit., p.66
 20

tendinţe oportuniste, şi care, doar prin nivelul evoluţiei stării de adaptare la o realitate
se deosebesc între ele.
Nevoile oportuniste impun individului o stare de entelehie deosebit de subtilă,
stare care face baza curiozităţii permanente a materiei, la orice nivel ar fi ea.
Oportunismul impune nevoia de adaptare, nevoia de adaptare face ca materia să
fie curioasă –„Curiozitatea neagă instinctul”15 - şi pentru a-şi satisface curiozitatea,
trebuie să se perfecţioneze continuu. Procesul este valabil pentru oricare nivel de
organizare a materiei, doar mijloacele devin mai sofisticate şi mai performante.
Odată cu inteligenţa artificială, am început să înţelegem că, ceea ce defineam
înainte ca realitate (totalitatea mediului înconjurător) este, de fapt, un nivel particular
al formelor materiale, un mediu, că adevărata Realitate este un proces, într-o
permanentă transformare, căruia materia trebuie să i se adapteze continuu şi pe care o
generează continuu. „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pe altceva şi
nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care este suportul
indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au o esenţă proprie.
Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţei unor cauze; nu sunt
nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decât nişte nume care acoperă o
vacuitate de realitate intrinsecă.”16 Fiecare moment al devenirii este o matrice, şi nu un
moment determinat, ca şi în cazul norului electronic, un fel de ceaţă în care se găseşte şi
momentul la care ne referim atunci când facem o relatare. Iar relaţia dintre momentele
Devenirii cunoaşte multe funcţii de indeterminare ce devin surse ale Dezmărginirii. Aşa
numitul „lanţ al cauzalităţilor” este valabil doar exprimând funcţia unui mecanism, pentru
că o cauză este, în fapt, o matrice cauzală, care generează un moment matricial al
efectelor, unde unele dintre acestea sunt în relaţie de indeterminare cu cauza. Aşa că
afirmaţia budistă: ”Acest lucru fiind, se produce cestălalt”17 ar trebui corijata în: „Acest
lucru fiind, se produce şi cestălalt.” Proces în care cauza îşi alege din matrice un moment
15
Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p.40
16
16 Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de Nicolae Constantinescu, Bucureşti
Editura “Nemira”, 1995, p.81
17 Idem, p.45.

17
 21

care să devină efectul său. Pentru că, trebuie să recunoaştem: „Determinismul era opera
unei generalizări care neglija perturbaţiile, erorile, incertitudinile.”18 Sau, conform
afirmaţiei lui Emile Boutroux: „Presupunând că fenomenele ar fi indeterminate, dar
numai într-o oarecare măsură, care ar putea depăşi într-un mod de neînvins puterea
mijloacelor noastre de evaluare lipsite de fineţe, aparenţele ar fi exact aşa cum le
vedem.”19
Dar, probabil că lucru cel mai important: datorită inteligenţei artificiale am
început să reconsiderăm cunoştinţele noastre despre informaţie. Înainte de epoca
inteligenţei artificiale, informaţia era egală cu ştirea, vestea, zvonul, rumoarea sau orice
altă formă de comunicare cu conţinut social, ce are menirea de a face legătura între două
spaţii populate. Roland Barthes semnalează funcţia unei astfel de informaţii în lucrarea sa
Despre Racine : „Aceasta este cea de a treia funcţie a spaţiului exterior: ţinerea actului
într-un fel de carantină unde nu poate pătrunde decât o populaţie neutră al cărei rol este
să trieze evenimentele, să extragă din fiecare din ele esenţa tragică şi să nu aducă pe
scenă decât frânturi de exterior purificate sub denumirea de veşti, înnobilate sub
denumirea de povestiri (bătălii, sinucideri, reîntoarceri, crime, ospeţe, minuni)”20
Potrivit acestei filosofii, informaţia este un instrument care defineşte în
exclusivitate specia umană şi presupune un sistem de semne elaborat, or lucrurile se pare
că nu stau tocmai aşa. Inteligenţa artificială, ca şi modul de funcţionare a moleculei ADN,
dovedesc şi ele faptul că informaţia este o stare esenţială a energiei care are nevoie
de un suport pe care îl asigură masa Formei Materiale.
Urmând această logică, putem deveni tare obraznici afirmând că, Universul – aşa
cum îl perecepem noi, în limitele categorice ale existenţei noastre perisabile - s-a creat
din starea neconceptualizată a energiei, iar apariţia masei exprimă tendinţa acesteia
(energiei) de a circula sub formă de concepte, imprimând astfel o sumă de calităţi masei,
transformând-o în materie.

18
18 Petre Botezatu, Op. Cit., p.113
19 Apud Emile Boutroux, vezi Petre Botezatu, op.cit., p.115
20 Roland Barthes, Despre Racine, traducere de Virgil Tănase, Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală, 1969, p.36
.21. Luis Pauwels şi Jaques Bergier, Le matin des magiciens, Paris, Editura Gallimard, 1960, p.156
19

20
 22

Şi de aici putem îndrăzni să propunem o definiţie profund eretică despre Univers,

afirmând că: Universul este o formă materială compusă, mărginită, guvernată de un
proces permanent de Dezmărginire, proces care întreţine un continuu Dezechilibru
generator de Nevoi.
Continuând erezia vom afirma că: Universul nu are dimensiuni, ceea ce nu
înseamnă cu nu are limite. În aceste condiţii, infinitul devine doar o noţiune folosită de
geometri pentru a permite calcule de mărime a spaţiului şi întregul lanţ da categorii ce
presupune efecte ale infinitului trebuie reconsiderat. Dacă Universul ar fi infinit, teoria
relativităţii, în orice formă a sa, nu ar mai fi valabilă, şi nu doar atât; ar trebui schimbate
cam toate legile fundamentale ale Cunoşterii. Însăşi existenţa categoriei infinit ne
semnalează prezenţa unei limite: aceea a capacităţii de a imagina. Dar dacă Infinitul nu
există şi Universul are un sfârşit, o limită, atunci înseamnă că şi el este la fel de perisabil
ca şi noi?
Nu sunt atât de deştept să răspund la o întrebare ca aceasta. Tot ceea ce pot să
afirm este că Universul este rezultatul acţiunii a două stări ale Haosului: energia şi masa,
dimensiuni care întreţin continuu procesul de formare a materiei universale trecând dintr-
o formă în alta, întotdeauna în urma apariţiei unui scop precis, undeva în structura
acestuia, a Universului.
Conform teoriilor mecanicii ondualatorii, fotonul este alternativ corpuscul şi undă:
„Realitatea fizică ni se înfăţişează în experienţă când corpusculară, când în formă de

undă.”21Astfel, putem considera că această particulă-undă (ψ = ψ 0 ⋅ exp[ i ⋅ ( k ⋅ r − ω ⋅ t ) ],

conform ecuaţiei lui Luis de Broglie) este elementul de graniţă între energie şi masă,
acolo unde se naşte materia în virtutea unui scop definit şi precis. Cu alte cuvinte: actorul
principal al unui proces reversibil, acolo de unde începe şi către care tinde întreaga
evoluţie a Universului, semnul fundamental care stă la baza limbajului întregului Univers
Material. De-a lungul istoriei doar alchimiştii au fost preocupaţi de reversibilitatea

21

21 Petre Botezatu, Op. Cit., p..90

22 Luis Pauwels şi Jaques Bergier, Le matin des magiciens, Paris, Editura Gallimard, 1960, p.156
 23

procesului transformării materiei în masă şi energie şi apoi din nou în materie: „Pour l
‫׳‬alchimiste, il faut sans cesse le rappeler, le pouvoir sur la matiere et l’energie n’est
qu’une realite accesoire. Le veritable but des operations alchimiques qui sont peut-être
le résidu d’unne science très ancienne appartenant à une civilisation engloutie, est la
transformation de l’alchimiste lui-même, son accession à un ètat de conscience
supérieur. Les résultats matériels ne sont que les promesses du résultat final, qui est
spirituel. Tout est dirigé vers la transmutation de l’homme lui-même, vers sa divinisation,
sa fusion dans l’énergie divine fixe, d’où rayonnent toutes les énergies de la matière. »22
(Pentru alchimist, trebuie reamintit mereu, stăpânirea materiei şi energiei nu este decât
o realitate secundară. Adevăratul scop al operaţiunilor din alchimie, care sunt probabil
moştenite de la o ştiinţă foarte veche aparţinând unei civilizaţii asimilate, este
transformarea alchimistului în sine, accederea sa la o stare de conştiinţă superioară.
Rezultatele materiale nu sunt decât promisiunile unui rezultat final, care este spiritual.
Totul se concentrează către transmutaţiile din omul însuşi, către propria-i divinizare,
către fuziunea cu energia divină fixă, de unde iradiază toate energiile materiei.) Truda
fără sfârşit a alchimistului viza obţinere unui proces în care materia prelucrată pierdea un
număr mare de corpusculi ce se transformau în fotoni, unităţi energetice atrase de
sistemul material cel mai bine organizat. În felul acesta, alchimistul – o structură
materială cu un sistem energetic foarte complex – primea în alcătuirea sa un număr
neprecizat de fotoni care, odată re-transformaţi în corpusculi contribuiau substanţial la
transformări masive în fiinţa acestuia, la regenerări cu sens pozitiv. Alchimistul tindea să
se înnobileze, provocând materia să-i cedeze esenţe creative.
Acest proces presupune prelucrarea unui număr de elemente ale materiei, care să
degaje cantităţi de energie ce vor fi asimilate de către alchimist, iar ele, la rândul lor, vor
influenţa procesele din corpul acestuia, pentru distilarea unor realităţi superioare. Cu alte
cuvinte, elementele materiale, sub acţiunea directă a energiei, se refac într-o altă stare,
superioară. În cazul acesta, am putea defini realitatea ca un proces continuu reversibil al
celor doi poli, masa şi energia, proces care evoluează din cauza unui scop precis:
Dezmărginirea materiei.

22
 24

Toate celelalte ştiinţe s-au străduit să studieze cât mai bine transformarea materiei
în energie, iar aceste preocupări au favorizat neglijarea reversibilităţii acestui proces.
Materia nu progresează, nu involuează, ci doar participă la un număr de
combinaţii impuse de tendinţele evolutive ale energiei, care pot folosi toate formele deja
existente ale materiei : fizică, chimică sau biologică; dar şi stările acesteia: solidă, lichidă
sau gazoasă, formând sisteme de compuşi cu conţinut informaţional din ce în ce mai
complex: „Să reţinem deci că informaţia ereditară este înscrisă în ADN, de unde este
preluată de către ARN-m şi tradusă (s.n.) într-o proteină-enzimă capabilă să participe
activ la funcţionarea metabolismului. Acest mecanism expus succint constituie dogma
centrală a geneticii, care poate fi exprimată în următoarea relaţie: ADN
→transcripţie→ARN→translaţie→PROTEINE.”23
Acesta fiind unul dintre exemplele cele mai evidente, şi mai complete, ale
sistemului de circulaţie al informaţiei în procesul de Devenire a materiei. O nouă
generaţie de forme materiale presupune, în mod obligatoriu, un alt nivel al Devenirii,
generat de cantitatea nouă de informaţii moştenite de la generaţia trecută şi devenite
active cu scopul de a da naştere unei noi Realităţi. Toate informaţiile sunt stocate în stare
neconceptualizată, o formă subtilă de energie, care va deveni activă şi se va materializa
odată cu apariţia unei stări de dezechilibru profund. Altminteri, mamoria materiei ar fi cu
totul inutilă din cauza dimensiunilor pe care le-ar reclama. Evoluţia universului depinde
în mod fundamental de ciclul energie/masă - materie – energie/masă, ciclu care este
destinat să nu creeze niciodată două forme materiale identice: „Pour Pauli, dans un
système donné (l`atome et ses molécules) il ne peut y avoir deux particules (électrons,
protons, mésons) dans le même état. Tout est unique dans la nature :«Votre âme à nulle
autre pareille…» ”24 [ Pentru Pauli, într-un sistem dat (atomul şi moleculele sale) nu se
pot găsi două particule (electroni, protoni,mezoni) în aceeaşi stare. Totul este unic în
natură : «Sufletul tău nu va găsi unul pereche…»].Sau aşa după cum se afirmă în
Bhagavad-Gita : „La început, fiinţele sunt nemanifestate, [la mijloc] sunt manifestate şi
la sfârşit [sunt din nou] nemanifestate; de ce te jeluieşti atunci, o Bharata? ”

23
Ioan Vintilă, Mutaţii genice, Bucureşti, editura Ceres, 1981, p.8-9
2424
Luis Pauwels şi Jaques Bergier, op. cit., p.175
 25

Memoria unei memorii nicicând pierdute

Geneticienii ne-au dezvăluit ca molecula ADN conţine informaţii esenţiale ce provin din
negura evoluţiei materiei vii: „Structura sa fizico-chimică specială îi permite să
înregistreze, să tezaurizeze în decursul generaţiilor şi să transmită la celulele
descendente, informaţia genetică înscrisă în aceasta. În materialul ereditar este înscris
codificat modul în care sunt asamblate cele câteva mii de proteine cu rol de enzime sau
hormoni, care dirijează funcţionarea metabolismului celular, precum şi proteinele de
constituţie ale celulelor.”25
Molecula ADN nu este altceva decât o uriaşă arhivă activă, în care informaţiile
esenţiale despre fiecare etapă a evoluţiei materiei vii sunt gata să se reactiveze, dacă vor
fi refăcute condiţiile nivelului lor. Spectaculos este faptul că această uriaşa cantitate de
informaţii conţinută în molecula ADN nu exsită, există doar metafizica acestor informaţii
ce se vor materializa doar atunci când condiţiile din Realitate crează o anume calitate a
Dezechilibrului care să reclame o anume formă a informaţiei şi numai pe aceea.
Specialiştii numesc aceasta starea recesivă a informaţiei.
Urmând logica aceasta, putem afirma că fiecare nivel al evoluţiei a fost odată cel
mai evoluat - deci a mărginit Universul -, a deţinut supremaţia în istoria universală a
materiei. La rândul nostru, suntem o etapă care va deveni un nivel informaţional stocat în
ADN-ul viitorimii, ceea ce presupune nemurirea noastră. „Învăţăturile secrete consideră
că «mulţimea celorlalţi» e formată din cu totul altceva decât din «amintiri». Ea e
constituită din fiinţe vii a căror activitate îşi continuă cursul şi-l va continua la infinit
sub forme diverse, căci nu există moarte. Nu «amintirea» lui Platon, Isus sau Cristofor
Columb obsedează Eu-ul pe nume Pierre, ci Platon, Isus sau Cristofor Columb, ei înşişi,
mereu vii şi acţionând prin energiile pe care le-au declanşat odinioară. Iar oamenii care
au purtat aceste nume erau şi ei tot nişte manifestări ale unor energii multiple. În Platon
care îşi preda învăţătura în Grecia, în Isus parcurgând Galileea, în Columb
aventurându-se pe Ocean, la fel ca şi în domnul Pierre, sălăşluiau o mulţime de prezenţe
vii ale căror origini se pierd în adâncurile de nepătruns ale eternităţii.
Să însemneze asta oare că diferitele personalităţi adunate care formează un Eu
rămân inerte sau, cu alte cuvinte, că acest Eu nu e defel activ? Nici vorbă de aşa ceva, se
2525
Ioan Vintilă, Op. Cit., p.822.
 26

răspunde în Învăţăturile orale secrete. Individul Pierre sau Paul este un centru de
energii care, la fiecare gest, la fiecare vorbă, la fiecare gând al lui, se avântă în lume
producându-şi efectele.”26
Înainte de descoperirea funcţiilor moleculei ADN, această afirmaţie ar fi avut un
sens greu de pătruns, de aceea şi făcea parte din „Învăţăturile orale secrete” ale
filosofilor budişti, iar descifrarea sensului cerea multă trudă şi timp îndelungat de
meditaţie.
Structura moleculei ADN ne relevă faptul că există un scop în modalitatea de
stocare a informaţiilor, un scop al cărui efect trebuie să se dezvăluie cândva în viitor.
Lanţul acesta de energii conservate are o menire în sine, mult mai importantă decât cea
care ni se dezvăluie la suprafaţă. Lanţul de energii, definit de filosofii orientali sau lanţul
de informaţii identificat de geneticienii contemporani se constituie ca o entitate compusă,
care poate fi supusă descompunerii. Putem atunci, foarte bine, să gândim că avem de a
face cu acelaşi lucru, definit în două moduri, de pe două poziţii diferite de abordare. Dar
în esenţă, este vorba despre o construcţie complexă, formată din entităţi care, la rândul
lor, conţin o sumă de entităţi complexe. Fiecare construcţie exprimă un nivel de evoluţie
superior, alcătuit prin compunere şi definind un anume stadiu de evoluţie al materiei.
Informaţiile esenţiale s-au desprins din suportul lor material iniţial şi s-au combinat cu
altele venind din anturaj, cu scopul de a fixa o anume relaţie între individ şi mediu.
Privite aşa, lucrurile par să confirme aforismul Zen: ”Toate lucrurile sunt
reductibile la unul. La ce este reductibil acesta?”27 Fiecare lanţ din cuprinsul materiei vii
s-ar reduce la unul, dacă urmăm această logică.
Dar la ce se reduce acest unu?
În mod firesc ar trebui să se reducă la o mulţime, doar că aceasta nu mai este una
materială, ci una virtuală, inefabilă, non-conceptuală.
Atunci s-ar pune întrebarea: câţi unul au fost la origini?
262
6 Alexandra David-Neel, Op. Cit., p. 81
2727
* * * , Yoga tibetană şi doctrinele secrete, traducere de Mircea Iacobini, Bucureşti, Editura Sophia,
Arad, 1993, p.24.
 27

Dacă acceptăm, ca valabil, modelul de organizare a moleculei ADN, la început n-

a fost – şi nu rămâne - decât un unul, oricât ar fi de dificil de acceptat, pentru sofisticata
lume de astăzi. Şi iată că se naşte o întrebare teribil de dificilă: în cazul acesta Unu este
doar Unu, sau o pluralitate? Toate mitologiile despre naşterea lumii vorbesc despre faptul
că din Unu s-a născut Doi, apoi Trei şi abia apoi a apărut pluralitatea. Dar oare Unu era
doar un simplu Unu? Aş spune mai degrabă că la baza lui Unu am avea de-a face cu un
fenomen de translaţie declanşat în urma unei diferenţe de potenţial: fotonul transformat în
corpuscul de acestă diferenţă de potenţial ce se iveşte într-un sistem material oarecare. Să
nu vorbim noi oare – fără să ne dăm seama – de fapt de întreg Universul, dar într-o altă
stare?
Pentru ca energia neconceptualizată să se transforme într-un concept, care să
conţină o informaţie, a fost nevoie de un proces minuţios şi îndelungat pentru distilarea
unui element de masă, ce a dat formă materială acestuia ( conceptului) şi a stocat o
informaţie.
Uriaşa diversitatea a materiei să fi pornit de la o singură celulă? „Mitoza (pusă în
evidenţă pentru prima dată de Flemming în 1882) reprezintă tipul obişnuit de diviziune a
celulelor somatice prin care o celulă cu un număr diploid de cromozomi se împarte în
două celule fiice, fiecare tot cu un număr diploid de cromozomi identici din punct de
vedere structural cu cei din nucleul celulei din care provin. Aceasta înseamnă că fiecare
celulă fiică dispune de acelaşi material genetic cuprins în cromozomi, ca şi celula
mamă.”28
«Acelaşi material», dar nu şi acelaşi set informaţional, pentru că fiecare individ
se constituie ca o amprentă unică, şi asta numai datorită setului informaţional conţinut. În
univers nu există doi indivizi identici, iar singularitatea este dată de diferenţa dintre
seturile informaţionale. Forma este – aparent - aceeaşi, dar conţinutul informaţional şi
funcţiile sunt unice. Funcţiile generale de adaptare la o anume realitate sunt aparent
identice, diferenţa este dată de specificul mecanismului prin care funcţia cultivă relaţia sa
cu mediul. O definiţie care încearcă să cuprindă generalitatea funcţiei va ascunde tocmai
cele mai importante momente ale funcţionarii acesteia: particularităţile, individualităţile,
amprentele.

28
Ştefan Popescu-Vifor, Genetica animală, Bucureşti, Editura Ceres, 1978, p.21.
 28

Materia există fundamental independent şi în afara cunoaşterii, pentru că ea este

cea care o generează (cunoaşterea), prezentând Forme Materiale aparent identice, dar
care, fiecare purtând informaţii deosebite, le face capabile de combinaţii cu rezultate
revoluţionare, ce stau la baza unor procese cu totul noi.
Pentru că materia nu s-a născut la un anume moment dat, şi nici nu va pieri la un
anume moment dat, ea apărând mereu, şi pierind mereu, ascunde în conţinutul ei
particularităţi ce tind spre combinarea cu alte particularităţi cu care pot intra în rezonanţă,
ascunzând mereu momente ale unei mutaţii importante, sau nu.
Apariţia celulei vii dovedeşte tendinţa materiei de a evolua de la formele de
compus al unei realităţi, la cele de creatoare de realităţi. Înmulţirea celulei a creat
primul nivel de adaptare la o realitate şi primul schimb activ de informaţii între o
entitate subiectivă ( cu nevoi de adaptare şi aspiraţii oportuniste) şi una obiectivă,
indiferentă. Informaţiile dobândite au fost conservate şi transmise generaţiei următoare:
„…informaţia genetică este reprezentată de secvenţa bazelor azotate (nucleotidelor) în
lanţurile polinucleotidice ale moleculei de acid deoxiribonucleic care intră în structura
unui cromozom. Se mai ştie iarăşi că molecula de acid deoxiribonuclieic suferă un
proces de replicare care are drept efect formarea a două molecule. Această replicare se
realizează de maniera în care fiecare nouă moleculă prezintă un lanţ polinucleotidic din
molecula veche şi un lanţ polinucleotidic nou, sintetizat în timpul procesului de
replicare. Rezultă de aici că în procesul de replicare fiecare lanţ polinucleotidic al
moleculei ADN devine matriţă pentru sintetizarea unui nou lanţ.”29 Procesul acesta,
descris de Ştefan Popescu-Vifor, ne arată că avem de a face cu un mecanism inefabil de
transmitere a unui set de informaţii cu scop creator.
Dar, ce trebuie remarcat cu osebire, este faptul că avem de a face cu o formă de
informare care, fixează în generaţia nouă, informaţii oportuniste despre adaptarea la
mediu, dar şi tendinţele non-conceptualizate de modificare a acestuia. Şi toată această
informare se defineşte ca starea creativă a Inefabilului, a non-conceptualului, astfel
putând să se creeze un statut al materialităţii folosind continuu imaterialitatea.
Putem desprinde din această afirmaţie o erezie teribilă: tot ce este material este
prin sine perfectibil, prentru că reprezintă o etapă a Inefabilului care tinde să-şi
29
29 Idem, p. 105
 29

perfecţioneze continnuu propria sa calitate rămânând astfel starea fundamentală a

Universului, şi întreţinând o relativitate creativă.
Acţiunea oportunistă şi agresivă a populaţiei de celule asupra mediului face ca
raportul dintre acesta şi mulţimea celulelor să ducă la apariţia unei Nevoi: crearea unui
alt nivel de adaptare. Cu cât starea de dezechilibru a raportului celulă-mediu este mai
mare, cu atât Nevoia se acutizează şi dă naştere unei Lipse ce reclamă o Înlocuire. Putem
afirma că acest proces reprezintă cardinala Dezmărginirii Universului. Acest proces
impune ca existenţa celulei să se caracterizeze printr-o activitate agresivă asupra
mediului, impunând acestuia modificări cumulative, care modificări, la rândul lor, impun
celulei necesitatea unui proces de adaptare mai perfecţionat. Pentru a-şi menţine ritmul de
adaptare, celula trebuie să-şi dezvolte tendinţele oportuniste prin care să depisteze
punctele cele mai permisive ale mediului, în care să formeze nişe de populare. Când
nivelul de adaptare la mediu, al populaţiei de celule, a fost depăşit de schimbările din
mediu, a fost necesară o nouă formă de organizare a materiei vii. Celula nu a mai putut
face faţă singură schimbărilor de mediu; a trebuit să dea naştere unei combinaţii şi, în
felul acesta, s-au creat premisele unei forme noi, care să facă faţă condiţiilor de mediu.
Cu alte cuvinte, s-au creat premisele apariţiei de mutaţii genetice, pentru a fi creaţi noi
indivizi, capabili să manipuleze elementele unui nou sistem de informare cu mediul nou
apărut. Fiecare mutaţie reprezintă o formă compusă superioară, care menţine formele
compuse inferioare esenţiale, înglobate în structuri cu funcţii noi
Pe măsura ce organizarea materiei vii evolua, împinsă fiind de schimbul continuu
de informaţii între mediul creat şi individ, sistemul de informare devenea tot mai
specializat, iar datele transmise generaţiilor nou născute erau tot mai complexe.
Apariţia acestei forme noi este primul pas către dezvoltarea sistemelor compuse
ale materiei, sisteme care au creat puzderia de forme pe care le cunoaştem astăzi. Scopul
primordial, esenţial al materiei este Expansiunea, or aceasta presupune un proces de
dezvoltare bazat pe oportunism. Materia se dezvoltă în direcţia cea mai permisivă a
Realităţii, direcţie care presupune cele mai mici eforturi, cel mai mic consum, cel mai mic
risc. Şi totuşi, direcţia Expansiunii nu este una haotică, ci păstrează un sens specific
fiecărei forme materiale. Din această conduită se naşte paradoxul ce confirmă teoriile
holiste: Universul, ca întreg, este lipsit de scop şi de dimensiuni - materia ce-l compune
 30

dă mereu naştere unor forme ce se exprimă în interiorul unui scop şi al unor dimensiuni,
ceea ce desemnează fără tăgadă că între întreg şi parte primează regula întregului, pentru
că materia îşi va schimba continuu formele pentru realizarea unui Univers continuu
Dezmărginit.
Fiecare nivel de organizare cunoaşte o dezvoltare pe orizontală în care se duce o
luptă acerbă – atât cu mediul, dar şi cu ceilalţi semeni – pentru obţinerea celor mai
performanţi indivizi. Sensul este obţinerea individului perfect, şi, cu toate că acesta este
perfect inutil, parcursul menţine două funcţii importante:
A) întreţine şi adânceşte procesul de perfecţionare;
B) prepară apariţia unei/unor mutaţii.
Individul perfect, specia perfectă, forma perfectă reprezintă atingerea unui punct
de echilibru între Realitate şi Materie şi presupune dispariţia unei Forme Materiale pentru
a face loc alteia, superior organizate şi capabile de a produce modificări.
Pe parcursul selecţiei individului perfect, se creează premisele favorabile pentru
naşterea de mutanţi, care vor forma noi populaţii cu capacităţi de prelucrare a unei/unor
alte nişe de realitate. Trebuie să înţelegem limpede că termenul „prelucrare” presupune
atât modelarea individului de către Realitate pentru a se obţine un set specializat de
informaţii transmisibile, cât şi crearea unei noi Realităţi, prin contribuţia activă a
individului în mediul de existenţă.
Lucian Blaga distinge procesul acesta, referindu-se la evoluţia omului: „Viaţa o
bănuim dominată de două tendinţe evolutive antagoniste: una orizontală de adaptare
făţişă prin «specializări organice», care duce la o particulară îngustare a ambianţei, şi
a doua, verticală, aspirând mereu spre tipuri constituţionale din ce în ce mai înalte.
Aceasta a doua tendinţă presupune, ca un revers sau ca un aspect complementar al ei, o
anume sfială adaptativă şi duce la o progresivă desmărginire a ambianţei.”30
Cosmosul nu poate fi măsurabil decât în trecutul său, viitorul, atât ca spaţiu, dar şi
ca timp, nu poate fi măsurat, deoarece sensul acestuia este imprevizibil pentru
observatorul perisabil. Se pot emite prognoze, se pot face supoziţii, dar nu pot fi precizate
direcţiile de evoluţie ale acestuia, dar nici limitele sale, pentru că, pur şi simplu, acestea
nu există.

303
0 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.120-121
 31

Fiecare formă a existenţei, prin prezenţa sa, limitează cosmosul, trasează o

frontieră, peste care va trece generaţia următoare. Ceea ce putem afirma cu siguranţă este
faptul că el, Cosmosul, este într-o continuă Expansiune, într-un proces de Dezmărginire,
ambele dependente de acţiunile trecute ale Materiei. Materia înaintează continuu spre o
direcţie dictată de sensul Dezmărginirii, dar etapele înaintării sunt atinse mereu de alte
generaţii ale acesteia, generaţii care definesc Realităţi cu conţinuturi sensibil modificate.
Conform acestei afirmaţii, este posibil ca fotonul plecat dintr-o sursă luminoasă să nu
atingă niciodată o ţintă îndepărtată, ci o anume „generaţie” a fotonului, născută şi
adaptată de tendinţele evoluţiei sensului foton. Acest lucru ar face ca teoriile lui Planck
sau Eistein, ca şi cele cauzale să fie cu mult mai simple decât par. Iar rezultatele
diverselor experimente ale fizicii quantice, fie ele teoretice sau practice, tind să confirme
aceste fapte.
O afirmaţie extremistă ar putea suna în felul următor: cosmosul reprezintă
procesul continuu de dezvoltare a unei Forme Materiale unice, proces care este teribil
de dependent de complexitatea tot mai sofisticată a sistemului informaţional conţinut.
Particulele primare ale materiei – electronul, protonul, fotonul etc. - nu sunt forme, ci
semne ale acesteia. Ca şi semnul, cuprins în oricare discurs, particula primară a materiei
nu se poate transforma din informaţie-fundamentală, în informaţie-complexă, decât în
momentul în care se combină cu alte particule în anume proporţii.
Fiecare nivel nou a plecat de la o stare de dezechilibru şi a tins să atingă o nouă
stare de dezechilibru, între aceste momente el traversând o etapă, pe care Lucian Blaga o
descrie astfel: „Mai putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispitei speculative, că
viaţa, trebuind să-şi realizeze modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţii
cosmice date, nu se va putea afirma deplin autonomă. Viaţa este constrânsă să accepte,
într-un chip sau altul, în sistemele ei şi aceste condiţii. Viaţa îşi va realiza deci modurile
şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţiile ce-i sunt date, racordându-le la acestea
cel puţin în sensul unei «suficiente armonii». Dealtminteri, rămâne clar că orice sisteme
organice care eventual nu s-ar găsi în raport de aproximativă convenienţă cu ambianţa
cosmică, ar fi desfiinţate sub presiunea acesteia. Raportul de convenienţă, ce-l
presupunem între organism şi ambianţă, lasă loc fireşte şi atâtor contradicţii, datorită
cărora organismul concret se va găsi în permanentă luptă cu ambianţa concretă. Pentru
 32

ca un organism să poată susţine însă permanenta luptă cu ambianţa, ni se pare că

trebuie să admitem în prealabil un raport de strictă armonie între organism şi ambianţă.
E clar, de exemplu, că un organism terestru n-ar putea susţine lupta cu ambianţa, dacă
ar fi pus în condiţiile vidului interstelar.”31
În toată istoria ştiinţelor se vorbeşte de faptul că materia tinde către starea de
echilibru. Dar manifestarea intimă a acesteia ne arată că nimic nu este mai neadevărat ca
această afirmaţie. Materia tinde permanent către o stare de dezechilibru, pentru că, în
felul acesta se adaugă sistemului noile informaţii, ce vor genera căile spre alte forme de
organizare ale materiei. Afirmaţia lui Leibniz : „Concilierea şi contopirea contrastelor
pe care mistica le vedea în Dumnezeu, se traduce în lume prin conceptul salvator de
«armonie» cu ajutorul căruia disonanţele amănuntelor contribuie la creşterea şi
completarea consonanţei supreme a întregului.”32 se dovedeşte astăzi doar afirmaţia unui
filosof pătruns de esenţa modelului mistic, ce pune în centrul universului fiinţa creatoare
divină ce are nevoie de echilibru, de armonie. „«Într-o experienţă macroscopică, sistemul
nu poate dobândi informaţie (în sens cibernetic) decât pe seama unei negentropii
existente, în valoare cel puţin egală». Şi invers. «Orice informaţie de care dispune un
sistem îi permite să producă o negentropie a cărei valoare este cel mult egală cu
informaţia de care dispune.»”33 Această afirmaţie a lui Brillouin evidenţiază mecanismul
prin care Universul se păstrează într-o stare de permanent dezechilibru, dar şi procesul de
continuu de restructurare a acestuia. Ca atare, limitele universului sunt, ca şi acesta, într-o
continuă Expansiune, într-un permanent proces de Dezmărginire. De altfel, multă vreme
filosofia a fost dominată de credinţa într-un univers cu dimensiuni limitate, care nu poate
fi cunoscut doar pentru că, la rândul lor, posibilităţile de cunoaştere ale omului sunt
limitate. În fapt, nu se poate cunoaşte ceva ce nu există, pentru că Universul pur şi simplu
este lipsit de dimensiuni. Haosul şi Cosmosul sunt stări ale unui Univers în continuă

313
1 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.83
32 Apud Heinz Heimsoeth în Rosario ASSUNTO, Universul ca spectacol, traducere de Florina Nicolae,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p. 94

32

33
Apud L. Bruilloun, vezi * * * Materia, spaţiul, timpul, Vol. II,ediţie îngrijită de Georgete Tănase,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.159.
,
 33

Dezmărginire. Doar formele materiale, datorită perisabilităţii, acţionează în raport cu

anume dimensiuni relative.
Starea de echilibru este un moment tranzitoriu, cel mai sărac în energie; este
punctul în care particula materială aşteaptă o informaţie nouă şi durează atât cât este
nevoie ca această nouă informaţie să declanşeze mecanismul oportunismului: “Crezul
budist constă într-adevăr în două declaraţii scurte şi tranşante:
Toate compusele sunt impermanente.
Toate lucrurile sunt lipsite de ego (a∴ tman: eu sau suflet).
Ceea ce înseamnă că dacă îndepărtăm elementele constitutive care formează ceea ce
numim om, cal, copac, munte, stea sau orice altceva, dacă facem abstracţie de calităţile
care ni le fac perceptibile, nu vom întâlni nimic distinct în afară de aceste elemente
constitutive ale calităţilor, nu vom descoperi omul, calul, muntele în sine. Aceste cuvinte
denumesc doar un grup de elemente.
Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare
de roţi - cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o
şarpantă făcută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde
sunt?
Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală,
conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara
corporalităţii şi a gândirii?”34
Dar Universul?
Toate formele compuse sunt supuse unei presiunii exercitate de tendinţa
componentelor de a se elibera din constrângerile respectivei alcătuiri. Această tendinţă
este dictată de nevoia permanentă a Materiei de a se combina sub felurite chipuri,
mărindu-şi astfel şansele de a forma noi Realităţi, pe care însăşi schimbarea ei le impune.
Rezultatul „final” fiind mereu obţinerea unei forme superioare a propriului Sine.
Iată de ce particulele materiale intră în combinaţii efemere, din care tind să se
desprindă, pentru a alcătui altele, mărind astfel sensul Expansiunii în Univers.
Odată declanşat, procesul de descompunere va tinde să continue până la obţinerea
particulelor primare, fundamentale, ceea ce ne dovedeşte că acestea îşi păstrează memoria
34
33 Alexandra David-Neel, op.cit. p.40.
 34

iniţială, adusă din Inefabil, în toate combinaţiile în care devin părţi, şi că tendinţa lor este
de a reveni la starea originară, adică în Inefabil, pentru a-i îmbunătăţi calitatea, şi nu de a
păstra compuşii în care sunt parte. Şi iarăşi mă văd silit să trag o comcluzie eretică:
memoria conceptualizată a Cosmosului are funcţia de a îmbogăţii continuu calităţile
memoriei neconceptualizate a Haosului.
Privind lucrurile astfel, putem afirma că elementele de masă există într-un număr
limitat, finit; cele din tabelul de elemente chimice, şi, poate, alte câteva nedescoperite
încă. Doar combinaţiile şi cantităţile acestor elemente trebuie să fie într-o continuă
creştere, pentru a asigura nevoile Expansiunii pe care o impune Dezmărginirea
universală.
Putem face foarte bine o paralelă cu semnele alfabetului, care sunt în număr
limitat, dar cu ele putem defini infinitatea de informaţii puse în circulaţie. Iar această
comparaţie poate arăta că Formele Materiale ale Universului apar şi dispar nu dintr-un
capriciu al destinului, ci în virtutea unui scop urmărit, ceea ce dovedeşte că evoluţia se
înfăptuieşte pe măsură ce sunt conturate anumite tendinţe impuse de realităţile
consumate.
Dacă tendinţa particulelor materiale ar fi să intre în combinaţii şi să rămână într-
un echilibru stabil, lumea materială ar fi eternă, imuabilă şi stabilă ca forme. O astfel
de lume ar presupune ca particulele ce intră în combinaţii să-şi piardă memoria iniţială, şi
să devină parte a memoriei compusului. Atunci am putea afirma că starea normală a
materiei este echilibrul, dar nu am mai putea vorbi nicidecum despre un proces de
informare, pentru că totul ar fi îngheţat în forme fixe, iar Universul ar fi cu desăvârşire
lipsit de Devenire.
În cazul acesta, am asista la dispariţia uneia dintre cele mai importante dimensiuni
ale Universului: Timpul, care există doar pentru formele relative. De fapt, orice
dimensiune este doar o expresie a relativităţii, pentru Univers ele, dimensiunile, fiind cu
totul lipsite de sens.

Oglindă, oglinjoară, cine e…

 35

„Minune a reproducerii instantanee şi complete, oglinda devine simbolul viziunii

nealterate a lucrurilor. Un instrument în primul rând de cunoaştere a sinelui care îi
revelează omului direct propria-i imagine, dublul, fantoma, simulacrul, perfecţiunile şi
defectele fizice, precum şi imaginea universului înconjurător, în cea mai exactă formă.
Prudenţa o consultă cu un şarpe.
Oglinda e totuşi un instrument de transfigurare a universurilor pe care, dealtminteri, le
reflectă asemănătoare unele altora.”35 , afirmă Jurgis Baltrušaitis.
Ce altceva poate fi o clonă, dacă nu o oglindă, o oglindă care respectă întru totul
principiile fundamentale catalogate de Baltrušaitis, doar că, în plus faţă de oglindă, îşi
permite să ne prezinte totul într-o structură tridimensională purtătoare a unui sistem
energetic?
Ea are aceeaşi funcţie, pentru omul modern, pe care o avea oglinda pentru
învăţaţii timpurilor pierdute: „Oare nu-i adevărat că nu-i nimic mai demn pentru om
decât a-şi contempla figura? Într-o oglindă, imaginea apare miraculos, şi asemănătoare
şi mobilă, supusă tuturor gesturilor originalului, întotdeauna de vârsta celui ce o
contemplă întrucât dezvăluie aspectele succesive ale vieţii”36. Ca şi oglinda, clonul are
milioane de faţete ce pot, simultan şi identic, să transpună o realitate, dar, în acelaşi timp
să o deformeze esenţial, umplând-o de fantome:
„Numai eu
mă asemui cu tine,
tu oglindă, tu
niciodată nu semeni
cu tine.
Numai absenţa,
Numai ea,
Seamănă
Cu tot ceea ce este.”37

35
Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, traducere de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.19
36
Apud Apuleius în Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, traducere de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1981, p.16
37
Nichita Stănescu, op.cit, p. 360
 36

Apariţia oglinzii a umplut lumea de frisoane tenebroase, apariţia clonei a readus

trena de emoţii datorate creaţiei dublului. Pentru că dublul poate fi oricine: Dumnezeu,
Satana, propria umbră, duhurile pierdute din adâncuri.
Şi totuşi, clona nu este la fel de importantă ca oglinda, este doar mai
spectaculoasă.
Important este, însă, faptul că s-a putut desprinde din molecula ADN un set
complet de informaţii funcţionale. Mecanismul acesta a dat naştere unui moment foarte
important. Desprinderea de seturi informaţionale funcţionale din această uriaşă arhivă va
deschide posibilitatea de a pătrunde într-un univers fecund şi miraculos, iar clona va
deveni eroul principal al unui teatru catoptric.
Prezenţa seturilor funcţionale de informaţii, la nivelul inefabil al unei molecule de
materie vie, întăreşte afirmaţia că în univers informarea se face întotdeauna în baza unui
sens niciodată cunoscut sau predestinat. Un sens al cărui parcurs depinde de slăbiciunile
mediului, slăbiciuni care vor facilita manifestările oportuniste ale materiei, capabilă să
creeze nişe pe care să le populeze. Numai din punct de vedere social, oportunismul este
considerat o caracteristică degradantă; pentru materia vie, aceasta este trăsătura esenţială,
ce impune schimbarea. El este cel care declanşează, întreţine şi perfecţionează
mecanismul de adaptare la noile forme ele mediului: “Prin urmare, nimic nu poate fi
asemănător cu forma, după cum nici forma nu poate fi asemenea cu altceva; în caz
contrar, pe lângă forma aceea ni se va ivi mereu o altă formă, iar dacă aceea din urmă
ar fi asemenea cu ceva, atunci se va ivi iarăşi alta, astfel încât o pururi nouă formă nu va
conteni să se ivească, odată ce forma ajunge să fie asemenea cu propriul ei părtaş. “ 38
Acest proces începe de la nivelele cele mai simple ale organizării materiei, pentru
a se dezvolta exponenţial, explodând într-o puzderie de forme, fiecare cu scopul de a
stabili o relaţie de interdependenţă cu mediul pe care ea însăşi îl creează, şi-l reprezintă.
Secole de-a rândul, savanţii lumii s-au străduit să înţeleagă cum este alcătuită lumea, din
ce, care sunt „semnele” din care se alcătuieşte discursul universal. Preocupaţi de
anatomia particularului, oamenii de ştiinţă au fost mai puţin atraşi de mecanismul

38
Vezi Parmenide în Platon, Opere, vol VI, traducere de:S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E. Popescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 92
 37

comunicării dintre diferitele părţi ale acestuia, cu atât mai mult, cu cât accentul
primordial a fost pus pe masa universului.
Toate sensurile evoluţiei au fost atribuite masei, legile ei au fost declarate
fundamentale, predominante, esenţiale.
Având o manifestare greu deductibilă, după criteriile sistemelor mistice sau
mecanice, energia a intrat în conştiinţa omenirii, mai întâi ca o curiozitate, apoi ca factor
esenţial al mişcării unui sistem, dar oricum ca un element separat, şi nu aparţinător
materiei.
A fost o cale teribil de anevoioasă până la înţelegerea faptului că substanţa
cosmică, numită materie, cuprinde, deopotrivă, şi masa şi energia. Că aceste două
categorii sunt forme de manifestare ale aceleiaşi entităţi; că energia şi masa, în Cosmos,
sunt inseparabile şi că fac parte dintr-un proces infinit. Monada masa-energie este eternă,
dar compuşii acesteia sunt perisabili. „Nici un lucru nu apare producându-se de la sine
(fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apare produs de un alt lucru. Nimic
nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătă existenţă întâmplător. Tot ce capătă
existenţă există dependent de nişte cauze.”39
Aceste afirmaţii ale filosofilor orientali sunt, mult mai târziu, reluate de către
ştiinţele umaniste europene, stabilind legăturile de interacţiune ale fenomenelor: « Într-un
articol program, el (N. Trubeţkoi) reduce, în fond, metoda fonologică la patru demersuri
fundamentale : în primul rând, fonologia trece de la studiul fenomenelor lingvistice
conştiente la cel al infrastructurii lor inconştiente ; ea refuză să trateze termenii ca
entităţi independente, luând, dimpotrivă, ca bază a analizei sale relaţiile dintre termeni;
ea introduce noţiunea de sistem : «Fonologia actuală nu se mărgineşte să declare că
fenomenele sunt întotdeauna membri ai unui sistem, ea arată sisteme fonologice
concrete şi scoate în evidenţă structura lor» ; în sfârşit ea urmăreşte descoperirea unor
legi generale, fie prin inducţie, «fie deduse în mod logic, ceea ce le dă un caracter
absolut»”.40

39
Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, p.44.

40
Claude Levi-Strauss, Antropologia strucutrală, traducere de J. Pecher, Bucureşti, Editura Politică, 1978,
p.42.
 38

Arogante încă, ştiinţele exacte refuză să accepte beneficiile sistemelor şi continuă

să claseze, să măsoare, să eticheteze elementele unei realităţi pe care o pot manipula, fără
să o implice în vreo structură, reducându-i existenţa la coeficientul de sinteză dintr-o
statistică.
Procesul acesta continuă, încercând să se impună şi-n legile sociale. Nebunia
„indicatorilor” a pus stăpânire pe mecanismele activităţilor sociale, paralizând,
anchilozând şi ascunzând procese delicate şi sensibile, care au nevoie de altfel de
tratamente.

Unu în raport cu sine

Şarpele înghiţindu-se pe sine: esenţă mistică a viului, care se naşte din sine şi
moare în sine; spirala eternă a timpului, care cuprinde universul; simbol al replicării
infinite a lui Unu. Parabola monadei universale, care se naşte continuu din sine, într-o
permanentă preocupare pentru re-definire.
În cele de mai sus am vorbit despre o inteligenţă artificială, despre o moleculă
ADN şi despre o clonă, dar şi despre faptul că există reguli de model, care le guvernează.
În felul acesta am ajuns la categoria lui Unu. „Când însă cineva ar veni să arate că Unul
în sine este el însuşi o pluralitate şi ar mai arăta că pluralitatea este cu adevărat Unu, eu
aş fi de-a dreptul uluit”41, spunea Socrate, dar iată că cercetările moderne, ca şi vechea
filosofie orientală, au demonstrat că Unu este expresia unei pluralităţi şi conţine însăşi
esenţa spiritului de expansiune a materiei în dezvoltarea sa eternă. Unu nu poate exista
decât sub forma sumei. O matrice capabilă să elibereze elemente primordiale şi să atragă
astfel de elemente, relizând prin acest proces continua sa adaptare la Realitate. Dacă
privim Realitatea ca pe o stare, şi nu ca pe un proces, atunci cu siguranţă Unu va fi
imuabil şi indivizibil, dar dacă acceptam faptul că Realitatea este un proces mereu
instabil, atunci Unu, musai să fie o pluralitate care primeşte o definiţie.
Mentalitatea de cunoaştere a timpului său nu i-ar fi permis lui Socrate să înţeleagă
adevărata alcătuire a lui Unu. Nu i-ar fi dezvăluit mişcarea intimă ce permite existenţa
pluralităţii în fiinţa lui Unu. Istoria cunoaşterii a fost întotdeauna dependentă de
descifrarea modelelor materiale ale realităţii, coborând tot mai adânc în straturile intime
41
Vezi Parmenide în Platon, Opere, vol VI, traducere de:S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E. Popescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 86.
 39

ale acesteia: „Sfera în care trăim, cea care constituie lumea noastră, nu constă într-un
loc material în care am fi închişi. Ea este creată de amploarea şi diversitatea contactelor
pe care simţurile noastre ( mintea fiind considerată al şaselea simţ la budişti şi la
sectanţii celorlalte doctrine indiene) ni le procură, cât şi de reacţiile organismului nostru
fizic şi mintal la aceste contacte. În afara celor de care suntem conştienţi, există, după
toate probabilităţile, multe alte câmpuri de conştiinţă care ne sunt inaccesibile, ceea ce
nu exclude posibilitatea unor acţiuni eficiente din partea lor, care să producă rezultate
în «lumea noastră».42
Pe măsură ce omenirea a izbutit să refacă modelul unui câmp de conştiinţă, acesta
i-a indicat noi câmpuri, dar şi faptul că unitatea unui lucru este doar o impresie
superficială, formală.
Dimensiunea plurală a lui Unu constituie, de fapt, esenţa existenţei universului şi
exprimă atât limitele acestuia, dar şi capacitatea sa de a extinde pluralitatea spre infinit.
Sau, dacă vreţi: „Mai întâi exigenţa de unitate a structurii universului”43, pentru că, după
cum continuă să afirme Petre Botezatu :”Se ştie că sfera unei noţiuni colective nu este
formată din elementele colectivului, ci din exemplare care sunt tot colective.”44 Dar,
continua filosoful demonstraţia: „ Pe de altă parte însă, nu putem nici afirma că
proprietăţile colectivului sunt complet independente de însuşirile indivizilor. În definitiv
proprietăţile noi rezultă din sinteza constituanţilor, din colaborarea elementelor.”(s.a)45
Putem lesne gândi atunci că Unu este o Pluralitate strict definită, o mulţime care a
izbutit să-şi determine un teritoriu într-o Realitate, o matrice care va iradia mulţimi mai
firave sau mai consistente de pluralitaţi definibile ca Unu. Dar, pentru că Realitatea este
un proces, ea va cultiva permanent instabilitatea şi dezechilibru pentru a putea să rămână
o expresie a evoluţiei, în consecinţă Unu este o matrice care pierde şi primeşte continuu
elemnte, pentru a putea să rămână un compus al acesteia, al Realităţii.
Oricare ar fi destinul formelor particulare ale lui Unu, care sunt efemere, materia
definită ca Unu este eternă şi plurală, tocmai pentru că are capacitatea de a înmagazina

42
Alexandra David-Neel, op.cit., p.121
43
Petre Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panquantismul, Iaşi, Editura Universitaţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2002, p.75
44
Idem, p.79.
45
Ibidem
 40

continuu datele esenţiale ale etapelor consumate şi de a crea, în sine, noi forme ale lui
Unu capabile să re-împlinească mereu o Realitate: „În spaţiu, vedem ivindu-se şi
dispărând nori, fără să le putem stabili un loc de unde au apărut şi unde se întorc. În
spaţiu, vedem strălucind soarele, luna, planetele, stelele, dar ce este spaţiul însuşi?”46
Această afirmaţie vine să definească unul dintre preceptele filosofiei tibetane
timpurii: „Cunoaştere care te-ai dus, te-ai dus dincolo şi mai departe de dincolo, salut
ţie!”47 Conforma acestui precept, Unu poate fi cunoscut, ca Unu şi Pluralitate, atunci când
izbuteşti să treci dincolo de forma sa, dacă izbuteşti să-i atingi esenţa şi să treci dincolo
de ea.
Realizarea unei astfel de cunoaşteri implică o deschidere către informaţiile
esenţiale, pe care realitatea ni le comunică sub diverse forme, de cele mai multe ori
inefabile, dar şi eliberarea de Vãsanã: „Vãsanã (memorie) este un termen care
denumeşte forţele create de activitatea colectivă care s-a desfăşurat pe plan fizic sau pe
plan psihic şi care se manifestă în prezent sub formă de obişnuinţe. Vãsanã ne împinge
să acţionăm şi să gândim în acord cu ceea ce a fost făcut şi gândit de antecesorii noştri
şi de noi înşine. Vãsanã constituie un fel de ecran ce nuanţează impresiile pe care le
cauzează contactele noastre fizice şi mentale, amestecându-le, instantaneu, amintirile
concepţiilor şi senzaţiilor care au fost ataşate contactelor asemănătoare”48.
Desigur, a fost deosebit de greu pentru om să poată stăpâni procedee care să
înlesnească astfel de comunicări. Limitele gândirii raţionale – care s-a dezvoltat puternic,
mai ales o dată cu instalarea principiilor sistemului mecanic, care au fost dominate de
legitatea masei - au întârziat mult legătura cognitivă subtilă, dintre entitatea subiectivă,
om şi entitatea obiectivă, realitate.
Cele trei descoperiri recente tind să modifice profund raporturile din procesul de
cunoaştere umană şi să releve că realitatea este guvernată şi de alte legi esenţiale, legi
care ne-au rămas ascunse de mult timp, de prea mult timp. Şi mai tind să ne semnaleze
un principiu profund ce stă la baza relaţiei noastre cu universul: Eu însumi sunt
moştenitorul celui ce a murit în clipa trecută. Aceasta presupune că nu mişcarea
este legea fundamentală a materiei, ci comunicarea, mişcarea fiind vehiculul care o

46
Alexandra David-Neel, op.cit., p.109.
47
Idem, p.118.
48
Idem., p.137.
 41

înlesneşte: „Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este

ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune
că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi
arhetipuri primordiale; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost
revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în aceeaşi clipă aurorală a
începuturilor”49.
Asta înseamnă că eu sunt Uiversul, Universul care mă naşte şi mă ucide în fiecare
moment al existenţei mele, şi mă ţine în legătură directă cu forme ce nu sunt Eu, şi mă
sileşte să dau naştere la forme ce nu sunt El.
Atunci, când va sosi momentul să înţeleg?

De iei un strop, rămâne tot mai mult

Putem să ne imaginăm – cu totul arbitrar - o structură sferică în care orice Unu
defineşte o Pluralitate, alcătuită din structuri aşezate în straturi. Prima prejudecată, ce ar fi
legată de un astfel de model, ar fi să ne imaginăm suprafaţa sferei fiind compactă, lucru
cu totul fals. Suprafaţa unui astfel de nivel este desemnată de limitele pluralităţilor
conţinute, care limite nu sunt defel compacte. Suprafaţa ultimei pluralităţi perceptibile
ascunde o mulţime de realităţi ce converg spre un miez, care nu este forma ultimă, ci
punctul de trecere dintr-o realitate în alta. Înapoia aceastei suprafeţe se află o altă
suprafaţă, iar între ele un conţinut ce defineşte diferenţa dintre cele două realităţi. Dacă
supunem cunoaşterii doar stratul dintre cele două suprafeţe, înţelegerea noastră este
distorsionată de lipsa conţinutului ascuns de cea de a doua suprafaţă. Şi procesul
continuă cu fiecare strat.
Situaţia aceasta se datorează faptului că materia este indiferentă la cunoaştere.
Pentru materie, importantă este Devenirea, nu Cunoaşterea. De altminteri, putem
afirma cu destulă siguranţă, că materia în sine nu are sensul Cunoaşterii, ci doar al
Devenirii, asta fără să însemne că anumite forme materiale – cum ar fi omul – să nu aibă
conştiinţa cunoaşterii. Fiecare nivel de organizare a materiei reprezintă o realitate nou
creată, şi, o dată cu aceasta, forme care să-i forţeze limitele: „Nu e vorba de o înlănţuire
de cauze şi efecte formând o linie simplă care ar şerpui izolată, ci de o combinaţie de

49
Mircea Eliade, op.cit. p.72
 42

cauze neasemănătoare, având fiecare gradul ei propriu ( mai mic sau mai mare) de
eficienţă şi participând la producerea unui efect.”50
Ceea ce presupune că orice Realitate care se naşte este supusă dispariţiei ; ea se va
transforma într-o altă Realitate, aceea a formelor pe care le-a impus, dar care nu au luat
fiinţă cu scopul precis de a naşte o altfel de Realitate. Acţiunea neorganizată a formelor
asupra unei Realităţi existente ajunge să impună o alta, în care se vor dezvolta alte forme
menite aceluiaşi scop.
Pe măsură ce vom încerca să parcurgem, în sens invers, drumul Devenirii
Materiei, vom observa că ajungem să percepem o multitudine de alte căi ce nu au căpătat
forme. Sau, poate că nu au căpătat forme încă :
„Puricele verde de plantă strigă la mine :
Nu există decât o singură viaţă mare,
noi nu luăm din ea şi nu-i adăugăm ei nimic.
Ceea ce nu este începe să existe
numai atunci când
ea îl atinge !”51
Cele mai importante dintre aceste căi, ce nu au căpătat formă, constituie o parte
din sursele informaţiilor latente ce alcătuiesc o memorie oricând activabilă.
Şi, tot acest drum indică faptul că cele două modalităţi de manifestare a Materiei :
Realitatea şi Forma, nu sunt separate. Ele alcătuiesc un întreg ce se dezvoltă datorită unui
sens al «Dezmărginirii».52 O Realitate şi o formă a Materiei sunt elemente de
neconceput, dar nu şi de neimaginat: „Pentru că nici un lucru nu apare spontan ieşind
din nimic, ci întâlnirea unor cauze şi a unor condiţii preexistente produce combinaţiile
de elemente care sunt toate lucrurile. Tot ce ne apare sunt nişte efecte datorate unor
cauze. Activitatea acestor efecte va produce la rândul ei cauzele noilor efecte, astfel
încât, dacă va exista o disociere a grupului de elemente care constituie lucrurile, nu va
exista în realitate nici o disociere. ”53
50
Alexandra David-Neel, op.cit., p.162.

51
Nichita Stănescu, op.cit., p.174
52
Vezi Lucian Blaga, op.cit. p.73 - 75
53
Alexandra David-Neel, op.cit., p.200.
 43

Procesele acestea se petrec la nivelele cele mai intime ale materiei şi sunt
imperceptibile, dar efectele lor sunt continuu amplificate în structurile ce se dezvoltă de-a
lungul timpului. Putem afirma că fiecare Formă Materială este expresia unică a
organizării unui set informaţional, ce are destinaţia de a acţiona asupra unei Realităţi în
sensul modificării acesteia până la dispariţie.
Începem, încetul cu încetul, să înţelegem că tendinţa evidentă a Materiei este
aceea de a transmite informaţii esenţiale despre modul în care formele nou create pot
modela o Realitate, pe care ele însele o nasc. Aceste informaţii trebuie musai să ajungă
într-o formă neconceptualizată în Haos pentru a putea oricând să ofere Cosmosului
soluţia de care are nevoie pentru înlocuirea unei Lipse şi stingerea unui dezechilibru.
Tendinţa exprimă spiritul de Expansiune al materiei, iar forma cea mai evoluată a
acestui spirit este întreţinută şi dezvoltată de însăşi materia vie. Pornind de la o singură
celulă, începe să dezvolte un lanţ de forme, tot mai evoluate, urmând programul
informaţional al unui cod unic. Acesta are menirea de a conserva şi îmbogăţi un set
informaţional unic, pe care să-l transmită – în elementele sale esenţial oportuniste -
generaţiilor viitoare, deschizând astfel calea spre o nişă nouă de prelucrare a Realităţii. În
această nişă se vor naşte coduri noi de informaţii, vor alcătui o formă specifică de
Realitate, pe care o vor consuma, împingând-o spre un anume sens, ce nu poate fi
cunoscut pentru că nici una dintre forme nu are menirea de a-l defini. Doar acţiunea
comună a acestora împlineşte noul sens, care prinde viaţă datorită acţiunilor
neprogramate. Orice apariţie sau dispariţie de formă modifică traseul sensului, dar
niciodată nu poate fi oprit din înaintarea sa spre un destin pe care nu-l poate denumi.
Această atitudine a Materiei ne face să înţelegem că acţiunea fiecărei forme este
importantă şi definitorie. Nu există o ierarhie a formei în definirea unui destin cosmic, în
schimb, pentru timpul definibil, măsurabil, apar priorităţile, care, la rândul lor sunt,
determinate şi determinante pentru sistemul informaţional.
Forţa Materiei stă în instabilitate, pentru că instabilitatea naşte mereu forme noi
capabile să se adapteze unor condiţii în schimbare. Cu cât condiţiile vor fi mai vitrege, cu
atât formele vor fi mai numeroase şi mai variate, scopul lor fiind acela de a pune în
circulaţie cât mai multe informaţii esenţial oportuniste despre o anume Realitate şi de a
 44

găsi metodele de adaptare cele mai eficiente. Formele care conţin aceste informaţii vor
acţiona direct asupra Realităţii, modificând-o într-un sens sau în altul, vor stoca noile
informaţii şi le vor transmite mai departe. Acest proces face ca sensul Realităţii să rămână
mereu o necunoscută, pentru că Dezmărginirea în sine nu are sens, acesta ajungând să fie
întotdeauna cel impus de calitatea oportunismului unei categorii de Forme Materiale.
Sensul Realităţii este dat de informaţiile fundamentale deţinute şi care constituie o bază
stabilă, o zonă de siguranţă. Iată de ce este deosebit de important să existe o puzderie de
forme individuale care să formeze un mecanism de adaptare. „ Viaţa învinge
întotdeauna, nu prin internaţionalism sau prin alte isme, ci numai prin responsabilitatea
directă a individului. Ea are o caracteristică regală ce se numeşte Iniţiativă. Acolo unde
iniţiativa personală este activă, puternică şi operativă, acolo poţi vedea din plin
resorturile vieţii.››”54 afirmă Frank Lloyd Wright
Modelul oferit de Realitatea astfel înţeleasă schimbă radical conţinutul noţiunii
de Haos, care, dintr-o dată nu mai face parte din categoria masă, ci din categoria energie.
Masa nu a putut niciodată, şi nu poate, să existe în stare de Haos, pentru că nu este
capabilă de o astfel de stare. Haosul este starea energiei, pentru că ea este purtătoarea
nevoii de formă, ceea ce presupune apariţia informaţiei. Energia poartă mai întâi sensul
formei, apoi informaţia despre formă şi, în final, forma însăşi ca o combinaţie întrupând
un anume scop. Energia impune sensul combinării elementelor de masă şi dictează
scopul.
Informaţia poate avea o stare de nefiinţă, poate exista, nedefinită, într-o Realitate,
din care apoi, cu contribuţia unor Forme Materiale, va putea lua naştere, atunci când
acestea, Formele Materiale, au pregătit un moment al Realităţii ce va îngloba şi noua
informaţie, definită de data aceasta, devenită deja activă.
Odată născută, informaţia definită impune o Formă Materială care prelucrează o
Realitate, modificând-o pentru obţinerea unui scop şi urmarea unui sens. Fiecare Formă
Materială individuală are un scop foarte precis, dar totalitatea Formelor Materiale,
Materia însăşi, este lipsită de scop, Dezmărginind în felul acesta Universul.
Fiecare informaţie nou definită se înglobează unui set, ea apare şi dispare din
componenţa setului informaţional, ce stă la baza unei Forme Materiale, în funcţie de
54
Apud F. L. Wright în Herbert Read, Originile formei în artă, traducere de C.F. Pavlovici, Bucureşti,
Editura Univers, 1971. p.128
 45

impulsurile primite din Realitate. Forma Materială este doar suportul unui set
informaţional. Dispariţia Formei Materiale determină eliberarea setului informaţional
care revine în starea de Haos, procesul întrupare-dispariţie reluându-se atâta timp cât
setul informaţional nu a atins acea formă capabilă să impună o nouă Realitate în care el sa
nu mai fie necesar.

Codrul veşnic şi infinit

Privită de departe, pădurea pare compactă; pare de nepătruns şi distantă. Dacă te
apropii, trupul ei se destramă şi apar fiinţele vii ce-şi ţin existenţa alături, iar dacă umbli
prin ea, ai să simţi cum se amestecă izurile diferitelor istorii trecute. Copacul şi iarba,
animalele, gâzele viermuitoare; toate îşi trec viaţa neimaginând măreţia întregului, dar
contribuind din plin la această alcătuire nepieritoare. Pentru fiecare dintre alcătuitori,
existenţa presupune limite indubitabile, dincolo de care ei s-ar destrăma. Nici o clipă
alcătuitorii nu acţionează pentru ansamblu, ci pentru propria lor Devenire, dar acţiunile
lor împing fiinţa colectivă spre un scop pe care nu pot să-l prevadă. Nici una dintre
acţiuni nu este lipsită de importanţă, şi nu este nici indiferentă, dar influenţa acestora va fi
hotărâtă cu mult mai târziu, atunci când consecinţele vor fi de neevitat. Iar la scară
universală, orice acţiune particulară este lipsită de importanţa scopului său în sine,
dar este conţinută pentru aportul la Devenirea Universală.
Cele trei descoperiri de care am vorbit mai sus, sunt trei nişe ale informării, şi nu
ale Devenirii, ele vor împlini tehnici şi modalităţi de a pătrunde tot mai adânc spre
originile Devenirii, şi nu spre sensul ei evolutiv. De fiecare dată când pătrundem spre
originile Devenirii, avem posibilitatea de a identifica momente „îngheţate” ale acesteia,
momente ce nu au fost dezvoltate de procesul evoluţiei, au trecut într-o formă
neconceptualizată dar au rămas „vii”, oricând activabile, oricând gata să ofere posibilităţi
de a deschide şi urma o cale abandonată. Aceste nişe impun, cu naturaleţe, o schimbare
structurală a raporturilor în înţelegerea unei Realităţi, şi a formelor ce o compun. „De
caracter general este legea ipotetică a plafonurilor biologice, şi trebuie să atribuim cel
puţin o largă suficienţă regulei mutaţiilor radicale, potrivit căreia viaţa realizează noi
 46

specii de superioare niveluri de organizare, conservând în chip paradoxal şi anume

primitivisme în constituţia acestora.”55
Dacă aruncăm o privire peste cele afirmate mai sus putem rezuma că, ceea ce
numim noi materie şi spirit – ca şi categorii filosofice - nu sunt termenii ce exprimă o
dualitate. Materia şi spiritul nu formează cosmosuri paralele, ele pur şi simplu nu pot
exista separat, pentru că formează unul şi acelaşi lucru, adică acel material din care este
alcătuit universul şi care se dezvoltă continuu, mânat de tendinţa de expansiune. Generic
numim această formă materie, iar ea cuprinde două categorii ce au fost separate,
nenatural, secole de-a rândul, şi anume: masa (2. Îngrămădire de elemente (de aceeaşi
natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; «totalitatea unui» corp
format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ”)56şi energia („1. Capacitate a
unnui sistem « fizic » de a efectua lucru mecanic în trecere dintr-o stare dată într-o altă
stare dată”)57
Definiţia energiei ar putea suporta actualizări substanţiale, pentru că doar referirea
la « lucru mecanic » începe să fie destul de şubredă.
Manifestările inefabile ale energiei au surprins permanent raţiunea, părând că sunt
acţiuni ale unei prezenţe nedefinibile. Păreau că sunt manifestările unei entităţi autonome
şi exterioare, ce ni se impun şi ne determină la acţiuni incontrolabile. De fapt, nu sunt
altceva decât formele pe care energia le naşte în fiecare clipă, forme în care masa este
atrasă pentru a impune întregul conţinut al amprentei energetice a formaţiunii intrate în
combinaţie. Putem defini masa ca : depozitul ce conţine amprenta energetică irepetabilă a
oricărei Forme Materiale din univers. Cu alte cuvinte : conţine informaţia esenţială a
formei respective. Nu masa este cea care hotărăşte conţinutul informaţional, ci energia ;
masa se constituie ca depozit. Masa nu poate conserva o formă fără ajutorul energiei,
energie pe care – în ceea ce-i priveşte propria fiinţă - omul a numit-o spirit ; şi a definit-
o ca pe un univers rupt de cel material, în opoziţie cu acesta, de cele mai multe ori în
conflict declarat.

55
Lucian Blaga, op.cit. p.112.
56
Vezi Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1984, p.525
57
Vezi Dicţionarul explicativ al limbii române, p.300
 47

După ce a dat naştere semnului, omul a început să se desprindă, încetul cu încetul,

din relaţia nemijlocită, fundamentală cu mediul, modificându-şi astfel modalităţile de
acţiune asupra acestuia, cel mai probabil în sensul eficientizării actelor sale, a creşterii
vitezei de transformare a Realităţilor. Din nefericire, Universul nu este interesat de
calitatea acţiunilor vreuneia dintre formele sale materiale ; el nu urmăreşte binele sau
răul, ci doar acţiunea de transformare a Realităţii, iată de ce rezultatul acestei acţiunii
asupra mediului rămâne în sarcina exclusivă a formei care o produce. Pentru Univers, în
ansamblul său, nu există creaţie sau distrugere. Lui îi este indiferent dacă o formă a
materiei se dezvoltă sau se distruge, pentru că, în întregul său, va continua să se
Dezmărginească.
Capacitatea omului de a da naştere unui sistem de comunicare capabil să transmită
altora o anume cantitate de informaţii, după un cod interpretabil, l-a întărit în convingerea
că astfel de procedee există în tot Universul, şi că, la rândul său, poate fi obiectul unui
astfel de procedeu. Fiind o Formă Materială perisabilă, cu dimensiuni precis
determinante, omul concepe Universul ca pe o multitudine de sisteme, la rândul lor precis
determinante, ce tinde către infinit. Imaginat după acest sistem, Universul are nevoie de
dimensiuni, şi mai are nevoie de o voinţă care să dea sens fiecărei alcătuiri, iar în spatele
voinţei nu poate sta decât o raţiune. Iată de ce spiritul este separat de masă, aceasta
devenind un cosmos opozabil.
După o astfel de viziune, mecanica Universului este foarte greu de pătruns, ea
rămâne neânţeleasă celor ce vor judeca Materia după manifestările separate a masei de
cele ale energiei.
Dacă imaginăm materia cuprinzând atât masa cât şi energia, Universul devine un
sistem unic, un organism rezultat din activitatea tuturor formelor ce se cuprind în el şi
care depinde necondiţionat de direcţiile de dezvoltare ale acestora într-o totală lipsă de
scop.
Universul se dezvoltă ca o structură de structuri independente în continuă
interacţiune, structuri ce se influenţează reciproc, între care există un flux continuu de
informaţii de la nivelul Inefabil, până la cel al semnului, dar care sunt irepetabile. Pentru
ca Dezmărginirea Universului să fie eficientă, nu trebuie să existe două Forme Materiale
asemănătoare. Fiecare Formă Materială ce intră în cuprinsul Universului trebuie să fie o
 48

amprentă unică, direct responsabilă pentru tendinţele Devenirii sale. Linia evoluţiei unei
Forme Materiale asigură Dezmărginirea Universului prin informaţiile pe care le extrage
din zona Inefabilului şi le pune în circulaţie pentru împlinirea unui scop oportunist, şi
care sunt – în cantitate mai mare sau mai mică – preluate şi de celelalte Forme Materiale.
Totalitatea informaţiilor pe care sistemul le pune în circulaţie sunt perisabile,
mereu modificabile, mereu pregătite pentru a fi prefecţionate, iată de ce şi ele, ca şi
formele pe care le compun, trebuie să fie pieritoare.
„Cu toate că-i neînduplecată, moartea e legea tuturor ;
Clădim noi oare case pentru veci?
Pecetluim noi oare învoieli care se leagă pe vecie?
Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile ?
Veşnică e oare ura dintre oameni ?
Râul care se umflă te duce oare cu el pentru vecie ?
………………………………………………………
De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic !
Cel care doarme şi cel care este mort seamănă unul cu altul”58
Tot ceea ce ne înconjoară sunt forme ale materiei şi cuprind atât masă cât şi
energie. Omului i-a venit mult mai uşor să cunoască prin obsevaţie masa şi mult mai greu
să definească energia În forma ei elementară, masa este depozitara unor informaţii
primordiale, fundamentale, prime. „Constatarea că între masele substanţelor care se
combină chimic există anumite relaţii cantitative a sugerat ideea existenţei atomilor.
Observarea unor relaţii similare între volumele gazelor care se combină a condus la
descoperirea moleculelor. Din transformările cantitative care se produc la trecerea unui
curent electric prin soluţiile sau topiturile anumitor substanţe s-a dedus existenţa ionilor,
adică a unor atomi sau grupe de atomi purtând sarcini electrice.”59
Fiecare particulă materială este purtătoarea unei forme de energie care-i
determină scopul şi îi fixează un set fundamental de informaţii, iar pe măsură ce expresia
materiei devine mai complexă, sensurile informaţionale devin mai sofisticate, dar şi mai
greu de controlat sau de definit, ceea ce-l determina pe Descartes să afirme: „Mai socot
58
‫ ٭ ٭ ٭‬Epopeea lui Ghilgameş, traducere de Virginea Şerbănescu şi Al. Dima, Bucureşti, Editura pentru
literatură universală, 1966, p.140
59
Constantin D. Neniţescu, Chimie generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1972, p.26
 49

de aemenea că noi nu observăm nici un obiect care să acţioneze mai direct asupra
sufletului nostru decât corpul de care acesta este legat şi că, prin urmare, trebuie să
considerăm că ce este în suflet o pasiune este îndeobşte în corp o acţiune.” 60
Constatarea lui Descartes nu se aplică numai fiinţei umane, aceasta nu este calitatea unei
fiinţe superioare, aşa cum se consideră omul, ci condiţia fundamentală a materiei sub ori
ce formă s-ar manifesta ea.
Astfel, Universul are capacitatea de a fi etern şi infinit, într-o permanentă stare de
non-existenţă, de lipsă de scop. El este lipsit de dimensiuni, care sunt caracteristice doar
formelor materiale ce-l compun, acestea, dimensiunile, facilitează procesul de
cunoaştere şi comunicare. Existenţa eternă a Universului presupune lipsa totală a
dimensiunilor, pentru că Universul este idiferent la cunoaştere, pentru el singura calitate
cultivabilă este Devenirea, calitate ce îi asigură permanent Dezmărginirea. De aceea,
Universul conţine toate dimensiunile, dar este lipsit de toate, pentru că dimensiunile sunt
atribute ale cunoaşterii, nu ale Devenirii. În momentul în care Universul ar fi guvernat de
dimensiuni, teoria relativităţii a lui Eistein nu s-ar mai aplica.
La prima conferinţă de estetică a corpului uman s-a dat următoarea definiţie fiinţei
umane: o fiinţă erectă, simetric bilateral de-a lungul unei axe verticale, cu un punct
de cunoaştere fix, deasupra unui orizont fix. Această definiţie marchează faptul că
procesul de cunoaştere este dependent de poziţia „punctului de cunoaştere” din care
derivă noţiunile de direcţie: Sus-jos, înainte-înapoi, stânga-dreapta. Lumea se dezvăluie
într-un fel unei fiinţe simetric vertical şi într-un alt fel celei simetric orizontal, de
exemplu. Dar, pe această axă a extremelor: „cunoaştere verticală - cunoaştere orizontală”,
există o sumedenie de alte momente intermediare – cunoscute sau necunoascute încă -, ce
determină poziţii diferite în ceea ce priveşte cunoaşterea şi comunicarea. Universul, însă,
în totalitatea sa, este lipsit de nevoia cunoaşterii, care, pentru el este definitiv inutilă. El se
află într-o stare de continuă Devenire, conţinând forme ce se pot cunoaşte doar pe sine şi
cosmosul perceptibil (care defineşte nişa ce reprezintă mediul de exprimare a acelei
forme materiale), unde pot fi admise o serie de realităţi limitate, efemere. Fiecare formă a
materiei, inclusiv omul, conţine în codul genetic informaţiile esenţiale despre Devenirea
Universului şi tinde să-şi creeze propriul sistem de cunoaştere: „Dar în concepţia
60
Descartes, Pasiunile sufletului, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 55-56
 50

primitivă, o eră nouă începe nu numai cu fiecare domnie, ci şi cu fiecare căsătorie

consumată, cu fiecare naştere etc.. Pentru că omul şi Cosmosul se regenerează neîncetat
şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se elimină etc.. Variate în
formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze
timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continuă in illo tempore, prin
repetarea actului cosmogonic.”61
Ca atare fiecare categorie de Forme Materiale ce sunt conţinute în Univers,
evoluează după sisteme de cunoaştere specifice, care au doar anumite puncte comune,
necesare pentru a asigura coerenţa Devenirii Universului. Iată de ce există acestă teribilă
incapacitate de informare între diferitele categorii de Forme Materiale. Fiecare categorie
trebuie să-şi păstreze specificul cunoaşterii pentru a îşi conserva unicitatea. Aidoma
modelului categoriei, şi indivizii cuprinşi într-o matrice îndeplinesc, desigur la o scară
mult mai redusă, aceeaşi condiţie. Fiecare expresie a cunoaşterii este unică şi, la nivelul
Formelor Materiale care nu se servesc de semn pentru a comunica, este imposibil de
transmis. Celelalte Forme Materiale nu comunică, ele doar se informează, într-un mod
sau altul; cunoaşterea rămânâd doar o calitate intimă, personală, individuală.
Universul este o pluralitatea mereu mărginită, ce tinde către Dezmărginire,
dezvoltându-se ca o structură de structuri în permanentă Expansiune. Dincolo de Sine,
dar mai ales în Sine, existând expresii ale Inefabilului. Aceasta fiind o calitate
fundamentală a Haosului menită să modeleze continuu elementele şi limitele pluralităţii.
Dar nu trebuie să ne imaginăm că Universul pluteşte într-o mare infinită de Haos.
Haosul şi Formele Materiale coexistă, alternând în tendinţa veşnică a Devenirii, a
Dezmărginirii. Universul este, în acelaşi timp, şi Haos şi multitudine de Forme Materiale
ce crează Realităţi definite. Putem îndrăzni să afirmăm că fiecare Formă Materială are
Haosul propriu, specific, Universul, în sine, fiind dependent de evoluţia fiecărei forme a
Haosului, definită ca o expresie a Inefabilului.
O astfel de stare îi permite Universului să existe şi să nu existe, să fie non-
conceptual şi conceptual în acelaşi timp. Alternanţa între conceptual şi non-conceptual îi
asigură Universului eliberarea de dimensiuni şi scop, stări fundamentale pentru formele
materiale ce-l compun, fiindcă asigură procesul cunoaşterii.

61
Mircea Eliade, op.cit. p.66
 51

Orice formă a Materiei este nevoită să se supună procesului cunoaşterii, fapt care
o obligă să dezvolte instrumentele care să-i permită analizarea Realităţii. Fără capacitatea
de a dezvolta sisteme de cunoaştere, nici o Formă Materială nu ar putea produce
informaţii transmisibile generaţiei următoare. Cu cât forma devine mai complexă, cu atât
procesul cunoaşterii va pătrunde mai adânc în conţinutul Devenirii, luminând procesele
acesteia. Iar scopul fundamental al procesului cunoaşterii este dezvoltarea de instrumente
capabile să asigure accesul la structura unui sistem informaţional transmisibil, care să
conţină, pe lângă datele fundamentale evoluţiei, detalii specifice pentru determinarea
unicităţii unei forme, dar, în egală măsură, şi a instrumentelor oprtunismului. Doar
instrumentele oprtunismului sunt capabile să asigure recuperarea informaţiilor
„îngheţate” care nu şi-au putut găsi dezvoltarea într-o anumită etapă. Ele sunt re-activate
în momentul când condiţiile Realităţii o reclamă. Iată un motiv foarte bun, pentru ca
procesul informării să dezvolte instrumente care se adresează mereu unor evenimente
care s-au consumat, spre deosebire de cel al cunoaşterii care este responsabil de
modificarea structurii, preparând-o pentru viitoare momente ale Realităţii.
Cunoaşterea se dovedeşte a nu fi un modul prin care se facilitează comunicarea,
informarea etc., ci un proces de modificare, de remodelare a structurii unei Forme
Materiale şi a o face permisivă pentru noile calităţi pe care Inefabilul le impune într-un
anume moment al Realităţii.
Împărţirea materiei în „materie moartă” şi „materie vie” este arbitrară, valoarea
acestei clasificării fiind una pur statistică. Materia este unică şi guvernată de aceleaşi
tendinţe ale devenirii şi cunoaşterii, de la cele mai simple forme, până la cele mai
evoluate. Putem defini, totuşi, cele două stări ale materiei drept: 1. starea materiei
indiferente la adaptare şi 2. cea a materiei interesate de adaptarea la o Realitate
anume.
Modul şi mijloacele prin care se manifestă aceste tendinţe sunt deosebite, de la un
nivel de dezvoltare la altul, şi depind de stadiul de evoluţie al Formei Materiale.
Formele Materiale de dinaintea semnului îşi transmit informaţiile, folosind doar
mijloacele informării chimice sau fizice, odată cu un transfer de masă: electroni, fotoni
electronici, feromoni, proteine etc.; cele de după naşterea semnului transmit seturile
informaţionale prin mijloace pur energetice, folosind un suport material doar pentru
 52

definirea sistemului de semne. Astfel, informaţia capătă forme codificate şi este nevoie de
o iniţiere pentru a putea accede la conţinutul acesteia, ceea ce nu este necesar la prima
categorie. Putem afirma că, în cazul primei categorii, Forma Materială este rezultatul
„voinţei” unui set informaţional şi este dependentă total de acesta, iar în cazul celei de a
doua categorii, conţinutul informaţional al semnului este rezultatul unei voinţe a formei
materiale, dar nu este dependent în totalitate de această voinţă, fiind mereu modificabil în
sensuri. Formele Materiale evoluate folosesc semnul pentru punerea în circulaţie a unor
informaţii importante, şi totuşi acest lucru nu le poate ajuta să depăşească limitele impuse
de setul informaţional fundamnetal care fixează scopul categoriei de forme materiale
întru acţiunea de adaptare la o Realitate existentă. Ceea ce ne duce cu gândul neîndoios la
faptul că Forma Materială nu poate depăşi limite ale Realităţii pentru că, pur şi simplu
acestea nu există. Universul îşi crează limite în funcţie de procesul Dezmărginirii. Doar
pe măsură ce acest proces înaintează devine capabil să stabilească limite ce vor putea fi
depăşite de Formele Materiale ce vor fi create pentru a fi în stare să dea naştere unor
funcţii noi, ce vor presupune naşterea unor mecanisme de adaptare tot mai sofisticate.
Dar odată Forma Materială creată ea va rămîne captivă în interiorul funcţiilor ei pe toată
durata existenţei. Procesul de Dezmărginire a Universului funcţionează aidoma înaintării
pe suprafaţa câmpiei, cu cât înaintezi, cu atât linia orizontului se deplasează, păstrând o
distanţă egală.
Formele Materiale ale Universului există ca expresii a unuia sau ambelor sisteme
informaţionale de care am vorbit mai sus. Dacă primul sistem informaţional şi mecanica
transmiterii este fundamental şi stă la baza întregului univers, neexistând Formă
Materială care să nu depindă de el, cel de al doilea reprezintă calitatea evoluată a unor
Forme Materiale ce au ajuns la un anume sistem de organizare, capabil să transmită
sisteme informaţionale şi printr-o mecanică dependentă de semn. Funcţia primordială a
celor două sisteme informaţionale este de a determina Materia să dea mereu naştere unor
noi realităţi, realităţi fără de care Universul ar deveni finit, limitat, muritor.
Important este faptul că, orice activitate pe care o Formă Materială o are, în sensul
creări unei Realităţi noi, se transformă în informaţii de bază ce sunt fixate şi transmise
generaţiilor viitoare prin intermediul seturilor informaţionale remodelate. O informaţie
nou născută şi asimilată impune remodelarea setului fundamental pentru a o cuprinde şi
 53

transmite. Acest mecanism face posibilă asimilarea şi transmiterea tuturor informaţiilor

importante, fundamentale, ce derivă din acţiunea Formei Materiale asupra Realităţii ce le
conţine şi face posibilă modelarea unor noi Realităţi ce împinge limitele Universului către
un sens neexistent încă.

Tot ce-mi spui, eu voi fi

Fiecare particulă materială trebuie să contribuie, în mod esenţial, la crearea unei
amprente informaţionale unice. Fie că vor pieri nefolositoare, fie că se vor activa şi
transforma în pârghii funcţionale ale Devenirii, formele materiei au o funcţie primordială:
comunicarea.
Funcţia aceasta a Materiei vine dintr-o Lipsă ce trebuie neapărat înlocuită, Lipsă
care asigură existenţa permanentă a stării de dezechilibru esenţială pentru Devenire.
Împinsă de Lipsă, amprenta energetică a Formei Materiale va intra în combinaţie cu alte
amprente energetice ale materiei, mânată fiind de nevoia de a o înlocui (lipsa).
„Un fiu de cerşetor iubea odată
Pe a sultanului frumoasă fată.
Simţea, cum ars de flacăra dorinţii,
în el fantasma-i îşi înfipse dinţii.
În drumul ei, pustiu, sta ca tulpina.
Era «nebunul» urmărind «regina».
În taină-ardea de dor pentru copilă.
De lacrimi talpa-i se-ncleia-n argilă.
Dar taina-i fu trădată de strădanii.
«Să piei de-aicea!» i-au strigat duşmanii.
Plecă. De chipul drag şi-aduse-aminte
Şi-n acel loc veni ca mai-nainte.”62
Dar, orice combinaţie va fi creata, va duce noul sistem într-o stare de dezechilibru
şi mai pronunţat, va crea o Lipsă şi mai accentuată.63
62
Saadi, Bustan, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p.52
63
Vezi „teoria cardinalei” a naratologului Dumitru Carabăţ în „Pentru o poetică a scenariului
cinematografic”., Bucureşti, Editura PRO, 1992. Pe această cale ţin să mulţumesc cu osebire profesorului
Dumitru Carabăţ pentru sprijinul direct acordat.
 54

„În dorinţi încep zgârcit să fiu,

Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi sântem vremelnici pentru veci,

Rar ning fragii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.”64
Cu alte cuvinte orice Lipsă va fi înlocuită cu o Lipsă şi mai gravă. Cînd mă refer
la gravitatea Lipsei nu vreau să sugerez dimensiuni catastrofice ale acesteia, pentru că nu
despre asta este vorba. Lipsa devine mai gravă calitativ, prin specializarea sensului, şi nu
prin ireconcilierea poziţiei în procesul Devenirii, ceea ce ar duce la dispariţia subită a
unei Forme Materiale. Procesul de adâncire a Lipsei constituie mecanismul fundamental
prin care Universul îşi întreţine Dezmărginirea, şi contribuie continuu la readucerea în
procesul Devenirii a unor forme atavice, rămase inactive perioade mai scurte sau mai
lungi de vreme.
Cu cât formele materiei sunt mai complexe cu atât manifestarea Lipsei va fi mai
pregnantă, ea înglobând multitudinea de funcţii provenite de la diviziunile ce o compun.
Funcţiile fundamentale ale particulelor primordiale se vor păstra intacte, deoarece
constituie memoria inconfundabilă, combinaţia dintre ele va împlini funcţii mai
complexe, mai agresive, dar impermanente, funcţii ce vor fi distruse de Lipsă, sau de
înlocuirea acesteia. Din fericire pentru existenţa Universului, atingerea unui scop nu
înseamnă de fel realizarea unei forme de echilibru, de armonie, ci doar, momentul de
definire a unei noi Nevoi ce va formula o nouă Lipsă menită să adâncească dezechilibrul.
„Spus de-a dreptul, lipsa este rezultatul sublimării şi problematizării tuturor
prejudicierilor anterioare şi ale celorlalte funcţii care dau dreptul personajului să
înfrunte evenimentele vieţii determinate şi să tragă toate consecinţele de pe urma acestei
înfruntări”.65

64
Serghei Esenin, Poezii şi poeme, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.36
65
Dumitru Carabăţ, op. Cit., p.195
 55

Pe de altă parte, mecanismul de înlocuire a Lipsei constituie fondul inefabil al

mecanismului cunoaşterii. Momentul în care Lipsa este înlocuită constituie un mecanism
profund al cunoaşterii, datorită revelaţiei ce fundamentează înţelegerea. Înlocuirea Lipsei
atrage după sine înţelegerea principiilor unui proces ce s-a petrecut, şi care era frustrant
prin gravitatea unor fapte ascunse, a unor prejudicii provocate de refuzul acestuia
(procesului) de a se revela. Momentul acesta al revelaţiei cuprinde întotdeauna acţiuni
care s-au consumat, care s-au petrecut şi fixează informaţii deosebit de importante ce
vor modela acţiunile viitoare ale Formei Materiale, devenind cel mai important
instrument al cunoaşterii şi, în acelaşi timp, Dezmărginind Devenirea. Cu alte cuvinte
revelaţia este un proces de transformare a viitorului în prezent, pentru că elemente ce
aparţin impalpabilului, Inefabilului, Haosului se transformă în cunoaştere, deci încep o
existenţă persiabilă. Momentul revelaţiei reprezintă punctul, clipa de transformare a
Haosului în concept şi, deci, modelarea acestuia într-o formă a existenţei. Indiferent dacă
revelaţia se realizează conştient sau inconştient, ea reprezintă modalitatea de fixare a unor
informaţii fundamentale ce vor contribui decisiv la noua relaţie Formă Materială-
Realitate.Cu cât este mai profund procesul revelaţiei, cu atât remodelarea strucutrii
Formei Materiale este mai radicală, iar noile funcţii pe care le defineşte sunt mai
revoluţionare. Revelaţiia nu este un proces raţional, ea generează un proces de rezonanţă
care străbate întreaga strucutră a Formei Materiale şi declanşează o multitudine de
procese chimice, care vor remodela Întregul conform tendinţelor noilor calităţi atinse .
În acelaşi timp, agravarea Lipsei adânceşte şi accelerează procesul Devenirii
Materiei spre Dezmărginirea Universului. Noi oamenii denumim acest proces: progres,
şi-l percepem ca pe o permanentă sursă de tensiuni şi spaime, pentru că fiecare înlocuire a
unei Lipse aduce cu sine un grad foarte mare de insolit, modifică substanţial condiţiile
existenţei, adăugând noi surse de dezechilibru, agravând condiţia Lipsei.
Tendinţa de înlocuire a Lipsei are două sensuri: pe de o parte aceea de a forma
combinaţii mai complexe, pentru a crea sisteme ale Devenirii mai puternice; pe de altă
parte aceea a compuşilor de a se elibera din sistem pentru a reveni la vechea stare. Astfel,
orice element compus este sortit dezintegrării. Într-un Univers lipsit de scop, viitorul este
cel mai important, dar pentru a exista, acesta are nevoie de o infinitate de expresii ce se
 56

formulează, se reformulează, se definesc şi împing, în sensuri nebănuite, realităţi

materializate, ce devin univers cognoscibil.
De fapt, viitorul cuprinde forme mereu evoluate şi mereu noi ale Haosului, forme
virtuale ce se pot transforma în subiectul unui act de creaţie, devenind astfel realităţi şi
alunecând necondiţionat către prezent. Acest fond al formelor virtuale este inepuizabil,
dar nu static, el este mereu îmbogăţit de către cunoaştere, dar şi consumat de aceasta, fără
obligaţia de a fi epuizat. Viitorul nu poate fi creaţie în întregime, nu este necesar să fie
creaţie în întregime, el trebuie să fie însă un depozit al formelor virtuale, păstrate în cele
mai insolite alcătuiri neconceptualizate posibile. Acest „depozit” constituie sursa eternă a
Dezmărginirii Universului. În toată literatura cosmogonică, fie ea materialistă sau
metafizică, Universului – într-un fel sau altul- i se atribuie dimensiuni, ceea ce este un
mare neadevăr. Universul nu are dimensiuni - instrumente ale cunoaşterii -, din simplu
motiv că Universul refuză cunoaşterea, legea fundamentală care-l guvernează fiind
Dezmărginirea. Dimensiunile sunt instrumente importante pentru Formele Materiale
limitate, perisabile; instrumente cu care acestea pot defini şi fixa cunoaşterea şi
relativitatea.
S-a vorbit teribil de mult despre faptul că omul poate, sau nu poate cunoaşte
cosmosul. O parte a lumii a dovedit că omul poate cunoaşte cosmosul, altă parte a dovedit
că nu. „Căci nu este simţirea o cunoaştere, şi cunoaşterea o simţire? Or, ce altceva ar fi
percepţia senzorială, dacă nu o cunoaştere a obiectului care se percepe senzorial? Şi ce
ar fi cunoaşterea altceva decât o percepere a lucrului care se cunoaşte? De unde sunt
chinurile care torturează simplitatea şi fac adevărul nesigur? Cine îmi va arăta un simţ
care nu cunoaşte ceea ce percepe, sau o cunoaştere care nu percepe ceea ce cunoaşte şi
îmi va dovedi că atât simţul, cât şi cunoaşterea pot avea putere separat? Când
corporalul este perceput, iar incorporalul cunoscut, obiectele sunt diferite în ceea ce
priveşte specia lor, dar nu şi în ceea ce priveşte sediul simţului şi sediul cunoaşterii, cu
alte cuvinte sufletul şi animus.”66
Din fericire pentru noi, amândouă taberele au dreptate; universul masei poate fi
cunoscut pentru că este exprimat într-o realitate prezentă, lipsită de posibilitatea stării de
Haos; iar universul energetic poate fi visat, pentru că este conţinut într-un cod
66
Apud Tertulian, Despre suflet, în Gândirea Evului Mediu, traducere de Octavian Nistor, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984, p.26
 57

informaţional ce prefigurează o expresie viitoare, iar până la realizarea acesteia

întrupează o stare de Haos, un moment anume al Inefabilului.
Oricum ar fi, se dovedeşte ca Universul nu are dimensiuni şi nu are existenţă
proprie, el fiind expresia alcătuirii tuturor Formelor Materiale ce-l compun. Cu alte
cuvinte Universul poate fi cunoscut şi nu poate fi cunoscut în acelaşi timp, pentru că
fiecare Formă Materială ce există defineşte ultima frontieră a Universului, frontieră care
se modifică continuu clipă şi poate cunoaşte realităţile din care a provenit, dar nu poate
cunoaşte realităţile ce sunt dincolo de existent, ci doar le poate presupune, într-o anume
măsură.
Dincolo de existent nu există decât Haos.
Acesta este sipetul de zestre al lumii noastre nemuritoare de muritori.

De nu mai exist: doar sunt.

Nemurirea, atât de râvnită de muritori, va deveni ceva mai apropiată, pentru că
existenţa energetică se va prelungi cu mult, într-un timp pe care nu-l putem percepe prin
simţuri. “Fiecare din mişcările noastre fizice sau mentale este rodul unor cauze
provenind din tot universul şi are repercursiuni în tot universul. Astfel se desfăşoară
jocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este universul.”67 Deja formele
„fiinţelor energetice” fixate de comunicare îşi fac efectul cu preponderenţă. Semnele,
fixate pe diferite suporturi, prelungesc prezenţa unor forme materiale şi funcţiile acestora
în cadrul informării. Sistemele de semne în mişcare ( film, tv.) aduc în plus şi fixarea
sonoră, întregind astfel mărturia. Aceste forme se prelungesc în timp, transportând atât
mărturia iconică, cât şi sensul abstract al informării şi fac posibil ca informaţii ce nu s-au
putut materializa într-un anume timp istoric, să-şi găsească, în viitor, Forma Materială
capabilă să le transforme într-o Realitate nouă. Dacă vreţi, informarea prin semn este o
altă formă de conservare a unor informaţii fundamentale ce nu pot fi fixate în fondul
genetic, dar care au influenţe decisive asupra componenetelor genetice, şi care are două
sensuri: pe de o parte fixează şi transmite informaţiile pe un suport material, într-un
sistem definit arbitrar; pe de altă parte selectează şi fixează anumite informaţii esenţiale

67
Alexandra David-Neel, op. Cit., p.52
 58

în sistemul de bază, genetic şi le transmite generaţiilor viitoare. Funcţia de fixare a

informaţiilor esenţiale le înglobează atât pe cele fiziologice, obiective, cât şi pe cele
neurologice, subiective.
Pe măsură ce Universul se Dezmărgineşte, lărgind mereu varietatea de Forme
Materiale, trebuie să inventeze sisteme noi de selecţie, conservare şi transmitere a
informaţiilor importante. Iată de ce, pe lângă sistemele de informare prin intermediul
masei, s-a dezvoltat un nou sistem, acela al semnului care poate conţine o componentă
energetică fundamentală: emoţia, şi astfel transferul prin semn se desparte în două
componente: informarea pe de o parte şi cunoaşterea pe de alta.
Conţinutul semnului este pur energetic, el se poate transmite doar dacă dezvoltă
un anume nivel al energiei, şi acest lucru a fost dovedit de diferitele maşini ale
inteligenţei artificiale ce au fost inventate şi care au contribuit decisiv la naşterea de noi
nivele ale informării, din ce în ce mai complexe. Nimeni nu poate şti acum cu precizie,
care va fi evoluţia sensului informării, sau al comunicării, dar poate imagina acest lucru,
poate simula sensuri subiective, adâncid astfel accesul în diferitele nivele ale stării de
Haos.
Starea fundamentală a Nimicului, a Haosului se constituie din totalitatea
proiectelor virtuale, a „stărilor de visare”, a năzuinţelor de modificare a unor Realităţii, de
naştere a unor noi Realităţi, pe care le lansează totalitatea Formelor Materiale existente în
Univers. Această categorie de expresii virtuale, inefabile constituie substanţa din care
Universul se întrupează în formele viitoare.
Starea formală şi informală a Universului mă duce din nou cu gândul la aporia lui
Zenon „Achile şi broasca”: forma perisabilă tinde mereu să atingă nemurirea, dar orice
strădanie a sa o va apropia doar; atingerea nefiind posibilă. Spre deosebire de subiectul
aporiei, în cazul acesta, explicaţia este foarte simplă: Forma Materială este nemurirea
însăşi, deoarece, fiecare existenţă prezentă, fiind ultima limită a Universului, cuprinde
atât informaţiile esenţiale a întregii evoluţii de până la sine, cât şi proiectele virtuale ale
evoluţiilor viitoare, dincolo de care nu mai există decât Inefabilul. Iar pentru a se putea
extinde, Universul are nevoie de o nouă existenţă, care să definească o nouă Realitate.
Această nouă existenţă se va constitui, la rândul său, ca ultimă limită a Universului şi va
transmite informaţiile esenţiale ale originii, definindu-l astfel pe Unu, dar şi întreaga
 59

pluralitatea existentă, în momentul prezent, ca Unu, împlinind astfel continuu

ambiguitatea nemuririi.

Durerea ca formă a erorii

Negreşit vor trebui redefinite noţiuni, categorii, relaţii şi mai ales se va impune ca
filosofia să redevină o ştiinţă activă, implicată, capabilă să ţintească spre sistemele
cuprinzătoare. Cu alte cuvinte să redevina Ştiinţa Ştiinţelor, Regina acestora. Moda
specializării stricte este valabilă pentru activităţile sectoriale, dar nu şi pentru cele ce sunt
menite să creeze imagini cuprinzătoare despre Devenire şi Cunoaştere.
De prea mult timp filosofia a moţăit ca o burgheza satisfăcută cu starea ei,
ferindu-se să se mai implice cu adevărat în substanţa intimă a existentului. De cele mai
multe ori se mulţumeşte să bârfească din vârful buzelor, şoptind, doar pentru cunoscători,
zeflemele în doi peri.
Odinioară era ştiinţa celor puţini, dar importanţi; pe ei trebuia să-i lumineze, lor
trebuia să le structureze sensul gândurilor, pentru că aceştia aveau datoria să plămădească
proiecte conforme unui sistem coerent, care să stabilească legături indestructibile, cu
valori fundamentale ce veneau dintr-o metafizică primordială. „Produsul naturii, obiectul
fasonat prin îndemânarea omului nu-şi găsesc realitatea, identitatea decât în măsura în
care participă la o realitate transcendentă. Gestul nu capătă sens, realitate decât în
măsura exclusivă în care reia o acţiune primordială.”68
Filosofia nu este ştiinţa materiei ci a Haosului, ea trebuie să cuprindă mecanica
stării de virtualitate şi să propună căile prin care Formele Materiale pot tinde către
aceasta. Filosofia nu este o ştiinţă morală, şi nici socială, ea este ştiinţa care se ocupă de
mecanica Haosului, a alcătuirilor virtuale care trebuie să devină forme, şi mai apoi
Realităţi, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Iar cele ce sunt sortite a rămâne
încă în starea lor imperceptibilă, trebuiesc presupuse, trebuiesc visate, trebuiesc
plămădite. „Înţelegând durerea ca pe o formă a erorii, eroarea ca pe o îndepărtare de
lege; legea ca pe un fiind al lui este; simţim durerea ca pe o îndepărtare de este; ca pe o
îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, în murind.”69

68
Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.14
69
Nichita Stănescu, op.cit. p.78
 60

Ea trebuie să transforme Nimicul în forme ale gândiri, captând diferitele expresii

ale Inefabilului , pentru ca acestea să poată materializa formele ce vor defini o Realitate
nouă.
Odinioară motorul gândirii umane, factorul care dădea sens, şi lumina ţelul unui
destin social formând personalităţile ce susţineau sistemul moral, filosofia şi-a părăsit
locul din avangardă şi se târăşte agonic macerând evenimente depăşite şi preparând
mereu din ele o poţiune incertă.
In schimb s-a dezvoltat o nouă breaslă, mai gălăgioasă şi mai oportunistă:
ideologii.
Dacă filosoful era preocupat să scormonească în mecanica inefabilă a Haosului, să
trudească alimentat cu informaţiile noilor descoperiri din diverse domenii, să împingă
continuu graniţile virtualului, să contribuie la definirea unor legi generale, pe care să
clădească un sistem menit să cuprindă Existenţa; ideologul este convins că singura şansă
a omenirii este să se vâre, cu arme şi bagaje, în sistemul imaginat de el, sistem ce se
bazează, de cele mai multe ori, pe o găselniţă ce ţine trei zile.
Copleşită de mulţimea gălăgioasă a ideologilor politici, economici, de imagine, de
vânzări, de învăţământ, de cultură, de medicină, de orice, mulţime care aruncă o pulbere
măruntă peste Realitate şi o ascund privirii, omenirea orbecăie întru definirea unui nou
destin, neatentă la tendinţa concretului. Sau poate incapabilă să sesizeze această tendinţă.
Preocupaţi de avantajul momentului, oamenii vehiculează instrumente uşuratice,
patinează la suprafaţa Realităţii, pierzând încetul cu încetul legătura cu vibraţiile adânci
care mocnesc. Cercul celor care-şi permit să mai întreţină astfel de legături este din ce în
ce mai restrâns, şi riscăm să ajungem la atitudinea meşterilor zidari ce deţineau secretul
„cheii de boltă”, ceea ce ar adăuga lumii noastre o nouă serie de discriminări.
Ca după o ploaie rapidă de vară, peste Realitate s-a aşezat o mâzgă alunecoasă
care te umple de alte griji, îţi modifică acţiunile, te împinge să pierzi legătura cu modelul
cosmic ce dădea greutate faptelor tale: „Aşadar, lumea care ne înconjoară, în care se
simt prezenţa şi opera omului – munţii pe care-i urcă, regiunile populate şi cultivate,
fluviile navigabile, oraşele, sanctuarele – are un arhetip extraterestru, conceput fie ca un
 61

«plan», ca o «formă», fie pur şi simplu ca un «dublu» existând precis la un nivel cosmic
superior.”70
Lumea omului a fost dintotdeauna vulnerabilă în faţa timpului său, dezarmată şi
sărăcită de mijloacele prin care îşi asigura legătura cu valorile mai stabile, mai profunde,
acest lucru a impus mereu prezenţa unor personalităţi puternice care să domine forţele
momentului. Acţiunile acestora au fost determinante în atingerea unor sensuri, pe care şi
le asumau până la ultima lor consecinţă, sau în negarea altora, în identice condiţii. Dar, de
fiecare dată, au sfârşit prin a reinstala sistemele ce aveau capacitatea de a conserva
calităţile fundamentale, mai viguroase şi mai complexe, fapt care dovedeşte că omenirea
nu se poate abate de la axa teleologică a materiei vii şi de la principiile Devenirii.
„Această tendinţă spre devalorizarea momentului contemporan nu trebuie considerată ca
un stigmat pesimist. Dimpotrivă, ea trădează mai degrabă un exces de optimism, căci, în
agravarea situaţiei contemporane, o parte cel puţin dintre oameni vede semnele
regenerării care trebuie neapărat să urmeze.”71
În lungul istoriei Materiei s-au plămădit forme ce păreau de neconceput în
timpurile trecute. Aceste forme au schimbat radical sensul înţelegerii, au deschis porţile
unei manifestări mai profunde a Realităţii din cosmosul imediat şi au lărgit aceea parte a
Universului ce găzduieşte alcătuirile in-formale. Au fost, aceste momente, clipele mitice
ale unei Realităţi, clipe care au dus la modificarea unor existenţe mistice, la redefinirea
acestora. Şi care au contribuit decisiv la procesul de Dezmărginire a Universului, făptuind
forme şi mijloace decisive pentru evoluţia viitoare a acestuia. Cu alte cuvinte, putem
afirma, că Universul este o alcătuire mereu şi permanent insolită, depinzând de
capacitatea sa de a permite formelor şi mijloacelor neaşteptate să fiinţeze.
Este foarte greu, pentru om, să sesizeze astfel de momente în evoluţia celorlalte
nivele ale formelor materiei, dar putem lesne presupune că ele există. Din ce în ce mai
mulţi oameni de ştiinţă încearcă în zilele noastre să pătrundă în „secretele” altor forme de
existenţă a materiei vii, vor astfel să refacă, să reactiveze moduluri de memorie ale
evoluţiei spre apariţia omului.
Cercetările despre trecut ne arată constant faptul că, fiecare moment al acestuia
cunoaşte un grad mai mare de inocenţă. Întotdeauna, trecutul va fi mai inocent decât clipa
70
Mircea Eliade, op. cit. p.17
71
Mircea Eliade, op.cit., p.99
 62

de faţă, şi deci mai înălţător, mai măreţ în realizările sale. Viitorul, în schimb,
prefigurează pericole datorate pierderii continui a inocenţei. Presentimentul acestei
primejdii naşte în noi nevoia nedefinită a prezenţei unei fiinţe arhetipale, primordiale,
ferită de toate pericolele şi atotcuprinzătoare. „Primitivii nu se simţeau întotdeauna
inocenţi, dar tindeau să devină prin mărturisirea periodică a greşelilor. Putem vedea în
această tendinţă spre purificare nostalgia paradisului pierdut al animalităţii? Sau, în
dorinţa sa de a nu avea « memorie», de a nu înregistra timpul şi de a se mulţumi numai
să-l suporte ca pe o dimensiune a existenţei sale, dar fără să-l « interiorizeze», fără să-l
transforme în conştiinţă, vom ajunge să vedem mai degrabă setea primitivului pentru
«ontic», voinţa sa de a fi cum sunt fiinţele arhetipale ale căror gesturi el le reproduce
fără încetare?” 72
Toate aceste eforturi presupun o lungă trenă de nelinişti, suferinţe, dureri,
renunţări, abandonuri şi reluări, dar sunt motivate şi de nevoia de a realiza o mai
profundă capacitate de comunicare cu alte forme ale materiei. Preocupat fiind de astfel de
lucruri, ca şi de obsesia ciclului acţiune-reacţiune imediată, omul acordă puţină atenţiei
momentelor importante din propria evoluţie şi lasă înţelegerea să fie copleşită de pre-
judecăţi. Aceste acţiuni, ce s-au înglobat astăzi atât de organic în existenţa noastră, încât
s-au transformat în reflexe sociale, au modificat radical modul de înţelegere.

Infinitul este doar labirintul absolut

Desigur, infinitul este un labirint absolut, fiindcă este incapabil să fiinţeze.
Dincolo de comunicarea prin sisteme şi coduri de semne, care este specifică rasei
umane, transmitem generaţiilor viitoare informaţiile esenţiale, ce se ivesc în existenţa
speciei, şi prin alte mijloace, inefabile. Şi nu doar informaţiile esenţiale de ordin
fiziologic, ci şi acele informaţii sociale fundamentale, ce pot modifica atitudinea viitoare
faţă de realitate; ele sunt fixate, codificate şi transmise, iar generaţiile viitoare sunt
organic pregătite pentru naşterea unor noi forme ale materiei, dar şi pentru a da naştere
unor noi realităţi. Toate aceste informaţii sunt desprinse din masa infinitului, iar selecţia
lor este făcută de tendinţele oportuniste ale fiecărei Forme Materiale. Aceste căi de

72
Idem, p.72
 63

comunicare nu-şi găsesc, sau nu şi-au găsit încă, corespondent în limbajele codificate ale
omului, iată de ce, ele sunt asimilate asemenea mineralelor din fluxul sanguin, total
independent de aportul raţiunii. Generaţiile ce urmează apariţiei unei informaţii viitoare,
o primesc prin sistemul genetic şi nu simt nevoia s-o definească, ea apare ca o atitudine
firească în raport cu realitatea modificată; netezind calea spre lărgirea orizontului
Devenirii. Cu fiecare nouă etapă asimilată atât viteza cât şi sensul Devenirii se
Dezmărginesc.
O să numesc aici doar două dintre aceste momente ale istoriei recente: apariţia
fotografiei a schimbat în întregime sensul comunicării în artele plastice, ceea ce a scos la
lumină alte articulaţii ale limbajului iconic şi a atras o revoluţie profundă în toate genurile
de comunicare culturală, cu consecinţe importante asupra modului de înţelegere esenţială
a cosmosului;
Apariţia sunetului reprodus şi amplificat electronic a propus sonorităţi de
neimaginat înainte dar şi posibilitatea unor înşelăciuni ordinare.
Ca şi multe dintre alte momente care au modificat esenţial sensul Devenirii, în
ceea ce priveşte umanitatea, şi acestea două au trecut aproape neobservate. Efectele lor s-
au prăvălit peste existenţă şi au ascuns cu totul momentele iniţiale, doar consecinţele
resimţite din ce în ce mai puternic, ne determină să ne punem întrebări. Aparenţele
înneacă substanţa adevărată şi ne determină să căutăm răspunsuri acolo unde ele nu pot fi.
Astfel tindem să complicăm fapte simple şi să nu vedem efectele fireşti, normale.
Iată ce ne poate împiedica, de exemplu, să realizăm că: ambele momente au
contribuit decisiv la la configurarea unui nou proletariat: operatorul de informaţii, ceea
ce este atât de firesc, încât nu realizăm efectele devastatoare pe care această categorie le
are asupra existenţei societăţii de azi. S-a născut, astfel o nouă catgorie socială, care
începe - aidoma, sclavilor, ţăranilor, muncitorilor etc., în lungul istorie - să-şi impună
drepturile de breaslă, de tagmă, de categorie socială.
Momentul istoric actual este dominat de activitatea acestuia şi modelul propus a
devenit un soi de religie ale cărei reguli sunt urmate cu multă fidelitate, fără să se facă o
analiză a acestora. Nu discutăm dacă acest model este bun sau rău, nu discutăm nici dacă
este productiv sau nu, singurul lucru care ar putea să intereseze: cantitatea de prejudecăţi
pe care o naşte şi o întreţine.
 64

Fiecare dintre momentele istorice generate de conturarea unei conştiinţe de clasă,

au dat naştere unei trene de evenimente cu influenţe directe asupra atitudinii sociale dar
mai ales asupra celei economice, pentru că au fost generate importante plexuri născătoare
de stimuli care au irigat anumite zone ale unei comunităţi. Rînd pe rînd zonle acestea au
intrat în atenţia societăţii impunîndu-şi propriile fantezii creatoare dar mai ales aducătoare
de profit.
Dar, în acelaşi timp, momentul fiecărei noi descoperiri ne ascunde, în mare
măsură, evoluţia viitoare a acesteia care, de cele mai multe ori, este extrem de
surprinzătoare, având efecte spectaculoase asupra Devenirii. Devenirea se manifestă
asemeni unui labirint pe care trebuie să-l străbaţi fără să ai cea mai mică indicaţie despre
soluţia drumului şi, cu toate acestea, după un timp, începi să elaborezi formule imaginare
prin care să presupui calea. Fiecare formulă imaginată te face să simţi nevoia unui cod
elaborat prin care să separi soluţiile posibile.
Şi toate acestea au început, odata, de mult, tare de mult, printr-un gest, ce a fost
considerat atât de mărut, încât s-a pierdut cu totul în negura istoriei : naşterea semnului.
Am învăţat la istorie că, pentru om, ca specie, esenţiale au fost : descoperirea focului,
descoperirea roţii, poziţia erectă, alimentele gătite, şi mai ştiu eu ce alte descoperiri de
acest gen. Se nasc teorii puternic argumentate despre fiecare dintre acţiunile ce par să fi
contribuit fundamental la schimbarea statutului rasei umane, în evoluţia sa ca formă a
materiei vii, dar nimeni nu mai acordă acum importanţă naşterii semnului.
Fiecare domeniu al formării umane a cunoscut revoluţia sa, se pare că a venit
timpul ca şi ştiinţa înţelepciunii să treacă printr-o prefacere revoluţionară, pentru că ei îi
revine sarcina de a imagina sisteme, de a defini, redefini, de a armoniza categorii etc..
Personal m-am hotărât să acord o altă importanţă momentului de naştere a
semnului, care poate arunca o oarecare altă lumină asupra modului în care societatea
omenească a evoluat.
Să nu îţelegeţi nicidecum că mă voi strădui să fac o demnostraţie partizană şi
convingătoare. Nu, de fel. Mă voi strădui, doar, să descriu – atât cât mă duc pe mine
puterile – structura în care naşterea semnului îşi are locul său.
Personal nu cred de fel, că trebuie să vă conving de ceva. Nu mă interesează nici
de cum acest lucru. Eu doar încerc să descriu o Realitate aşa cum mi se arată ea mie.
 65

Asta însemană, că – obligatoriu - şi ceilalţi au o viziune în relaţia lor directă cu

Realitatea care-i conţine şi pe care o conţin. Ne aflăm în faţa unei relaţii matriciale care
acţionează relativ şi reciproc ; la rândul său Realitatea fiind o matrice. Fiecare element al
acestor matrici producând acţiunile sale unice, cu scopul lor precis în porocesul
Devenirii.
Restul este o problemă de atitudine.

Despre trectul prezent, cu dragoste.

Dacă ne uităm cu atenţie la etapele istorice parcurse – fiecare dintre ele desenând
nişte frontiere – vom putea observa că problema esenţială constă în desluşirea unor
nuanţe noi ale schimbului de informaţii dintre diversele forme ale materiei. De fiecare
dată cînd a fost asimilat un moment nou, ce a participat cu un strop esenţial de lumină,
fluidul de comunicare a cunoscut o schimbare, şi-a deplasat accentul, urmând o
traiectorie cumulativă. Dacă nimic nou nu s-a petrecut, sensul a fost schimbat din nou,
mereu urmărindu-se asimilarea unei părţi a noului ce trebuia să îmbogăţească “limbajul”
sistemului. Putem afirma că pînă acum omenirea a învăţat semnele sistemului rînd pe rînd
şi că a sosit momentul să treacă la o etapă nouă: să alcătuiască părţi de sistem. Nu spun
părţi de vorbire (cu toate că tot despre un fel de gramatică ar fi vorba !), pentru că avem
de a face cu diverse alte sisteme de comunicare, fiecare cu importanţa sa în ceea ce
înseamnă Devenirea cosmică. La urma urmei totul se reduce la această Devenire.
Universul – în esenţa lipsei sale de scop – se împlineşte pe sine, se defineşte cu minuţie şi
tenacitate. Toate elementele sale sunt angrenate într-o interacţiune eficientă care
prefigurează o realitate după alta.
Noţiunea de comunicare trebuie repusă în discuţie şi mai trebuie parcurs drumul
înapoi spre naşterea fiecărui semn.
O!, nu vă fie frică, nu o să am deloc obraznicia să pretind că eu aş fi acela care a
izbutit să desluşească tainele. Cred doar că este important ca cineva să deschidă balul,
cineva trebuie să pună în circulaţie îndoielile, credinţa, patima.
Vechile texte budhiste ne-au lăsat un număr de norme care ar avea menirea să ne
facă gîndirea mai limpede dacă am avea tăria să le respectăm: “Nu acorda credit
tradiţiilor, chiar dacă sunt respectate de multe generaţii şi în multe locuri; nu crede într-
 66

un lucru pentru că mulţi vorbesc de el; nu acorda credit înţelepţilor din vremurile
trecute; nu crede în ceea ce ţi-ai imaginat, închipuindu-ţi că ţi-a fost inspirat de o
divinitate. Să nu dai crezare la nimic din ce spun maeştrii sau preoţii tăi, bazîndu-te doar
pe autoritatea lor. După ce verifici, crede doar în ceea ce tu însuţi ai experimentat şi
recunoscut ca fiind înţelept, în ceea ce va fi conform cu binele tău şi al celorlalţi.”
(Kalama Sutta)73
Cu cît societatea devine mai complex organizată, mai capabilă să ferească
destinele individuale de impactul cu partea neagră, surprinzătoare, crudă a existenţei
cosmice, cu atît traseul individului este mai pre-desenat şi mai închis între limitele unor
reguli impuse administrativ, şi greu de înlăturat.
Societatea contemporană a ajuns să se zbată între, nevoia individului de a-şi
determina singur destinul şi forţa societăţii de a-şi impune obiectivele, ceea ce reclamă
redefinirea continuă a unor categorii ca : libertate, necesitate, aspiraţie, liber-arbitru,
conştiinţă, demnitate, mândrie, morală etc. .
Pîrghiile economice şi sociale, din ce în ce mai sofisticate şi mai inflexibile
ajung să deţină – într-un mod administrativ fireşte, dar aceptat datorită stabilităţii
majorităţii comunitare – controlul asupra traseului pe care şi-l doreşte o existenţă anume,
un anume destin individual. Este nevoie de creativitate, tenacitae, clar-viziune şi
motivaţie deosebit de puternice, pentru a putea învinge mecanismul administrativ, creat
pentru stabilitatea unei majorităţi, din ce în ce mai solidare, şi care are nevoie de repere
administrative foarte clare, chiar dacă sunt ambiguui moral, repere care să-i jaloneze
existenţa.
Majoritatea comunitară tinde să preia astăzi funcţiile despotului arhaic, impunând
categoric, norme administrative şi nu valori morale, iar relaţia dintre individ şi
comunitate se organizează după modelul sugerat de Roland Barthes : „ Despotul şi
supusul sunt legaţi unul de celălalt, trăiesc unul prin celălalt, îşi dobândesc fiinţa din
poziţia lor în raport cu celălalt.” 74
Majoritatea comunitară nu mai aspiră la modelul spiritual, la valoarea morală
fundamentală ca o condiţie de neconceput a existenţei, ci la modelul administrativ creat
73
Apud Buddha în Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de Nicolae
Constantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.16
74
Roland Barthes, op. Cit ., p.57
 67

pentru stabilitate. Cu cât o comunitate este mai abil organizată, din punct de vedere
administrativ, cu atât coerenţa sistemului va aplatiza sistemul de valori morale. Norma
înlocuieşte valoarea şi devine calitatea unui destin fără asumare. Nu mai este nevoie să-ţi
asumi tu responsabilităţi, pentru acte pe care alţii le-au verificat şi le-au normat. Norma
mai are o calitate importantă : este vizibilă, este uşor de definit ; spre deosebire de
valoare, ce trebuie câştigată, ce trebuie modelată dintr-o masa amorfă, abstractă. Valoarea
presupune merit, pe când norma presupune disciplină
Sistemul de norme administrative este foarte perisabil, în raport cu Realitatea şi
foarte sensibil la tendinţele imediatului colectiv subiectiv. Sistemul de valori morale se
dovedeşte a fi cu mult mai temeinic în susţinerea relaţiei individ-materie, ajungând până
la straturile deosebit de profunde ale acestei relaţii, acolo unde se păstrează zestrea
informaţională fundamentală. Nu trebuie să ne imaginăm că valorile morale sunt
reclamate şi impuse de realităţi ale mecanismului comunitar, că sunt specifice doar
omului. Ele sunt expresie a relaţiei dintre Realitate şi strucutra matricială de elemente
materiale compuse, impuse nemijlocit de legitatea iradiată din procesul de Dezmărginire
a Universului, cu scopul precis de a păstra unicitatea fiecărui element din compoziţia
unei Realităţi, dar şi de a asigura evoluţia acestora spre forme din ce în ce mai
performante.
Dacă viaţa unui individ dintr-un stup de albine este hotărîtă de feromonul mătcii,
în societatea contemporană standing-ul şi impozitul pe venitul global fac acest lucru.
Teoretic creăm tot mai multe legi menite – teoretic - să ne protejeze libertatea, dar practic
mecanismul de înglobare socială devine din ce în ce mai necruţător, ceea ce cultivă
gregaritatea tot mai extinsă şi creează o presiune din ce în ce mai evidentă şi agresivă
aspura spiritelor libere, creative. Mecanismul de exploatare a spiritului creativ devine din
ce în ce mai sofisticat şi mai riguros, guvernat fiind de o sumă de reguli tot mai stricte,
reguli ce au la bază filosofia eficienţei imediate, în dauna normei morale.
Dacă, în Evul Mediu de exemplu, diferenţa dintre calitatea destinului, între un
senior şi iobagul său era copleşitoare, am putea spune monstruoasă ; astăzi aceste extreme
au devenit teribil de accesibile, pe parcursul unei singure existenţe. Un om poate să treacă
prin ambele categorii, sau dintr-o categorie în alta, totul depinzând de ştiinţa acestuia de a
 68

se raporta la normele socio-economice de care vorbeam mai sus, şi de a valorifica

sensurile acestora.
În tot acest peisaj, valorile şi normele morale capătă alte nuanţe, se definesc după
alte sisteme de apreciere, de cele mai multe ori deformându-şi conţinutul, în strânsă
legătură cu tendinţele impuse de o majoritate socială bine organizată administrativ.
Asistăm, tot mai neputincioşi, la un proces de depreciere a normelor morale, de
modificare accentuată a acestora.
Putem vorbi despre faptul că sistemul de valori şi norme administrative se impune
asupra sistemului de valori şi norme morale, configurând un alt tip de conduită socială.
Modul în care conştiinţa colectivă este din ce în ce mai concentrată asupra accelerării
ritmului de creştere a coeziunii dintre indivizii planetei, de aplatizare a piramidei sociale ;
truda asiduă pentru a pune la punct sisteme politice, care să asigure fiecăruia rangul de
cetăţean al unei comunităţi unice, nu este pur şi simplu orgoliul sau ambiţia unor
personaje publice în căutarea originalului. Comunitatea umană este împinsă către
configurarea „ statului planetar”, care să asimileze toate celalte comunităţi, dar, pentru ca
acest lucru să fie realizabil, trebuiesc, mai întâi, puse în funcţiune acele mecanisme
comunitare care să depăşească în importanţă diversele valori ale comunităţilor existente
în prezent. Conflictul dintre diversele “fiinţe comunitare„ nu pleacă de la faptul că
valorile lor specifice ar fi neapărat în conflict, ci de la spaima că vor dispărea după ce au
realizat coeziunea respectivei comunităţi din timpuri străvechi. Faptul acesta dovedeşte,
că, dincolo de existenţa lor în sistemele de semne comunitare, valorile fundamentale ale
unui grup social se transmit genetic, iar modificarea are nevoie de contribuţia mai multor
generaţii. Dacă au îndeplinit funcţii esenţiale, valorile de care vorbeam mai sus sunt
deosebit de greu de înlăturat, pentru că instinctul de conservare al speciei va întrâzia cât
mai mult respectivele modificări. Din nefericire – sau din fericire, poate ! – apar risurile
pierderii de identităţi, de specific, de unicităţi. Omirea tinde să devină cosangvină în toate
straturile expresiei ei.
Realizarea unei stări cît mai armonioase pe întregul pămînt, conservarea
resurselor, asigurarea unui echilibru al regnului biologic, oprirea procesului de
degradarea a mediului, toate acestea sunt etapele preparatorii pentru un proces
spectaculos, impus de condiţiile unei realităţi ce se defineşte tot mai pregnant, dar al cărui
 69

scop nu este, nici pe departe, fericirea speciei umane, ci atingerea unui alt nivel al
organizării materiei. Poate chiar unul care să ducă la dispariţia formei numită om.
Dispariţia unor specii, de-a lungul istoriei devenirii biologice, sunt considerate
catastrofe, sau sunt puse pe seama unor catastrofe, dar se vorbeşte foarte puţin despre
faptul că acestea şi-ar fi îndeplinit o funcţia evolutivă, au ajuns la o formă de echilibru cu
Realitatea şi au devenit inutile. Privind înapoi, o perioadă de câţiva zeci de ani - cât este
necesar sa dispară o formă a materiei - este privită ca o catastrofă ; trăită : este doar o
funcţie consumată, iar actanţii săi forme devenite inutile.
Omul, ca specie, mai păstrează o mare doză de aroganţă în autodefinirea
destinului său. Dar, în mecanica universală, funcţia omului este doar una dintre formele
necesare pentru perfecţionarea Devenirii materiei. Aşadar, omul ca formă a materiei, este
strâns înglobat în mecanismul Devenirii, el este dependent de toate celelate forme, este
într-o strânsă interacţiune.
Catastrofa este miezul unui scenariu spectaculos şi justificant, pe când inutilitatea
alimentează sentimentul zădărniciei, doar că în univers, zădărnicia nu există. Tot ceea ce
devine zadarnic dispare, sau se conservă, pentru a face loc formelor productive.
Dacă ţinem cont de faptul că omul este una dintre formele materiei vii – să
spunem, una dintre cel mai bine organizate forme ale acestei materiei -, atunci tendinţele
manifestate presupun apropierea unui moment important în destinul acestei forme a
materiei. Moment pe care nu-l putem defini, dar care presupune o transformare. Nu
neapărat şi o dispariţie.
Aşa cum spuneam la începutul acestei lucrări, inteligenţa artificială, ADN-ul şi
clona sunt trei piloni, ce vor contribui spectaculos la modificarea sensului formei materiei
denumită : om.
Oricum, în procesul acesta al Devenirii, omenirea va rămîne acelaşi ghem de
tendinţe contrarii, ce se vor înfrunta permanent, mânate fiecare de scopuri şi limite
cunoscute sau nebănuite. Viteza cu care se vor modifica valorile morale va creşte ;
echilibrul dintre administrativ şi spiritual va fi din ce în ce mai tensionat; se vor impune
alte categorii, născute din acţiunile indiferente şi implacabile ale Realităţii, şi toate
acestea vor menţine mecanismul evoluţiei, care este guvernat de tendinţa fundamentală a
materiei : Expansiunea Universală. Şi toate acestea se vor datora, în bună măsură,
 70

faptului că un nivel de inteligenţă paralel ( inteligenţa artificială) va contribui la creşterea

vitezei de apariţie a noilor categorii şi la impunerea unui număr sporit de valori noi.
Se va duce o luptă foarte dură între sistemul de valori administrative şi sistemul de
valori morale, pentru că modificarea rapidă şi agresivă a Realităţii reclamă cu totul alte
sisteme şi mecanisme comunitare, dar şi dispariţia unora ce au fost la mare rang perioade
lungi de vreme şi pe care instinctul de conservare va încerca să le păstreze, chiar dacă
funcţiile lor s-au epuizat.
Imaginaţi-vă prezenţa unui ins din epoca silexului într-un mall. Pentru el toate
apariţiile, atât cele obiectuale cât şi cele vii, vor avea cu totul alte semnificaţii decât cele
reale. Pentru el organizarea dintr-un mall se va dezvălui conformă cu sistemul său de
valori, iar sistemul relaţionar va fi un mister inaccesibil.
Omenirea face parte dintr-o lume materială în continuă Devenire, devenire ce
depinde de fiecare acţiune individuală, pentru că aceasta fixează, încetul cu încetul,
modificările ce transformă o Realitate în alta, printr-un proces care, atunci când a devenit
sesizabil este ireversibil : Nihil est sine ratione.
Devenirea nu înseamnă de loc un proces prietenos, ci este dintru început un război
pentru impunerea supremaţiei formei celei mai oportuniste, celei mai bine adaptate la
noua Realitate. Materia trebuie să-şi desăvârşească continuu procesul de expansiune, şi
cea mai performantă modalitate este pluralitatea formelor. Cu cât sunt mai multe forme,
cu atât şansa de a fi găsită calea optimă creşte. Masa, în sine, este finită, dar modalităţile
de combinare ciclice sunt infinite. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se
transformă, este doar un fel de a spune, pentru că fiecare transformare impune o nouă
funcţie de oportunitate, şi mai sofisticată în procesul de Expansiune al Materiei. Iar
scopul Materiei este tocmai de a obţine astfel de funcţii, din ce în ce mai speculative, mai
creative în condiţiile noilor Realităţi, pe care să le poată pune în contact spre a fi obţinute
premise noi de manipulare a substanţei universale.

Pe cai, pe cai ! E cale lungă

Realităţile timpului nostru generează semne evidente, care ne arată că omenirea
pare să rafineze tot mai mult spiritul de Expansiune, spirit care a împins rasa umană spre
cucerirea, încetul cu încetul, a planetei dar şi a multor, foarte multor teritorii ale căror
 71

funcţii sunt greu de definit într-o primă fază. Ele încep să-şi arate utilitatea abia când pot
combina rezultate şi obţine mijloace care măresc abilitatea în procesul de prelucrare a
unei Realităţi. De data aceasta nu mai este vorba de o Expansiune geografică, cu toate că
vor urma şi alte etape ale acestei forme de Expansiune, cum ar fi colonizarea spaţiului
cosmic. Era de colonizare cosmică este doar o previziune ce întreţine încă un spirit
romantic, ficţional, dar care se va supune, la rându-i, unor reguli dure impuse de
realităţile ce se vor devoala rând pe rând. Pentru a se ajunge la o astfel de poziţie, omul
mai trebuie încă să cucerească, să „ colonizeze “ alte domenii ale cunoaşterii.
Încetul cu încetul, dimensiunile unor funcţii clar definite, prin care umanitatea
pătrunde tot mai adânc în teritorii ale Inefabilului, vor diversifica şi vor întrupa alte forme
ale cunoaşterii. Există multe alte forme ale cunoaşterii, imperceptibile încă pentru
simţurile şi gândirea omenească.
Putem vorbi despre faptul că începem să întrezărim o definiţie mai consistentă a
stării de ubicuitate, care să extragă această funcţie din zona misticismului religios şi s-o
aducă spre aceea a funcţiilor energiei ; iar Teoria Relativităţii este desigur un prim pas,
care, ca şi invenţiile ordinare din trecut, are nevoie de un timp mai îndelungat pentru a fi
asimilată.
Universul are şi nu are început şi sfârşit ; este, în acelaşi timp, prezent şi absent;
finit şi infinit etc. Aceste perechi de antinomii dovedesc faptul că Universul, lipsit de
dimensiuni, poate conţine orice dimensiune neconceptualizată. Odată ce o dimensiune
poate fi definită, va începe să opereze cu forme conceptualizate ce delimitează un
moment al relativităţii şi devine aparţinătoare a unui Cosmos. Sensurile Realităţii sunt
dictate nu doar de conjunctura ce se defineşte în momentul prezent, ci şi de o sumă din
tendinţele cumulate în întreg timpul trecut. Actul de voinţă – pe care îl putem defini şi ca
fiind o calitate a unei acţiuni în desfăşurare, acţiune determinată, care nu mai poate fi
oprită -, ce se finalizează într-o acţiune în desfăşurare, reprezintă suma tuturor acestor
tendinţe ce au nevoie de un timp al lor pentru a se împlini şi al cărui scop este
transformarea unei Realităţi vechi într-o Realitate nouă, cu calităţi modificate.
Aceste calităţi împing limitele Universului, modificându-i dimensiunile, dar şi
substanţa. Iată de ce, fiecare moment al Universului presupune o nouă clipă de
 72

Expansiune ce se petrece atât în sensul viitorului, cât şi în sensul trecutului, ceea ce pare
să facă posibilă tocmai starea de ubicuitate de care vorbeam.
Omul nu poate să facă excepţie, şi trebuie, el însuşi, să-şi asume spiritul
Expansiunii. Şi nu numai Expansiunea ce conduce la cunoaşterea fizică, ci, mai ales,
Expansiunea în formele energeiei, în straturile Inefabilului, ale virtualului, acolo unde se
poate redefini continuu şi fundamental Haosul, cel din care se nasc noile limite ale
Universului material.
Dacă în secolele al XVI-lea sau al XVII-lea miza era dată de noile teritorii ale
Terrei, iar secolul al XIX-lea definea explozii spectaculoase în domeniile ştiinţelor,
stabilea sisteme de limbaj specific şi prevedea schimbări de mentalitate revoluţionare, în
zilele noastre chemarea cosmosului atrage aventurierii, şi nu putem vorbi doar
cosmosului perceput geografic.
Devine din ce în ce mai evident faptul că oamenii sunt împinşi de Realitatea
prezentă să-şi făurească un destin cosmic, nu doar ca trăitori pe una dintre planete, ci şi ca
făuritori ai unei Expansiuni a rasei umane în spiritul ei. Nu trebuie de loc să vă gîndiţi
numai la o Expansiune fizică, în care omeni călare pe neobosite nave interplanetare se
deplasează dintr-un loc într-altul. Gîndiţi-vă la manifestarea din ce în ce mai evidentă a
tendinţelor de pătrunde în teritoriile energiei. Este posibil, sau nu, ca destinul societăţii
omeneşti de pe planeta Pământ să aibă, cândva, un sfârşit, dar evoluţia Formei Materiale
om este destinată să-şi continuie funcţiile – poate doar sub forma unor informaţii
funndamentale stocate într-un ADN oarecare - contribuind la crearea de sisteme ale
cunoaşterii.
Altă dată ţinutul de necontestat al vrăjitoriei şi practicilor oculte, manipularea
calităţilor energetice naşte practici tot mai studiate şi mai controlabile. Omul îşi îndreaptă
atenţia spre teritoriile energetice, pe care simte nevoia să şi le anexeze, la fel cum a făcut
şi cu teritoriile masei.
Se vorbeşte încă cu destul de multă pudoare despre acest destin; poate că ne este
încă frică să pronunţăm cuvinte ce par a fi nesăbuinţe, ambiţii deşarte a unor fiinţe cu
puteri „atât de fragile” în comparaţie cu imensitatea Universului. De fapt ceea ce ne
sperie sunt limitele noastre ca individ, sau ca specie, şi acest lucru ne împidică să
realizam faptul că fiecare Formă Materială este egalul cosmosului, toată mecanica
 73

universală stând la baza fiinţări noastre. În Univers nu există ierarhie bazată pe sistemul
nostru de măsurători, este posibil să nu existe ierarhie de fel, pentru că, într-un organism
care funcţionează, toate componentele sunt pe acelaşi plan de importanţă. Mă întreb cum
ar arăta un clasament al organelor ce compun propriul nostru corp, cum am hotărî care
este mai important şi care funcţionează într-un plan secund, sau terţ.
Dar acum trebuie să parcurgem un nou traseu al Expansiunii, trebuie să cucerim
etapă cu etapă, semn cu semn, teritoriile energiei, aşa cum am facut cu cele ale masei,
doar că acum avem în spate o experienţă, şi sisteme elaborate de semne cu care să
întreţinem forme tot mai complexe ale informării ; ce ne vor ajuta să ne cumpănim
gesturile şi să elaborăm o strucutră de mecanici al căror viitor putem să-l întrevedem şi
să-l planificăm pe durate din ce în ce mai lungi.
Putem afirma că în acest moment ne aflăm la pragul dintre instinct şi conştient.
Dacă am purtat atîta vreme în noi o sumă de informaţii, ce veneau din străfundurile
existenţei materiei fără să fim în stare să le definim, dar acţionînd după stimulii lor,
devenim acum capabili să conştientizăm caracterul informaţiilor şi putem întrezării
scopul acestora.
Pe măsură ce fiecare informaţie primordială s-a definit conştient, iar acţiunile sale
s-au limpezit, Realitatea însăşi, prin nevoia sa de Dezmărginire, a reclamat impunerea
spiritului de creativitate. Cunoştinţele despre Univers acumulate, mecanicile ce stau la
baza unor acţiuni, sensurile logice previzibile, toate acestea eliberează creativitatea, o
impun. O privire aruncată de-a lungul istoriei ne arată că, fiecare epocă a acesteia a fost
guvernată de un anume spirit. Dacă pentru antici, natura, cu modelele sale, cu ştiinţa de a
se dezvălui celui preocupat, cu pornirile dominatoare, dar şi tolerante, impunea
configurarea unor mentalităţi ; dacă a urmat spiritul mistic, apoi cel mecanic, fiecare cu
trena sa de tendinţe specifice, în zilele noastre, creativitatea tinde să stabilească regulile.
Sau, mai bine spus, omul începe să pătrundă misterul celei mai tainice funcţii a materiei.
Pentru că, creativitatea este funcţia cea dintâi, şi cea mai inefabilă, a materiei. Dar, pentru
ca noile funcţii ale creativităţii să devină funcţionale, ea, creativitatea, trebuie redefinită şi
acceptată dincoace de aura sa misterioasă şi spectaculoasă. Creativitatea se redefineşte
mereu ea însăşi, cu cât sunt îndepărtate mai multe straturi prin cunoaştere.
 74

Naşterea : o nobilă binecuvântare

Împlinirea unei stări noi este un proces foarte lung şi lent, aproape insesizabil,
noua calitate ni se dezvăluie abia când şi-a împlinit procesul de făurire, abia atunci putem
să-i dăm un nume, putem s-o caracterizăm ca fiind. Până atunci avem de a face cu un
traseu al creaţiei ce tinde spre un scop, pe care încă nu-l poate defini concret, şi care va să
fie cândva conţinutul devenirii. Odată împlinit actul creaţiei, el devine activ în acţiunea
de conştientizare a modului în care este modificată Realitatea, spre dezmărginirea
acesteia. Faptul că, în timpul procesului de creaţie nu putem defini cu claritate scopul
acestuia (De multe ori nici nu-l putem bănui, cu adevărat.) constituie dovada că
Dezmărginirea nu se face după un proiect, ci în lipsa totală a unui proiect ; ea presupune
o serie de explozii de forme create cu scopul de a întrupa o multitudine de Realităţi de
graniţă, care Realităţi sunt dominate de spiritul creativităţii, ca mijloc de impunere a unor
forme adaptate pentru definirea altor Realităţi modificate ce vor deveni, la rândul lor,
pentru un anume timp, de graniţă. Existenţa unui proiect ar însemna limite precise,
condiţii apriorice presupuse şi mecanisme dedicate, fapt ce ar conduce la eliminarea
Dezmărginirii însăşi.
Creaţia tinde să obţină o nouă Realitate care să dea naştere altui proces de creaţie
pentru împlinirea altor forme. Şi totul se repetă la nesfârşit reluându-se, asemeni unei
şenile ce foloseşte mereu aceleaşi elemente pentru a parcurge distanţele.
În acest proces, creaţia naşte mereu forme perisabile, muritoare, care dispar odată
cu Realitatea ce le-a impus. Ele se descompun, eliberând particulele primordiale ce vor
intra în noi combinaţii, tinzând în permanenţă spre înlocirea Lipsei Universale, ele însele
fiinţând într-o totală lipsă de echilibru. Iată de ce nu putem vorbi despre Expansiune ca
despre un proces ce se petrece doar geografic. Fiecare Realitate definită neagă în bună
măsură o altă Realitate şi doreşte să impună propriul său spirit de expansiune, cu formele
sale, cu tehnicile sale, cu scopurile sale, clar exprimate sau nu.
Putem afirma, că Devenirea este motorul creativităţii, dovedeind a fi procesul
fundamental căruia i se supune Materia pentru a Dezmărgini Universul.
Creativitatea nu este o invenţie a omului, şi nu se rezumă doar la sistemele de
semne ce pot crea coduri, ci este un proces esenţial al tuturor Realităţilor ce sunt şi se vor
 75

naşte. Iată de ce, de cele mai multe ori, spiritul creativ trebuie căutat dincolo de aparenţa
materială, dincolo de mecanica faptului curent, ce se întâmplă sub ochii noştrii.
Inefabilă fiind, creativitatea se supune unor reguli foarte greu de definit. Aceasta
este calitatea dar şi dezastrul creativităţii ; nefiind purtătoare de semne, ci creatoare de
semne, ea nu poate fi percepută fizic, nu poate fi recunoscută după modele. Cu cât actul
de creaţie este mai profund, cu atât recunoaşterea sistemului nou creat are nevoie de un
timp mai lung pentru a deveni perceptibil şi asimilabil.
De ce poate pătrunde un om atît de adînc în înţelesul unor semne?; cum se
produce această înţelegere ?
Pentru că nu este vorba doar de nivelul de înţelepciune, ci mai ales de intensitatea
cunoaşterii, capabilă să producă revelaţii despre structura unei Realităţi iar aceste
revelaţii luminează un fragment de parcurs, care rămăsese ascuns până la acel moment,
dar şi care va rămâne ascus încă o vreme pentru ceilalţi. Foarte mult timp s-a crezut
(poate nedrept de mult timp!) că misterul unei creaţii ţine de elemente esoterice datorate
ba unei divinităţi, ba unei organizaţii, secte, clan, religii etc. Istoria ne demonstrează că
toate acestea sunt doar încercări ale imitatorilor de a păstra un secret dobîndit cumva şi
că, de fapt, actul creator adevărat se datorează impunerii într-o anume Realitate a unui
nou factor – provenit dintr-un anume nivel al Inefabilului - care schimbă accentele
cunoaşterii şi deschide un orizont ascuns pînă ieri.
Ruptura pe care acest factor îl produce face ca structura să se prăbuşească, să
devină instabilă şi să se mişte cu rapiditate, să se remodeleze, pentru a atinge punctul de
echilibru necesar unei noi origini. În Devenirea universală, fiecare element al Materiei
presupune creativitate şi acest fapt se datorează tendinţei continui spre o stare de
dezechilibru, ce face ca momentul de armonie, de înlăturare a Lipsei să fie negat chiar de
însăşi procesul în sine.
În acelaşi timp, sub acţiunea spiritului creativ, sunt preparate Formele Materiale
din ce în ce mai perfecţionate, şi mai prefecţionabile, menite să întreţină actul creaţiei.
Nu o divinitate este Creatorul, ci, pur şi simplu Creaţia este Creatorul, în felul
acesta ajungându-se la temelia Relativităţii.
 76

Fizica quantică a definit că : universul, în stadiul său microscopic, funcţionează

după principiul complementarităţii la nivelul graniţei dintre cele două stări: energie şi
masă.
Acolo unde energia şi masa nu s-au definit ca şi stare, la nivelul acela, categorii
antagonice, ce se exclud, devin complementare. „Prin complementaritate, Bhor
desemnează situaţia paradoxală a noţiunilor clasice, care, atunci când sunt aplicate în
domeniul atomic, se exclud şi în acelaşi timp se completează. Dacă vrem să aflăm
natura luminii sau a materiei, suntem puşi în faţa unei alternative insolubile. Pentru
lumină, trebuie să recurgem când la teoria electromagnetică, care este o interpretare
ondulatorie, când la teoria fotonilor, care este o concepţie corpusculară. “ 75
Fiecare etapă a Devenirii presupune un proces de perfecţionare a elementelor sale
creatoare, menite să modifice revoluţionar Realitatea prezentă şi s-o transforme,
asimilând-o, înglobând-o într-o nouă Realitate. După acest principiu, la nivelul
macrocospic unda şi corpul se definiesc şi se exclud în noile forme ale cunoaşterii, pentru
că nu mai sunt principii fundamentale, ci structuri funcţionale. „Conceptele obişnuite
sunt « idealizări», mai mult sau mai puţin adecvate experienţei, reprezentând aspecte
unilaterale ale realităţii.“76 Elementele unei etape se pregătesc continuu pentru
dispariţie, pentru moarte, cu presentimentul că se vor recunoaşte într-o altă Realitate nou
născută. „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât
prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu
este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume,
căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale; această repetare,
actualizând momentul mitic în care a fost revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare
lumea în clipa aurorală a începuturilor. ”77
Şi totuşi, există posibilitatea ca unda şi corpul să se supună principiului
complementarităţii şi la nivel macroscopic, dar limitele cunoaşterii noastre de astăzi să
nu-i sesizeze mecanica. Procesului de cunoaştere nu se pot supune decât formele şi
procesele ce s-au definit şi şi-au împlinit un destin. Cu alte cuvinte nu putem cunoaşte

75
Petre Botezatu, op. cit., p.156
76
Ibidem
77
Mircea Eliade, op.cit., p.72
 77

decât realitatea trecută, consumată. Realitatea în devenire este însoţită de o zonă

misterioasă ale cărei finalizării sunt doar probabile şi se supun legilor statisticii.
„Situaţia poate fi caracterizată astfel :
Comportarea individuală este imprevizibilă sau previzibilă cu probabilitate ;
Comportarea colectivă este previzibilă.
Dacă ne întrebăm, pe baza analizei făcută probabilităţii, ce consecinţe experimentale
decurg dintr-o teorie probabilistă, ajungem la următoarele rezultate, stabilite la
început :
Probabilitatea se referă la individ şi este subiectivă ;
Frecvenţa se referă la colectiv şi este obiectivă ; de unde rezultă că :
Probabilitatea nu poate fi direct verificată ;
Frecvenţa în colectiv este singura verificabilă ; iar în privinţa prevederii rezultă că:
Previziunile asupra comportării individuale sunt de probabilitate şi neverificabile ;
Previziunile asupra comportării în colectiv sunt statistice şi verificabile.“78
Creatorul de sistem este, la rându-i, un instrument, el a fost preparat milioane de
ani în retortele misterioase ale Universului pentru a ajunge la momentul în care să dea un
nou sens comunicării. Creatorul de sistem nu este rezultatul unor acţiuni din viaţa
prezentă, ci rezultatul organizării Materiei pe parcursul evoluţiei sale în căutarea sa
continuă de a împlini formula optimă de modificare a Realităţii. Creatorul de sisteme
este responsabil în întregime pentru modificarea profundă a unei Realităţi. Scopul creării
sale este acela de a face să explodeze o Realitate într-o multitudine de forme, care, la
rândul lor să devină Realităţi.
În Dezmărginirea ei, Materia s-a organizat etapă cu etapă, pentru momentul
apariţiei unui anume creator de sisteme. Desigur, acest proces nu s-a făcut în baza unui
proiect („ Proiectul este o încercare de a ajunge la ceea ce voim. Căci întâi deliberăm
dacă ţinta poate fi urmărită sau nu; se apreciază apoi ceea ce este mai bine şi aceasta
este decizia. Ca urmare, adoptăm şi reglăm ceea ce deliberarea a judecat ce este mai
bine, aceasta este intenţia fixată. După ce s-au hotărât etapele vine preferinţa, adică
alegerea. Într-adevăr, alegerea despre care este vorba adoptă dintre două proiecte pe
cel mai bun. Urmează apoi punerea în execuţie, impulsul iniţial şi executarea. Astfel se

78
Petre Botezatu, op. cit., p. 144
 78

realizează intenţia, care, începând din acest moment, încetează.”79), niciodată nu a fost
presupus acest creator, nu s-a urmărit obţinerea unei anume forme particulare, ci doar a
unui instrument care să perfecţioneze procesul creativităţii şi să întreţină activitatea
scormonitoare de modificare a Realităţii. Existenţa, în Univers, a unui asemenea proiect
(obţinerea unui anume creator sau formă) ar fi însemnat îngheţarea tuturor celorlalte
variabile ce conduc spre Dezmărginire. Întreg ciclu evolutiv al Materiei urmăreşte
împlinirea unei funcţii ce are nevoie de o anume etapă istorică, şi numai de aceea, pentru
a deveni completă şi operaţională. Iată de ce, Materia este capabilă să meşterească o
eternitate pentru împlinirea unei anume funcţii, pregătind cu migală organizarea etapei
istorice capabilă să suporte acea funcţie, căpătând astfel formă. Modul în care se exprimă,
la nivel microscopic, relaţia energie-masă oferă posibilitatea apariţiei şi exprimării tuturor
Formelor Materiale, în toate variantele ce există într-un colectiv, fiecare, la rândul său
dând naştere unui nou colectiv, care se va putea exprima sub toate formele născătoare la
rândul lor. Această mecanică universală este datorată tocmai lipsei totale a unui proiect,
dar şi a dimensiunilor în care acesta s-ar putea exprima.
Pe parcursul apariţiei creatorului de sisteme există nemumărate alte forme, aflate
în diferite stadii de cuprindere a unei Realităţii. Aparent, foarte multe se vor pierde din
cauza faptului că nu se pot împlini toate condiţiile necesare pentru Devenire, se vor stinge
în lupta pentru atingerea ţelului conţinut, datorită faptului că structura nu a fost dotată cu
forţa necesară, de fapt ele contribuie substanţial la definirea acelei forme ce va atinge
statutul de Creator.
Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere vom putea afirma că, un Creator
este elementul primordial al Comunicării, iar la rîndul ei Comunicarea se dovedeşte a fi
forma superioară, inefabilă prin care Materia încearcă să-şi atingă scopul :
Dezmărginirea.
Un lucru e sigur : o Forma Unică ar fi teribil de nesigură, iată de ce, Materia se
pulverizează într-o multitudine de forme compuse, care odată ce şi-au împlinit funcţia se
reduc, eliberând elementele primordiale ce vor fi gata să se recompună, nascând alte
forme. La o privire superficială, un astfel de plan pare teribil de îngust şi neverosimil;
acest lucru numai dacă îţi imaginezi că elementele primodiale conţinute într-o formă vor
79
Apud Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, în Gândirea Evului Mediu, traducere de Octavian
Nistor, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.98
 79

tinde să se recompună într-una asemănătoare. Doar că tendinţa de Dezmărginire a

Universului impune mereu apariţia de Forme Materiale noi, definite de funcţii necesare şi
care conţin proiecte şi tendinţe noi. Se asigură astfel mecanismul prin care undeva, cîndva
se va întrupa întocmai acea formă de care Materia are nevoie pentru a mai face un pas în
procesul de Dezmărginre a Universului.
Ori, pentru a-şi asigura Dezmărginirea, Universul impune o Lipsă de proiect, ceea
ce dez-limitează pornirile Materiei de a naşte forme ; şi, mai ales, lipsa oricărei
dimensiuni.
Universul este o structură complet lipsită de dimensiuni, deoarece existenţa lor ar
presupune ca acesta să funcţioneze pe principiille şi pe funcţiile fundamentale ale
Formelor Materiale, ceea ce ar produce o continuă limitare, o veşnică perisabilitate, ceea
ce ar exclude Dezmărginirea, care este condiţia fundamentală a existenţei universaale.
Formele Materiale nu sunt altceva decât mijloacele prin care Universul îşi asigură
Expansiunea şi Dezmărginirea, pentru aceasta ele trebuie să fie perisabile, pentru că
noile generaţii să lărgească capacităţile de diversificare a unicităţii. Fiecare element al
unicităţii poartă cu sine o altă posibilitate de întreţinere a Expansiunii şi a Dezmărginirii,
care odată asimilată se dezice de Forma Materială care a propus-o, aceasta putând astfel
să elibereze principiile fundamentale, iar procesul să cunoască un nou început.
Dimensiunea este un atribut al perisabilului, al limitatului, al cunoaşterii, funcţii
specifice pentru Formele Materiale compuse ce au o existenţă trecătoare.
Umanitate (o formă a Materiei) este o oglindă în care se reflectă – prin cunoaştere
- multitudinea de funcţii ale celorlalte Forme Materiale şi face posibilă creativitatea, (o
funcţie a Materiei), cea care asigură continuitatea eternă a ciclului naştere-moarte-re-
naştere. Până în zilele noastre, creativitatea supremă a fost considerată aceea a unui
Mesia, acela care asigură coerenţa ciclului, sub orice formă s-ar fi manifestat el. Doar
Mesia era capabil să sublinieze fragilitatea exprimării dimensiunilor în Univers, dar, în
acelaşi timp, să ofere soluţii pentru ca efectul acestora să poată fi evitat. Mesia deţine
secretul primordial al lipsirii de dimensiuni, acest secret oferă posibilitatea omului să se
sustragă efectului devastator al limitei, prin accederea la un teritoriu în care acestea
(dimensiunile) lipsesc. El, poate fi un zeu, un vrăjitor, un vraci, un şaman, sau o persoană
aleasă, şi care deţine puterea de a oferi o soluţie. „Mesia îşi asumă – într-un registru
 80

superior, evident – rolul escatologic al Regelui-zeu sau al Regelui-reprezentant al

divinităţii pe Pământ şi a cărui principală misiune era de a regenera periodic Natura
întreagă. Suferinţele sale amintesc de cele ale regelui, dar ca şi în vechile scenarii,
victoria aparţinea întotdeauna în cele din urmă Regelui. Singura diferenţă este că
această victorie asupra forţelor tenebrelor şi ale haosului nu se mai produce cu
regularitate în fiecare an, ci este proiectată într-un illo tempore viitor şi mesianic.”80
El va săvârşi un act de supremă creaţie – uneori implicând şi supremul sacrificiu – pentru
a izbăvi destinul individual sau colectiv şi a menţine coerenţa Dezmărginirii.
Această funcţie – a salvării – este adânc imprimată în fiecare creator de sisteme
indiferent care este modul său de acţiune, iar efectul nu va fi resimţit doar de către forma
specializată numită om, ci de întreaga Realitate prezentă. Ea, Realitatea prezentă, se va
reorganiza în spiritul unui nou sistem, asigurându-şi asimilarea în Realitatea cea nouă ce
se va naşte, împlinind astfel un ciclu. „Totul avusese loc şi fusese revelat în acel moment,
in illo tempore: şi crearea lumii şi a omului şi stabilirea în situaţia prevăzută pentru el în
cosmos până în cele mai mici detalii (fiziologie, sociologie, cultură etc.).”81
Este evident faptul că Materia nu conservă forme, ci funcţii. Se impune ca formele
să fie muritoare, pentru ca funcţiile să-şi asigure nemurirea. Viitorul va beneficia astfel
mereu de amintirea formelor dispărute şi la va putea reactiva oricând spre propria
devenire.

Început şi sfârşit
În partea a doua a piesei Aşteptîndu-l pe Godot a lui Samuel Beckett, Vladimir
exclamă:
“Călare pe mormânt, ce naştere grea!”
Afirmaţia aceasta simplă dă dimensiuni cosmice spiritului tragic al irlandezului:
fătul trece din uter, în mormîntul deschis, din întunericul cavităţii materne în întunericul
pămîntului devorator. Putem afirma, atunci, că femeia este o dublă matrice a morţii,
deoarece fiecare nou născut este un mort ce face saltul dintr-un neant în altul.
80
Mircea Eliade, op.cit., p. 82
81
Idem, p. 80
 81

Fulguranta clipă de trecere din uter în mormânt cunstituie preţul ce trebuie plătit
pentru a accede la eternitate. Într-un cuvânt, s-ar părea că nu existenţa este datul Formei
Materiale, ci nemurirea. Viaţa este doar scurtul moment necesar pentru asimilarea unor
noi funcţii necesare Dezmărginirii.
Existenţa nu este decît o licărire menită să despartă cele două grote, să le facă şi
mai misterioase, părând că, în sine, nu este cu nimic productivă. Drept pentru care
Universul îşi comprimă funcţiile atât de mult încât lasă în urma sa straturi nesfârşite de
masă inertă, inactivă, în schimb, distilează calităţi care vor transforma mereu Realitatea
prezentă.
Dar, să-l lăsăm pe irlandez cu angoasele sale.
O celulă se divide, apoi cele două celule fiice se supun aceluiaşi proces, făcând
materia să expandeze, dându-i o formă anume, cu funcţii foarte precis determinate.
Întregul mecanism de dezvoltare se supune unei primordiale lipsă de reguli, ce obligă
forma la un scop fundamental, dar imposibil de conceptualizat. Dacă scopul ar putea fi
definit cu claritate, dacă ar putea fi cuprins într-o formulă anume, atunci nemurirea ar
înnceta să existe, iar Universul şi-ar opri Dezmărginirea.
Apoi, brusc, totul se destramă. Forma, care a fixat o sumă de funcţii, se va
descompune eliberând particulele primordiale, reducându-le la starea iniţială, la memoria
iniţială, astfel pregătindu-le pentru alte combinaţii ce vor sta la baza altor realităţi. “După
unele teorii care se ocupă de soarta seminţelor-forţe proiectate în univers, acestea se
înmagazinează într-un receptacol ( a| laya), unde rămân în stare de energii latente care
pentru a se manifesta, aşteaptă apariţia unor condiţii prielnice, la fel cum boabele
depozitate în podul casei aşteaptă să fie puse în contact cu pământul umed pentru a
încolţi.” 82
O nouă erezie încolţeşte: orice formă materială compusă – inclusiv Universul –
este limitată, dar nu mărginită, ci supusă unui proces continuu de Dezmărginire. Ea
(forma materială compusă) este alcătuită dintr-o structură de structuri din ce în ce
mai simple care tind către memoria fundamentală, nonconceptuală: cea a Haosului.
Şi, cel puţin pentru mine, dintr-o dată toate aporiile lui Zenon devin foarte limpezi:
elementul al doilea din fiecare aporie nu poate atinge un nou câmp din spaţiu, decât

82
Alexandra David-Neel, op. cit., p.52.
 82

după ce acesta a fost dezmărginit de primul element; Achile nu poate atinge broasca
înceată, pentru că aceasta dezmărgineşte continuu calea; săgeata nu poate atinge ţinta
pentru că aceasta adaugă continuu un spaţiu dezmărginit, la capatul celalalt al căii.
„Acum, când întreaga fizică, de la microfizică la astrofizică, a devenit relativistă, ne sunt
riguros interzise două concepţii tradiţionale. Prima concepţie este aceea a separării
evenimentelor în două clase, a celor «deja realizate» şi a celor « încă nerealizate». Ea
ne este interzisă de faptul că fiecare observator nu mai decupează spaţiu-timpul relativist
în două regiuni, aşa cum făcea altă dată, ci în trei regiuni: «trecutul», «viitorul», şi
«domeniul inacesibil». Între două evenimente separate printr-un interval de gen spaţial
nu mai există o ordine de succesiune impusă, fapt ce ne interezice în mod riguros să
socotim că «viitorul» n-ar fi încă realizat, în vreme ce «trecutul» ar fi deja realizat.”83
În urma unui proces de dezintegrare rămân o sumă de amprente absorbite în Haos
ce se definesc ca funcţii n oi ale ale Universului, acestea se vor contribui la apariţia noilor
calităţi în formele viitoare, ele sunt mereu gata pentru a fi reactivate, atunci când
condiţiile unei Realităţi o cer. Acest proces este posibil tocmai datorită faptul că
elementele primordiale ale Materiei se întorc mereu la memoria fundamentală şi rămân
capabile să participe la noi combinaţii.
“Acest lucru fiind, se produce cestălalt”84- spune filosofia budistă şi tot ea
conchide: ”Toate compusele sunt impermanente”85.
Fără îndoială, orice formă din acest Univers are un început şi un sfârşit, în afară de
Materie în sine.
“Si bogăţii şi slavă cu totul sunt deşarte,
Nu merită ca omul de grijă să le poarte,
Dar adevăru-acesta cîţi pot să-l înţeleagă?
Mai bine-n desfătare goleşte cupa-ntreagă
Si-nveselit pe dată şi ameţit de vin,
Poeme vechi rosteşte cu sufletul preaplin.
Plimbă-te-n zorii zilei cu-al dimineţii astru,
Drept soţ să-ţi fie doar cîte un nor sihastru,
83
Apud Olivier Costa de Beauregard, vezi * * * Materia, spaţiul, timpul, Vol. II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1982, p.157.
84
Idem, p.45
85
Idem, p.40
 83

Cînd o să vină vremea să îţi închei sorocul,

Drept nou lăcaş în ceruri îţi va sorti norocul,
Desprins de-ai lumii semeni, nevolnici trecători,
Te vei ‘ nălţa deasupra purtat de-un car de nori.”86
Filosofia aceasta (exprimată aici de poetului daoist Lü Dongbin), care te îndeamnă
să te detaşezi cât mai mult de prezenţa ta între cele două limite lumeşti, a străbătut
pămîntul de la est la vest şi de-a lungul istoriei explodînd într-o puzderie de forme de la
cele mai rafinate, la cele mai revoluţionare ; pînă la cópii de periferie, cu atît mai patetice.
Filosofii şi artiştii, bancherii şi oamenii de ştiinţă, ideologii şi administratorii, ba,
de ce nu ?, dictatorii sau militarii şi-au împănat acţiunile şi sistemele concepute, cu
gesturi reflex ce veneau de la atitudinea pe care o aveau faţă de cele două momente
primordiale ale existenţei. Concepţia despre început şi sfîrşit ne marchează întreg traseul
existenţei; băţoşi de suntem, sau fatalişti -, întrebările despre cum venim şi cum părărsim
lumea aceasta materială, atît de fascinantă nu ne dau pace şi ne marhează, ne obligă
mereu să căutăm un semn al împăcării pe care am dori s-o obţinem.
„Începând cu talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De deasupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”87 (sublinierile aparţin ediţiei)

86
* * * Nuvela chineză medievală, vol 3, traducere Toni Radian , Editura Minerva,
Bucureşti, 1989, p.207

87
vezi Scrisoarea I, în Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, p.113
 84

Intreaga existenţă a materiei vii stă sub semnul Lipsei: ceva lipseşte continuu şi
acel ceva trebuie obţinut. Lupta pentru a înlocui Lipsa produce o amprentă, marchează o
aminitire, iar dacă aceasta (amprenta, amintirea) este importantă are posibilitatea să
devină cândva o funcţie, asigurându-ne revenirea în circuitul formelor.
Dacă există un început şi un sfîrşit este firesc să existe şi diferite poziţii faţă de
aceste momente extreme din existenţa a ceva, sau a cuiva ; trebuie să încercăm să
explicăm cumva aceste întîmplări ; suntem obsedaţi de întrebările ce ne leagă de aceste
două necunoscute; trebuie să descoperim ce-a fost înainte şi ce va fi după.
Sistemele filosofice sau ştiinţifice care au încercat să explice cum s-a născut
Universul şi ce va fi cu materia, după ce aceasta nu va mai fi ( dacă nu va mai fi) sunt atît
de multe şi se modifică atît de des, încît spaima şi nedumerirea continuă să rămînă,
alimentînd gesturi dintre cele mai spectaculoase. O întreagă literatură încearcă să ne
convingă să acceptăm un sistem sau altul, o părere sau alta . Unele propuneri stau sub
semnul pur al fabulaţiei. altele folosesc speculaţii ingenioase ce îmbină sisteme ştiinţifice
cu trăiri subiective ; altele sunt rodiri ale unor minţi muşcate de paranoia, dar, oricum ar
fi, sunt dovezi palpabile ale faptului că omul nu se poate resemna să joace rolul unui
intermediar fără posibilitatea deciziei finale.
Hotărând că este cea mai perfecţionată formă a Materiei, omul îşi întăreşte, cu
fiecare nouă iluminare, convingerea că are un destin special în Univers, destin care îi dă
dreptul să participe la decizii, că nu poate fi doar o unealtă cu care cineva ( ?) ( despre
care nu are informaţii foarte precise) doreşte să îndeplinească ceva ( despre care nu ştie
mare lucru).
Inţelepţii, fie ei şamani din adîncurile taigalei siberiene, învăţători tibetani,
călugări retraşi în adăpostul misterios al mănăstirii, vrăjitori africani, alchimişti dornici de
a supune masa şi energia, poeţi, filosofi, savanţi etc. au încercat mereu să pună în mişcare
mecanisme ideatice capabile să explice cum a început Universul şi cum se va sfîrşi, dar
mai ales ce se întîmplă cu omul după ce moare.
Ce este minunat, pentru noi, cei care astăzi putem citi gîndurile născute din
momentele lungi de meditaţie, din chinurile de a alcătui un corpus cît mai perfect,
minunat spuneam este faptul că, încercînd să reuneşti informaţiile de pe o arie care să
cuprindă cît mai multe puncte de pe pămînt observi că există neputinţe comune,
 85

îndrăzneli comune şi, oricît de deosebite ar fi mentalităţile, concluziile conduc către un

fond comun de noţiuni ale momentului istoric. “Cărţile eterne sunt, poate, aceleaşi cărţi
pururi rescrise. Rescriem mereu cea ce au scris cei din vechime şi nu mai este nevoie de
nimic altceva.”88
Limitele timpului istoric impun limitele gândirii sociale, chiar dacă atitudinea faţă
de realitatea istorică este alta. Conştiinţa faptului că aparţinem unei structuri
incomensurabile, că misterul cosmic trebuie trăit şi nu afirmat, a aşezat sistemele
filosofice elaborate în puncte diferite faţă de problematica fundamentală, şi dacă priveşti
convergenţa acestor puncte, imaginea obţinută îşi uşurează perceperea globală.
Fără să te vindece pe deplin, aceasta, imaginea convergentă, are darul să te facă să
sesizezi mecanismul devenirii.
“Pe o potecă lăturalnică, un înţelept îşi ducea liniştitul trai
Mâncând atât cât să vieţuiască numai.
Si oricât de sărac şi vrednic de milă părea,
El era fericit şi se stima.”89
S-a afirmat multă vreme că această atitudine propusă de filosofia orientală
defineşte o extremă. O extremă acuzată de gîndirea occidentală, că propovădueşte
inacţiunea, inactivitatea, fatalismul pasiv, lucru deloc adevărat şi care a arătat doar că
occidentalii nu pot pătrunde dincolo de aparenţele culturii orientale. Incercarea
înţeleptului oriental de a păstra trupului său condiţia de vehicul al spiritului reflectă
dorinţa aprigă de a armoniza cele două extreme ale existenţei: Inceputul şi Sfîrşitul.
Trecerea din uter în mormânt trebuie să lase un semn, semnul acesta fiind esenţial pentru
existenţa Universului.
Trupul reprezintă eternul Sfîrşit, pe cînd Spiritul este ilustraţia eternului Început,
iar conştiinţa-cunoaştere90, care încearcă să găsească armonia celor două contrarii, va
deveni un element al Universului cu drept la eternitate.
Pe oriental îl preocupă în permanenţă calea, cu particularităţile şi singurătăţile
sale, el este convins că trebuie să se preocupe de perfecţionarea propriului destin astfel
putînd să se alăture Devenirii Universale, şlefuindu-i şi mai mult puritatea. Destin, care,
88
Apud, Borges în Willis Barstone, Borges despre Borges, traducere de Mihaela Simion Constantinescu,
Cluj, Editura Dacia, 1990, p. 14
89
Martin Palmer, Elemente de Taoism, Bcureşti, Editura RAO, 1995,
90
Vezi Alexandra David-Neel, op cit., p.56-57
 86

odată creat, te face, în funcţie de capacitatea ta de a Deveni, mai apt să înţelegi, altminteri
mulţumeşte locului câştigat de puterile tale, mai salbe sau mai puternice.
Pentru occidental, în schimb, calea trebuie urmată de cât mai mulţi, ea trebuie să
fie comună, cumulativă. Destinul universal este o ţintă către care trebuiesc atraşi cât mai
mulţi, pentru definirea unui destin colectiv care este mai important decât destinul
personal.
Pentru aceasta se naşte promisiunea, imaginea făgăduinţei ce conduce către
lăcomie, către insaturaţie.
Nu mi-e destul. Şi după orişice
Aş spune : încă o dată !
Orice se-ntâmplă-i ca şi cum
s-ar întâmpla c-o fată.

Ah nici un rod nu mi-e destul,

Il vreau şi-n alte chipuri.
Se poartă râul către mări,
Dar piere în nisipuri.

Nu-i apă să astâmpere de-ajuns,

nu mi-e destul vieaţa, cartea.
Iubire-aş vrea, pierzare, jar,
cum voi simţi odată moartea.

Nici din lumină n-am destul,

Căci ea-i doar o legendă, iată.
Nimic din zare nu-i destul,
Vreau totul înc-odată.”91

Dacă pentru oriental existenţa înseamnă participarea singulară şi permanentă la

destinul cosmic, pentru occidental existenţa este drumul către un destin cosmic promis.
91
Vezi Încă odată!, în Lucian Blaga, Mirabila sămânţă, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968,
p.103
 87

Iată de ce, destinul orientalului nu are început şi sfârşit, pe când cel al occidentalului se
petrece strict între cele două limite.

Sipetul de zestre
Fiecare formă materială este un sipet de zestre, în care se plămădeşte strucutra de
funcţii primordiale pentru Devenirea Universală. La rându-i, fiecare Formă Materială se
găseşte într-un sipet şi face parte dintr-o structură producătoare de funcţii.
Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, crezând că importanţa structurilor creşte odată cu
dimensiunile lor de volum, pentru că dimensiunile universului sunt definite de eficienţa şi
importanţa funcţiilor de Dezmărginire, ele nu se rezumă doar la a defini spaţiul şi timpul.
Spaţiul şi timpul sunt dimensiuni importante pentru om, deoarece îi permit să
fixeze cunoştinţe despre cosmosul pe care îl percepe, dar limitele acestor dimensiuni sunt
date tocmai de modul de raportare şi subiectivitate. Orice funcţie a dimensiunilor sapţiu şi
timp este relativă, fapt de altfel normal, dacă ne gândim că ele trebuie să definească
realităţi perisabile, realităţi ce sunt percepute de facultăţile cu care este dotată fiinţa
numită om. Probabil că toate celelalte dimensiuni ale Universului, ce astăzi nu sunt încă
definite de om, sunt la fel de relative, pentru că toate Formele Materiei sunt perisabile.
Totalitatea dimensiunilor pe care le atribuim universului necesită, pentru a fi cuprinse,
cunoştinţe despre modul în care funcţionează mecanismul inefabil al tandemului energie-
masă, ce formează Materia însăşi. Dar, mai ales, trebuie să devenim conştinenţi că
Universul, în sine, este lipsit de diemnsiuni. Dacă vrem să înţelegem mecanica inefabilă a
relaţiilor dintre dimensiuni în Univers, trecuie să înţelegem modul de manifestare a
celorlalte Forme Materiale, pentru că şi ele, la fel ca omul, îşi definesc fiinţarea prin
dimensiuni relative, dependente de mijloacele de cunoaştere a Realităţii ce le conţin.
Cunoştinţele actuale ale omului descifrează cu greu funcţiile subtile ale unei alcătuiri
impalpabile ca energia. Şi totuşi, după cum par a fi descifrate ultimile tendinţe ale
Realităţii, dimensiunile energiei dovedesc a nu limita cu atâta stricteţe teritorii ce trebuie
să rămână necunoscute, ci, mai de grabă, ne sugerează modalităţile de orientare către
sensurile primordiale ale naturii Realităţii Universale, acolo unde se nasc cu adevărat
 88

dimesiunile fundamentale, ce stau la baza Devenirii şi Dezmărginirii Universului, prin

formele sale materiale.
Formele Materiale sunt purtătoare şi generatoare de funcţii active ce contribuie
permanent la Dezmărginire, or aceste funcţii trebuiesc cuantificate pentru a se putea
opera cu ele într-o demonstraţie ce ţine de natura umană. Definirea acestor dimensiuni
este importantă pentru om, pentru nevoia sa de a înţelege Devenirea universală ; pentru
Univers, în schimb, doar efectul manifestat de aceste dimensiuni este important, pentru că
un impuls ce se naşte într-un punct al Universului va influenţa direct sensul evoluţiei
întregii Materii universale.
Acest fapt presupune că Materia se combină şi combină permanent într-o sumă de
Realităţi universale ce conţin Devenirea ca sens şi scop. Momentul prezent al Devenirii
este definit de totalitatea funcţiilor Materiei care presupun masa ca formă de conservare şi
energia ca formă de informare. „Cunoaştem la substanţele compuse forma şi materia, ca
de exemplu la om sufletul şi corpul. Nu putem însă susţine că esenţa i-ar reveni numai
uneia din ele. Că materia singură, considerată în sine, nu poate fi esenţa lucrului rezultă
din faptul că un lucru poate fi cunoascut şi subordonat unei specii sau unui gen prin
esenţa sa. Dar materia nu este începutul cunoaşterii şi, nu este posibilă determinarea
genului sau a speciei unui lucru pe baza ei, ci numai ca urmare a ceea ce este un lucru
conform actului său (secundum id quod aliquid actu este). Dar nici forma, considerată în
sine, nu poate fi socotită esenţa unei substanţe compuse, deşi unii gânditori au încercat
să susţină această părere. Căci rezultă chiar din cele spuse până acum că esenţa este
tocmai ceea ce se înţelege prin definiţia unui lucru.”92
Desigur că, la acea vreme lui Toma D‫׳‬Aquino i-ar fi fost greu să opereze cu
nuanţele care astăzi ni se par de la sine înţelese, dar este remarcabilă intuiţia teologului în
ceea ce priveşte manifestarea Formei Materiale ca un întreg articulat ce funcţioneză doar
în virtutea unor funcţii esenţiale.
Teoriile evoluţioniste surprind două momente importante ale devenirii : tendinţa
spre individul perfect şi abaterea absolută. Fiecare Formă Materială tinde să ajungă la
expresia completă: individul perfect ; dar pe parcursul acestui proces au loc abateri ce
desprind, din trunchiul principal al procesului, o formă ce devine originea unui alt proces
92
Apud Toma D‫׳‬Aquino, Despre existenţă (fiinţă fiinţare) şi esenţă, în Gândirea Evului Mediu, traducere
de Octavian Nistor, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.57
 89

de obţinere a unei forme perfecte şi aşa mai departe. Individul perfect este o formă lipsită
de importanţă, care este menit a priori dispariţiei fără efecte. El este un capăt de linie, şi
dincolo de el nu mai urmează nimic, dar rolul său a fost tocmai întreţinerea procesului
care să ducă la obţinerea sa, pentru că acest proces a făcut posibilă apariţia abaterilor
deschizătoare de alte procese ce dezvoltă Devenirea Materiei. Fiecare Formă Materială
dezvoltă o Realitate a Devenirii şi defineşte o dimensiune a Universului ce are nevoie de
altfel de sisteme de cuantificare decât cele ale spaţiului sau timpului, care sunt
dimensiunile unor Realităţi ale cantităţii.
Abaterile ce apar din parcursul spre un individ perfect nu se dezvoltă linear, ele
nu vor păstra întotdeauna sensul direcţiei parcursului din care s-au născut, dar nici multe
dintre calităţile conţinutului. Apar astfel posibilităţi de a fi reactualizate calităţi caduce,
recesive, dar şi direcţii de dezvoltare atipice, laterale, sau contrarii celei din care abaterea
a pornit. Ca şi Devenirea, calităţile fundamentale ale Universului sunt inefabile, sau cel
puţin, inefabile pentru cunoaşterea umană actuală. Ceea ce te face să presupui că, fiecare
Formă Materială a Universului este unică şi îşi cunoaşte Realitatea după dimensiuni
definite de capacităţile senzoriale specifice. Totalitatea Formelor Materiale poate fi
împărţită în două : pe de o parte categoria formelor ce sunt complementare într-o
Realitate şi atunci se pot percepe una pe alta şi categoria formelor ce nu sunt
complementare şi care, în consecinţă, nu se percep. Oricum, aceste două categorii de
Forme Materiale sunt guvernate fundamental de principiile informării, care stabilesc
sensurile şi obiectivele schimbului de informaţii ce au ca scop Dezmărginirea universală.
În toate teoriile ştiinţelor exacte, energia a fost legată direct de mişcare, orice altă
formă de manifestare a acesteia intrând în categoria esotericului. Obsesia omului pentru
cucerirea geografică a spaţiului l-a făcut să neglijeze oricare altă calitate a energiei şi, mai
ales, aceea a comunicării. Apariţia inteligenţei artificiale a demontat acest fetiş, şi a
dovedit importanţa comunicării, dar mai ales diferenţa dintre ea şi informare, nu doar la
nivelul semnului ca element al acesteia, ci la nivele cu mult mai profunde şi mai
revoluţionare pentru evoluţie. Dar asta este o chestiune de care ne vom ocupa mai încolo
în cartea numită Pianul cu patru urechi .
Putem afirma însă, cu certitudine, că omul, în lungul evoluţiei sale, s-a preocupat
îndeosebi de cunoştinţele derivate din studiul masei, a catalogat şi aprofundat aceste
 90

cunoştinţe şi a dat naştere a ceea ce îndeobşte numim „ ştiinţele pozitive ” În schimb, tot
ceea ce părea nemăsurabil, ce brutaliza cunoşterea prin simţuri, ce nu se supunea
măsurătorilor şi analizelor cu mijloace inventate special, toate acestea au fost aruncate în
ceea îndeobşte numim „ metafizică”, adică ştiinţa ce se ocupă cu eşafodajele logice, dar
mai puţin măsurabile, cea care cuantifică procesele energetice. De-a lungul istoriei sale,
omul a dezvoltat ştiinţa informării, rămânând însă mereu la suprafaţa ei. Transmiterea
cunoştinţelor, informaţiilor despre anume forme, ce au derivat din procesul cunoaşterii,
pare o tehnică specifică şi specializată. Un proces pe care – s-ar părea (?!?) - doar omul
este capabil să-l realizeze. Realitatea dovedeşte că actul informării este comun tuturor
formelor din Univers. Forma de informare dezvoltată de către om este specifică şi
specializată, dar la fel de bine şi celelalte forme de informare, ale celorlalte Forme
Materiale sunt specifice şi specializate. Modalitatea de transmitere a informaţiilor,
folosind fixarea acestora pe diferiţi suporţi constituie principiul fundamental al
Dezmărginirii universale. În lumea Formelor Materiale se schimbă doar materialele şi
modalităţile de fixare a informaţiei, restul procesului trebuie să respecte cu sfinţenie
sensurile fundamentale ale Devenirii.
Evoluţia ştiinţei informării a ajuns într-un punct crucial în care informaţiile
creative, ce au menirea de a contribui fundamental la Devenire, nu se mai pot suprapune
pe procesele cunoaşterii, care au rolul de a permite asimilarea unor nivele ale
Inefabilului, pe care Devenirea le transformă în Realităţi.
Creativitatea poate, sau nu poate, da naştere unor Realităţi cu efect în procesul de
Dezmărginire. Cele mai multe din actele creative nu impun Realităţi fundamentale, ci
doar pregătesc apariţia acestora prin lărgirea Realităţilor ce le cuprind. În egală măsură,
informarea poate, sau nu poate, defini corect o sumă de cunoştinţe despre o anume
Realitate. Noile descoperiri tehnologice, ne ajută să realizăm faptul că cele două procese :
creativitatea şi cunoaşterea nu sunt complementare ci alternative, fiecare dintre ele
definindu-şi şi dezvoltându-şi propriile funcţii şi principii.
De foarte multă vreme se afirmă că creativitatea este o formă a cunoaşterii ceea ce
este profund fals. Creativitatea nu se poate supune cunoaşterii, tot aşa cum cunoaşterea nu
este sub nici o formă creativă.
 91

Creativitatea dă naştere unor realităţi ce vor putea fi cunoscute, iar cunoaşterea

defineşte informaţii ale realităţii ce se pot alcătui apoi în structuri care vor sta la baza
unui proces creativ viitor.

Năstruşnice alcătuiri ale gândului

Pe măsură ce în mintea mea se formulau spusele de mai sus, se întărea tot mai
pregnant vechea afirmaţie că toate adevărurile sunt perisabile şi că ele se redefinesc
continuu în funcţie de mişcările fundamentale de la nivelul primordial al Materiei. Pentru
că nu există nici o formă neperisabilă, nu există nici o astfel de formă care să se sustragă
mişcării. Iar mişcarea, ivită oriunde în Univers, va pune în circulaţie informaţii proaspete
şi se va propaga în întreaga alcătuire a acestuia. Chiar dacă, într-o seară de vară, undeva
la munte ne sperie numărul de stele ale cerului - ceea ce ne arată că suntem pierduţi,
undeva în imensitate, şi că există o disperată neputinţă de lua legătura cu alte lumi –
oricât ne-ar speria impresia aceasta, nimic nu se naşte în Univers fără să fie armonizat cu
o Nevoie născută undeva, aiurea. Universul este o alcăturie de informaţii care circulă în
întregul său, informaţii menite să facă faţă cerinţelor ivite în procesul de Dezmărginire.
Oricât ar părea de neimaginabil, acest proces constituie baza armonizării
Formelor Materiale aparţinătoare Universului şi care, fiecare, contribuie la Dezmărginire.
În acelaşi timp, mişcarea asigură permanenta lipsă de memorie a elemetelor primordiale
ce alcătuiesc Formele Materiale. Mişcare este o calitate a materiei care asigură nu numai
posibilitatea de a realiza, sau desfiinţa compuşi ci - mai ales – şi aceea de a menţine
memoria primordială a elementelor fundamentale, în orice alcătuire ar exista, într-un
anume moment dat.
Desigur, mare parte din afirmaţiile de mai sus pot fi luate drept un atac violent
asupra bunului simţ al cunoaşterii umane. Se poate afirma că sunt erezii, născute de
mintea bolnavă a unuia ce pare bântuit mai degrabă de năstruşnice alcătuiri, decât de
spiritul riguros necesar pentru a face publice unele gânduri cu pretenţii de sistem. Un
argument solid ar fi că sunt foarte puţine probe în favoarea unor astfel de afirmaţii. Foarte
puţine probe cunoascute încă ; afirmă diavolul mic ce mă îndeamnă să cred în ceea ce
scriu.
 92

Pâna la urma urmei, ceea ce mă interesează pe mine este doar demonstraţia că la

baza fiinţării nu stă mişcarea ci informare şi că fundamental pentru orice Formă
Materială nu este cunoaşterea ci creativitatea.
Restul sunt avatarurile unui proces fundamentat de prejudecăţi pe care refuzăm să
le supunem unei analize nesubiective. De cele mai multe ori nici nu le supunem vreunui
fel de analiză; pur şi simplu le acceptăm în virtutea rangului lor de adevăr moştenit.
Această primă carte – ca şi cele ce vor urma - nu a avut alt scop decât acela de a
încerca să descriu o structură posibilă, şi de a-i argumenta funcţiile.
Este convingerea mea că Universul nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o stare
stabilă, rezultată dintr-un proces unic şi irepetabil, ci un structură dezechilibrată, strict
dependentă de circulaţia celor mai firave informaţii ce se nasc în interiorul său.
Efectele acestora nu sunt nici imediate, nici cutremurătoare, ci mereu adaptabile.
Iată de ce îmi pot afirma mereu că, Universul nu s-a născut şi nu va pieri niciodată ; că el
nu este gazda noastră (prietenoasă sau nu), dar că viitorul său (sensul acestuia nu starea )
este strict dependent de evoluţia noastră, a fiecărei Forme Materiale ce-i intră în
componenţă. În consecinţă suntem chiar alcătuirea sa, chiar propria sa Devenire.

Dar asta nu înseamnă că vreu să vă conving, şi că propovăduiesc convingerile

mele ca pe nişte adevăruri. Nu vreau să fac altceva decât să descriu, să relev, să
eşafodez, un aspect al unei Realităţi posibile. Dacă ceea ce cred eu este adevărat, sau nu
are foarte puţină importanţă. Dacă este valoros, sau nu are la fel de puţină importanţă.
Afirmaţiile ce vor fi trupul acestui op, nu se vor importante, valoroase, fundamentale, ci
doar plăpânde seminţe energetice ce pot prinde viaţă sau nu, în viitoare alcătuiri.
Pe măsură ce mă apropii de limita existenţei mele, am tot mai mult sentimentul că
Apocalipsa contemporană se apropie de momentul în care va produce transformări
spectaculoase. Dar în Univers nu există revoluţii, procesele sunt minuţioase, lente şi
eterne. În lipsa unui scop şi a timpului, Universul este indiferent sensului propriei sale
Dezmărginiri. Dar pentru noi, fiecare moment de revelaţie este un spectacol de la care nu
vrem să lipsim. Iată de ce, m-ar interesa tare mult, să văd conturându-se mai clar noile căi
de după Apocalipsă.
 93

Stimate cetitorule !, cel care ai rezistat până la această pagină ; lucru greu de
crezut şi de fel condamnabil. Dacă ai rezistat, ţi se cuvin cuvinte de admiraţie şi preţuire,
dar nu te îndoi că voi fi în continuare la fel de neruşinat şi lipsit de cuviinţă, şi mă voi
strădui să descriu un Univers bicefal, dependent de informaţiile noi care circulă şi de
modul în care acestea prind formă.
Voi încerca doar să mă străduiesc a fi consecvent propriilor convingeri, pentru că,
nu-i aşa :
„Ce greu e să fii tu însuţi,
Neverosimil iepure, împuşcat înainte de a te naşte,
Când fuga cu miros de carne şi cu scurgere de sânge
a părinţilor tăi a şi hrănit
vreo rădăcină de iarbă.
Mai întâi trebuie să fii tu, şi pentru asta
trebuie să te naşti din vreo familie
pe care nu ţi-ai ales-o, şi care nu te-a ales –
aidoma păcatului originar.
După aceea trebuie să fii,
între alte fiinţe să fii,
în ghiotura de fiinţe să fii,
să le respiri şi să te respire.“93

93
Nichita Stănescu, op. cit., p.119
94
 95

Cartea a II-a

Nu exist, deci sunt nemuritor.

Despre unu definit în doi.

În cartea ce tocmai ai terminat – o!, răbdatorule – ne-am ocupat mai mult de masă,
convenind că materia este una, dar că existenţa ei este condiţionată de prezenţa
 96

definitoarie a celor două componente esenţiale: masa şi energia, amândouă avându-şi

originea în nonconceptualul Haos. Nici una dintre formele materiale perceptibile ale
Universului nu poate fi întrupată doar de una singură - şi doar de aceasta -, dintre cele
două componente ale Materiei. În lumea Formelor Materiale, nimic nu este doar masă,
cum nimic nu este doar energie. Iar după cum ar spune Lucian Blaga „Ştiinţa, apăsând cu
mână tare materia, simte rezistenţa energiei şi e silită să încheie un compromis cu ea; se
face un stat în stat, energiei i se acordă drepturi largi în cadrul materiei.”94
Şi totuşi, până şi în zilele noastre nu a fost anihilată tentaţia de a privi masa şi
energia ca două universuri paralele, care au existenţe paralele, dar care pot coexista în
anumite momente, care rămân două lumi ce nu au legături precise, definite, concrete.
Vorbim mereu despre alternanţă, despre transformare, suntem obsedaţi de modalităţile de
trecere a unei forme în alta, dar nu gândim încă Materia ca formată fiind, în mod
indisolubil, din masă şi energie, capabile să definească şi să pună în funcţiune existenţa
unei Forme Materiale. Poate că dacă am face acest lucru mai hotărâţi, am înţelege că
funcţiile Formelor Materiale sunt altele decât cele pe care le definim din relaţia masă-
energie, că acestea sunt funcţii interne ce întreţin existenţa Formei Materiale, dar că
funcţiile în sine ale Formei Materiale se exprimă în structura în care ele există.
Pentru că o percepem mai simplu prin simţuri, masa se impune în existenţa
noastră cu mult mai multă uşurinţă, şi pare a fi un univers individualizat ce există în afara
energiei, pe care o putem defini încă ezitant, şovăitor. Iată de ce, cred, vorbim despre
materie mereu referindu-ne la masă şi nu ţinem cont că întregul Univers este Materie, în
care masa şi energia sunt componenetele fundamentale, că nu putem vorbi despre o
alternanţă pentru că Formele Materiale se definesc prin contribuţia ambelor componente
fundamentale, care se manifestă prin legături indisolubile.
Fiind cu mult mai uşor de observat, şi de prelucrat, cel puţin pentru specia umană,
masa are o relaţie directă cu instrumentele de cunoaştere şi, de cele mai multe ori, a
provocat inventarea acestora, în timp ce energia, prin manifestarile sale inefabile, a
întârziat mult interesul pentru crearea unor unelte de cunoaştere, şi, atunci când a facut-o,
a născut o atmosferă esoterică, de iniţiere în mare taină, în nepătruns mister. Toate
acestea şi datorită rezultatelor ce contraziceau mai de fiecare dată bunul simţ al unui

94
Lucian Blaga, ”Încercări filosofice”, Timişoara, Editura Facla, 1977, p.63
 97

contact nemijlocit cu Realitatea. Pentru evoluţia omului a fost esenţială prelucrarea

masei, pentru a putea obţine diversele bunuri de care avea nevoie; acţionând asupra
masei, dându-i o anume formă, a obligat de fiecare dată energia să împlinească anumite
funcţii, doar prin formule de organizare a masei.
Oare ce s-ar întâmpla omenirii când am izbuti să modelăm calităţi ale energiei pe
care doar foarte puţini iniţiaţi - şi cu teribile protocoale! - le pot întrevedea la această
oră?
Putem spune că, pe măsură ce materia s-a organizat în alcătuiri superioare, s-ar
părea, ceea ce de fapt nu este adevărat, că masa şi-a impus regulile cunoaşterii cu mult
mai multă uşurinţă decât energia. Întrebarea care se pune, în mod firesc, este: oare până la
ce nivel de organizare al materiei, masa va domina relaţia subiect-al-cunoaşterii, obiect-
al cunoaşterii? Iată, cred, o întrebare căreia ar trebui să-i acordăm ceva mai multă
atenţie, mai ales că în societatea umană contemporană sunt unele semne ce atestă
preocupări din ce în ce mai atente vis-á-vis de capacităţile noastre de a înţelege şi defini
starea energiei. Ar mai fi, însă, o condiţie importantă; omul ar trebui să renunţe la
aroganţa de a raporta totul la speculaţiile sale subiective, pe care să încerce cu străşnicie
să le impună dominant în relaţiile cu celalte Forme Materiale.
Universul nu s-a străduit de fel, n-a făcut nici un fel de efort pentru a-l crea,
apariţia sa, ca formă cuprinsă în evoluţia Dezmărginirii, s-a datorat jocului cauzal, şi
trebuie acceptat faptul că specia noastră face parte, alături de toate celelalte forme ale
Materiei, din tendinţa universală a lipsei de scop.
Nimic, şi nimeni, nu a premeditat apariţia Formei Materiale numită mai târziu
Om, şi nici nu a făcut aceasta cu un anume scop. Apariţia unei astfel de forme este
rezultatul tendinţei oportunismului cosmic de a crea forme capabile să se adapteze mai
activ unei realităţii. Neândoielnic, fiinţa umană se situează mereu într-un anume punct,
de unde întreagă existenţa se defineşte aşa cum o surprinde Eugenio Montale:
„Palid şi uituc în după amiezi
lângă zidu-ncins dinspre livezi
să asculţi prin mărăcinii sterpi
şfichiuiri de mierle, fâşâit de şerpi.
 98

Pe minuscule clăi urcate,

în spărturi de sol şi prin borceag,
să pândeşti furnicile roşcate
cum se rup şi se-mpletesc şirag.

Să observi prin frunze cum se zbat

solzii de ocean îndepărtat
pe când din pleşuvele coline
suie-n tremur greirii spre tine.

Şi mergând prin soarele ce doare

Să simţi cu mâhnită uimire
Cum e viaţa toată, truda-i rotitoare
În acest ocol al unui zid ce are
Pe coamă o creastă de cioburi subţire.”95

Orbiţi, nu aş spune nejustificat, de limitele ce caracterizează existenţa Formelor

Materiale, raportăm totul la ceea ce poate fi definit prin ele. Desigur, avem nevoie de
dimensiuni, avem nevoie de antinomii care să ne faciliteze orientarea pe aceste
dimensiuni, avem nevoie de cunoştinţe temeinice despre limite, pentru a încerca să
acţionăm asupra lor, dar toate acestea sunt probleme ale Formelor Materiale perisabile,
supuse descompunerii. Pentru întregul alcătuit din totalitatea Formelor Materiale, aceste
probleme nu există, există numai o alternanţă cauză-efect ce contribuie eficient la
realizarea Dezmărginirii.
Este de presupus că, de vreme ce de-a lungul timpului, Materia s-a organizat în
forme din ce în ce mai sofisticate, mai subtile, combinând masa în modele tot mai
rafinate, într-o evoluţie continuă, este de presupus spun, ca energia să se fi supus
aceluiaşi proces. Este greu de crezut că energia să aibă o manifestare constant lipsită de
evoluţie, în timp ce masa se supune unui proces de rafinare continuu. Ba, ceva îmi spune,
că cea care are un mod de a fi constant lipsit de evoluţie este masa şi că energia impune

95
Eugenio Montale, Versuri, traducere de Ilie Constantin, Bucureşti, Editura Tinereetului, 1967, p.30
 99

evoluţia, rafinarea, obligând elementele masei să alcătuiască forme de neânchipuit pentru

un anume stadiu al evoluţiei. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru că energia impune
mereu alte funcţii masei, funcţii ce au nevoie de forme noi pentru a se putea exprima.
Putem spune că masa dă energiei formă cognoscigbilă, iar energia, la rândul ei impune
masei o memorie fundamentală către care aceasta va tinde, indiferent de nivelul structurii
din care va face parte. Dacă vreţi, acesta poate fi scopul relativităţii întregului Univers.
Nimic din toate acestea nu ar fi posibil fără întreţinerea unor modalităţi de
transmitere a informaţiilor în lungul lanţului de cauze-efecte, cu alte cuvinte, materia
trebuie să întreţină mereu o formă de comunicare, pentru a păstra capacitatea de adaptare
la realităţile născute de condiţiile impuse de anumite tendinţe. Dintr-o înfruntare: Formă
Materială-Realitate, învingătoare iese întotdeauna Forma Materială, pentru că ea însăşi
este Realitate, o Realitate oportunistă ce tinde mereu, prin adaptare, să se suprapună pe
forma unui anume moment al Realităţii, modificându-l substanţial şi, ceea ce este şi mai
important, are capacitatea de a-şi transmite informaţiile ce s-au născut dintr-o situaţie sau
alta, acţionând astfel continuu distructiv asupra Realităţii.
Dacă analizezi, până la ultima consecinţă, o Formă Materială vei observa că
elmentele primordiale ale masei sunt aceleaşi: particulele elementare, corpusculii; dar
relaţiile dintre acestea sunt născătoare de funcţii care fac diferenţele uriaşe dintre forme.
Iar funcţiile, ce stabilesc regulile de combinare ale elementelor de masă, sunt manifestări
ale energiei, care vin din anumite nivele ale unui Inefabil generator de non-
conceptualitate. Mi se pare deosebit de important să acordăm atenţie funcţiilor ce se
desprind din relaţiile structurilor materiale cu elementele primordiale, în primul rând
pentru că acestea prefigurează evoluţia ulterioară a Materiei. În evoluţia sa spre o
adaptare din ce în ce mai sofisticată, Materia îşi bazează direcţiile evolutive pe
previziunile derivate din funcţiile generate de elemntele primordiale. Pur şi simplu,
rafinarea şi capacitatea de adaptare practic, infinite ale Formelor Materiale, au la bază
acest izvor permanent provenit din funcţiile generate din relaţiile elementelor primordiale
cu structurile maeriale deja existente. Să nu uităm sub nici un chip că acestea –
elementele primordiale – pot fi, la fel de bine, sau undă, sau materie.
Dacă este să priveşti din perspectiva nemuririi cele două componente ale unei
Forme Materiale, poţi afirma cu uşurinţă că masa – în parcursul evoluţiei alăcătuirii
 100

Formelor Materiale - este mereu Dezmărginită, iar energia mereu discontinuă; ea trebuie
să vină din Haos, să genereze Haos şi să se re-transforme în Haos, funcţia ei fiind de
memorie a Formei Materiale.
Descompunerea Formei Materiale şi eliberarea energiei către Haos va constiui
momentul de revelaţie de care are nevoie Materia pentru a reface o Formă Materială
nouă, conformă cu o Realitate nouă.
Cu alte cuvinte: dacă nu exist, atunci sunt nemuritor, iar omul respectă acest
proces în evoluţia sa de-a lungul unei existenţe şi întreaga sa Devenire depinde de
cantitatea de revelaţii pe care este capabil să şi le inducă.
Interesant este că putem face, până la un punct, o analogie cu semnele unui
alfabet: în alcătuirea unui cuvânt, un semn contribuie la producerea unei cantităţi de
informaţii fundamentale, constante, odată ce acesta a fost scos din alcătuirea cuvântului,
îşi pierde memoria, devine o parte a Haosului şi poate căpăta orice altă funcţie, descărcat
fiind de orice informaţie transmisibilă. Practic, un semn scos dintr-un cuvânt rămâne o
memorie egală cu ea însăşi, cu nimic creativă. Memoria semnului devine creativă doar în
legătură cu alte memorii ale unor semne cu care vor crea un cuvânt
Cea care dispare periodic dintr-o combinaţie materială este energia, iar dispariţia
acesteia impune eliberarea elementelor de masă dintr-un anume sistem de relaţii, prin
dispariţia funcţiilor, şi revenirea la o memorie anterioară. Procesul se repetă, până ce este
atinsă starea de lipsă de memorie, de non-conceptualitate, şi revenirea la un anumit
nivel al Inefabilului pe care-l modifică spre o stare superioară. Virtualitatea este o
memorie ideală, tocmai pentru că este non-conceptuală, capabilă să fie orice, pentru că, în
fapt, nu există.
Iată de ce, putem crede că întreaga existenţă a materiei este dominată de
memoriile non-conceptualizate anterioare, fiecare element ce intră în combinaţia dictată
de funcţii aduce cu sine presiunea memoriilor inefabile anterioare, venite din non-
conceptual.
În momentul în care a izbutit să se desprindă dintr-o anumită combinaţie,
elementul primordial se va supune procesului de reducere spre noua sa stare de non-
conceptualitate. Acest moment este cel care-l prepară pentru a putea începe o nouă
aventură, dar într-o altă formă şi cu o altă memorie. Această nouă aventură având ca
 101

iniţiator o Lipsă născută în Cosmosul material, o Lipsă care crează o stare de dezechilibru
ce induce o puternică rezonanţă ale cărei vibraţii vor excita elementul primordial şi-l vor
determina să redevină materie şi să intre în noua combinaţie materială.
Fiecare Formă Materială, cu cât este mai complicată, mai sofisticată, cu atât
conţine o serie mai mare de memorii anterioare, iar sensul ei este să revină la lipsa de
memorie, pentru a lansa un nou şir de combinaţii ce au ca rezultat Forme Materiale.
Elementul primordial intră în Cosmos, devine Materie, cu nevoia imperioasă de a-l
părăsi, de a reveni în Haos, şi astfel este capabil a întreţine o serie de cicluri cu funcţii în
Dezmărginire.
De aceea se poate spune că, elementele de masă din care sunt alcătuite Formele
Materiale sunt aidoma semnelor unui alfabet. Ele există într-un număr limitat dar
facilitează, practic, circulaţia unei infinităţi de informaţii, pentru că pot fi combinate
mereu în baza altor funcţii. Chiar şi atunci cînd formează acelaşi cuvânt, cantitatea de
informaţii conţinută în acesta depinde de funcţia pe care o are în sistemul informaţional
pus în circulaţie. Fiecare element de masă este purtător al unei memorii, iar contribuţia sa
la crearea sensului unei Forme Materiale va depinde de locul pe care această memorie îl
va avea în funcţiile de bază. Odată ce scopul pentru care Forma Materială a fost creată a
fost atins, funcţiile vor dispărea, iar elementele primordiale vor tinde către memoria lor
iniţială. Forma Materială se descopune, elementele primordiale, semnele dacă vreţi, vor
tinde să revină în Haos, de unde se vor întoarce iar sub forma unei memorii primordiale.
Tot acest proces reversibil constituie un mecanism de informare prin care Materia
îşi organizează pornirile oportuniste de adaptare la Realităţile pe care fiinţarea sa le-a
creat. Materia nu poate rămâne decât într-o stare de veşnică neadaptare, de veşnic
dezechilibru faţă de realitatea Dezmărginirii, iar Devenirea, prin repetarea continuă a
acestui proces, nu poate nicicum fi supusă unui sens sau unui scop, datorită faptului că,
de fiecare dată elementul primordial revine lipsit de memorie, dar într-o formă evoluată.
Energia este menită să întreţină virtualitatea, lipsa de definiţie atotcuprinzătoare ce
face posibilă varietatea infinită de funcţii ce se pot naşte în fiecare clipă şi care sunt
mereu instabile. Ele apar, se definesc, există, pier şi se pot redefini în forme noi, sau
atavice care reiau momente pierdute în parcursul Devenirii, mărind astfel capacitatea de
Dezmărginire. Faptul că, şi în cele mai luminate, progresiste şi îndrăzneţe minţi ale unui
 102

moment istoric se instalează incapacitatea de a defini anume forme, ce peste puţin timp
sunt doar nişte expresii ale evidenţei, nu se datorează unor limite ale gândirii acelor
personalităţi, ci faptului că nu există încă funcţii pentru acele forme.
Şi mai înseamă că Inefabilul este la fel de perfectibil şi de sensibil ca şi lumea
Formelor Materiale, doar că el trebuie să fie capabil a întreţine non-conceptualitatea,
pentru că altfel ar mai trebui câteva Universuri pentru a adăposti mulţimea de forme
model ce ar trebui stocate, pentru a exista o memorie îngheţată în concepte.
Odată ce funcţiile s-au definit, ele şi doar ele, impun căutarea drumului spre o
formă nouă. Fiind un proces şi nu o stare, progresul este, la rândul său, o manifestare
relativă şi are un parcurs discontinuu, relativ.
Îndrăznind să privim lucrurile în felul acesta. putem afirma că realţia Haos-
Materialitate are alt sens şi alt parcurs decât cel pe care l-am acceptat până acum.
În această a doua parte îmi voi lua îndrăzneala – de parcă până acum n-aş fi facut-
o! – să cercetez tocmai această relaţie cu Haosul. Când spun cercetez să nu credeţi care
cumva că voi deveni brusc un savant, ci că voi cerceta în felul meu cârtitoriu, cercând
totuşi să păstrez respectul cuvenit înaintaşilor.

Cum nu exist

De când se ştie omenirea, progresul – în ultimă instanţă - a fost măsurat prin

rafinamentul produselor puse în circulaţie la un moment dat. Evoluţia istorică este
definită, şi analizată în profundă dependenţă, de trecerea de la arcul cu săgeţi, la ultimul
model de televizor cu plasmă, de la mersul pe jos la aeronavele spaţiale. Părerea generală
este că noi datorăm totul acestei evoluţii, şi ne închinăm recunoscători în faţa idolilor
tehnologici. Fiecare generaţie nouă deschide ochii înconjurată fiind de ultimele unelte
puse în circulaţie, ştie să le mânuiască şi iubeşte climatul acesta dominator. Şi totuşi, în
mijlocul mulţimii de oameni ce alcătuiesc o generaţie, există şi o sumă de nemulţumiţi ce
vor trudi pentru îmbunătăţirea calităţii uneltelor, dar nici ei, nici ceilalţi, nu par conştienţi
de faptul că mediul în care trăiesc doar cuprinde şi uneltele, adică ele formează doar un
mijloc de prelucrare, şi nu sunt nici pe departe condiţia însăşi a mediului. Conform
 103

acestor concepţii, locuitorii junglei amazoniene, sau cei pierduţi în sătucurile izolate din
pădurile Africii, Indiei sau României sunt nişte primitivi cu mentalităţi pe măsură, pentru
că nu beneficiază de înalta tehnologie, pentru că refuză să accepte ritmul dezvoltării
tehnologice. Şi totuşi, la o observare organizată şi atentă, poţi dovedi că evoluţia mentală,
spirituală a acestor populaţii este surpinzător de profundă şi – în acelaşi timp – într-o
legătură cuprinzătoare cu modernitatea timpului în care trăiesc, fără a fi legată direct de
stadiul uneltelor. Chiar dacă există o defazare evidentă, mentalitatea locuitorilor din
localităţi izolate şi lipsite de aportul abundent al uneltelor moderne rămîne în relaţii active
cu spiritul timpului, evoluând ca şi celelalte forme materiale.
Mentalitatea unei populaţii are o relaţie de o anume tendinţă energetică cu timpul
său, indiferent de stadiul uneltelor, şi spun asta fără să cred vreo clipă că nivelul de
performanţă a uneltelor nu ar avea o influenţă profundă asupra evoluţiei mentalităţilor. Ba
dimpotrivă, doar că trebuie să admitem faptul că există o legătura subtilă între spiritul
Universului şi formele sale materiale, legătură ce se concretizează prin apariţia unor
armonii energetice ce au ca ultim scop crearea premiselor naşterii de noi modalităţi de
adaptare capabile să întreţină procesul de Dezmărginire universală.
Fiecare moment al Universului se petrece într-un anume mediu definit de
memoria energetică, şi devine din ce în ce mai evident faptul că există un proces de
comunicare ( Atenţie! Am spus comunicare şi nu informare.) între întreg şi formele
componente. Asta denotă faptul că Formele Materiale sunt mereu informate, că există un
proces continuu de comunicare între starea Inefabilă a Universului şi Formele Materiale
perisabile, cu scopul de a întreţine procesul de adaptabilitate a acestora la Realităţi ce s-au
născut din proria lor activitate.
Chiar dacă cercetările antropologilor aduc la lumină surprinzătoare modalităţi de
gândire, teribil de profunde şi moderne, populaţiile marginale vor rămâne catalogate la
„primitive” şi misionari înverşunaţi se vor năpusti asupra lor în încercarea de a le impune
modele noi, strămutate de aiurea.
Omenirea gândeşte, şi afirmă, că unealta l-a făcut pe om, că acestui instrument îi
datorează societatea tot ce are, iar confortul progresului numai de la rafinarea modului de
prelucrare vine. Roata, sau obţinerea focului cu unelte independente sunt considerate
momente ale evoluţiei care au schimbat destinul cosmic al omului, apoi au urmat alte şi
 104

alte momente care au intervenit direct în modelarea destinului fiinţei umane. Orbit de
prezenţa materială a uneltei, cercetătorul nu mai dă atenţie procesului care a dus la
apariţia acesteia şi pune saltul făcut în evoluţie pe seama ei. Desigur, unealta va avea un
rol important de jucat, dar acest lucru se va întâmplă abia după ce aceasta va fi integrată
în existenţa socială şi nu doar prin apariţia ei. Unealta este un rezultat al unui proces
creativ, şi nu procesul rezultatul uneltei, chiar dacă apariţia fiecarei unelte noi
declanşează apariţia unui nou proces. Din fericire, procesul de creaţie presupune un înalt
grad de utopie, de tendinţă către un orizont absolut şi inexistent, tendinţă care
descătuşează capacitatea de a imagina, de a defini forme ce odată şi odată îşi vor găsi
întruparea în unelte. Este suficient să ne gândim la toată literatura lui Jules Vern, dar şi a
altor utopişti seduşi de fantastic, pentru a înţelege că definirea Lipsei şi eliminarea ei
întreţine o etapă foarte importantă: creativitatea.
Privind lucrurile din punctul acesta de vedere vom avea surpriza să constatăm că
miturile fundamentale ale omenirii nu mai au aceeaşi încărcătură esoterică. Şi din nou
înclin să fiu de acord cu Lucian Blaga: „Rostul miturilor este să organizeze haosul
impresiilor. Aduncându-le în legătură cu fii gemeni ai existenţei: materia şi spiritul, sunt
uşor de «clasificat».”96 Miturile rămân o expresie a unei prejudicieri care nu s-a definit ca
o lipsă încă, din care cauză substanţa lor dăinuie într-un halou de confuzie, de
generalitate, de lipsă de definiţie. Atunci când prejudicierea nu a instalat înca o lipsă, care
să creeze o funcţie definită printr-o nevoie, soluţia pe care o reprezintă unealta nu s-a
impus, nu s-a definitivat ca expresie a înlocuirii lipsei, şi ca atare modalitatea de înlocuire
a lipsei rămâne doar o fantasmă, un basm, un mit despre care omul fabulează,
transformând o năzuinţă într-un vis pe care-l poate povesti.
Şi totuşi, nimeni nu rămâne consecvent gândului că: omul a făcut unealta, el a
inventat-o, el a meşterit-o, finalizând un proces care a avut la bază o revelaţie. Probabil
că, orbiţi de aparenţe, nu percepem că progresul înseamnă altceva, un altceva ce are un
atât de mare grad de subtilitate încât este cu mult mai uşor să-l defineşti prin rezultat, iar
unealta este doar un rezultat al acestuia. Progresul constă în altceva, cuprinde un altfel de
mecanism, mai inefabil, mai puţin evident, şi de aceea este un altfel de proces, ce trebuie
definit în alţi termeni, trebuie cuprins în altfel de condiţie, iar din acest proces doar derivă

96
Lucian Blaga, op.cit., p.67
 105

unealta, ca un instrument necesar înlocuirii unei lipse. „În primul rând e uşor de înţeles
că cel dintâi om care a făcut o născocire practică, ce depăşea priceperea comună, a
ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare, ci
şi pentru că el prin aceasta se dovedea a fi un om iscusit şi deosebit de ceilalţi. După ce
s-au realizat mai multe descoperiri de felul acesta, dintre care unele slujeau necesităţii,
iar altele desfătării, de regulă erau socotiţi ca mai iscusiţi autorii acestora din urmă,
întrucât ştiinţa lor nu era menită să servească utilităţi.”97
La ora actuală, trăim din plin într-o mistică a tehnologiei ce are propriile sale legi,
cutume şi tendinţe. Fără să părăsească, sau să fie părăsit de inefabilul spiritului creativ,
omul, ca fiinţă socială, este copios dominat de mistica tehnologiei, predându-se ei cu
arme şi bagaje. De altfel, omul a început să fie dominat de o mistică a tehnologiei, din
momentul în care a inventat prima unealtă personală numai că evoluţia până la stadiul
actual a fost lentă şi ezitantă. Ceva mai târziu ne vom ocupa mai amănunţit de această
stare a uneltei.
Odată ce „era mecanică” îşi impunea spiritul, avalanşa de unelte a ascuns partea
cea mai importantă a personalităţii umane: creaţia. A început să devină tot mai
importantă doar existenţa uneltei, nu şi procesul care a dus la crearea ei, dar, mai ales,
important devine grupul de oameni ce foloseşte unealta respectivă. Acest grup capătă un
rol de preot al unei idolatrii civile, ce se impune cu atât mai mult cu cât este capabil să
folosească mai abil unealta. Pe măsură ce uneltele devin tot mai sofisticate şi mai
pretenţioase, pe măsură ce-şi impun dominaţia în activitatea socială a omului, se topeşte,
parcă neexistent, spiritul creativ în favoarea celui mimetic.
Omenirea este totuşi dominată într-un mod inefabil de acest proces ce
sălăşluieşte în intimitatea ei, fără putinţă de tăgadă. Creativitatea este starea fundamentală
a Formelor Materiale, iar omul nu poate face excepţie. Procesul „la vedere” al fabricării,
ca şi unealta în sine sunt teribil de spectaculoase, dar, ascunsă, există o lungă perioadă de
subtile prefaceri, care de fapt, sunt esenţa însăşi a Devenirii Universului. Chiar dacă este
ascuns şi marcat de tentaţia derizoriului, ca expresie a stării de oportunism; chiar dacă, în
sine, tentaţia de a domina, sau deţine unealta marchează prin posesie evoluţia unei noi

97
Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.15
 106

dimensiuni a Materiei, spiritul de creativitate sălăşluieşte dominator, şi tinde să-şi

modifice substanţial şi continuu influenţa asupra făpturii umane.
Diferenţa dintre a crea şi a poseda se manifestă ca o încleştare teribilă, pe tot
parcursul unui segment din istoria evoluţiei umanităţii. Pentru că această Nevoie nu a
apărut decât adusă de naşterea semnului (Mă voi ocpa de acest mecanism în ultima carte
a acestei scrieri.). Nici una dintre celelalte Forme Materiale ale Universului nu este
dominată de sentimentul posesiei, astfel necunoscând manifestările tiranice ale acestei
Nevoi, altminteri indusă şi educată.
Omul modern tinde să existe tot mai mult într-o comodă dependenţă de
prefabricate şi indicaţii tehnologice. Computerele au înmagazinate cantităţi mari de
elemente prefabricate cu care încep să „domine” lumea, societatea. Gestionând cu
precizie un număr mare de combinaţii, par să aibă acces la teritorii ce conţin
prefabricate cu un oarecare aer de originalitate, de creativitate. În fond însă, este doar o
falsă existenţă creativă, mai bine zis o inexistenţă creativă, ce tinde să se cuprindă în
exerciţiul care reclamă o execuţie rapidă şi comodă. Doar că, întreg acest mecanism este
lipsit de energia vitală pe care o presupune adevărata creaţie.
Şi totuşi, fără putinţă de tăgadă, computerul este acela ce marchează un salt foarte
mare pe scara calităţii creativităţii, cu condiţia să fie folosit ca un instrument şi nu ca un
panaceu.

Şi dă-i, şi luptă, neicuşorule!

În toate lucrările care-ţi vorbesc despre evoluţia istorică a omenirii, se vor face
referiri, într-un fel sau altul, mai avântat, mai sălăreţ, sau mai doct, la progres. Nimic nu
se poate fără progres, şi, invariabil progresul este legat de unealtă. Pentru toţi teoreticienii
progresului, unealta este miezul acestui proces, dar şi expresia lui. Datorită uneltei, ni se
spune, omul a ajuns să progreseze până pe culmile modernităţii de astăzi. Dacă nu ar fi
existat unealta probabil, spun ei, parcursul ar fi fost altul, nebănuit dar oricum nu de
invidiat. Chiar dacă, tehnicile moderne de cercetare au arătat că şi alte specii planetare
folosesc unelte, fără să aibă evoluţii atât de spectaculoase din punct de vedere istoric,
teoreticienii se încăpăţânează să proclame unealta ca miez al progresului. “Este foarte
plauzibil ca gândirea umană şi fabricarea uneltelor să fi mers mână în mână cu
 107

dezvoltarea vorbirii articulate, iar aria lui Broca poate constitui cu adevărat unul dintre
sediile umanităţii noastre şi un mijloc de a urmării relaţiile cu strămoşii noştri în drumul
lor către umanitate.”98 Aşadar, noi ar trebui să privim unealta ca pe un factor esenţial al
progresului, ca pe elementul cheie care a impus sensul în dezvoltarea istorică a speciei
umane. Însăşi istoria ca ştiinţă stabileşte perioadele evoluţiei societăţii umane în funcţie
de evoluţia uneltei, hotărând astfel că acest instrument este definitoriu pentru progresul
speciei.
Şi dacă lucrurile nu stau aşa?
Diavolul acela, despre care vă vorbeam la începutul acestui op, nu-mi dă pace. O
îndoială mă încearcă şi nu pot cu nici un chip s-o alung din sufletul meu, chiar dacă îmi
spun cu ferocitate: „Nu văd de ce ar trebui să-ţi pese?” Este foarte adevărat, că privind
lucrurile din vârtejul acţiunilor zilnice, din viteza cu care mi se consumă existenţa, nu-mi
prea pasă. Bucuros sunt pentru toate aceste unelte care mă ajută să finalizez mai multe
proiecte într-un timp mai scurt, să-mi cresc performanţele şi, în acelaşi timp, să mai am
destulă vreme şi pentru o mulţime de fleacuri amuzante care-mi parfumează existenţa şi o
fac mai jucăuşă. Toate acestea mă silesc să recunosc faptul că datorită uneltei am o viaţă
mai comodă şi mai eficientă. Acest lucru ar trebui să mă convingă de faptul că unealta
este motorul progresului, că datorită ei omenirea izbuteşte să devină tot mai performantă.
Şi totuşi...
„Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”99, spune
Aristotel şi m-am hotărât sa fiu mai atent la această afirmaţie.
Vorbeam undeva, despre teoria: Lipsă şi Înlocuirea Lipsei a lui Dumitru Carabăţ,
despre faptul că, încetul cu încetul o prejudiciere sfârşeşte prin a se defini ca Lipsă.
Faptul că nu putem zbura cu mijloace naturale este o prejudiciere, faptul că nu putem
rămâne mai mult timp sub apă este iarăşi o prejudiciere. Fiecare dintre aceste prejudicieri
devine tot mai acută pe măsură ce nu-şi găseşte soluţia. Iar absenţa soluţiei impune o
Lipsă, şi impune, de asemeni, căutarea modalităţilor de Înlocuire a Lipsei. Procesul acesta
declanşează o sumă de activităţi ce au ca scop, mai întâi definirea exactă a Lipsei şi mai
apoi înlocuirea acesteia. Toate aceste activităţi au ca ţintă atingerea unei alte calităţi, şi
98
Carl Sagan, Creierul lui Broca, traducere de Ghe. Stratan şi Gabriel Pâslaru, Bucureşti, Editura Politică,
1989. p.37
99
Aristotel, Op.cit,, p.15
 108

pot fi numite pe drept cuvânt, cu un termen generic: progres. De fapt, acesta este
procesul prin care omul tinde, aspiră, ţinteşte o nouă calitate, proces care impune, în
primul rând schimbări de mentalitate, care schimbări vor avea ca rezultat o nouă viziune
asupra Realităţii, o nouă modalitate de a prelucra elementele acesteia pentru o adaptare şi
mai performantă la condiţiile de mediu şi vor conduce treptat la apropierea de scopul ce
altă dată părea de neatins. Micile modificări de mentalitate care luminează, încetul cu
încetul, calea spre Înlocuirea Lipsei constituie substanţa a ceea ce numim Progres.
Pentru că mijloacele naturale nu sunt în stare – sau cel puţin încă nu s-a găsit o
modalitate concretă – să înlocuiască o Lipsă, omul inventeză unelte care să aibă ca
rezultat Înlocuirea Lipsei. Dar aceste unelte nu sunt o descoperire exclusivă a omului,
multe dintre vieţuitoarele Pământului folosesc unelte pentru a înlătura o prejudiciere, o
Lipsă. Ceva s-a întâmplat în parcursul evoluţiei, ceva ce a făcut ca unealta să primească şi
alte funcţii în plus, faţă de cele strict practice.
Nu putem zbura cu mijloace naturale, inventăm un aparat de zbor, nu suntem în
stare să rămânem mai mult timp sub apă, inventăm submarinul, batiscaful, sau costumul
de scafandru. Dar nu unealta defineşte progresul, ci procesul prin care se defineşte cu
acurateţe necesitatea apariţiei acelei unelte, dar şi funcţia concretă pe care trebuie s-o
aibă. Şi toate acestea au plecat de la un anume moment, de la un act care a reprezentat
schimbarea radicală a modului în care este privită unealta.
În lungul procesului ce duce la naşterea uneltei, se schimbă continuu mentalitatea
oamenilor preocupaţi de înlocuirea unei Lipse, aceasta evoluează – pentru mult timp –
aproape insesizabil, firesc, natural, ca apoi să aibă loc o apariţie insolită, o formă nouă, o
funcţie nouă.
Şi iată cum se dovedeşte că, cel mai important preoces nu este acela care duce la
apariţia unei unelte, ci la modificarea mentalităţii şi la impunerea acelei unelte ca factor
de înlocuire a unei Lipse, factor care face ca spiritul să devină tot mai permisiv la
informaţiile disimulate de Realitate, dar şi mai stăpânit de nevoia de a modifica o anume
stare de fapt. Omul nu poate zbura, aşa cum nu o pot face o mulţime de alte categorii de
Forme Materiale, doar că acestea nu au capacitatea de a defini lipsa zborului ca pe o
Lipsă. Ea face parte din condiţia existenţei acestor Forme Materiale şi este acceptată ca
atare, fără să producă prejudiciere, fapt pentru care nu există conştiinţa lipsei zborului..
 109

De fapt, cel mai mare câştig pe care îl are omenirea din naşterea unor unelte, nu
sunt efectele directe ale acesteia, ci modificările substanţiale de mentalitate pe care
procesul prin care au fost obţinute le-a impus.
Odată creată, unealta închide un ciclu Lipsă-Înlocuirea Lipsei şi opreşte tendinţa
de a progresa. Putem susţine chiar că unealta este aceea care instalează absenţa
progresului, pentru că odată ce Lipsa a fost înlocuită cu ajutorul unei unelte, progresul şi-
a încetat parcursul. Din fericire pentru noi, fiecare Înlocuire a Lpsei instalează o nouă
prejudiciere şi deschide orizontul unui nou parcurs pe care trebuie progresat. Şi asta
pentru că, mentalitatea nou creată instalează un nou nivel al Nevoii celei generatoare de
Lipse. Ce mai tura-vura, cred că progresul este definit de către lanţul acela de gesturi
mentale ce modifică structura gândirii, transformând o Prejudiciere în Lipsă şi mai
apoi în modalitatea practică (unealata) de Înlocuire a Lipsei. Modificarea mentalităţii
este, în fapt, factorul progres, pentru că astfel este acceptată funcţia noii unelte, pregătind
terenul apariţiei sale fizice. De fapt, esenţială nu este unealta în sine, ci truda de a găsi
definiţia care să cuprindă funcţiile acesteia, ca şi modalităţile tehnice de a o realiza, ceea
ce ea trebuie să facă pentru a înlocui o lipsă, pentru a anihila o prejudiciere şi, ca atare,
trebuie să fim de acord cu ce spune poetul:
„Făcu desupra sa o gaură-n cer
Prin care vorbea cu neantul.
Striga: Ce este răul?
Adevărul? Binele?
După trei zile venea răspunsul:
Un hohot subţire
De râs urmat de chicoteli scurte.”100
Deîndată ce unealta a apărut, şi funcţiile sale sunt dovedite, scopul pentru care a
fost creată a fost atins, procesul care instalează progresul s-a încheiat, iar lumea ar trebui
să se oprească aici, dacă nevoia de dezmărginire a Universului nu ar sta împotrivă.
Această teorie încearcă să insinueze că progresul nu are loc la nivelul masei, ci la
nivelul energiei, al funcţiilor; că progresul este un factor ce aparţine modalităţilor prin
care Forma Materială încearcă să transforme Haosul în Cosmos, extrăgând din Inefabil

100
Nichita Danilov, Poezii, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p.71
 110

funcţii din ce în ce mai rafinate; definind încetul cu încetul virtualitatea, smulgând din
starea informală, veşnică, acel cumul de funcţii ce are capacitatea de a structura masa
pentru a a-i păstra perisabiltatea, condiţia muritoare.
Cu alte cuvinte, progresul este rezultatul distilării permanente a stării de
cunoaştere. Iar aceasta, cunoaşterea se dovedeşte a fi, în fapt, momentul în care o funcţie
a Inefabilului intră în rezonanţă cu structura Formei Materiale, inducând astfel o sumă de
vibraţii care pornesc un proces de remodelare a acesteia. Acest mecanism nu se opreşte
niciodată, iată de ce, în fiecare secundă, strucutra fiecărei Forme Materiale este mereu
alta. Astfel, lumea este alta, Materia este alta, şi în consecinţă Realitatea este alta.
Veşnicia nu foloseşte la nimic, pentru că ea împiedică Dezmărginirea, care este
esenţială pentru existenţa Universului. Doar perisabilul, sub diversele sale forme asigură
menţinerea capacităţi de Dezmărginire a Materiei. Iată de ce, Dezmărginirea impune, în
lungul parcursului său un joc permanent al funcţiilor, ce au nevoie continuă de
participarea masei cea purtrătoare de formă.
Doar că funcţiile trebuiesc mereu eliberate de capcana formei, ele trebuie să
reajungă în stare inefabilă, într-o calitatea modificată, evoluată, în felul acesta putându-se
dez-limita capacitatea lor de a relua jocul într-o puzderie de variaţiuni ce perfecţionează
parcursul Dezmărginirii.
Nu este important ca partea de masă a Formei Materiale să fie instabilă,
pereisabilă, ci partea de energie, cea care stabileşte funcţiile. Pentru că, nu unealta în sine
asigură progresul, ci mentalitatea care reclamă, care defineşte, care planifică drumul spre
o unealtă.
Faptul că funcţiile Formelor Materiale sunt perisabile dau capcitatea Materiei de
a se re-crea în permanenţă, dar şi de a reveni la momente atavice pentru a schimba sensul
Dezmărginirii. Iar lanţul de momente atavice, care fixează originea unor noi direcţii ale
Dezmărginirii, nu ar fi posibil dacă nu ar exista mai întâi sub formă de memorii, pentru că
doar astfel se asigură continuitatea procesului. Ceea ce înseamnă că o limită a
Dezmărginirii există, trebuie să existe, este perceptibilă, dar nu şi cognoscibilă, pentru că
substanţa pe care o presupune nu există încă în Formă Materială.
Sau, şi mai bine, îl putem lăsa pe Aristotel să ne lămurească: „Căci atunci când
luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o
 111

cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima
cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.”101 În cazul nostru cauza primă este
momentul atavic ce dă naştere noului lanţ cauzal, iar cauza ultimă este limita pe care o
defineşte Dezmărginirea, şi care devine la rândul sau cauza primă. Între ele, mulţimea de
cauze mijlocitoare fixează tot atâtea Realităţi specifice ce sunt, de fapt mediile de
exprimare a unor mulţimi de Forme Materiale. Dar dincolo de această cauză ultimă nu
există decât Haosul şi infinitele sale forme de Inefabil, din care Materia îşi extrage
funcţiile.
Tendinţa este întru obţinerea unei organizări cât mai sofisticate, de nivel
superior, în care capacitatea de a prelucra non-formalul, in-formalul să devină din ce în ce
mai eficientă
O astfel de abordare a problematicii progresului ar reclama o re-analizare a
întregului spaţiu teoretic ce a studiat factorii de progres, de periodizare, de relaţii dintre
om şi mediu, dar pentru că eu nu mi-am propus de fel o astfel de muncă las în seama
altora, de vor crede de cuviinţă, să se ocupe.
Pe mine, personal, această problemă mă interesează din alt punct de vedere.

A fi şi a vedea
O unealtă procesând este un spectacol atrăgător şi demonstrativ, care are un efect
concret, cu rezultate palpabile, ce pot fi măsurate.
În schimb, procesul pentru conceperea unei unelte este nevăzut, impalpabil.
Avem de a face, deci, cu două categorii distincte de procese: unul care presupune
o participare consistentă a masei, cu toate calităţile intrinseci ale aceasteia; şi unul la care
contribuie substanţial energia. Starea aceasta de fapt, ce ne face să ne gândim că existenţa
unei unelte, este direct dependentă de energie şi mai puţin de masă. „A fi” presupune un
concept, „a întrupa” presupune un material; materialul este un domeniu comun, folosit
pentru întruparea multor altor unelte; a fi, în schimb, presupune conceptualizarea
energiei, scoaterea din Haos a unei forme. Orice proces pentru punerea în operă a lui „a
101
Aristotel, Op. cit, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.74
 112

fi” presupune o contribuţie evidentă a lui „a întrupa”, pentru că „a fi” are nevoie de
materialul care să-i evidenţieze con