Sunteți pe pagina 1din 92

De ce cinstim sfintele moate?

Liviu Petcu, 16 Noiembrie 2008

Cinstirea sfintelor moate i gsete un temei adnc n nvtura de


credin a Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rmielor pmnteti ale
sfinilor apare n deceniile veacului apostolic i continu n veacul urmtor.
Mntuitorul nsui vorbea despre calitatea deosebit pe care o dobndesc
cei care se mprtesc cu Trupul i Sngele Su, primind n felul acesta
arvuna nemuririi. Sfntul Apostol Pavel ne ncredineaz c, dac ucidei,
cu duhul, faptele trupului, vei fi vii. Faptul c Biserica a cinstit de la nceput
sfintele moate ne-o atest, nainte de toate, Sfnta Scriptur.
Dup ce a fost tiat capul Sfntului Ioan Boteztorul, ucenicii lui au luat
trupul lui i l-au nmormntat i s-au dus s-i dea de tire lui Iisus (Matei 14,
12). De asemenea, brbai cucernici au ngropat pe tefan i au fcut
plngere mare pentru el (Fapte 8, 2). Cunoatem din istoria Bisericii ct
cinstire i-a fost acordat att capului Sfntului Ioan Boteztorul, cnd a fost
aflat, ct i sfintelor moate ale arhidiaconului tefan, care au fost
rspndite pn la Constantinopol, i n Africa la Hippo, unde a slujit
Fericitul Augustin.
Mai ales dup ncetarea persecuiilor, relicvele sfinilor au fost cutate,
dezgropate, duse cu veneraie, mai cu seam n metropole bisericeti i
reedine episcopale. Tot n aceast vreme, ntruct de timpuriu bisericile
se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se mpreau moate la toate
bisericile spre a fi zidite n altarele lor.
Cultul sfinilor se nate aproape indisolubil legat de cultul i cinstirea
sfintelor moate. Cretinii rnduiesc de timpuriu ca ziua n care martirii
primeau cununa muceniciei s fie socotit drept zi de natere n mpria
lui Dumnezeu i s fie cinstit i serbat la locul unde erau ngropate
sfintele moate. n epoca apostolic, nu numai trupul, ci i hainele i
obiectele pe care le foloseau Sfinii Apostoli erau cinstite i muli bolnavi se
tmduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinilor Apostoli.
Motivul pentru care Biserica cinstete sfintele moate nu este numai unul
de ordin comemorativ, n amintirea martirilor sau a celorlali sfini ai
Bisericii, ci pentru c moatele sunt cu adevrat sfinite, adic poart
pecetea dumnezeiescului, sunt purttoare de har, ntruct s-au mprtit
de slava i puterea dumnezeiasc.
Proslvind sfintele moate pentru puterea minunat ce le-a fost dat de
Dumnezeu, cretinul ortodox cinstete nsi puterea dumnezeiasc din
ele.
Sfntul Ioan Damaschinul: Trebuie s cinstim aprtorii neamului
omenesc
Norma de nvtur a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine
precizat, accentundu-se c cinstirea sfinilor nu este adorare
dumnezeiasc, ci este venerare. n aceast privin, concluzia pe care o
lanseaz Fericitul Ieronim este urmtoarea: Noi nu adorm creatura i nu-i
slujim, ci cinstim moatele martirilor pentru a adora pe Cel ai Crui martiri
sunt (Epistola 109 ad Riparium).
Cinstirea pe care cretinii o aduceau sfintelor moate i, n general, sfinilor
martiri, era bine definit n comparaie cu cinstirea i nchinarea pe care o
aduceau Mntuitorului Hristos, cci lui Hristos ne nchinm pentru c este
Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri i iubim, dup vrednicie, ca pe ucenicii i
imitatorii Domnului.
Aa fiind, socotim potrivit s punem tuturor n atenie, ca o concluzie final,
cuvintele unui mare tritor i dascl al Bisericii, Sfntul Ioan Damaschinul,
referitoare la cinstirea moatelor sfinte: Stpnul Hristos ne-a dat ca
izvoare mntuitoare moatele sfinilor, care izvorsc, n multe chipuri, faceri
de bine i dau la iveal mir cu bun miros. Nimeni s nu fie necredincios!
Dac prin voina Lui Dumnezeu a izvort n pustie ap din piatr tare i din
falca mgarului ap pentru Samson cruia i era sete, este de necrezut ca
s izvorasc mir binemirositor din moatele mucenicilor? Cu nici un chip
pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu i cinstea pe care o au sfinii
de la Dumnezeu. n Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se
atingea de un mort, dar nu erau socotii necurai nii morii. Dup ce
nsi viaa i cauza vieii a fost socotit ntre mori, nu mai numim mori pe
cei care au adormit ntru ndejdea nvierii i cu credin n El. Cum poate s
fac minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt pui pe fug, bolile
sunt alungate, bolnavii se vindec, orbii vd, leproii se cur, ispitele i
suprrile se risipesc i se pogoar toat darea cea bun de la Tatl
luminilor? Ct de mult trebuie s te osteneti ca s gseti un sprijinitor
care s te prezinte mpratului cel muritor i s pun pe lng el cuvnt
pentru tine? Dar nu trebuie cinstii oare aprtorii ntregului neam omenesc,
aprtorii care se roag lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie s-i cinstim,
ridicnd biserici n numele lor, aducnd roade, prznuind pomenirea lor ...
Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura i slujitorii
Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mnie, de acelea se vor mnia i
ostaii Lui. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureti, 1938, p. 278).
Nu sfinii au trebuin de cinstirea noastr, ci noi dobndim mii de bunti
ca urmare a cinstirii sfintelor lor moate: Pentru folosul nostru primesc ei
cinstea din partea noastr, chiar neavnd nevoie de ea, pentru ca noi s
putem primi rodul binecuvntrii lor (Cateheza aceluiai despre faptul c
moatele sfinilor mucenici sunt un prilej de mare folos pentru noi).
Cine nu crede n sfintele moate nu crede nici n sfintele icoane, nici n
lucrrile sfinitoare ale Bisericii. Un lucru este greu de contestat i chiar
apodictic, i anume c, n ntreaga istorie a Bisericii, sfintele moate sunt o
prezen permanent, ele constituind, alturi de sfintele icoane, de slujbele
Bisericii, de imnografia liturgic, repere fundamentale ale credinei noastre.
Puterea din trupul sfinilor
Faptul meninerii osemintelor n stare de nedescompunere este o arvun a
nvierii i a calitii distincte pe care o dobndesc aceste trupuri. nelegerea
acestor probleme ne-o sugereaz chiar Vechiul Testament, prin acea
ntmplare minunat cnd trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele
proorocului Elisei, i redobndete viaa (II Regi 13, 21), dovad c virtuile
sufleteti ale dreptului au animat i natura sa uman n forma ei material,
transfigurnd-o. n acest sens, Sfntul Chiril al Ierusalimului scrie: Elisei
a nviat doi oameni, pe unul pe cnd tria (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul
dup moartea lui (IV Regi 13, 21). Pe cnd era viu a svrit nvierea prin
sufletul su. Dar ca s se arate c trebuie s fie cinstite sufletele drepilor i
ca s se cread c exist o putere n trupurile acestora, mortul, aruncat n
mormntul lui Elisei, a nviat cnd s-a atins de trupul mort al profetului.
Trupul mort al profetului a svrit ceea ce svrise i sufletul lui. Trupul
cel mort, care zcea n mormnt, a dat via mortului i, dei a dat via, a
rmas totui mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva s i se atribuie numai
sufletului minunea, dac ar fi nviat Elisei. Acest fapt dovedete c n trupul
sfinilor, chiar dac n el nu mai este sufletul, se afl o putere datorit
faptului c sufletul lor drept a locuit atia ani n trup i trupul a fost vreme
ndelungat slujitor al sufletului (Sfntul Chiril al Ierusalimului, Cateheze,
cateheza XVIII). Aadar, trirea raportului personal cu Iisus Hristos ntr-o
form plenar reuete s prelungeasc starea de ndumnezeire atins de
un astfel de vieuitor i asupra trupului su. Dup svrirea din via,
rmiele pmnteti menin puterea dumnezeiasc din vremea cnd
trupul lui era unit cu sufletul.
Este rnduit ca toi s mearg n mormnt, dar moatele dovedesc
neputrezirea, mai mult, sunt nhumate i, prin viziuni i artri ale duhurilor
drepilor, sunt dezgropate, fac minuni, au un miros plcut i i menin firea.
Meninerea osemintelor sfinilor n stare de incoruptibilitate este privit ca o
arvun a nestricciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioilor
dup nviere.
Sfntul Ambrozie al Milanului: Sfintele moate s le ducem ntr-o cldire
vrednic de ele
Preuirea artat sfintelor moate de ctre Biseric demonstreaz atenia
cu care ele au fost cinstite. Astfel, deasupra mormintele care pstrau
trupurile sfinilor s-au zidit biserici nc de la nceput, mai mici i mai mari,
pn la mreele catedrale contemporane. O alt parte dintre moate a fost
depus n interiorul bisericilor, antrennd pelerinaje spre locurile unde se
aflau, prilej cu care Biserica celebra serviciile liturgice, n timpul crora se
svrea Jertfa euharistic i se cntau imnuri. De aceea, s-a procedat i la
transportarea moatelor din loc n loc, pentru a se nlesni credincioilor
pioi posibilitatea de a le cinsti dup cuviin. Atunci cnd se reuea s fie
recuperate din minile persecutorilor, osemintele martirilor erau aezate la
un loc cuviincios, unde cretinii se adunau s serbeze acolo ziua martiriului
i unde, fr ndoial, svreau Sfnta Liturghie.
Credincioii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni au adus dintotdeauna
sfintelor moate un cult sobru i plin de evlavie. Astfel, din Martiriul
Sfntului Policarp aflm c noi (cretinii de atunci - n.n.) am dobndit
osemintele lui, mai cinstite dect pietrele preioase i mai scumpe dect
aurul, i le-am aezat la un loc cuviincios (Actele martirice, XVIII, 2).
Deci, moatele mucenicilor au fost luate n ascuns de cretini, de cele mai
multe ori de la locurile unde erau persecutai de mpraii pgni pentru
credina lor i le-au pstrat cu devoiune.
ntre preoii i credincioii care au ndurat moartea pentru Hristos n
persecuia lui Diocleian se numrau i preotul daco-roman Montanus i
soia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuit pe atunci de
strmoii notri daco-romani. Ptimirea lor este descris n diferite
Martirologii. Slujitorii demonilor au necat n rul Sava pe Sfinii Montanus
i Maxima. Valurile apelor traser la maluri trupurile lor sfinite. ntru
ascuns, credincioii le ridicar i le pstrar cu scumptate, ca pe nite
odoare de mult pre (Actele martirice, Martiriul Sfntului Montanus,
presviterul din Singidunum, un preot daco-roman). ntr-una din epistolele
sale, Sfntul Vasile cel Mare scrie despre modul n care trebuie primite
sfintele moate, atunci cnd sunt transportate dintr-un loc n altul:
primii-le cu atta bucurie cu ct vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni s nu se
ndoiasc, nimeni s nu oviasc; el e acel lupttor nebiruit. Aceste
oseminte le recunoate Domnul, ele s-au luptat mpreun cu sufletul
fericitului. Ele i sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a rspltirii lui
(Epistole, epist. 197, II). La rndul su, Sfntul Ambrozie al Milanului, ntr-
una din scrisorile sale, amintete i el de rugciunile ce se svreau atunci
cnd ntr-o localitate se primeau oseminte sfinte: ...s strngem, aadar,
sfintele moate i s le ducem ntr-o cldire vrednic de ele i toat ziua s-o
prznuim cu credincioas supunere (Scrisori, scrisoarea a XXII-a, 13).
Sfntul Nicolae Cabasila: Moatele sunt Biserica cea adevrat
Sfinii mucenici slujesc alturi de Hristos, prin Hristos. n ei slluiete
puterea Lui. Aa cum cei 24 de btrni, dup cum citim n descoperirea
Sfntului Evanghelist Ioan, slujesc n jurul Mielului (Apocalipsa 5, 8), la fel
slujesc toi sfinii n jurul Lui. De aceea, sub inspiraia Duhului Sfnt,
Biserica a rnduit ca sfintele moate s fie zidite nuntrul sfintei mese, sub
altar (Apocalipsa 6, 9). Sfntul Nicolae Cabasila observ: Nimic nu e mai
nrudit cu lucrarea sfnt a Tainelor lui Hristos dect mucenicii, cci numai
ei seamn cu Hristos i la trup i la suflet i la felul morii i ntru toate...
Aa c, dac Hristos ntr-adevr Se poate vedea i pipi undeva n lumea
aceasta, n carne i oase, apoi aceasta se poate n sfintele moate. (...)
Aceste moate sunt Biserica cea adevrat (Despre viaa n Hristos).
Ideea unei uniri tainice i a prezenei euharistice a Domnului n aleii Si
are o nsemntate deosebit n cultul sfintelor moate. Pe un vas de
pmnt ars, aflat n ruinele unei biserici vechi cretine, n care s-au pstrat
osemintele unor martiri, sunt nsemnate cuvintele: n acest vas sfnt sunt
adunate membrele lui Hristos. Doar nc de pe cnd erau vii, Hristos era n
mduva lor, iar dup moartea lor, la fel, nu le prsete osemintele, ci
rmne unit cu sufletele lor, aa cum unit i amestecat st, acum, cu acest
pumn de rn nensufleit (Sfntul Nicolae Cabasila, op. cit.). Hristos
rmne prezent, i dup moartea fizic a martirului, n sufletul i osemintele
lui. Dac Hristos ntr-adevr se poate vedea i pipi undeva n lumea
aceasta n carne i oase, apoi aceasta se poate n sfintele moate
(Ibidem).
Moatele sunt un loc n care Hristos este prezent n har, ntr-un fel deosebit
de apariia Lui n icoanele care-L reprezint pe El. n moate nu exist
chipul lui Hristos, ci Hristos este n mod minunat prezent n materia
rmielor pmnteti ale sfinilor. La urma urmei, zice tot Sfntul Nicolae
Cabasila, aceste moate sunt Biserica cea adevrat i altarul cel adevrat,
zidirea nu-i dect o imitare (Ibidem).
Sfntul Ioan Gur de Aur: Izvorte mult binecuvntare din osemintele
mucenicilor
Cele mai de pre odoare ale cretinilor din toate timpurile au rmas sfintele
moate. Cel mai de pre lucru pe care i-l ofer clugrii, n mnstirile
ortodoxe, spre nchinare i srutare, sunt sfintele moate. Marile catedrale
s-au strduit s dobndeasc moatele unor sfini spre a le pstra ca
ocrotitoare i binecuvntare dumnezeiasc.
Sfintele moate dovedesc, o dat n plus, c, dup lucrarea mntuitoare
svrit de Dumnezeu prin Hristos n Duhul Sfnt, omul se poate ntlni cu
Dumnezeu, dumnezeiescul se poate uni cu omenescul, peretele cel din
mijloc fiind drmat.
Cretinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moate pentru a le
sruta cu evlavie, cu convingerea c se apropie de ceva care s-a sfinit, de
ceva ce poart n sine urmele mprtirii de dumnezeiescul har, urmele
atingerii de slava lui Dumnezeu. Stai lng mormntul mucenicului,
ndeamn n acest sens Sfntul Ioan Gur de Aur, d drumul acolo la
izvoare de lacrimi, zdrobete-i inima, ia i binecuvntare de la mormnt! Ia
binecuvntarea aceasta aprtoare n rugciunile tale! Ai n minte
necontenit istoria ptimirilor mucenicului! mbrieaz cociugul
mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorsc mult binecuvntare nu numai
osemintele mucenicilor, ci i mormintele lor, i cociugele lor! (Omilie la
Mucenici).
nfptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea sfintelor moate trebuie
vzut prin credina c exist o legtur special ntre sufletul unui sfnt i
osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, n sensul c spiritul
acestuia nu prsete cu desvrire trupul, meninnd astfel n moate o
putere dumnezeiasc. Credina c sfinii rmn, prin aceast harism, n
osemintele lor, prelungind n ele o prezen a lor n duh, i face pe
credincioi s se simt n legtur personal cu ei i, prin ei, cu Hristos.
Credincioii sunt convini c rugciunile sfinilor mucenici sunt ascultate de
Bunul Mntuitor, de aceea svresc rugciuni struitoare naintea
moatelor mucenicilor, pentru ca acetia s mijloceasc la Hristos-Domnul
pentru ajutorul i mntuirea lor. S venim, deci, necontenit la ei, s ne
atingem de racla lor i s mbrim cu credin moatele lor, ca s lum
binecuvntare de la ei. Dup cum ostaii, cnd i arat rnile ce le-au
primit n rzboaie, vorbesc cu ndrznire cu mpratul, tot astfel i mucenicii
acetia, cnd in n mini capetele ce li s-au tiat i le nfieaz, pot s
dobndeasc ndat de la mpratul cerurilor tot ce voiesc.
Aadar, cu mult credin, cu mult rvn s ne ducem acolo pentru ca,
primind multe i mari comori i de la vederea mormintelor acestor sfini i
de la auzirea luptelor lor pentru credin i de pretutindenea, s putem
termina dup plcerea lui Dumnezeu cltoria acestei viei i s ajungem
cu mult ncrctur la limanul acela i s dobndim mpria cerurilor, cu
harul i iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. (Omilie de
laud la Sfinii Mucenici Iuventin i Maximin, care au suferit mucenicia pe
timpul lui Iulian Apostatul, III).
n alt loc, marele arhipstor al Constantinopolului, vorbind despre sfintele
moate, le prezint ca pe o comoar de mii de bunti: Vindecare de
trupuri beteugite, iertare de pcate, pieire de rutate, iertare de boli
sufleteti, rugciune struitoare, ndrznire ctre Dumnezeu, roade
duhovniceti, pline de bunti cereti. Roadele acestea se culeg mereu, i
mereu cresc la loc, niciodat nu prsesc pe cei ce le cultiv. Pomii cei
sdii n pmnt dau rod o dat pe an; iar dac nu-s culei, cnd vine iarna,
i pierd frumuseea lor, iar roadele se stric i cad. Moatele sfinilor, ns,
nu tiu nici de iarn, nici de var, nici de silnicia vremii i nici n-ai s le vezi
vreodat lipsite de roade, ci totdeauna, cu toat frumuseea lor. Nu le atac
stricciunea, nici schimbarea vremurilor. Ci n-am cules mii i mii de
vindecri din aceast sfnt racl (a Sfntului Mucenic Iulian - n.n.) de cnd
s-a sdit trupul acesta n pmnt, i rodul n-a pierit! S-au secerat lanurile,
dar spicele nu s-au terminat! S-a scos apa din izvoare, dar vanele de ap n-
au secat, ci curg, curg mereu i nu se opresc, i, lucru de minune!, apa ce
izvorte e totdeauna mai mult dect cea luat. Moatele Sfntului nu fac
numai minuni, ci ne ndeamn s i filosofm. De eti bogat, de te
mndreti i dac-i este sufletul plin de ngmfare, ndat-i potoleti
mndria i-alungi ngmfarea cnd vii aici, cnd vezi pe mucenic, cnd te
gndeti ce mare-i bogia lui fa de bogia ta, i pleci de-aici cu mult
sntate-n suflet. Dac eti srac i te socoi dispreuit, i rzi de bani i de
averi cnd vii aici i vezi averea mucenicului i, plin de mult nelepciune,
aa te duci acas! i dac ar veni asupra ta necazuri, pagube, bti, vei
cpta de aici iari destul mngiere cnd ai s vezi c tu nicicnd n-ai
suferit att ct a suferit acel sfnt mucenic. Vzut-ai ct de multe sunt
roadele acestor rdcini? Vzut-ai c sunt duhovniceti? C se ating chiar
de suflet? (Sfntul Ioan Gur de Aur, Cuvnt de laud la Sfntul Mucenic
Iulian, IV).
Incoruptibilitatea, buna mireasm pe care o rspndesc, semnele deosebite
pe care le vdesc, credina i ndejdea n nvierea i viaa venic, cu care
se hrnete spiritul, sunt felurite ci prin care sfinii slujesc dup mutarea de
aici prin moatele lor.
Puterea vindectoare a sfintelor moate
Credincioii Bisericii noastre au convingerea c prin atingerea i prin
rugciunile adresate sfntului, lng moatele lui, adeseori se nfptuiesc
vindecri i alte fapte minunate datorit legturilor duhovniceti care se
stabilesc ntre credincioi i persoanele reprezentate n icoane sau ale
cror moate s-au pstrat, i datorit lui Hristos - Izvorul sfineniei - de Care
se nvrednicesc sfintele moate. Ai auzit, ba ai i vzut voi niv c muli
au fost curii de demoni, c foarte muli chiar, cnd s-au atins cu minile
de mbrcmintea sfinilor, au fost vindecai de bolile de care sufereau. (...)
Cte basmale, cte obiecte de mbrcminte sunt atinse de sfintele moate
i prin aceast atingere devin lecuitoare! Toi se bucur s ating
acopermntul moatelor i atingndu-le s se fac sntoi. Slav ie,
Doamne Iisuse, c ai trezit pentru noi astfel de duhuri ale sfinilor martiri, n
acest timp, cnd Biserica Ta are nevoie de mari ajutoare de la Tine!
(Sfntul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXII-a).
S-ar putea da multe mrturii din scrierile Sfinilor Prini cu referire la
puterea tmduitoare a sfintelor moate. ns, credem c muli dintre
cretinii zilelor noastre ar putea povesti despre cel puin o vindecare
minunat a unui bolnav incurabil, tmduire primit n dar, ca rod al
rugciunilor sau al atingerii cu credin i devoiune de raclele sfinilor i
moatele lor.
Conchiznd, putem spune c sfintele moate sunt mrturia n lume a
prezenei lui Hristos Care i-a nscris cu mrire numele n osemintele
aleilor Si. Cinstirea sfintelor moate e o surs inepuizabil din care
izvorte certitudinea nvierii Domnului i convingerea nvierii noastre
viitoare, pentru a fi astfel ntrii n lupta mpotriva pcatului i a morii.

Cinstirea Sfintelor Icoane


1. Semnificaia icoanei

Cretinismul a adus o schimbare n profunzime a ntregii societi. Marile temple i


statui ale zeilor care constituiau obiectul nchinrii i venerrii a sute de generaii se
substituiau prezenei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele ns nu au reprezentat nici o
clip o nlocuire a idolilor pgneti. Spre deosebire de idol, la care nchinarea se
fcea ctre nsi statuia material, creia i se aduceau jertfe i rugciuni, icoana, ca
reprezentare a chipurilor sfinilor, are rolul de a ne duce cu gndul la Dumnezeu sau
la sfntul reprezentat pe ea, nchinarea n faa ei trecnd ctre persoana
reprezentat.

Din Tradiie tim c prima icoan a fost pictat de Sfntul Apostol i Evanghelist Luca
i o nfia pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestat de-a
lungul timpului de cei care le confundau cu idolii chipurile cioplite interzise prin
Decalog. Sfinii Prini de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit ns, o dat pentru
totdeauna, c cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplcut lui
Dumnezeu.

2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire

Icoana canonic este o form de reprezentare strict simbolic, o mrturisire a lui


Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase i statuile nu sunt icoane!

Icoana nu este pentru mngierea simurilor trupeti, ci trebuie s transpun, s


nale mintea i inima ctre contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic
ortodox, ca legtur ntre cer i pmnt, nu insist pe reprezentarea frumuseii
trupeti trectoare. Icoana nu este o reprezentare fotografic a trupului, ci chipul
omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfnt.

3. Rnduiala cinstirii icoanelor

Cinstirea icoanelor const n:

nchinarea n faa lor;

rugciunea adresat celui reprezentat;

srutarea sfintei icoane.

Cele trei aciuni se svresc mpreun astfel: credinciosul se va nsemna cu semnul


sfintei cruci plecndu-se pn la pmnt (metanie mic) de dou ori consecutiv i
rostind n mintea lui o rugciune, sau troparul celui reprezentat, sau mcar: Sfinte
(numele), roag-te lui Dumnezeu pentru mine, pctosul. nsemnndu-se din nou cu
semnul sfintei cruci, va sruta cu evlavie sfnta icoan i va ncheia cu o a treia
metanie mic.

Ordinea n care ne nchinm la icoane este urmtoarea: nti ctre Mntuitorul Iisus
Hristos, apoi ctre Maica Domnului, ctre Sfntul Ioan Boteztorul, Sfinii Apostoli i
apoi fiecare dup evlavia sa.

4. Cum nu trebuie s ne nchinm naintea sfintelor icoane:

- Icoanele nu se srut pe faa celui reprezentat, cei care procedeaz astfel


dovedind lips de smerenie i evlavie;

Icoanele nu se srut avnd o inut necuviincioas;

Icoanele nu se srut avnd ruj pe buze sau duhnind a tutun;

Icoanele nu se srut de cei care triesc n desfrnare; acetia au voie s srute


numai rama;

Icoanele nu se srut nici de soii cununai care au avut relaii sexuale n noaptea
precedent;

Icoanele nu se srut de femei n perioada lunar i de brbaii care au avut


scurgeri n noaptea precedent;

Icoanele nu se srut ridicndu-le de pe locul unde sunt aezate.

Ieromonah Valentin MU,

stareul Mnstirii Turnu, jud. Prahova


DICTATURA MINCIUNII N MEDICIN

O ipoteza fascinanta Biblia lui Wulfila si crestinismul daco-roman

CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

Martie 4, 2010 de Mihail

PARINTELE IOAN

Iubiti credinciosi

Icoana i Evanghelia sunt n strns legtur, se sprijin i se clarific reciproc, colabornd la rspndirea

nvturii cretine. Icoana este o Evanghelie n culori, precum. Evanghelia este o icoan verbal a lui

Hristos.

Dup ce n anul 40 d. H. n Scytia-Minor, mai precis n Dobrogea, poposete Sfntul Apostol Andrei,

strbunii notri ncretinai de acest apostol trimis de Hristos au aezat icoanele n casele lor, la loc de

mare cinste, pe peretele de rsrit, mpodobindu-le cu tergare romneti, cu busuioc, aprindeau candele

n faa acestor icoane, i se inchinau cu mult evlavie fcndu-i semnul Sfintei Cruci, odat cu smerite i

ptrunztoare rugciuni ctre Dumnezeu, Maica Domnului i toi Sfinii. Aceste icoane constituie un

element indispensabil evlaviei noastre crestin-ortodoxe.

Icoana a mai fost numit i BIBLIA NETIUTORI LOR DE CRTE sau FEREASTR SPRE CERURI i

REFUGIU AL PRIVIRII PENTRU ORICE INIMA INDURERATA.

DE UNDE VINE NUMELE DE ICOAN?

Numele de icoan vine din grecescul EIKON = a asemna, asemnare. n limba latin avem n mod similar,

cuvntul IMAGO = chip, reprezentare.

DAR CE ESTE ICOANA?

ICOANA este deci, chipul sau reprezentarea pentru ochii notri a unei fiine existente n mod real, adic a

adevratului Dumnezeu, a Fiului Su Iisus Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinilor.

ICOANA este un fel de treapt sau scar, pe care ne ridicm cu ntreaga noastr fiin spiritual, prin

credin, ctre Dumnezeu.

ICOANA este o asemnare, un model, o ntipritur a cuiva. Desigur c icoana nu seamn ntru totul cu

originalul. Nu talentul executantului, nu materia icoanei dau utilitate icoanei, ci, unirea rugciunii celui

cinstit din Icoan cu evlavia rugciunii celui ce se roag,

Deci, altceva este icoana i altceva este originalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este identic cu

omul, ntruct fotografia reprezint numai forma corpului, nu i puterile sufletului, cci imaginea

fotografic nu gndete, nu vorbete i nici nu simte. n acest fel FIUL LUI DUMNEZEU ESTE ICOANA
NATURAL A TATLUI, i iat versetul biblic care ne dovedete foarte clar acest lucru: Filip l-a zis:

Doamne, arat-ne nou pe Tatl si ne este de ajuns, Iisus i-a zis: De atta vreme sunt cu voi, i nu M-ai

cunoscut, Filipe? Cel ce M-a vazut pe mine, a vazut pe Tatl. Cum zici tu: arat-ne pe Tatl? (Ioan 14.9)

DAR CE ESTE IDOLUL DESPRE CARE VORBESC CU ATTA N FOCARE SECTANII?

Idolul este o bucat de materie privit n ea nsi ca Dumnezeu. Idolul nu are duh, iar omul prin

idolatrizare nduhovnicete un obiect, i d valoare de Dumnezeu sau l consider Dumnezeu.

Idolul poate avea form de:

animal: vac, pisic, crocodil (n Egipt);

monstru: jumtate de om, jumtate de animal (India);

om statuie: zeii grecilor i ai romanilor Zeus = zeul zeilor, Bahus = zeul vinului, Ares= zeul rzboiului,

Afrodita = zeita iubirii, etc. .

CARE AU FOST PRIMELE ICOANE?

nsui Domnul nostru Iisus Hristos i-a lsat chipul imprimat pe pnz de trei ori:

Prima dat, a druit chipul Su regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepr.

La porunca acestui rege Avgar, un pictor al su a venit n ara Sfnt, s-L invite pe Mntuitor n Edessa,

iar dac nu va voi s vin, cel putin s-L picteze, cci regele Avgar dorea mcar s-i vad chipul. Iisus

Hristos, vznd c trimisul regelui nu-L poate picta din cauza luminii ce-L nconjura, S-a atins EI nsui de

pnza pictorului i Chipul Su a rmas imortalizat pe ea.

A doua oar, mergnd pe drumul spre Golgota, a druit unei fecioare, Veronica, ce L-a ters de sudoare

i praf cu mahrama sa, Chipul Su Cel dumnezeiesc, care s-a imprimat n mod miraculos pe aceast

mahram. nsui numele Veronica nseamn VERA ICON, adic adevrata icoan.

A treia oar, i-a lsat Chipul Su i toate urmele rnilor de pe trup, pe Sfntul Giulgiu cu care a fost

nfurat n mormnt, giulgiu care se poate vedea i azi n Italia, ntr-o biseric din Torino.

Apoi, Sfntul Apostol i Evanghelist Luca, fiind .pictor i doctor, a pictat inspirat de Duhul Sfnt pe Maica

Domnului la Bunavestire, si cnd i-a artat aceast icoan Maicii Domnului,

Dnsa a recunoscut c aa a fost momentul, precum s-a zugrvit n icoan i i-a zis: Fiul meu i

Dumnezeul nostru s primeasc rugciunile tuturor acelora care se vor ruga la aceast icoan. Deci nsi

Maica Domnului investete cu putere icoana.

DAR DE CE CINSTIM ICOANELE?


Cinstim icoana pentru c atunci cnd preotul sfinete o icoan, Duhul Sfnt se revars asupra ei. n faa

icoanei inima trebuie s se nclzeasc de o cldur sfnt, care s se asemene cu cldura Duhului Sfnt

care a sfinit icoana. Omul, cnd st n faa icoanei, se nchin de fapt la Dumnezeu, cci el rostete

Doamne, ajut-m, Doamne iart-m!. Nu zice nicidecum Icoan ajut-m, icoan iart-m!. Icoanele

noastre ortodoxe nu sunt sfinte, ci sfinite, iar cretinii nu se nchin lemnului pe care este pictat icoana,

ci lui Dumnezeu, cci dac ar fi aa, ar trebui s se nchine tuturor copacilor din pdure, uilor,

giurgiuvelelor din lemn, scaunelor, meselor etc.

CE SENTIMENTE TREBUIE S PRODUC PRIVIREA UNEI ICOANE?

Privirea unei icoane trebuie s produc sentimente de: rugciune, remucare, cin, respect, dragoste

sfnt. Icoanele trebuie pictate n culori suave, demne, decente, neiptoare. Privirea icoanelor ne trezete

dorina de a ne ruga.

DAR ICOANELE SE PICTEAZ DUP ANUMITE REGULI?

Desigur, ele se picteaz dup un canon iconografie. Prin respectarea strict a acestui canon iconografie,

cretinii ortodoci au reuit s rmn la o nelegere unitar a lui Hristos. Spre exemplu nu este corect s

fie reprezentat Maica Domnului cu capul descoperit, deoarece Maica Domnului era mereu acoperit cu un

voal, nu i se vedea deloc prul, avea o mbrcminte modest i foarte serioas.

CARE ESTE RAIUNEA EXISTENEI ICOANEI?

Icoana ne arat, ne pune n eviden originalul, adic un lucru pe care nu-l avem n fa, cci dac-ar fi de

fa n-am mai avea nevoie de icoan. Existena i cinstirea icoanelor izvorte din dorina cretinului de a

se apropia de divinitate fr ntrziere i mai ales din insuficienta firii omenesti cci omul fiind circumscric

n timp i n spatiu, nu poate avea cunostiina directa nici a celor nevazute, nici a celor trecute sau

viitoare/ Din pricina acestor insuficiene de cunoatere a fost descoperit icoana, care deci, servete la

ghidarea cunotinei.

DAR EXIST MAI MULTE FELURI DE ICOANE?

Da. Exist ase feluri de icoane:

Primul fel este icoana natural. Fiul cuiva este icoana natural a aceluia care l-a nscul. Deci icoan prin

excelen este Fiul lui Dumnezeu, care poart n ntregime, n El nsui pe Tatl. [Cine M-a vzut pe Mine a

vzut pe Tatl. (Ioan 14,9)]. C Fiul este icoana lui Dumnezeu.celui nevzut, mai nti Nscut dect

toat fptura (Coloseni 1,15) ].

Al doilea fel de icoan este ideea. n Sfatul lui Dumnezeu s-au nfiat n chip de icoane toate cele

hotrte de El, n acelasi fel n care un om cnd doreste s zideasc o cas, i face n mintea sa imaginea

casei pe care o va zidi i o transpune apoi n realitate.


Al treilea fel de icoan este cea prin poziie sau prin imitare. Spre exemplu omul: acesta prin fire este

om, dar prin poziie i imitare este icoana Dumnezeirii care a zis: i a fcut Dumnezeu pe om dup chipul

Su; dup chipul lui Dumnezeu l-a fcut; a fcut brbat i femeie, (Facere 1,27).

AI patrulea fel de icoan este acela prin care mprtim prin scris sau prin chipuri cele nevzute i

necorporale, din cauza neputinei noastre de a nelege cele necorporale. Astfel, pentru a nelege

Dumnezeirea sau ngerii, ne servim de icoane sau, cum am spune azi, de exemple prin analogie. Ca s

nelegem Sfnta Treime ne servim de imaginea soarelui, luminii i cldurii sau de minte, cuvnt i duh,

sau de planta trandafirului, floare i miros, sau ap, pmnt i foc.

Al cincilea fel de icoan este cel ce nftiseaz si schiteaz mai dinainte cele viitoare; pe care azi le

numim tip sau simbol. Spre exemplu, chivotul legii simbolizeaz pe Maica Domnului, arpele ridicat de

Moise n pustie simbolizeaz crucea pe care S-a rstignit Hristos.

AI aselea fel de icoan este cel fcut spre aducere aminte a faptelor ntmplate, a minunilor, a virtuilor,

a rutilor. Toate aceste icoane sunt fcute spre folosul acelora care, privindu-le, S POAT EVITA RUL

I S IMITE VIRTUTEA. Acest fel de icoane le putem nfia prin scris, spre exemplu tablele legii din

Vechiul Testament sau prin zugrvirea chipurilor brbailor sfini.

ICOANA ESTE PLCUT LUI DUMNEZEU?

Desigur c este plcut, ba chiar am putea spune c este binecuvntat de Dumnezeu, cci la plinirea

vremii nsui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel nscut mai nainte de veci, a luat chip de rob, fcndu-Se

asemenea oamenilor, i ne spune Sfntul Apostol Pavel: Acesta este chipul lui Dumnezeu cel nevzut, mai

nainte nscut dect toat fptura. (Coloseni 1,15). Deci, nsi ntruparea Mntuitorului Hristos

constituie cea mai ntemeiat motivaie pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu n icoan, deoarece El S-a

artat oamenilor n mod vizibil, n modul cel mai real.

AVEM N FAPT NEVOIE DE ICOAN?

Da, cci ICOANA ESTE FEREASTR SPRE DUMNEZEU., fr icoan ne putem rtci de la adevratul

Dumnezeu, nchipuindu-ne fiecare dup mintea, priceperea i credina noastr un Dumnezeu care, de cele

mai multe ori, ar putea fi plsmuit de imaginatia noastr, aa nct riscul idolatriei este mult mai mare.

FR ICOAN, OMUL ESTE TENTAT S-SI NCHIPUIE UN DUMNEZEU CONVENABIL, DUP PROPRIILE LUI

DORINE I NEVOI!

DAR EXIST POSIBILITATEA PICTRII LUI DUMNEZEU?

Este firesc c se pot nfia n icoan corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale si culoare. Singur

Dumnezeu nu poate fi zugrvit, caci El este nevazut imai presus de orice pricepere. Pentru aceasta are

dreptate Legiuitorul cnd spune c nu trebuie s se prezinte ceea ce este nevzut, c nu este permis s se
fac chipul lui Dumnezeu. Dar cnd Dumnezeu S-a fcut om, cnd S-a fcut asemenea nou, putem s

facem icoana Sa. Aa ne spune Sfntul Ioan Damaschin: Cnd Cel fr de corp, fr de form, fr de

greutate i fr de mrime, Cel care exist n chipul lui Dumnezeu (Filip 2,6) a luat chip de rob i a

mbrcat chipul omului (Filip 2,7), atunci zugrvete-L n icoane i-L aeaz spre contemplare pe Acela

care a primit s fie vzut,

DAR DUMNEZEU A NGDUIT ICOANELE?

Desigur. Dumnezeu nsui a permis i a ngduit icoanele. EI a nscut pe Fiul Su, Care este icoana Lui

natural. Ca dovad nici Legea Veche nu oprete uzul icoanelor, dup cum ncearc s susin

iconoclatii. Este drept c Moise spune s nu se fac asemnare nici unui lucru care exist n cer, pe

pmnt, n ap sau sub pmnt (Ieire 20,3), dar acelai Moise poruncete s se fac catapeteasma, s se

fac chipurile heruvimilor, s se fac chivotul i toate cele ce se gseau n cort. Solomon mai trziu, ridic

lui Dumnezeu templu mret: SI A FCUT N SFNTA SFINTELOR DOI HERUVIMI DIN LEMN DE MSLIN,

NALTI DE ZECE COTI SI A MBRCAT EL HERUVIMII CU AUR. SI PE TOI PEREII TEMPLULUI DE JUR

MPREJUR, PE DINUNTRU I PE DINAFAR, A FCUT CHIPURI SPATE DE HERUVIMI, DE COPACI, DE

FINICI SI DE FLORI MBOBOCITE (III Regi 6,23;28,29).

Iubii credincii,

tim c Dumnezeu este Unul i deci nu poate porunci lucruri contrarii. Exist numai o aparent

contradicie, fiindc, s-a poruncit iudeilor s nu-i fac chip cioplit, tiindu-i nclinai spre idolatrie, pentru

a nu adora fptura n locul Fptuitorului (Romani 1,18). Dac suntem ateni constatm c exist i un

motiv pedagogic sau, altfel spus, Dumnezeu, Care a vorbit oamenilor n multe feluri i n multe chipuri

(Evrei 1,1), a procedat cu omenirea ca un medic fa de bolnavi. Dup cum un medic nu d aceeai

doctorie tuturor bolnavilor, ci fiecruia o doctorie deosebit dup felul bolii, al constituiei bolnavului sau

al vrstei, tot astfel Dumnezeu, cunoscnd nclinaia evreilor spre idolatrie, i-a oprit s-i fac icoane,

ntruct erau nca copii n cele duhovnciesti, Dar .acum, cnd suntem oameni maturi prin Iisus Hristos,

.s-au desfiinat prescripiile Legii Vechi, SFRITUL LEGII ESTE HRISTOS (Romani 10,4). n acest sens

avem exemplul mustrrii poporului Israel n versetele urmtoare:

CASA LUI ISRAEL SI POPORUL SI REGII LUI SI CPETENIILE LUI SI PREOTII LUI AU ZIS LEMNULUI: TU

EST/ TATL MEU!, SI PIETREI l-AU ZIS: TU M-AI NSCUT!. SI NU SI-AU NTORS SPRE MINE FATA, CI

SPATELE, IAR LA VREME DE NEVOIE VOR ZICE SCOAL I NE IZBVETE! (Ieremia 2,26-27).

DECI, ESTE LEGITIM CULTUL ICOANELOR?

Da, icoanei i se poate aduce un cult, deoarece acest cult nu se ndreapt spre icoan, ci spre cel care este

reprezentat n icoan. Cci, dup nsei cuvintele Sf. Vasile cel Mare, CINSTEA ADUS ICOANELOR SE

NDREAPT CTRE CEL NFIAT N ICOAN.


i dup cum sectanii nchinndu-se Bibliei nu se nchin hrtiei, cernelei i pergamentului care o acoper,

ci cuvintelor lui Dumnezeu care se gsesc n ea, tot aa i noi ne nchinm Chipului lui Hristos i nu

lemnului i culorilor. Avem ca un exemplu pe Iacov, care, primind de la fraii lui Iosif, haina acestuia, cci l

vnduser ismaeliilor, a srutat-o i a jelit, dar nu haina, ci pe Iosif (Facere 37,33).

MAI AVEM EXEMPLE DE NCHINARE N VECHIUL TESTAMENT

Da, avem foarte multe, i ntrebm pe sectanii care ne acuz c ne nchinm materiei, de ce nu acuz i pe

Iosif care s-a nchinat la vrful toiagului lui Iacov (Facere 47,31). Este evident c nu s-a nchinat cinstind

lemnul, ci prin lemn s-a nchinat lui Iacov, precum i CRETINII PRIN ICOAN SE NCHIN LUI

DUMNEZEU. i dup cum ne temem s atingem fierul nroit, nu din pricina naturii fierului, ci din pricina

focului unit cu el, tot astfel ne nchinm Trupului lui Hristos nu din pricina naturii trupului, ci din pricina

Dumnezeirii unite cu EI n chip ipostatic.

DAR IISUS HRISTOS A MAI FOST ZUGRVIT N ICOANE I N ALT CHIP

Da, n unele picturi foarte vechi ale cinstitelor icoane, este zugrvit Mielul artat cu degetul de nainte-

Mergtorul, dar n timpul mpratului Iustinian al II-lea, s-a inut al cincilea i al aselea Sfnt Sinod de la

Constantinopol, unde s-a hotrt ca de atunci nainte s fie pictat n icoane Mielul lui Dumnezeu care

ridic pcatul lumii, adic Hristos, Dumnezeul nostru dup chipul Lui omenesc.

ESTE OARE ICOANA IDOL DUP CUM NE REPROEAZ SECTANII?

Categoric nu! Altceva este icoana lui Hristos i altceva statuia sau idolul de lemn al lui Cronos i al

Afroditei. i ntrebm sectantul de ce s nu cinstim chipul lui Hristos cel din icoan? Pentru c-i fcut de

mn de om? Dar oare, chivotul lui Dumnezeu (Ieire 25,10-16) nu era fcut de mn de om? Dar oare,

jertfelnicul (Ieire 27,1-8) nu era fcut tot de mn de om? Dar oare, acopermntul mpcrii (Ieire

25,17), heruvimii (Ieire 26,18-22), vasul de aur care avea man (Ieire 16,33) nu erau fcute tot de

mn de om?

Dac sectantul le numete pe acestea idoli, cum numesc pe Moise i pe Israel care s-au nchinat lor?

Pentru ce se numesc SFINTELE SFINTELOR dac sunt fcute de mn de om? Oare heruvimii cei cu ase

aripi, care stteau n jurul jertfelnicului nu erau icoanele ngerilor?

Pentru ce nu sunt aruncate? Nu sunt aruncate pentru c pe acestea le-a poruncit nsusi Dumnezeu! Idolii

pgnilor sunt de dispreuit pentru c sunt icoanele demonilor; pe acestea Dumnezeu le-a interzis i le-a

condamnat. S se ruineze toi cei care se nchin chipurilor cioplite, cei care se laud cu idolii lor

(Psalm 96,7).

SECTANTII NE REPROSEAZ C PE UNELE ICOANE S-AU ZUGRVIT I DIAVOLI I C ACESTEA NU MAI POT FI

NUMITE SFINITE
RSPUNS: Sfinitele Icoane nu se spurc chiar dac se zugrvesc i diavoli pe ele, aa cum nu se spurc

nici Biblia din cauz c este scris i descris diavolui, cu toate practicile lui spurcate.

A GREIT OARE MOISE CND A RIDICAT ARPELE N PUSTIE?

Este adevrat c Moise a spus poporului: Nu-i face chip cioplit, nici turnat i nici vreo asemnare din cele

ce sunt in cer sus, din cele ce sunt pe pmnt jos i din cele ce sunt in ap i sub pmnt (Deut. 5,8). i

atunci, oare preacredinciosul slujitor, fcea ceea ce i oprea?; construia ceea ce distrugea? EI care a spus:

S nu faci chip cioplit, el care a sfrmat vielul turnat (Ieire 32,20), el nsui furete din aram

arpele? Da, a furit Icoana crucii care a fost folositoare spre preinchipuirea Adevrului, ca chip si umbr

a celor viitoare. DUP CUM MOISE A NLTAT SARPELE N PUSTIE, TOT ASA SE CADE S SENALTE FIUL

OMULUI CA TOTI CEI CARE CRED N EL S NU PIAR, CI S AIBA VIA VENIC (Ioan 3,14-15) .

N CE A CONSTAT PRIGOANA MPOTRIVA SFINITELOR ICOANE?

n secolul al VIII-lea unii crestini au czut n erezie fat de adevrata cinstire ce li s~ cuvine Sfintitelor

Icoane, unii socotindu-Ie chip cioplit, ca si sectantii si toti rtciii de astzi. Atunci s-a pornit o lupt

aprig mpotriva icoanelor. Aceast lupt a fost sprijinit chiar de mpratul ru-credincios Leon al V-lea

Isaurul, care ncepe persecuia mpotriva icoanelor ortodoxe, persecuie numit iconoclasm, adic

distrugerea de icoane. La porunca acestuia, Sfinitele Icoane au fost ridicate de prin biserici i din casele

credincioilor, au fost arse n piee i n trguri. ns numrul aprtorilor de icoane era tot mai mare, n

special clugri i preoi, care au avut mult de suferit fiindc, fiind prini, li se scoteau ochii, li se tiau

minile, etc.

DAR CUM S-A TERMINAT ACEAST PERIOAD A ICONOCLASMULUI, ADiC DE LUPT MPOTRIVA SFINITELOR

ICOANE?

Profanarea Icoanelor Sfinite a fost nfierat la cel de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787 d.H.)

sub conducerea mprtesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toat lumea i v rugm s

luai aminte i s nu uitai niciodat cele hotrte la acest Sfnt Sinod: Este permis, folositor i chiar

bineplcot naintea lui Dumnezeu a face icoane religioase. Acestor icoane sfinite, ns, nu li se d adorare,

care, n fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci venerare i cinstire i aceast venerare sau cinstire se acord

persoanei nfiate (pictate) pe icoan i nicidecum materiei din care este fcut,

CE NE SPUNE SFNTUL IOAN DAMASCHIN (675-749) DESPRE ICOANELE SFINITE?

Sfntul Ioan Damaschin ne spune c Chipul Sfnt din icoan este plin de har, aadar, ntr-un anume sens,

este purttor de duh, dup cum era cel pe care chipul l reprezint. Sfntul Ioan Damaschin compar

Icoanele Sfinite cu moatele sfinilor, i spune c i unele i altele sunt pline de harul de energia divin. i
ne d aici un exemplu, comparnd sfinenia icoanei cu mantia imperial: Fr s aib valoare n sine,

aceast mantie se face vrednic de toat cinstirea atunci cnd a atins-o mpratul.

DATINA ICOANELOR NU ESTE NOU, CI FOARTE VECHE i spre adeverire, se poate gsi n viaa Sfntului Vasile

cel Mare, urmtoarea ntmplare: Eladie, succesorul Sfntului Vasile cel Mare n scaunul episcopal, sttea

n faa icoanei Maicii Domnului, n aceeai icoan fiind pictat i Iudatul mucenic Mercurie. Eladie se ruga

n faa icoanei s-l scoat dintre cei vii pe mpratul lulian, tiranul fr de Dumnezeu i apostat, care-i

prigonea cumplit pe cretinii din acea vreme: Deodat a vzut c mucenicul a disprut pentru puin

vreme, dar dup nu mult timp s-a ntors, innd n mn lancea plin de snge. Deci tiranul mprat lulian

murise.

IUBII CREDINCIOI,

De cte ori vedem icoane s ne nchinm, s le srutm i s le mpodobim cu flori, cci, noi cretinii, stm

sub oblduirea icoanelor de la leagn pn la mormnt. Pruncul nou-nscut este adus i nchinat la icoane,

mirii se nchin i srut icoanele, credincioii se nchin i srut icoanele la intrarea i ieirea din

biseric, se fac procesiuni cu icoane. n suferin cretinul se mngie privind icoana, pe pieptul mortului

se pune icoan.

S nu uitm ndemnul Sfntului Ioan Damaschin: RUGM DECI PE POPORUL LUI DUMNEZEU, NEAMUL CEL

SFNT (1 PETRU 2,9) S IN CU TRIE PREDANIILE BISERICESTI, CCI SCOATEREA PUTIN CTE PUTIN

DIN CELE PREDATE, CA DINTR-O CONSTRUCTIE DE PIATR, DISTRUGE FOARTE REPEDE NTREAGA

CLDIRE. S DEA DUMNEZEU S RMNETI TARI NENDUPLECATI, NECLINTITI SI NTRITI PE PIATRA

TARE CARE ESTE HRISTOS, CRUIA SE CUVINE SLAVA, CINSTEA I NCHINCIUNEA, MPREUN CU TATL

I CU DUHUL SFNT, ACUM I PURUREA I N VECII VECILOR


Despre cinstirea sfintelor icoane Referat susinut n cadrul Conferinei
administrative din data de 12 ianuarie 2017 Pr. Narcis Ursuleasa, preot
paroh la parohia Dudu II

ANUL OMAGIAL AL CINSTIRII SFINTELOR ICOANE,AL ICONARILOR I AL PICTORILOR BISERICETI-Semestrul I 2017


CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

n Biserica Ortodox Romn Sfntul Sinod,la iniiativa Preafericitului Printe Patriarh Daniel a declarat anul 2017 ca An
omagial al sfintelor icoane,al iconarilor i al pictorilor bisericeti i Anul comemorativ Justinian Patriarhul i al apartorilor Ortodoxiei n timpul
comunismului.
Vorbind strict despre tema conferinei de astzi i anume:Cinstirea Sfintelor Icoane, facem precizarea c n acest an se
mplinesc 1230 ani de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea,din anul 787,sinod care a condamnat erezia iconoclast i a
reabilitat cultul sfintelor icoane.

Numele de icoan vine din grecescul EIKON = a asemna, asemnare. n limba latin avem n mod similar, cuvntul IMAGO =
chip, reprezentare.

ICOANA este deci, chipul sau reprezentarea pentru ochii notri a unei fiine existente n mod real, adic a adevratului
Dumnezeu, a Fiului Su Iisus Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinilor. Icoana este un fel de treapt sau scar, pe care ne
ridicm cu ntreaga noastr fiin spiritual, prin credin, ctre Dumnezeu.Este o asemnare, un model, o ntipritur a
cuiva. Desigur c icoana nu seamn ntru totul cu originalul. Nu talentul executantului, nu materia icoanei dau utilitate
icoanei, ci, unirea rugciunii celui cinstit din icoan cu evlavia rugciunii celui ce se roag,deci, altceva este icoana i altceva
este originalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este identic cu omul, ntruct fotografia reprezint numai forma
corpului, nu i puterile sufletului, cci imaginea fotografic nu gndete, nu vorbete i nici nu simte. n acest fel FIUL LUI
DUMNEZEU ESTE ICOANA NATURAL A TATLUI: Doamne, arat-ne nou pe Tatl si ne este de ajuns, Iisus i-a zis: De
atta vreme sunt cu voi, i nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a vazut pe mine, a vazut pe Tatl. Cum zici tu: arat-ne pe Tatl?
(Ioan 14.9)

Sub conducerea mprtesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toat lumea,Sinodul de la Niceea a hotrt:
Este permis, folositor i chiar bineplcut naintea lui Dumnezeu a face icoane religioase. Acestor icoane sfinite, ns, nu li se
d adorare, care, n fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci venerare i cinstire i aceast venerare sau cinstire se acord persoanei
nfiate pe icoan i nicidecum materiei din care este fcut.

Sinodul de la Niceea reprezint un fel de mplinire a istoriei dogmelor, pentru c este ultimul sinod ecumenic i are o valoare
absolut n ceea ce privete credina,deoarece teologia icoanei i rspunsul dat de Biseric problemei venerrii icoanelor
devine un rspuns general asupra dogmei hristologice. Aa cum patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815) a
resimit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de pn atunci, la fel i Biserica Ortodox a resimit acest triumf ca fiind
faza final a victoriei asupra ereziilor.Synodicon-ulcitit n fiecare an n timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei reia, pe de
o parte, condamnarea tuturor ereziilor de pn atunci, iar pe de alt parte celebreaz memoria Sfinilor Prini i a tuturor
celor care au contribuit la stabilirea i aplicarea credinei adevrate n Biseric. Vedem astfel c rolul imaginii n Biseric
devine unul foarte important, imagine care, ncepnd cu momentul n care sensul ei teologic este stabilit, ia numele de icoan.
Icoana nu este o simpl imagine, ci ea este o imagine religioas cretin care rspunde nevoilor spiritual ale cretinilor.
Rspunsul dat de Biseric celor care s-au ridicat mpotriva cinstirii sfintelor icoane se bazeaz pe fundamentul teologic
al unirii ipostatice, i anume c Hristos este o Singur Persoan i, evident, Aceasta este divin, deoarece este a doua
Persoan a Sfintei Treimi. Dar pentru c i-a asumat i natura uman, iar umanitatea Sa este total, complet, a trit n
timpul vieii Sale ca om desvrit, deci a avut i o imagine a Sa ca orice om, atunci aceast imagine poate fi reprezentat.
Reprezentm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raporteaz deci la umanitatea Sa. Nimeni nu
pretinde c ar putea s reprezinte ntr-o icoan divinitatea lui Hristos, dar tot din acelai motiv aceast icoan are ceva
particular, special. Rspunsul ortodox este c icoana e posibil i trebuie s existe. Iisus Hristos a trit pe pmnt ca un om
desvrit, iar posibilitatea de a face o icoan a Sa confirm caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorit faptului c
umanitatea Sa era perfect i complet, imaginea Sa este, i ea, perfect. Vechiul Testament interzicea orice imagine a lui
Dumnezeu i orice interpretare a lui Dumnezeu, dar o fcea tocmai ca urmare a faptului c n aceast perioad Dumnezeu era
invizibil, era perioada dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, ntruparea nu este doar cuvntul-cheie, ci este i evenimentul
care schimb tot. ntruparea Cuvntului este cea care permite existena icoanelor. Vedem c toi Sfinii Prini ai Bisericii din
perioada iconoclasmului, Sfntul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfntul Teodor Studitul, i sprijin toat
argumentaia i gndirea lor pe ntrupare.
Sfntul Teodor Studitul afirm, n contextul disputelor iconoclaste c, cel care respinge icoana, respinge n cele din urm i
taina ntruprii Cuvntului. tim c ntruparea Fiului lui Dumnezeu estefundamentul i raiunea reprezentrii i cinstirii
icoanelor: dac Iisus Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu am fi putut s-L reprezentm n icoane. Iar n ceea ce privete
reprezentarea sfinilor, nici aceasta nu ar fi fost posibil, tocmai pentru c prin opera lui Dumnezeu, de rscumprare a
neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de a deveni sfnt.Sfinii ne devinmodele de sfinenie pe care trebuie s le
urmm, pentru a ajunge s gustm i noi din fericirea Raiului. i vedem, astfel, c icoanele mai ndeplinesc n viaa cretinului
un rol important unul liturgic sau cultic. Noi ne rugm lui Dumnezeu i sfinilor prin intermediul icoanelor, cci acestea
predispun la dialog cu divinitatea i rspund unei anumite nevoi de concret a omului. Din acest motiv se obinuiete s se
picteze bisericile, iar credincioii s aib icoane n casele lor.Alt rol al icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate dup un anumit
canon, icoanele pun naintea ochilor privitorului evenimente din istoria mntuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfnta
Scriptur, fie din vieile sfinilor. Sfntul Grigorie Teologulspune c icoanele sunt pentru cei nenvai ceea ce Sfnta
Scriptur este pentru tiutorii de carte. Prin aceste cuvinte nu trebuie s nelegem c icoanele ar folosi doar netiutorilor,
sfntul vrea s scoat n eviden importana deosebit a icoanelor, pe care le aeaz pe acelai piedestal cuSfnta Scriptur. O
icoan folosete i din punct de vedere pedagogic tuturor cretinilor, pentru c ofer o alt perspectiv, o perspectiv vzut a
Cuvntului lui Dumnezeu.
n secolul al XIX-lea s-a vrut s se corecteze practica pictrii icoanelor, maniera n care erau fcute, pentru c se gndea c
metoda tradiional bizantin aducea puin a nepricepere i s-a vrut s se fac icoanele conform regulilor tablourilor
renascentiste, adic s-a introdus n practica picturii icoanelor, realismul. De exemplu, pe lng lumin au aprut i umbrele.
Acest lucru a fcut, fr tiin, ca sfinenia icoanelor s fie pierdut, pentru c ceea ce vedem ntr-o icoan nu este poza sau
fotografia cuiva, ci este adevrata imagine a acestei persoane. Adevrata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumin care este
pretutindeni. Maniera tradiional de a face icoane este foarte profund i nu are nici o nepricepere n ea, este o alt art,
ce nu are aceleai reguli ca pictura occidental care a dat cu adevrat mari bogii istoriei artei, dar care nu vizeaz s
reprezinte pe om n eternitatea lui Dumnezeu. O icoan ne arat o imagine a omului n timpul lui Dumnezeu, adic n
venicie. Ea nu poate fi supus acelorai reguli ca ale celorlalte imagini. n ea se gsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar
care pe plan teologic iau o proporie monumental, pe cnd n plan realist nu nseamn nimic. Cineva care privete o icoan
cu un ochi realist se va ntreba ce se ntmpl. Ei bine, se ntmpl c aici este o interpretare teologic. O icoan bine fcut
trebuie s rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei srbtori. Icoana Naterii Domnului, cea a nvierii, cea a Adormirii
Maicii Domnului rezum n ele sensul teologic al acestor evenimente. Este, deci, o analiz a faptei. Aa cum o face, de altfel, i
textul liturgic, cci n Biseric avem dou suporturi care analizeaz i explic fiecare srbtoare: Sfnta Liturghie, textele
liturgice regsite n cadrul ei i icoana srbtorii. Nu trebuie s aducem deci inovaii n ceea ce privete icoana, pentru c
atunci riscm s facem ceva care, de fapt, contrazice nsi natura icoanei.

Sfntul Ioan Damaschin ne spune c Chipul Sfnt din icoan este plin de har, aadar, ntr-un anume sens, este purttor de
duh, dup cum era cel pe care chipul l reprezint. Sfntul Ioan Damaschin compar icoanele sfinite cu moatele sfinilor, i
spune c i unele i altele sunt pline de harul i de energia divin,dndu-ne un exemplu, prin a compara sfinenia icoanei cu
mantia imperial: Fr s aib valoare n sine, aceast mantie se face vrednic de toat cinstirea atunci cnd a atins-o
mpratul. n viaa Sfntului Vasile cel Mare gsim urmtoarea ntmplare:Eladie, succesorul Sfntului Vasile cel Mare n
scaunul episcopal, sttea n faa icoanei Maicii Domnului, n aceeai icoan fiind pictat i ludatul mucenic Mercurie. Eladie
se ruga n faa icoanei s-l scoat dintre cei vii pe mpratul Iulian, tiranul fr de Dumnezeu i apostat, care-i prigonea
cumplit pe cretinii din acea vreme. Deodat a vzut c mucenicul a disprut pentru puin vreme, dar dup nu mult timp s-a
ntors, innd n mn lancea plin de snge. Deci tiranul mprat Iulian murise.

Icoana ne arat, ne pune n eviden originalul, adic un lucru pe care nu-l avem n fa, cci dac ar fi de fa n-am mai
avea nevoie de icoan. Existena i cinstirea icoanelor izvorte din dorina cretinului de a se apropia de divinitate fr
ntrziere i mai ales din insuficiena firii omeneti cci omul fiind circumscris n timp i n spatiu, nu poate avea cunotiina
direct nici a celor nevzute, nici a celor trecute sau viitoare. Din pricina acestor insuficiene de cunoatere a fost desco perit
icoana, care deci, servete la ghidarea cunotinei.

Exist ase feluri de icoane:

Primul fel este icoana natural. Fiul cuiva este icoana natural a aceluia care l-a nscul. Deci icoan prin excelen este Fiul lui Dumnezeu,
care poart n ntregime, n El nsui pe Tatl. [Cine M-a vzut pe Mine a vzut pe Tatl. (Ioan 14,9)]. C Fiul este icoana lui Dumnezeu
celui nevzut, mai nti Nscut dect toat fptura (Coloseni 1,15) ].
Al doilea fel de icoan este ideea. n Sfatul lui Dumnezeu s-au nfiat n chip de icoane toate cele hotrte de El, n acelasi fel n care un om
cnd dorete s zideasc o cas, i face n mintea sa imaginea casei pe care o va zidi i o transpune apoi n realitate.
Al treilea fel de icoan este cea prin poziie sau prin imitare. Spre exemplu omul: acesta prin fire este om, dar prin poziie i imitare este
icoana Dumnezeirii care a zis: i a fcut Dumnezeu pe om dup chipul Su; dup chipul lui Dumnezeu l-a fcut; a fcut brbat i femeie,
(Facere 1,27).
Al patrulea fel de icoan este acela prin care mprtim prin scris sau prin chipuri cele nevzute i necorporale, din cauza neputinei noastre
de a nelege cele necorporale. Astfel, pentru a nelege Dumnezeirea sau ngerii, ne servim de icoane sau, cum am spune azi, de exemple prin
analogie. Ca s nelegem Sfnta Treime ne servim de imaginea soarelui, luminii i cldurii sau de minte, cuvnt i duh, sau de planta
trandafirului, floare i miros, sau ap, pmnt i foc.
Al cincilea fel de icoan este cel ce nfieaz i schieaz mai dinainte cele viitoare; pe care azi le numim tip sau simbol. Spre exemplu,
chivotul legii simbolizeaz pe Maica Domnului, arpele ridicat de Moise n pustie simbolizeaz crucea pe care S-a rstignit Hristos.
Al aselea fel de icoan este cel fcut spre aducere aminte a faptelor ntmplate, a minunilor, a virtuilor, a rutilor. Toate aceste icoane
sunt fcute spre folosul acelora care, privindu-le, s poat evita rul i s imite virtutea. Acest fel de icoane le putem nfia prin scris, spre
exemplu tablele legii din Vechiul Testament sau prin zugrvirea chipurilor brbailor sfini.
Este firesc c se pot nfia n icoan corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale i culoare. Singur Dumnezeu nu poate
fi zugrvit, caci El este nevzut imai presus de orice pricepere. Pentru aceasta are dreptate Legiuitorul cnd spune c nu
trebuie s se prezinte ceea ce este nevzut, c nu este permis s se fac chipul lui Dumnezeu. Dar cnd Dumnezeu S-a fcut
om, cnd S-a fcut asemenea nou, putem s facem icoana Sa. Aa ne spune Sfntul Ioan Damaschin: Cnd Cel fr de corp,
fr de form, fr de greutate i fr de mrime, Cel care exist n chipul lui Dumnezeu (Filip 2,6) a luat chip de rob i a
mbrcat chipul omului (Filip 2,7), atunci zugrvete-L n icoane i-L aeaz spre contemplare pe Acela care a primit s fie
vzut.

nsui Domnul nostru Iisus Hristos i-a lsat chipul imprimat pe pnz de trei ori:

Prima dat, a druit chipul Su regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepr.
La porunca acestui rege Avgar, un pictor al su a venit n ara Sfnt, s-L invite pe Mntuitor n Edessa, iar dac nu va voi s
vin, cel putin s-L picteze, cci regele Avgar dorea mcar s-i vad chipul. Iisus Hristos, vznd c trimisul regelui nu-L poate
picta din cauza luminii ce-L nconjura, S-a atins EI nsui de pnza pictorului i Chipul Su a rmas imortalizat pe ea.

A doua oar, mergnd pe drumul spre Golgota, a druit unei fecioare, Veronica, ce L-a ters de sudoare i praf cu mahrama sa, Chipul Su
Cel dumnezeiesc, care s-a imprimat n mod miraculos pe aceast mahram. nsui numele Veronica nseamn Vera Icon, adic adevrata
icoan.
A treia oar, i-a lsat Chipul Su i toate urmele rnilor de pe trup, pe Sfntul Giulgiu cu care a fost nfurat n mormnt, giulgiu care se
poate vedea i azi n Italia, ntr-o biseric din Torino.
Analiznd, spre exemplu, icoana Mntuitorului, vom vedea c Iisus Hristos este aproape ntotdeuna reprezentat n dou
culori primare: rou i albastru. Haina roie simbolizeaz natura uman a Mntuitorului, n timp ce mantia albastr
simbolizeaz natura Sa divin. Mrturisim astfel, i prin intermediul culorilor, c a doua Persoan a Sfintei Treimi s-a
nvemntat cu natura uman, pentru a face posibil mntuirea noastr, a tuturor. Culoarea roie ne amintete i de sngele
Mntuitorului vrsat pentru noi sau face trimitere la demnitatea mprteasc, prin asemnarea cu vemintele purpurii pe
care le purtau mpraii, n timp ce albastrul ne duce cu gndul la infinitul cerului.

Cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie, aa cum consider unii i nu contravine ctui de puin poruncii a doua din
Decalog: S nu-i faci chip cioplit i niciun fel de asemnare s nu te nchini lor, nici s le slujeti (Ie. 20, 4-5). n timp
ce idolii sunt plsmuiri ale minii omeneti, care nu au existen real, icoanelesunt reprezentri ale unor persoane sfinte,
care exist n realitate i care au putere de a ne ajuta.
Sfntul Apostol i Evanghelist Luca, fiind .pictor i doctor, a pictat inspirat de Duhul Sfnt pe Maica Domnului la Bunavestire,
i cnd i-a artat aceast icoan Maicii Domnului,Ea a recunoscut c aa a fost momentul, precum s-a zugrvit n icoan i i-a
zis: Fiul meu i Dumnezeul nostru s primeasc rugciunile tuturor acelora care se vor ruga la aceast icoan. Deci nsi
Maica Domnului investete cu putere icoana.

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrab dup cele trei stele una pe frunte, a doua pe umrul drept,
a treia pe umrul stng.Aceste trei stele simbolizeaz fecioria nainte de natere, n natere i dup natere.
Dup aceea, culorile vemintelor. Ca regul, vemntul Maicii Domnului se zugrvete n trei culori principale: n auriu, rou i
albastru. Haina de dedesubt este albastr, cea de deasupra roie, amndou ntreesute, esute i mpodobite cu aur. Culoarea
aurie simbolizeaz nemurirea, cea roie slava i domnia, iar cea albastr cerurile. Ceea ce nseamn: nvemntat n
slav nemuritoare n ceruri este ea, cea oarecnd ptimitoare i roab a Domnului pe pmnt.
Faa Sfintei Nsctoare de Dumnezeu nu este niciodat n icoanele ortodoxe plin i rotund, ci prelung i destul de tras. Ochii,
mari i gnditori. Tristee lin, gata de un surs mngietor: tristee pentru nefericirea lumii, surs pentru ndejdea n
Dumnezeu Mngietorul, ns att tristeea, ct i sursul sunt reinute, i totul este reinut, totul este supus duhului.
Este chipul unei biruitoare, care a trit toate amrciunile durerii i restritii i poate s ajute celor care se lupt cu durerea i
cu restritea. Prul ei este ntotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Nsctoarei de Dumnezeu nu pare nicicnd de o frumusee fireasc. El e n aa fel, c alung orice gnd trupesc. El este
de o frumusee mai presus de fire, care nu se arat altminteri dect prin sfinenie. El ntoarce gndul privitorului ctre nalta
realitate duhovniceasc i frumusee a sufletului
Capul Maicii Domnuluieste aplecat lin ctre pruncul Hristos, pe care l ine la piept. Aceast lin aplecare arat supunerea n
toate fa de voia lui Dumnezeu, pe care ea a artat-o cndva i n cuvinte binevestitorului Gavriil, zicnd:Iat roaba
Domnului, fie mie dup cuvntul tu!. i mai nseamn recunoaterea faptului c Cel pe Care l ine n brae este mai mare
dect ea.
n icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrvit foarte rar fr pruncul Iisus. Iar atunci cnd e zugrvit singur, este
conceput de ctre iconar ca Maic a durerii sub cruce, cu minile ncruciate i capul plecat, cteodat cu sbiile simbolice
ndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrvit niciodat, nici nu se vede. Cel mai des ntlnit este icoana ei cu Fiul n
brae. Ea s-a i artat n lume pentru Fiul.Misiunea ei n lume a fost n Fiul ei. Ca nimeni s nu vad n ea femeia, ci, totdeauna
i pentru totdeauna, mama. Ea reprezint cea mai nalt, mai curat i mai sfnt maternitate, de la un capt la cellalt al
timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e i mama noastr, mngietoarea noastr i grabnica noastr
ajuttoare.
Cinstirea icoanelor nu e idolatrie pentru c nu se poate confunda cu cinstirea pe care o dm lui Dumnezeu.Pe Dumnezeu l
cinstim prin latrie sau adorare iar pe sfini, icoanele i moatele lor prin simpla venerare, cum o numete Sf. Ioan
Damaschinul cinstirea relativ, pentru c aceast cinstire st n relaie cu prototipul (originalul), la care se refer : nu
cinstim icoanele pentru ele nsele, ci din pricina sfinilor care sunt zugrvii pe ele, dup cum, la rndul lor, pe sfini i
cinstim, nu pentru ei nii, ci pentru Dumnezeu care i-a ncoronat.

Doctrina ortodox despre cinstirea sfintelor icoane e cuprins i n crile noastre de slujb: M nchin sfinilor i cinstitelor
icoane, adic lui Hristos nsui i Preacuratei Maicii lui Dumnezeu i tuturor sfinilor; nu ns cu nchinciune ca lui
Dumnezeu ci nlndu-m cu mintea la chipul ce nfieaz; pentru aceea i cinstea cea ctre acestea o trec la prototipuri,
se cuprinde in Arhieraticon mrturisirea la hirotonie, a candidatului la episcopat.

n rugciunea principal din Rnduiala pentru binecuvntarea i sfinirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, din
Molitfelnic, se precizeaz aceeai idee: am pus aceast icoan naintea mririi Tale, nu ndumnezeind-o, ci tiind c cinstea
icoanei se suie la cel zugrvit pe dnsa( Sfntul Vasile cel Mare ).

Sfinirea icoanelor nu duce la transformarea sau transfigurarea materiei; n aceasta privin icoana se deosebete de Sf.
Euharistie n care Hristos se afl prezent n mod real, substanial n chiar natura pinii i a vinului prefcute n Trupul i
Sngele Domnului.
Prin cinstirea sfintelor icoane afirmm n primul rnd credina noastr puternic n Dumnezeu, deoarece El i-a nvrednicit pe
oamenii plcui Lui de darul sfineniei,totodat tiind i faptul c atunci cnd ne nchinm sfiinitelor icoane ne nchinm
persoanei reprezentate n ea.n al doilea rnd propovduind tuturor biruina prin lupt a celor care s-au mpotrivit necinstirii
sfintelor icoane la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea,dar i n perioada care a urmat.Gsim i n vremurile acestea
foarte muli oameni care n diferite forme necinstesc pe Dumnezeu i nchinarea la sfintele icoane.Deci ereziile vechi
condamnate de Sfinii Priniapar iat i astzi.Un exemplu actual este chiar retragerea icoanelor din coli.

Credina puternic n Dumnezeu Cel venic nutrete n noi sperana,dar i bucuria totodat c icoanele vor fi cinstite datorit
caracterului sfinitor pe care l-a imprimat Mntuitorul Iisus Hristos prin ntruparea Sa i c vor fi venerate mereu
Icoana - fereastr ctre mpria lui Dumnezeu
Drd. Alin Grecu, 06 Octombrie 2012

Sfintele icoane mpodobesc de veacuri sfintele lcauri, dar i casele


credincioilor cretini. Cultul cinstirii sfintelor icoane s-a statornicit la
Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787. Prinii Bisericii
ne nva c, prin cinstirea icoanei, noi nu ne nchinm materiei din ea,
ci persoanei pe care ea o nfieaz. Icoana devine sfnt att prin
sfinenia chipului pictat pe ea, ct i prin sfinirea pe care preotul o
svrete cu harul Duhului Sfnt. n cateheza ce urmeaz primim o
expunere concis a nvturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.
I. Pregtirea aperceptiv.
Dup nvtura ortodox, cinstirea sfintelor icoane este parte
integrant a cultului bisericesc. Aa se explic faptul c, n Ortodoxie,
nu exist serviciu religios sau ritual liturgic fr prezena icoanei.
Prinii Bisericii au vzut n icoanele sfinilor prezena lui Hristos i a
Duhului Sfnt, a energiilor dumnezeieti necreate, dar i o cale de a-L
vedea pe Dumnezeu mai lmurit, prin contemplare. Or, icoanele
nlesnesc aceast contemplare, fiind ferestre care dau spre
privelitea de dincolo, dup cum le numea cunoscutul teolog rus
Paul Florensky.
II. Cateheza de fa are ca obiectiv o expunere concis a nvturii ortodoxe cu
privire la sfintele icoane.
III. Tratarea:
a. Icoana - obiect de cult. Etimologic, cuvntul icoan provine din
grecescul , care se traduce prin asemnare, imagine, portret>. Sfntul
Ioan Damaschinul (749) o definete drept reprezentare a unui sfnt
sau a unei scene biblice. Prin ritualul de sfinire a icoanei se produce
o legtur ntre imagine i prototipul ei, ntre cel care este pictat i
pictura nsi. Astfel, prin puterea acestei prezene harice se sfinete
orice icoan, care devine din tablou religios icoan fctoare de
minuni, obiect de cult, venerat n biseric i n casele cretinilor.
b. Temeiuri scripturistice:
n Vechiul Testament, Dumnezeu cel Nevzut nu putea fi zugrvit n
icoane. ns, la porunca Domnului, Moise va ridica n Templul Sfnt
<i>heruvimii slavei</i> (Ie. 25, 18-21; Ie. 26, 31; II Par. 3, 14; comp.
Evr. 9, 5).
n Noul Testament,Domnul Hristos, chipul (icoana) lui Dumnezeu celui
nevzut (Col. 1, 15) i chipul fiinei lui Dumnezeu (Evrei 1, 3), S-a
smerit pe Sine, lund chip de rob (Filip. 2, 7), ca pe om s-l
mntuiasc. Cuvntul S-a fcut trup (In. 1, 14). ntruparea devine,
astfel, temeiul de baz al teologiei icoanei. Necinstind icoana,
necinsteti ntruparea.
c. Raiunea existenei icoanei este bine lmurit de ctre Sfntul Ioan
Damaschinul, care, combtndu-i pe iconoclati, spune: Fiindc
sfinii au fost plini de Duhul Sfnt, n via fiind, chiar i cnd au trecut
la cele venice, harul Sfntului Duh s-a pogort asupra lor n
morminte i asupra chipurilor lor n icoane, nu n esen, ci dup
lucrare. Aadar, lucrarea Duhului - condiie a vederii duhovniceti a
lui Hristos (In. 15, 26), este esenial pentru teologia icoanei. Sfntul
Vasile cel Mare (379) spune c <i>ceea ce cuvntul transmite prin
auz, pictura arat n tcere i prin imagine,</i> devenind astfel o carte
de teologie, ce transpune dogma n culori.
d. Funciile icoanei:
- dogmatic - mrturisire de credin n ntruparea Mntuitorului;
- harismatic - sau sfinitoare, prin lucrarea Sfntului Duh;
- latreutic - de adorare> (latria) a lui
Dumnezeu, supravenerare (iperdoulia) pentru Maica Domnului i
venerare (doulia) pentru sfini i puterile ngereti;
- anamnetic> - de aducere-amintire a smereniei Fiului lui Dumnezeu,
de ndemn la rugciune i contemplaie (Sf. Teodor Studitul).
e. Consideraii cronologice. Potrivit Tradiiei, Mntuitorul este primul
iconograf, deoarece i-a ntiprit chipul drept icoan de trei ori. Mai
nti, a druit chipul Su, pe o pnz, regelui Abgar al Edessei, pe care
l-a vindecat de lepr. Cea mai veche meniune n acest sens se afl
ntr-un document numit Doctrina lui Adda, Adda fiind Episcop al
Edesei ( 541). Avem apoi mahrama Sfintei Veronica> de pe drumul
Golgotei, i, n fine, giulgiul cu care a fost nmormntat Domnul
Hristos. Tradiia pictrii icoanelor exista nc din vremea
propovduirii apostolice, afirm Mansi, un celebru editor al Actelor
emise de Sinoadele Bisericii.
Conform tradiiei ortodoxe, noteaz Leonid Uspensky, Sfntul
Evanghelist Luca ar fi pictat, la puin timp dup Cincizecime, primele
trei icoane ale Fecioarei Maria: Milostiva sau Elousa,
Cluzitoarea sau Odighitria, n care se accentueaz dumnezeirea
Pruncului i Rugtoarea sau Oranta, unde Maica Domnului apare
singur, rugndu-se.
Sinodul al VI-lea Ecumenic, prin Canonul 82, oficializeaz dogma
icoanei. Cu toate acestea, timp de peste un secol de aici nainte,
iconoclatii vor reprima icoana. ns, Biserica va birui prin marii
aprtori de atunci ai cultului icoanelor - Sfntul Ioan Damaschin i
Sfntul Teodor Studitul. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787)
statornicete dogma icoanei, ns acest lucru nu va fi de ajuns.
Tulburrile iconoclatilor vor continua pn n martie 843, cnd, sub
oblduirea mprtesei Teodora, se va ntruni un alt sinod la
Constantinopol, care va consfini definitiv dogma i teologia icoanei.
De atunci pn astzi, s-a stabilit ca dat de cinstire a icoanelor prima
Duminic din Postul Mare, denumit generic Duminica Ortodoxiei.
f. Combaterea obieciilor sectare. Cea mai ntlnit obiecie: icoana este
idol, chip cioplit, iar cinstirea ei ncalc porunca a doua din Decalog
(Ie. 20, 4). Pentru un rspuns punctual, complet, trebuie s apelm
neaprat la sursele bibliografice clasice (Catehism, Sectologie etc.).
Concis, semnalm totui: icoana identific, deodat, dou realiti
distincte, lumea vzut i nevzut, deosebindu-le, dar definindu-se
ca o punte de legtur ntre ele (Ie. 26, 31). Or, idolul - plsmuire
omeneasc a naturii sau a lumii nconjurtoare, limiteaz i ntunec
existena, fiind un zid care nchide lumea aceasta (pr. D. Stniloae).
Spre deosebire de noi, ns, Biserica Romano-Catolic n-a mai pstrat
canonul ortodox, introducnd pe lng icoane statuile, reprezentri
tridimensionale, care creeaz o senzaie de naturalism renascentist
i datorit crora limbajul realismului simbolic dispare. n acest fel,
transcendena divin este cobort la nivelul noiunii vieii zilnice, mai
aproape de profan.
IV. Recapitulnd, spunem c icoana este obiect de cult, fereastr ctre Cer,
mrturisire a credinei i mijloc de a gri cu Dumnezeu i sfinii Si.
V. Asociem cinstirea icoanelor cu cinstirea sfinilor, a Sfintei Cruci, a sfintelor
moate, a Sfintei Evanghelii .a.
VI. Generalizare. Prinii celui de-al al VII-lea Sinod Ecumenic rentresc dogma
sfintelor icoane, zicnd:
Noi pstrm fr nnoire toate tradiiile bisericeti aezate pentru noi
prin scris sau n chip nescris, dintre care una este i nchipuirea
icoanelor prin zugrvire, ca una ce concord cu istoria propovduirii
evanghelice i care ne servete spre ncredinarea ntruprii adevrate
- iar nu nchipuite - a lui Dumnezeu Cuvntul i spre un astfel de
folos.
VII. Aplicarea nvturii ortodoxe este posibil doar prin cinstirea cu evlavie a
sfintelor icoane,
care mpodobesc de veacuri sfintele lcauri, dar i casele drept-
mritorilor cretini, care se roag naintea lor pentru spor n credin
i n fapte bune.
Biserica lui Hristos dreptmritoare prznuiete astzi un mare aezmnt apostolesc i
sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane.

i vei face doi heruvimi de aur turnat i i vei pune pe ei de amndou laturile
acopermntului mpcrii. M voi face cunoscut ie de acolo i i voi gri ntre cei doi
heruvimi (Ieire 25, 18-22)

Iubii credincioi,

Biserica lui Hristos dreptmritoare prznuiete astzi un mare aezmnt apostolesc i


sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aezat prin hotrrea Sfntului i
marelui Sinod Ecumenic al aptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute
aizeci i apte de Sfini Prini i o sut treizeci i ase de arhimandrii i starei de
mnstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Rsrit de Sfntul Tarasie
patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul
Romei, nsoit de Petru, prezbiter i egumen al mnstirii Sfntul Sava din Roma, din partea
papei Adrian.

Toi aceti Sfini Prini au hotrt cinstirea Sfintelor Icoane i au dat anatema pe toi ereticii
lupttori de icoane, de la care muli sfini au suferit mari prigoane i moarte timp de aproape
dou secole, de la Leon Isaurul, primul lupttor mpotriva sfintelor icoane i pn la Teofil cel
de pe urm. Dup moartea lui Teofil, prin rvna mprtesei Teodora i a Sfinilor Prini s-a
stabilit din nou dreapta credin i cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost i pe vremea
Mntuitorului i a Sfinilor Apostoli, cci Iisus Hristos prin minune nefcut de mini, a
zugrvit chipul feei Sale pe mahram i l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea
sectelor, Chiinu, 1929, p. 510-532). Dup tradiia apostolic, Sfntul Apostol i Evanghelist
Luca, fiind mare pictor, a zugrvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus n brae pe cnd
era ea n via.

Acest mare adevr l adeverete i Sfntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicnd: Noi pstrm
predaniile Bisericii, ntririle nscris sau n nescris. Una din ele poruncete a face noi
nchipuiri de icoane pictate, fiindc aceasta n unirea cu istoria Evangheliei slujete spre
adeverirea c Dumnezeu Cuvntul adevrat, i nu dup nlucire, s-a fcut om, i este spre
folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergnd pe calea mprteasc i urmnd nvtura
dumnezeietilor Sfinilor Prinilor notri i predaniile Bisericii Ecumenice, cci tim c n ea
locuiete Duhul Sfnt, cu toat struina i luarea aminte hotrm ca Sfintele Icoane s se
pun nainte la fel cu nchipuirea cinstitei i de via fctoarei Cruci, fie ele fcute din
vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai s fie fcute n chip cuviincios
(Ibidem, p. 532-533).

Sfntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: n orice
lucru este bine de cunoscut ce este n el adevrat sau mincinos i care este scopul lui, bun sau
ru. Tot aa, cnd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dac ele sunt
adevrate i pentru care scop sunt fcute. Dac ele sunt adevrate i slujesc spre slava lui
Dumnezeu i a Sfinilor Lui, spre a ndemna la fapte bune, spre ndreptarea fr de prihan i
spre mntuirea sufletelor, apoi noi trebuie s le primim i s le cinstim, ns nu n alt fel,
dect ca pe nchipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nite cri pentru oameni, ca pe
monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindc nu toi tiu a citi i nu pot s se ndeletniceasc cu citirea, Prinii au judecat ca toate
faptele lui Hristos vrednice de mrire s le nchipuiasc pe icoane care ar sluji la scurte
amintiri. De multe ori se ntmpl c noi nu gndim la patimile Mntuitorului, dar ndat ce
vedem icoana rstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mntuitoarele Lui patimi, cdem i
ne nchinm, nu materialului, ci Celui ce este nchipuit, asemenea cum ne nchinm, nu
materialului din care este fcut Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se nchipuiete prin ele,
adic la puterea Duhului Sfnt ce izvorte din ele.

Noi nu ne nchinm materialului din care sunt fcute icoanele. Dac naintea noastr se afl
icoana Domnului, noi ne rugm, zicnd: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajut-
ne i ne mntuiete! Iar dac suntem naintea icoanei Maicii Domnului: Fii aprtoarea
noastr naintea Fiului Tu, adevratul nostru Dumnezeu spre mntuirea sufletelor noastre!
Iar dac este icoana mucenicului, de pild tefan, noi zicem: Sfinte Mare Mucenic tefane,
care i-ai vrsat sngele pentru Hristos i ai ndrznit ctre Dumnezeu, ca ntiul mucenic, fii
aprtorul nostru! Aa ne adresm i ctre oricare alt sfnt. Iat ncotro trimitem noi
rugciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cnd mpratul iconomah, aidoma sectanilor notri, afirma pe nedrept c la cele ase
Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane i c despre dnsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie
i scria; mprate, vezi c nimic nu s-a spus nici de pine, nici de ap, nici nu s-a spus c se
cuvine a mnca sau bea. ns tu tii, dup tradiie, c acest lucru este necesar pentru
ntemeierea vieii. Aa i despre icoane era cunoscut din Tradiie. nii arhiereii aduceau
icoane la Sinod i nici un om iubitor de Hristos nu pornete la drum i nu-i face cltoria
fr de icoane. Aa fac oamenii lucrtori de fapte bune i plcuii lui Dumnezeu.

Leonte de Neapole, combtnd pe iudeii care nvinuiau pe cretini pentru cinstirea icoanelor
le rspunde: Ne nchinm feelor de pe icoane i nchipuirilor sfinilor, nu ca lui Dumnezeu.
Pentru c dac ne-am nchina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am nchina la
orice lemn. i de s-ar fi ters faa de pe vreo icoan noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de
multe ori. Noi cretinii, srutnd cu buzele trupeti chipul lui Hristos, al apostolului sau al
mucenicului, cu sufletul i cu gndul nostru srutm pe Hristos i pe sfinii Lui.

Sfntul Grigorie de Nyssa vorbete despre nchipuirea aducerii lui Isaac ca jertf de ctre
Avraam, icoana spre care cnd cuta, vrsa din ochii lui lacrimi de umilin. El mai vorbete
i despre icoana Sfntului i Marelui Mucenic Teodor Tiron i despre icoana lui Hristos. Iar
Sfntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut naintea descoperirii
moatelor Sfinilor Mucenici Ghervasie i Protasie, mrturisea c i s-a artat lui Apostolul
Pavel, aa cum este nchipuit pe icoan (Scrisoarea 35). Sfntul Atanasie cel Mare scrie,
despre cinstirea Sfintelor Icoane: Noi credincioii ne nchinm la icoane, nu ca la Dumnezeu
cum fac elinii. Nu! Ci noi artm buna nchinare i iubire ctre acea fa care este nchipuit
pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cnd chipul de pe dnsa se terge, o ardem ca pe
un lucru fr de folos.

Dup cum Iacob, nainte de sfritul su, s-a nchinat deasupra toiagului lui Iosif i prin
aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce l inea, aa i noi credincioii ne nchinm i srutm
icoanele, nu pentru altceva, dect c le srutm ca pe copiii i pe prinii notri, ca s le
artm prin aceasta dragostea noastr sufleteasc; dup cum i iudeii se nchinau Tablelor
Legii i celor doi heruvimi turnai din aur, cinstind prin nchinare nu piatra i aurul, ci pe
nsui Dumnezeu care a poruncit s li se fac acestea.

Mrturii despre Sfintele Icoane se afl nc mai din vechime. Aa Sfntul Metodie de Patara,
care a trit prin veacul al III-lea, scrie: nchipuirea ngerilor lui Dumnezeu, care se face din
aur, ale nceptoriilor i ale stpniilor, noi le facem ntru cinstirea i slava lui Dumnezeu.
Despre icoane scriu i Clement al Alexandriei i Tertulian, care au trit n secolele II-III.

Sfnta Tradiie vorbete i despre chipul cel nefcut de mn druit de Mntuitorul lui Avgar,
regele Edesei. Despre acest chip nefcut de mn omeneasc scrie istoricul bisericesc
Eusebiu, care a trit prin secolul III-IV.
n sfrit, nsui pmntul vorbete mpotriva sectarilor lupttori contra icoanelor, cci i
acum se descoper icoane, cruci i simboluri cretine la spturile ce se fac n catacombele
din Roma, adic n peterile unde primii cretini se ascundeau din cauza persecuiilor pgne
i svreau acolo slujbe dumnezeieti i nmormntri ale sfinilor mucenici. Am vizitat
catacombele Romei n toamna anului 1977 i am vzut acolo cele mai vechi icoane ale
Mntuitorului i imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de nvaii
arheologi n catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mntuitorului din
catacomba Sfntului Calist i Cina cea de tain de la sfritul secolului al II-lea, nchinarea
Magilor, Minunea prefacerii apei n vin, Vindecarea orbului din natere i altele, aflate tot n
catacomba Sfntului Calist. n catacombele Domitillei i Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei
Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinilor Apostoli Petru i Pavel, a Patriarhilor i Proorocilor din
Vechiul Testament i a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfritului
veacului al II-lea i nceputul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoan pe care nvaii
arheologi o atribuie veacului I al cretinismului este chipul Maicii Domnului care ine n brae
pe Pruncul Cel mai nainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentri, care s-au aflat n catacombele i n spturile bisericilor vechi de
sub pmnt, cu o eviden indiscutabil, ne impun s primim i s credem c au fost cinstite
Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale cretinismului. Astfel, n aprarea Sfintelor
Icoane ne vorbete Sfnta Scriptur, Sfnta Tradiie i nsui pmntul care ne-a pstrat din
primele veacuri ale cretinismului multe din ele. n aprarea lor ne vorbesc i mintea i inima
noastr.

Iubii credincioi,

Pn aici am adus attea mrturii din Sfnta Scriptur, din Sfnta Tradiie, de la Sfinii
Prini i din Istoria Bisericii Cretine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arta ce
este icoana i ce este idolul. V rog s inei minte c icoana este nchipuirea adevratului
Dumnezeu, care ntr-adevr exist. Iar idolul, sau chipul cioplit este nchipuirea dumnezeilor
mincinoi i nscocii de mintea oamenilor care ntr-adevr nu exist. De aceea se i spune
c idolul nimic nu este n lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea ntre idoli i icoan este ca
deosebirea ntre zi i noapte, ntre lumin i ntuneric. Ce nsoire, zice marele Apostol
Pavel, este ntre Biserica lui Dumnezeu i idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arat cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, dup cum nva
Sfntul i Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arat prin aceea c noi nu considerm icoana ca
Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) i, cinstind icoana, nu ne nchinm
lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este nchipuit pe icoan, adic lui Dumnezeu, sfinilor
ngeri, Preasfintei Nsctoare de Dumnezeu i sfinilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu.
Oare noi nu cinstim cu deosebit atenie chipul patriarhului nostru? i vznd portretul lui
nu ne aflm ca i cum l-am vedea pe el? Dar dac vedem n icoan chipul lui Dumnezeu, nu
trebuie s-L cinstim?

Dar prin ce se manifest nchinarea la idoli? nchinarea la idoli se manifest prin aceea c
oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptur:
S-au abtut curnd din calea care am poruncit lor i au fcut viel i s-au nchinat lui i au
jertfit lui i au zis: Iat, Israele, Dumnezeul tu, care te-a scos din ara Egiptului (Ieire 32,
8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie s nelegem c deosebirea ntre cinstirea Sfintelor
Icoane i nchinarea la idoli este ca ntre lumin i ntuneric i dup cum omul orb nu
deosebete lumina de ntuneric i pentru dnsul totul este ntuneric, aa i omul nenelept i
rtcit, nu deosebete icoanele de idoli, pentru dnsul orice nchipuire este idol, mcar de ar
fi acel portret chipul tatlui su.

nsui cuvntul lui Dumnezeu ne poruncete s deosebim cele sfinte i cele curate de cele
nesfinte i necurate (Levitic 10, 9-10).
Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane i pentru ce ne trebuie Sfintele
Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai nti n ntrirea credinei, a evlaviei i trezirea
contiinei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor mree ale lui Dumnezeu
(Deuteronom 6, 7-9) i ale sfinilor Lui, ca noi, cutnd la chipurile lor, s ne ndemnm a
urma viaa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajut pentru exprimarea dragostei noastre ctre
Dumnezeu. Dac noi din dragoste purtm la noi portretele rudelor i ale oamenilor care ne
sunt aproape, cu ct mai mult suntem datori s purtm cu evlavie la noi icoanele
Mntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fr tiin de carte i pentru copii, sunt ca i Biblia.
Ceea ce n Biblie este tiprit cu litere, aceea pe icoane este zugrvit cu vopsele. De pild,
despre patimile Mntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi n Biblie cel ce nu tie
carte, ns, privind la icoanele suferinelor lui Hristos, el va nelege cu mintea ce este pictat
pe icoane i va simi mai mult evlavie n inima sa. Biserica lui Hristos cnt aa: Pe
Dumnezeu a-L vedea nu este cu putin oamenilor, spre Care nu cuteaz a cuta otile
ngereti i n alt loc zice despre Maica Domnului: Iar prin tine Preacurat, S-a artat
oamenilor Cuvntul ntrupat, pe Care mrindu-L cu otirile cereti, pe tine te fericim.

Iubii credincioi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii dup fiin, ca pe un duh. Dar l pot vedea n chipuri,
n imagini, n vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au vzut oamenii, ns numai indirect sau
prin simboluri. Aa, de pild, Dumnezeu S-a artat lui Avraam n chipul celor trei tineri
cltori (Facere 18, 1-6). L-a vzut pe Dumnezeu i patriarhul Iacob i a chemat numele
locului aceluia Vederea lui Dumnezeu (Facere 32, 30). L-a vzut pe Dumnezeu i Moise i
a grit Dumnezeu ctre Moise fa ctre fa, ca i cum ar fi grit cineva cu prietenul su
(Ieire 30, 11). i a zis Domnul: Auzii cuvintele Mele: De va fi ntre voi vreun prooroc al
Domnului, n vedenii M voi arta lui i n somn voi gri lui. Nu este aa credincios n toat
casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gur ctre gur griesc cu el aievea i nu prin pilde i el
faa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a vzut pe Dumnezeu i (Isaia 6, 1-5). Daniil,
proorocul a vzut pe Dumnezeu Tatl i Fiul. A vzut pe Dumnezeu i Miheia (III Regi 22,
19). Apoi pe Domnul i Mntuitorul nostru Iisus Hristos L-au vzut ucenicii, att n umilin,
ct i n slav, ct a trit cu dnii pe pmnt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aa ncepe epistola I-a: Ce era din nceput, ce
am vzut cu ochii notri, ce am privit i minile noastre au pipit despre Cuvntul Vieii,
aceea v vestim i Viaa s-a artat i o am vzut i mrturisim i v vestim viaa cea venic,
care era la Tatl i s-a artat nou (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfnta Evanghelie zice: i Cuvntul
trup S-a fcut i S-a slluit ntre noi i am vzut slava Lui, slav ca a unuia Nscut din
Tatl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a vzut Apostolul Pavel i dup nlarea la ceruri. L-a vzut pe Hristos
cnd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a vzut i primul mucenic tefan, cnd
era ucis cu pietre i a zis: Iat vd cerurile deschise i pe Fiul Omului stnd de-a dreapta lui
Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfnt L-au vzut poporul i Apostolii, la botezul
Domnului n chip de porumbel eznd peste Dnsul i glas din cer s-a auzit: Tu eti Fiul
Meu cel iubit ntru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfnt a fost vzut i n chipul
limbilor de foc, la pogorrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). nc n multe chipuri S-a artat
Dumnezeu i Sfinii Lui, precum n descoperirea Sfntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-
3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au vzut pe Dumnezeu i pot s-L nchipuiasc pentru ntrirea i
nvtura lor n credin. Deci nici un motiv nu pot avea sectanii, care zic c nimenea nu are
voie s nchipuiasc pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.
Iubii credincioi,

Astzi este prima Duminic din Postul Mare, numit Duminica Ortodoxiei sau a Sfintelor
Icoane. Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane,
ntruct n vremea nostr s-au ridicat n lume multe secte cretine care hulesc icoanele,
crucea, biserica, preoii i nvtura apostolic ortodox, nelnd pe muli fii ai Bisericii
noastre, spre venica lor osnd.

Noi v sftuim i v reamintim nvtura dogmatic a Bisericii. nchinai-v cu credin i


evlavie Sfintelor Icoane i purtai-le n cas, i oriunde cltorii, ca s v fie de ajutor n
izbvirea de primejdii, tiind c cinstea dat icoanelor se ridic la sfinii pictai pe ele. Facei
rugciuni i acatiste n faa icoanelor, mergei n pelerinaj la icoanele fctoare de minuni din
ar i la moatele sfinilor notri, c vei primi uurare i mare ajutor n necazurile vieii. De
asemenea, cinstii Sfnta Cruce, pavza credinei, i o purtai cu credin, c prin ea izgonim
pe diavoli i linitim pe sectanii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima sptmn din Sfntul Post, numit i Sptmna Mare. Ne bucurm c
bisericile iari s-au umplut de credincioi, c ai postit cu toii i c alergai cu credin i
evlavie la Dumnezeu Mntuitorul i ndejdea noastr.

V ndemn, fraii mei, s continuai a posti Sfntul Post i s v rugai, s citii ct mai mult i
s facei dup putere milostenie i vei vedea ct bucurie i pace vei primi n suflet. Dar, mai
ales, v ndemn s v spovedii de dou ori la duhovnici i n aceste zile, i la sfritul Postului
Mare, iar care avei dezlegare, s primii i Sfnta mprtanie.

Cretinii evlavioi, mamele, copiii, btrnii i bolnavii sunt datori s se spovedeasc i s se


mprteasc de dou ori n acest mare post. Silii-v la Hristos. El v cheam, v ateapt i
vi se druiete n dar tuturor celor ce pzesc poruncile Lui. Nu trecei cu vederea dragostea i
harul lui Hristos.

S-L rugm pe Fiul lui Dumnezeu s ntreasc dreapta credin i evlavia ortodox, ca s
biruim cu puterea Lui i pe diavoli i pe sectanii hulitori, i pe necredincioi, i s trim
venic n bucuria i iubirea lui Dumnezeu. Amin
Invatatura Sf. Ioan Damaschin despre cinstirea Sfintelor icoane 25.04.2016 | Recomandm s citii Una dintre ultimele
mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al perioadei patristice este aceea legata de problema
sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. ()
Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se
pare ca acest edict a fost precedat de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a
convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate
nenorocirile imperiului [Sf. Ioan Damaschin]. Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de
Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca luam in
considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat
de iudei cat si de musulmani, cat si lupta intre puterea civila si comunitatile religioase, iconoclasmul apare din punct de
vedere politic, ca o reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate
pretentiile si incalcarile ei. Dar iconoclasmul a fost un fenomen complex, cu un pronuntat caracter religios. El ne apare
ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea
ce in ochii iconoclastilor parea nestorianism. Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775)
condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor. Sa nu uitam ca monofizitii erau ostili cultului icoanelor. Daca,
potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se
pretinde de obicei, ci niste oameni cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si
purificarea erorilor ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul aparea ca o reactie violenta impotriva
superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor, trebuie sa avem in vedere insa faptul ca folosirea
icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o
inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului. Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi
introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta facea parte integranta din viata ortodocsilor , caci pentru
crestinul din Bizant icoanele erau marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara
icoana el nu putea trai. In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si
cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta. Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia
credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un
suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva
icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus
si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, astfel edictul impotriva icoanelor
nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii. Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau,
convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a
zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una
dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului
Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea
practica iconofil [cultul icoanelor].Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma
din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant. Ortodoxia se restabileste si in Biserica
Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787.
Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili
Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum,
in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia
era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor. Unul dintre cei care au
adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin,
ultimul Sfant Parinte din Rasarit (676- 749). Teologul icoanelor, cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei
tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si
730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si
al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza
invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii
bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse
marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse
din primul si al doilea tratat. Sf. Ioan Damaschin scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera
aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el,baza teologica pe care se va
construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787). Sfantul Ioan Damaschin Notiunile de icoana si
Inchinaciune Marele dialectician crestin care a fost autorul Fantanei cunostintei, cunoscand lupta Bisericii cu ereziile
anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea
arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de icoana si prin cel de inchinaciune. Daca astazi prin icoana intelegem
indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu
un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul spune
autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original,
deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul. Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul
imparte icoanele in 6 grupe : 1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui deosebindu-se in aceea
numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci
Fiul are din El desi nu dupa El aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care L-a nascut. 2) Paradigmele divine care
sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute de Dumnezeu, in sfatul caruia cele hotarate mai dinainte de el si
cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor. 3) Al
treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu
ziditorul altfel decat prin imitare ?. 4) Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme,
figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee
despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt
corespunzatoare naturii noastre. 5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte
cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), roua de pe lana (Jud., VI, 36), toiagul (Numeri, XVII) si vasul cu mana
(Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus
prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2). 6) Al
saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie
se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata
iconoclastilor. Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul nchinciunii, termen la
randul sau cu mai multe intelesuri : 1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu singurul prin fire demn de
inchinaciune. 2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi
(Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului. 3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu,
dupa cum zice David: Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui (Ps. 13, 17). 4) Obiectele afierosite lui
Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului. 5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem
partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu. 6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc
(Rom. XIII, 2). 7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor
lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant. Din impartirea
aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le
claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al
smereniei. Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe
cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in
functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu Cultul
care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu. Sfantul Ioan
Damaschin Legitimitatea pictarii si folosirii icoanelor Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si
motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in
forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca
icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si
orginalul, Fiul ipositaziaz fiinta Tatalui. Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre
posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, nu ca
nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea
nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu. Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 ,
Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf.
Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei
Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este
oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor din pricina lesnei lor inclinari
spre idolatrie. Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar
insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui
Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii. Oprirea adresata celor de sub lege
nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim
ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana. De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi
Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul
asemenea al vesniciei Lui. Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila
prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-
am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi
ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut. Sfantul Ioan Damaschin Legitimitatea cultului icoanelor
Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul
icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata
mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident. Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau
ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul
iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului
Sfintelor icoane, aratand ca daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam
icoanei celui rastignit. Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca cinstea adusa icoanei se
indreapta catre cel infatisat in icoana, in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, nu ca Dumnezeu, ci ca icoana.
Dumnezeului intrupat. Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci acelora care
sunt infatisati de ea, tot asa dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci
chipului crucii. Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce
avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei
Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt fiii lui Dumnezeu (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei,
mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii sunt cu
adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu
din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe Cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu
este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca
unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care
se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si
slujitori ai lui Dumnezeu. Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea
cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului.
Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare,
iar cea datorata icoanelor venerare. Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna: sa ne inchinam si sa ne
adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei
Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca
prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El. De remarcat ca autorul nostru
nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este
justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul
vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara
Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin Rolul icoanelor in
cult Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul
sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina.
Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic. a) Instructiv-educativ. Suportul teologic al icoanei
se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai
ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest
aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca: icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de
carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu
am prea multe carti continua eruditul autor al Sfintelor Paralele, si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in
biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi
desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea
mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui
Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui. Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al
icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile
spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute, dar aceasta instruire se face cu un scop
educativ : Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile. Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp
el are si o directie spre Dumnezeu, caci sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea
viciului si spre mantuirea sufletelor. b) Harismatic. Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin a largit
dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele
sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare
supranaturala. Este adevarat ca a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele
teologiei bizantine, dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa
aceasta problema si asa destul de sensibila. Asa cum se da har dumnezeiesc celor materiale din pricina numelor celor
pictati pe icoane, tot asa daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei. Prin
aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o
necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind un mijloc de comuniune intre cel care se
roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti . Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia
invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul
lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este traditia Bisericii,
afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat. Prin invatatura sa, Sf.
Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar
solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci
intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie
pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la
a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu. Prin aceasta
invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica,
aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic,
Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin.
Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa. () Pr. Prof. Viorel Ionita Sursa:
crestinortodox.ro * * * Sfantul Ioan Damaschin Despre Icoane Pentru c unii ne hulesc c ne nchinm i cinstim
icoana Mntuitorului i a Stpnei noastre i nc i a celorlali sfini i slujitori ai lui Hristos, s aud c dintru nceput
Dumnezeu a fcut pe om dup chipul Su. Pentru care motiv, oare, ne nchinm unii altora, dac nu pentru motivul c
suntem fcui dup chipul lui Dumnezeu? Dup cum spune gritorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit n cele
dumnezeieti, cinstea adus icoanei se ndreapt spre originalul ei (Despre Sfntul Duh, ctre cel ntru sfini Amfilohie,
episcopul Iconiei). Dar originalul ei este cel nfiat n icoan, cel dup care se face icoana. Pentru care pricin poporul
mozaic se nchina de jur mprejurul cortului, care purta n el icoana i tipul celor cereti, dar mai degrab al ntregii
creaii? Dumnezeu spune lui Moise:Vezi vei face pe toate dup chipul care i-a fost artat n munte(Iesirea 25, 40;
Evrei 9, 5.). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul) (Iesirea 5, 20; 16, 9), nu erau lucrurile minilor omeneti?
Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu fcut de mini i construit prin meteugul oamenilor? (III Regi 6, 1-37; II
Paralipomena 3, 1-16). Dumnezeiasca Scriptur, ns, acuz pe cei care se nchin celor cioplite, dar i pe cei care
jertfesc demonilor.Jertfeau pgnii, dar jertfeau i iudeii. Pagnii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa
pagnilor era de dispreuit i de condamnat; jertfa drepilor, ns, bine primit de Dumnezeu. Noe a jertfit i Dumnezeu
a mirosit mireasma cea cu bun miros(Facerea 8, 21) a bunei lui voine primind mireasma cea bine plcut a bunei
voinei sale ctre El. Astfel idolii pagnilor sunt de dispreuit i oprii, cci erau nchipuirile demonilor. Pe lng acestea
cine poate s fac chipul Dumnezeului nevzut, necorporal, necircumscris i fr de form? Este culmea nebuniei i a
lipsei de credin s nfiezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv n Testamentul Vechi nu era obinuit ntrebuinarea
icoanelor. Dar cnd Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s -a fcut om cu adevrat pentru mntuirea noastr i s-a
fcut om, nu cum s-a artat lui Avraam n chip de om (Facerea 18, 1; 19, 27) i nici cum s-a artat profeilor, ci s-a fcut
om n chip substanial i real a locuit pe pmnt, a petrecut cu oamenii, a fcut minuni, a suferit, a fost rstignit, a
nviat, s-a nlat i toate acestea sau ntmplat n chip real i a fost vzut de oameni; deci cnd s-au fcut acestea, s-a
nfiat n icoan chipul Lui spre a ne aduce aminte de El i spre a cpta nvtur noi, care n-am fost de fa atunci,
pentru ca fr s fi vzut, dar auzind i creznd, s avem parte de fericirea Domnului. Dar pentru c nu toi tiu carte, i
nici nu se ocup toi cu cititul, prinii au socotit ca s fie pictate acestea n icoane ca nite fapte de vitejie spre a ne
aduce aminte repede de ele. ntr-adevr, de multe ori neavnd n minte patima Domnului, dar vznd icoana rstignirii
lui Hristos, ne aducem aminte de patima mntuitoare, i cznd n genunchi ne nchinm. Nu ne nchinm materiei, ci
celui ce este nfiat n icoan, dup cum nu ne nchinm materiei din care este fcut Evanghelia, nici materiei crucii,
ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebete crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel i cu
privire la Maica Domnului. Cinstea dat ei se urc spre Cel ntrupat din ea. Tot astfel i cu isprvile sfinilor brbai,
isprvi care ne ndeamn spre brbie, spre rvn, spre imitarea virtuii lor i spre slava lui Dumnezeu. Cci dup cum
am spus, cinstea dat de cei mpreun robi ctre cei buni este dovada dragostei fa de stpnul obtesc, i cinstea
adus icoanei se ndreapt ctre cel nfiat n icoan. Tradiia nchinrii la icoane este nescris, dup cum nescris
este i nchinarea spre rsrit, nchinarea la cruce, i altele foarte multe asemenea acestora. Se povestete i o istorie:
Pe cnd Avgar era mprat n oraul edesenilor, a trimis pe un pictor s picteze chipul Domnului, dar din pricin c
pictorul n-a putut s-l picteze din cauza luminii strlucitoare a feii, Domnul, punnd haina pe obrazul Lui dumnezeiesc i
de via fctor, s-a imprimat pe hain chipul Lui i astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea. [Acest fapt mai este
menionat de Sf. Ioan Damaschin n: Primul tratat apologetic contra celor care atac Sfintele icoane, sub aceast
form: A venit la noi cuvnt din btrni, c Avgar, regele Edesei, auzind de Domnul, s-a aprins de dragoste
dumnezeiasc i a trimis soli, cerndu-i s-L viziteze; iar dac ar refuza s fac aceasta, a poruncit unui pictor s-i fac
chipul Lui. Lucrul acesta tiindu-l cel care cunoate toate i poate toate, a luat o bucat de pnz i lipind-o de faa Sa a
imprimat acel chip, care se pstreaz pn azi. (Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane)]. Dar c i apostolii au
predat foarte multe n chip nescris o scrie Pavel, apostolul neamurilor: Deci dar, frailor, stai bine i inei predaniile
noastre pe care le-ai nvat, fie prin cuvnt, fie prin epistola noastr (II Tesaloniceni 2, 15). Iar ctre Corinteni spune:
V laud, frailor, c v aducei aminte de toate ale mele, i inei predaniile aa cum vi le-am dat (I Corinteni 11, 2). Sf.
Ioan Damaschin Din lucrarea Dogmatica, capitolul Despre cinstirea icoanelor (Traducere Pr. D. Fecioru)

Sursa: Invatatura Sf. Ioan Damaschin despre cinstirea Sfintelor icoane | Aprtorul Ortodox
Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci

Mareste imaginea.

Invatatura crestina despre Sfanta Cruce si cinstirea ei

Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfanta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu "Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra

mantuire..."; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al "Fiului Omului" si al crestinului in acelasi

timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.

Pastrand cu sfintenie acest intreg "dreptar al cuvintelor sanatoase" cum invata Sfantul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare

din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta

credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata

asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o

singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si

intregimea adevarului.

Intelesul duhovnicesc al crucii

Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si

suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pana la

cruce si se roaga pentru iertarea, mantuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei

rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi" (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cand e rastignita.

Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca "iubirea e mai tare ca moartea". Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere

si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire

umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest "exemplar" divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa

pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.

Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo

de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea
Iisus le spune ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan IV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire

dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se

slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe

care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune: "El a purtat pacatele noastre in trupul

Sau pe lemn" (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea

mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereul legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa

vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel: "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem

dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cor. V, 21). "Cu raniile Lui v-ati vindecat", adauga Sfantul Petru. Cum te-ar putea mantui, purifica, sfinti

cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzandu-ti-se un sange bolnav? "Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?", se intreaba

Apostolul, si tot el raspunde: "Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. VII, 24, 25).

Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. Dealtfel, aici se si

descopera fiinta ultima a iubirii. "Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune Iisus (Ioan XV,

13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si

sfintirea noastra. Dupa cuvantul profetic al Psalmistului pe cruce: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. 84, II).

Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a lui in locul nostru ca "loctiitor", reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un

schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa

cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea.

Si cu cat intelegi mai mult existenta viata, cu atat iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gandim la parintai care sufera adesea sufleteste pentru copii

mai mult decat copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o

iubire si o suferinta nesfarsita pentru ai Sai care este Crucea.

Si numai o asemenea cruce poate mantui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vredeau cei vechi. Ci pentru ca

adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare.

La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cand de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: "Acesta este Fiul Meu

cel iubit... "intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. "Pe Acesta ascultati-l" (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc.

Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea", care e

sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal,

spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mantuitoare, sfintitoare.

Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea

faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in

flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. "Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapanul, acolo este

sarbatoare si bucurie", invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, "la Tatal nu se poate intra decat in stare de

sacrificiu". "Starea de sacrificiu" e si calea noastra unii catre altii.

Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip.

II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El "prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din

partea fariseilor ca "strica legea", sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii". El "plinitorul legii si Cel "fara de pacat..." etc.
Parintai Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atatudinea sa fata de

suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca "sa lunece spre pacatul placerii". In toate El implineste "voia Tatalui" care

in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mantuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste,

de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plansul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blandete; in

foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria

de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si sangele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intampina pe mironosite

in dimineata pascala, cand le spune: "Bucurati-va..." (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale;

catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste "ceasul Meu". E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: "Parinte a venit ceasul!

Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca..." (Ioan XVII, 1).

Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sunt de fata, iau parte. "Nu sunt singur"

zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mantuirea inseamna: "Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfantului Duh care triumfa in

puterea de neinvins a crucii", cum talcuieste un ierarh ortodox . Tatal este reazemul fundamental al crucii: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul

Meu". Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea

Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intalnirea ei decisiva cu pacatul.

Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi.

Iisus se roaga inainte de cruce: "Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una" (Ioan XV1I, 21); intruparea,

crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este "Emanuel: cu noi este Dumnezeu". De aceea El este deodata: si Dumnezeu si

om, si Pastorul si Mielul "care ridica pacatul lumii"; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru "El a binevoit Dumnezeu sa

salasluiasca toata plinirea... Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapituland totul in Hr istos-Capul Bisericii,

facand pace prin El, prin sangele Crucii Sale si sa "ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).

Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si

de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, strangerea noastra la umbra

si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea,

inca si mai profund decat acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de

pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.

Domnul spune: "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi" (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de

pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba

de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata" (II

Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dovada", un "castig", mai multa "viata,

un plus de existenta. "A muri este cistig" zice Sfantul Pavel (Filip. 1, 21). "Grauntele de grau daca moare, multa roada aduce" (Ioan XII, 24). Invierea

este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate "a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine "duhovnicesc,

nestricacios, nemuritor" (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: "Bucura-te cruce vistierul

vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor...!". In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: "Daca esti Fiul lui

Dumnezeu coboara-Te de pe cruce" (Matei XXVII, 42-43). Dar, "tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu",
talcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, "a invia e cu mult mai mult decat a se cobori de pe cruce", a cobori si a se intoarce la un

trecut depasit. Crucea ca "pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, "a opta zi" a creatiei.

Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mantuitorului

Cuvantul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mantuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osanda. Iisus le

zicea ucenicilor Sai: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Mater XVI, 24). E vorba, desigur,

in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca

inainte de a se adresa aceasta chemare, Mantuitorul arata "ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de

la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la

care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar

impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre "sfarsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim" (Luca IX, 31);

deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o

arvuna a invierii. Astfel, in amandoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intamplator al

crucii, in lucrarea mantuirii noastre.

Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfantul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre

Golgota. "Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32;

Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii: "Si stau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei

Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sf. Petru spune ca "Domnul a purtat pacatele noastre", unealta

rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului "Crucea lui Iisus".

Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastra

mantuire". Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatat si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost

jertfit pentru noi", zice Sfantul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii

vechi. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune: "Avem

altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului" (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau a

patimit afara din poarta". Pentru care si indeamna iarasi Sfantul Pavel: "Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evrei

XIII, 13). Luand, deci purtand "ocara Lui", adica crucea Lui, intrucit El, Iisus "Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte -I,

a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).

Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta

cinstire Sfanta luand aminte la insesi cuvintele Mantuitorului care spune ca "Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sunt deasupra lui"

(Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem,

Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfantul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci "avem Arhiereu slujitor

altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atat de adanca unitate intre Hristos si
cruce, - altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: "Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus

Hristos si pe Acela rastignit" (I Cor, II, 2).

Mai sunt insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care

a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea

un blestem a fi rastignit pe cruce: "Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn" (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci

"instrumentul de chin" al Mantuitorului ?

Ce trebuie sa raspundem ?

Mai intai trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii

Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul, cum aratam, dupa Sfantul Pavel "n-a tinut seama de ocara ei". Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o

asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: "Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea...

Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a

acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si

spune: "Cand ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara" (Ioan XII, 32-33).

Iar impreuna cu Mantuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gandi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfantul Pavel, de pilda,

crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care

lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume". Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin,

umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: "Cel ce se smereste va fi inaltat", a spus Mantuitorul. Si se vede cum chiar

din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfantului Duh, Sfantul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic:

"Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos" (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si

stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adanca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfantul Pavel, cand scrie Filipenilor ca: "Hristos

Iisus... s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui

nume care e mai presus de orice nume" (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face

prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvantul viguros al Sfantului Ioan Hrisostom,

care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: "Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei

condusi este fapta unui imparat". Ne apare astfel atat de clar: crucea, instrument de osanda odinioara, devine in Hristos mijloc al mantuirii si inaltarii

noastre.

Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara

crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca

zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la

cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atator slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se

identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.
Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se

sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvantul Insusi se afla prin

Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina

celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si

putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care

printr-un "lemn" a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si "sminteala crucii", in bucurie si

slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfantul Pavel sa exclame: "Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mantuim

este puterea lui Dumnezeu" (I Cor). Schimbare savarsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata

instrumentul de oroare si osanda, ci de mantuire.

Iar la cuvantul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe

Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sunt cinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte

constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat

Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti

ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mantuirea. Le cinstim asa cum invata Sfanta Scriptura ca erau

cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu

care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfantul Pavel scria si cerea

Colosenilor, desigur in mod figurat, "sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos

faptura revine iarasi la "starea cea dintai"; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: "Iata, Eu le fac pe toate noi" (Apoc. XXI. 5).

Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavarsita in

Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: "Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera" (P.L. XXXIV,

623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se "desfac pecetile", iar Vechiul Testament este "pedagog", calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI.

24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atat prin intelesul ei duhovnicesc, cat si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.

Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele

noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand S-ar afla in fata crucii... "El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a

impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... Pedepsit pentru mantuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5,

7).

Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii.

Cand israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi, multi mureau muscati, otraviti de veninul

lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stilp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la

sarpele de arama si traia, - ramanea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi

confirma cand zice: "Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu - asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba

viata vesnica" (Ioan III, 14-15).


S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: "In anul al III-lea al lui

Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege... a savarsit fapte bune... El a stricat sarpele

de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea; fii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan" (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se

cuvine sa cinstim nici crucea.

Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit.

Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei

muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.

Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucat pentru el crucea, esle crucea lui

Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gandind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel

jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt

nedespartite.

O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinandu-si mainile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim,

langa Horeb. -Si zice Sfanta Scriptura; "Cand Moisi isi ridica mainile biruia Israel, iar cand isi lasa mainile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind

mainile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau mainile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca

mainile lui statura neclintite pana la apusul soarelui" (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu mainile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de

Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mantuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cand le spunea: "Prooroc

din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati" (Deut. XVIII, 15).

Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin "steagul" de care graieste Isaia: "Intrati, intrati pe porti! Gatati cale poporului, gatati, gatati drum,

curatati-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri" (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintai. Iar in Sfanta

Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decat crucea.

Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament

icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. "Legea avea umbra bunatatilor viitoare", zice

Sfantul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le

trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfantul Ioan InaintemergatorulDomnului Il va recunoaste si marturisi: "Cel ce vine dupa mine mai inainte de

mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era" (Ioan 1, 30). "Prin cruce, va zice si Sfantul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica

credinciosilor patrunzand in adancul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn" (P.G. 97, 1028, l045).

Semnul crucii

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp "semnul lui Hristos" si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura: "Semnul Fiului Omului".

"Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului", spune Mantuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, "semnele" savarsite de

Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude: "...Treci prin mijlocul

cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera "tau" in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii

care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijiocul lor" (Iezechiel IX, 4).

In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara: "Acesta este pus ca un

semn care va starni impotrivire" (Luca 11, 34). "Semnul de impotrivire", adica ceea ce va numi Sfantul Pavel: "sminteala crucii". Catre acelasi inteles

ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: "Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au

mincat mana in pustie...". Iisus le raspunde: "Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica..." (Ioan VI, 3p,

31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin "trupul si sangele Sau" in Sfanta Euharistie. -In sfarsit, tot atat

de evident este "semnul lui Iona". Cum istoriseste Sfantul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si le zice: "Neamul acesta...

cere semn; dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui

neam" (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un "semn" pentru Niniviteni, pentru pocainta

lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi "semn", si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au

calauza spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: "precum a fost Iona in pantecele chitului trei

zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).

Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept "Semnul Fiului Omului"; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al

stralucirii si puterii Lui creatoare, caci "in puterea crucii" 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.

Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: "Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata

pe cer Semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere: "Vezi cat de mare este puterea semnului

crucii ?... Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna... -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ? Dupa cum a facut cu

Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile... tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit.

Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se

deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18), care sunt, cum explica Sfantul

Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si

Sfantul Ev. Ioan vede "Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru

proslavirea ei, cand de asemenea Il vede: "in picioare", semn al invierii, dar "ca junghiat", semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un

semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta,

conditia si sensul creatiei.

Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur si semn al crestinului. Ea reveland iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si

raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat

pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se

vorbeste deopotriva de "Crucea lui Iisus" si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.

Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din

Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea mprejur, acum
preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: "Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa

se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si

incheieturile, rostindu-se: "Pecetea darului Sfantului Duh"; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. "Pune-

ma ca o pecete pe inima" invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a

crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei,

si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne

incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in

vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da mar turie scriitorul

bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre,

la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).

In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele,

zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se

zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru

nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta

pentru ca esential e semnul iubirii.

Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre

femeia samarineanca: "Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei

ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar" (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca:

"Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).

Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I

se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima

fiintei noastre, din "duh". In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare

se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: "Mila voiesc, iar nu jertfa si

cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel

cand zice: "Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie..." (Evrei VIII,

10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa

se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult

adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este "duh"; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii,

harului.

Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau

localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind "duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi

marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .


Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva", apare evident ca aceste

cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al mainilor

noastre, care sa-I implineasca cumva "lipsa", intrucat El este plinatatea, e Absolutul.

Inchinarea, cultul inltern si extern, sunt insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare

trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: "Duh, suflet si trup" (1 Tes. V, 23), incat asa cum

indeamna acelasi Apostol: "Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, Sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea

duhovniceasca" (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.

Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu

inchinarea in duh, ci "in duh si in adevar". Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi

unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul

lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. "Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu" invata

Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al "duhului" fara cel extern, al

intregii noastre fapturi.

Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvintat cu mainile Sale pe copii. "...Si

luandu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si mainile peste ei" (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintai Apostoli: "...I-a dus afara pana spre Betania si,

ridicandu-si mainile, i-a binecuvintat" (Luca XXIV, 50)

In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: "...Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea

dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase

era intaiul-nascut. Si i-a binecuvintat" (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: "Sa se

indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara..." (Ps. CXL, 2)

In Noul Testament, Sfintai Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV,

14). -Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: "Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint"

(Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata: " Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile curate, fara de

minie si fara de gilceava" (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfanta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.

Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. - Stim ca semnul sfintei cruci se

face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne

insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului

Duh, amin; si anume: cand zicem "in numele Tatalui", ne insemnam la frunte; cand zicem "si al Fiului, ne insemnam la piept; cand zicem "si al

Sfantului Duh", ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu "Amin".

Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, "este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine". Intr-

adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfanta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mantuirea daruita in Iisus
Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -"Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui,

simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita."

Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca

prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul

Sau... (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce "ne-a impacat prin cruce" (Efes.

II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la "nasterea lui cea din apa si din duh" si prin vointa statornica de a

crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Gal. V, 24);

si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua";

se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in

chipul Lui: si inaltandu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.

Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului

crucii: "Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre

Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau... Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe

care a fost pironit prea Sfantul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii

slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit"


Sfnta Cruce, instrumentul binecuvntat al rscumprrii obteti i individuale a oamenilor,
este cinstit n mod special n a III-a Duminic din Postul Mare numit, Duminica Sfintei
Cruci.

Obiect de tortur i de groaz pentru pgni, ca i pentru evrei (Blestemat este cel ce
spnzur pe lemn, Deut. XXI, 23 i Gal. III, 13), Crucea a fost sfinit prin sngele
dumnezeiesc scurs pe ea i a devenit instrument de mntuire, obiect de cinstire, semn
distinctiv i pricin de mndrie i de laud pentru cretini. Cuvntul de cruce este sminteal
pentru iudei, nebunie pentru pgni, dar pentru noi (cretinii) mntuire, spune Sf. Apostol
Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el in alt parte, mie s nu-mi fie a m luda dect
numai n Crucea Domnului nostru Iisus Hristos..; (Gal. VI, 14. Comp. i Col. I, 20 i II, 14;
Efeseni II, 16 -.a.)

nc de la nceput s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricrora dintre sfintele
relicve care aduceau aminte de jertfa mntuitoare a Domnului. Crucea este, ntr-adevr, cel
dinti obiect sfnt al religiei noastre, pe care istoria ni-l nfieaz clar, ea bucurndu-se de
un cult relativ. Este adevrat c sfnta Cruce pe care s-a rstignit Domnul din pricina
mprejurrilor istorice vitrege, care caracterizeaz istoria cretinismului primar, va rmne
pentru un timp dat uitrii i ngropat sub temeliile templului pgn, prin a crui zidire
mpratul Adrian cuta s acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificrii i nvierii
lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfnt al Crucii era aa de general n primele trei secole,
nct ea nu avea adversari dect pe pgni. ntr-adevr, unul dintre obiectivele atacurilor
pgne mpotriva religiei celei noi era adorarea crucii de ctre cretini, care scandaliza
mentalitatea pgn i pe care pgnii, nenelegnd-o, o rstlmceau i o denaturau,
numind n derdere pe cretini adoratori ai Crucii. Dar tocmai atacurile acestea constituie
astzi dovezi indirecte despre existena unui cult cretin al Crucii n acea vreme. Apologeii
cretini din secolele II i III sunt nevoii s rspund i s restabileasc adevrul, justificnd
cinstirea Crucii; aa fac, de exemplu, Tertulian (Apologeticum, XVI (P.L., t. I, col. 365 .u.).),
Minucius Felix (Octavius, IXXII (PL.., t. III, col. 260 .u.), Origen .a. Ceva mai trziu (sec.
IV), printre ultimii i cei mai nverunai adversari ai Crucii, l aflm pe mpratul Iulian
Apostatul, care reproa cretinilor : Voi venerai lemnul gol al Crucii, fcnd semnul ei pe
frunte i nscriindu-l la intrarea caselor voastre La Sf. Chiril al Ierusalimului, mpotriva lui
Iulian, cart. VI (PG., LXXVI, col. 796-797)

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre ncrederea, cinstea i respectul cu care cretinii
nconjurau Sfnta Cruce n primele trei secole. Pe la sfritul secolului II i, nceputul
secolului III, Tertulian numete pe cretini cinstitori ai Crucii (Crucis religioi). Cele mai
vechi acte martirice arat pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci n clipele
dureroase ale judecii i ptimirii lor sau nchinndu-se spre locul n care le apare Sfnta
Cruce n viziunile lor (Vezi, de ex., cazul Sfntului Mucenic Teodot i cele apte fecioare la
Gherasim Timu, Dic. aghiogiatic, Bucureti, 1898, p. 815). Un mod de a exprima preuirea
fa de Sfnta Cruce era ntrebuinarea deas a semnului ei n numeroase mprejurri i
momente din viaa cretinilor (la deteptarea din somn, la culcare, la mas, la munc etc.),
despre care ne ncredineaz, de ex., Tertulian (De corona militis, III i IV P.L., t. II, col.
80) i Origen, precum i purtarea ei ca semn protector de ctre cretini (aa, de ex., Sf.
Procopiu, martir din persecuia lui Diocleian (303), purta la gt o cruce de aur i argint (vezi
Actele Sinodului VII ecumenic, n SCNAC, XIII, col. 89).

Trecnd de la textele literare la monumente, arheologia ne arat ct de des era reprezentat


semnul Sfintei Cruci n inscripii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii,
bijuterii, lmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pstrat pn azi. Din pricina
situaiei speciale a cretinismului n primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat
ns, de obicei, pe cele mai vechi monumente, n forme deghizate sau n simboluri, ca de ex.,
ancora, tridentul, litera greceasc T sau monogramul, n diferitele lui variante, care se
ntlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuiilor. Prima reprezentare
sigur datat a Crucii pe un monument cretin apare incizat pe peretele unei case din
Herculanum, nainte, de anul 79 (Vezi la Daniel Rops, Jesusj in seiner Zeit Wien Munchesn,
1936, p. 228); alta o gsim mai trziu n inscripia de pe un altar din Palmiria, din anul 134.
In inscripiile i epitafele din picturile catacombelor gsim de vreo 20 de ori semnul Crucii,
iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mrturii c semnul crucii
era folosit ca simbol cretin pe osuarele din necropolele aparind chiar membrilor primei
comuniti cretine din Ierusalim (Vezi Pr. Prof. VI. Prelipceanu, Vechimea crucii ca obiect de
cinstire i simbol cretin, n lumina descoperirilor arheologice mai noi, n MMS, an. 1958, nr.
56, p. 440).

Din sec. IV nainte, cinstirea Crucii din devoia particular cretin ia o mare dezvoltare i
ncepe s se manifeste n chip public, trecnd n cultul obtesc i oficial al Bisericii. La aceasta
au contribuit ndeosebi dou evenimente istorice :

a) Cel dinti e apariia minunat pe cer a semnului Crucii, prin care mpratul Constantin cel
Mare ctig biruina mpotriva lui Maxeniu 312 (Vezi Eusebiu, Viaa Iui Constantin, I, 28
.u. trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 345); faptul acesta determin pe mprat i pe
succesorii lui s desfiineze prin legi speciale pedeapsa rstignirii pe cruce, obinuit pn
atunci la romani (Vezi Eusebiu, Ist. Bis., I, 8 i Sozomen, Ist. Bis., I, 8. (trad. rom. de Iosif
Gheorghian, p. 15). De aici nainte, semnul Crucii a luat locul vechilor embleme pgne
(dragonul sau altele) pe steagurile, ostailor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele i
sceptrul mprailor, pe monezi i acte oficiale, pe diptice etc.; l gsim ns i pe monezi ale
regilor din provinciile periferice ale imperiului, cretinate mai de mult cu un secol naintea lui
Constantin cel Mare.

b) Al doilea fapt determinant n evoluia ulterioar a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea
(dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost rstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la
326 i se datoreaz struinelor Sfintei Elena, conform unei tradiii pioase, consemnat la
muli scriitori i Prini bisericeti din secolele IVV, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chirii al
Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen .a.
Toi acetia vorbesc i despre cultul dat att Sfintei Cruci ntregi ct i prticelelor ei,
dispersate n lumea ntreag nc din sec. IV, precum atest Sf. Chirii al Ierusalimului;
acestea erau mult cutate, mbrcate n aur i argint i purtate la gt, ca o bijuterie de mare
pre, spun Sf. Ioan Gur de Aur i Sf. Paulin de Nola. ntreaga Biseric din toat lumea
venereaz cuiele cu care a fost intuit Hristos i lemnul cinstit al Crucii, spune diaconul
Rusticus. (Dialogus contra acephalos, P.L., t. LXVII, col. 1169 .u. Istoricul bizantin Procopiu
din Cezareea (sec. VI), n Bell. Pers., 2 spune c un sirian a furat o bucat mare din Lemnul
Sfnt, pe oare a dus-o la Apamea n Siria, unde a fost mult vreme venerat (cit. la G. E.
Gingras, Egeria, Diary of a Pilgrimage, translated and annotated, New. York, 1970, p. 239, n.
384).

ndat dup descoperirea adevratei Cruci, cinstirea ei a fost ncadrat n cultul liturgic al
Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public i oficial al Sfintei Cruci a fost sfinirea din
13 septembrie 335 a marii biserici zidite de mpratul Constantin cel Mare pe locul Patimilor
i al ngroprii Domnului (vestita biseric a Sfntului Mormnt, sau Martyrion, cu basilica
Sfintei Cruci), n care a fost depus, tot atunci, spre pstrare, cea mai mare parte a lemnului
Sfintei Cruci, descoperit de curnd. Vederea, atingerea i cinstirea acesteia devenir unul
din obiectivele de cpetenie al mulimilor de pelerini care ncepur s se ndrepte de aci
nainte ctre Locurile Sfinte. Expunerea (artarea) i cinstirea liturgic (public i solemn)
a Sfntului Lemn aveau loc la nceput de dou ori pe an: o dat la 13 septembrie (ziua n
care, precum spune pelerina apusean Egeria, a fost aflat Sfnta Cruce) i a doua oar n
Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc n aceste dou zile la Ierusalim le
descrie pe larg, spre sfritul secolului IV, pelerina Egeria (Peregrinatio ad Loca Sancta, cap.
37, 48 i 49; ed. Ptr, Paris, 1971, p. 232 .u., 262 .u.. Comp i Sf. Paulin de Nola, Scris,
ctre Sulp. Sever, P.L., t. LXI, col. 325 .u. Vezi i Diac Ene Branite, Vinerea Patimilor la
Ierusalim, in veacul al patrulea, n rev. Pstorul Ortodox (Piteti), an. 1947, nr. 112, p.
4753).

Mai trziu, din pricina afluenei crescnde a credincioilor, cinstirea general, solemn, a
Sfintei Cruci se fcea n trei zile consecutive din Sptmna Patimilor : Joi, Vineri i
Smbt.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de ctre regele Chosroes al perilor, i depunerea ei
solemn (la 629630) de ctre mpratul Heraclius n biserica Sf. Mormnt din Ierusalim
adug o nou strlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dup cinci ani (634), din pricina
pericolului crescnd al invaziilor arabe asupra Pmntului Sfnt, tot mpratul Heraclius
aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunnd-o n Biserica Sf. Sofia. Fragmente mici din ea se
afl n toat lumea cretin.

Prin veacurile VIIVIII, ceremonia liturgic a expunerii i venerrii publice i solemne a


Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importat i n Apus.

Ct privete ntrebuinarea general a semnului Sfintei Cruci i ve-neraia obteasc de care


se bucur el n toat lumea cretin din secolele IIIIV nainte, e amintit de numeroi Sf.
Prini i scriitori bisericeti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria, Sf. Cipri- an,
Origen, Sf. Ioan Gur de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret Fericitul Augustin .a. Dup
ncetarea persecuiilor, Crucea disimulat n simboluri i Crucea monogramatic cedeaz cu
ncetul locul Crucii simple, latineti sau greceti. Din sec. V nainte, pietatea artitilor cretini
ncepe s mpodobeasc figura Crucii cu flori i piese scumpe, aa cum o ntlnim n desenele
din catacombe, n celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrvite n acest timp (San
Vitale, Sant Apolinarie Nuovo i Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Puidentiana din
Roma .a.), sau pe sarcofagele pstrate n muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI nainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mntuitorului rstignit pe
ea), care lu o mare dezvoltare mai ales n arta i pietatea apusean. Legi ale mprailor
Teodosie i Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci n
locuri necuviincioase sau n care ar fi riscat s fie profanat prin clcarea cu picioarele, ca de
ex., pe pardoseala bisericilor (Codex Justinianus, I, 1), dispoziie pe care mai trziu a
consfinit-o i Sinodul Trulan (692), prin canonul 73. Iconoclatii masa de nverunai
mpotriva sfintelor icoane, au pstrat n cinste Sfnta Cruce, ba chiar au exagerat cinstirea ei
pn la idololatrie, dac e s credem pe istoricul Nichifor Callist, care vorbete chiar de o
sect armean a stavrolailor sau chazingarilor (de la chazus, n limba armean = cruce).

Sinodul VII ecumenic. (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869,
formuleaz apoi oficial doctrina exact a Bisericii n ceea ce privete cultul Sfintei Cruci i al
sfintelor icoane, preciznd c cinstirea dat icoanelor trebuie s fie egal cu cea data Sfintei
Evanghelii i Sfintei Cruci. Dup aceast epoc, cinstirea Sfintei Cruci lu un mare avnt i
constatm, mai ales n cultul bizantin, noi forme i mijloace de a se manifesta, ca de ex.,
slujbele speciale alctuite n cinstea i spre lauda ei (ea Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul
Mare), care se adugar la cele mai vechi, ale srbtorilor nchinatei Sfintei Cruci, sau
diferitele rugciuni i imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc!), compuse de inspiraii
imnografi n acelai, scop i ncadrate treptat n rnduiala diferitelor slujbe sfinte din crile
ortodoxe de slujb. Aa sunt, de ex., cntrile din Octoih, pentru cele dou zile ale sptmnii
care au fost nchinate amintirii i cinstirii deosebite a Sfintei Cruci i a Patimilor, adic
Miercurea i Vinerea. Prezena nelipsit a Sfintei Cruci n toatei locurile scumpe evlaviei
cretine: n sfintele locauri (mai ales n sfntul altar i deasupra tmplei sau catapetesmei),
n casele credincioilor, la mormintele morilor din cimitire, la margini i rspntii de
drumuri sau n locuri unde s-au ntmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile
memoriale sau troiele de lemn sau de piatr, aa de larg rspndite mai ales la noi, romnii),
constituie o alt dovad a preuirii i respectului cu care evlavia ortodox a nconjurat
totdeauna semnul sfnt al Jertfei Domnului i al mntuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci n pietatea cretin particular i n cultul liturgic (public) al Bisericii
s-a manifestat, precum am vzut pn aici, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea
semnului Crucii sau nchina-rea i invocarea ei n diverse mprejurri i momente, venerarea
lem-nului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici nchinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate
n sec. IV la Ierusalim i Roma, cuvntri i imne de laud n cinstea Sfintei Cruci .a. Dar cea
mai important for-m este aceea a srbtorilor, adic a zilelor liturgice anume ornduite de
Biseric spre venerarea (cinstirea-i nchinarea) Sfintei Cruci, de-spre care am i pomenit, pe
scurt, pn acum, referindu-ne la trecut. (Informaii preluate din Liturgica General a Pr.
Prof. Dr. Ene Branite)
SEMNIFICAIA SFINTEI CRUCI N
ORTODOXIE
POSTED BY: ADMIN_NEC 13 SEPTEMBRIE, 2009

Cuvntul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mntuim, este puterea
lui Dumnezeu ( I Corinteni 1, 18 ).

Dac privim istoria omenirii de la origini pn n zilele noastre putem observa dou
lemne care au marcat ntreaga ei dezvoltare. Primul este pomul cunoaterii binelui i
rului din rai, iar al doilea este Crucea pe care a fost rstignit Mntuitorul nostru Iisus
Hristos; primul, pare a avea via, dar aduce moarte, al doilea, pare a fi mort, dar aduce
via.

Lemnul pomului din rai a adus moartea pentru om, l-a ndeprtat din rai pe Adam i tot
neamul omenesc, l-a fcut pe om s-i cunoasc trupul i toate plcerile care snt legate
de el, l-a fcut pe om s neleag ce nseamn vitregie, suferin, durere. Lemnul Crucii,
ns, i-a adus viaa venic, l-a adus napoi n rai, l-a fcut pe om s-i lepede haina din
piele i s neleag c i trupul poate fi transfigurat, l-a fcut pe om s neleag i s
preuiasc dragostea lui Dumnezeu, la care se ajunge prin efort, suferin, renunare.

Simbolul crucii la popoarele precretine

Pentru a nelege semnificaia i importana Crucii din cretinism trebuie s artm


rolul pe care l-a avut la popoarele precretine i la iudei. Semnul Crucii avea o
semnificaie diferit n funcie de civilizaia i cultura acelor popoare la care se
regsete. Ea era ntrebuinat uneori ca simbolul focului sacru i simbolul
desvririi cugetrii omeneti. Pentru egipteni crucea n form de T era socotit semn
cosmic i era numit cheia Nilului. Un simbolism asemntor cu cel egiptean s-a gsit
la vechile popoare din America, linia orizontal a crucii reprezentnd bolta cereasc, iar
cea vertical ploaia.

Cercetrile arheologice au dat la iveal multe vestigii ale civilizaiilor vechi, purtnd pe
ele cruci de tot felul, dintre care unele au avut cu siguran caracter simbolic religios.
Dintre acestea cele mai importante snt: a) crucea cu brae egale, zis i crucea
greceasc; b) crucea cu toart, ntlnit mai ales la egipteni, i c) crucea gamat,
sau cu numirea indian, svastica. n cele ce urmeaz vom strui asupra acestor forme
de cruci, pentru c snt cele mai rspndite i n jurul lor se poart cele mai intense
discuii .(Pr. Gh. Rdvan, Sfnta Cruce i nsemntatea ei, n Candela, 1930, p.465-
466.).

a) Crucea cu brae egale este forma cea mai rspndit n epoca precretin, fie ca
simplu ornament geometric, fie ca figura geometric cea mai simpl prin care se putea
indica tot ce se ntinde n spaiu: cerul, pmntul, direcia celor patru vnturi, lumina. La
asiro-babilonieni aceast cruce era considerat simbolul soarelui i al luminii.

Cruci cu brae egale au fost descoperite de arheologul german Schliemann pe olria i


pe trunchiurile de coloane dintr-o aezare presupus a fi Troia, avnd o semnificaie
solar. La mexicani, era considerat simbolul lui Tlaloc, zeul ploii i al fecunditii, i
purta denumirea de pomul vieii sau pomul fecunditii. La chinezi, reprezenta
pmntul.

b) Crucea cu toart are forma unui tau grecesc cu o toart deasupra. La egipteni ,
crucea n form de era socotit semn cosmic i era numit cheia Nilului. Mai trziu
ea ar fi simbolizat puterea care d via tuturor lucrurilor, i chiar viaa nsi. Din
Egipt, crucea cu toart s-a rspndit la fenicieni, reprezentnd simbolul zeiei Tanit,
acea care d via, apoi la toate popoarele semite.

c) Crucea gammat sau svastica este dup crucea cu brae egale, forma de cruce cea
mai rspndit n lumea precretin. Cele mai vechi exemplare ale acestei cruci au fost
gsite n Mesopotamia, pe vase pictate elamite descoperite pe locurile unde au fost
odinioar oraele Suza i Masian (Diac Prof. Emilian Vasilescu, Formele i simbolismul
crucilor precretine, n Studii Teologice, XXI (1969), nr. 9-10, p. 651-652.).

n general, n antichitate Crucea era cunoscut ca obiect de tortur. Crucificarea era


considerat una dintre cele mai nfricotoare pedepse pe care le putea nscoci mintea
omeneasc i se aplica rufctorilor nrii, sclavilor fugari, rzvrtiilor i uneori
ostaticilor. Ea era considerat moartea cea mai degradant i cea mai ruinoas.
Cel rstignit era sortit unei mori lente, dar chinuitoare, nu se nvrednicea de nici o
consideraie, durerea lui nu impresiona pe nimeni i nu rareori, trupul aflat nc n
agonie, era sfiat de psrile rpitoare. Privelitea era att de nspimnttoare, nct un
nelept spunea nfiorat: Rstignirea este moartea cea mai cumplit i cea mai
nfricotoare; fie ca aceasta s fie departe nu numai de trupul unui cetean roman, ci
i de ochii, ba chiar i de cugetul lui (Cicero, Verr. V, 64, 66; apud. V. Tarnavski,
Arheologia Biblic, Cernui, p. 314.).

Pedeapsa crucificrii era cunoscut i de ctre iudei. n Deuteronom gsim o astfel de


pedeaps: De se va gsi la cineva vinovie vrednic de moarte i va fi omort,
spnzurat de copac (lemn), trupul lui s nu rmn peste noapte spnzurat de copac, ci
s-l ngropi tot n ziua aceea, cci blestemat este naintea Domnului tot cel spnzurat pe
lemn i s nu spurci pmntul tu pe care Domnul Dumnezeul tu, i-l d motenire
(Deut. 22, 22-23; Iosua, 8, 29; 10, 26-67).

Sfnta Cruce n cretinism

n Noul Testament Crucea are o alt semnificaie dect cea pe care o avea la popoarele
precretine. Crucea nu poate fi desprit de Persoana Mntuitorului Iisus Hristos care
este mntuirea pctoilor (Ef.2, 13-22). Prin jertfa de pe Cruce a Mntuitorului ea
este obiectul mntuirii neamului omenesc. Rstignirea Mntuitorului cu braele deschise
vrea s arate opera de mntuire orientat ctre toi oamenii. Hristos i mbrieaz pe
toi, destrmnd dumnia, prin trupul Su (Ef. 2., 15). n felul acesta se restabilete
pacea dintre Dumnezeu i om, dintre om i Dumnezeu i dintre oameni.

Braele Crucii au i ele o semnificaie aparte. Cel orizontal arat c jertfa Mntuitorului
se rsfrnge asupra ntregii creaii, restabilete armonia dintre om i creaie. Braul cel
vertical arat actul de refacere a legturii dintre Dumnezeu i om, dintre ceresc i
pmntesc, arat posibilitatea de ndumnezeire a omului. Omul nu mai este un animal
raional, ci un animal ndumnezeit dup cum afirm P. Nellas.
n cretinism Sfnta Cruce are mai multe semnificaii:

a) duhovniceasc;
b) de altar de jertf (jertfelnic);
c) semn dumnezeiesc.

Ca neles duhovnicesc Crucea reprezint dragostea lui Dumnezeu fa de noi. Fiul


Omului a luat trup de om pentru a ispi pcatele lumii. nvierea Mntuitorului este o
mrturie a transformrii trupului omenesc, restaurarea i ndumnezeirea lui. Pentru a
nvinge moartea Dumnezeu trebuia s strpeasc smna rutii care era ptruns n
fiina uman i n creaie, iar originea rului a fost mndria.

Jertfa pe Cruce este un semn al smereniei, un semn al ascultrii fa de voia lui


Dumnezeu ca rspuns la mndria i neascultarea protoprinilor notri Adam i Eva. n
aceast jertf a Mntuitorului se descoper esena iubirii cretine care difer radical de
iubirea erotic, senzual, egocentric din pgnism. Evanghelia ne descoper acest
adevr: Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta dect ca viata s i-o pun pentru
prietenii si spune Iisus (Ioan 15, 13).

Sfnta Cruce este altarul de jertf al lui Hristos.

Dup cum n Vechiul Testament pentru ispirea


pcatelor se aducea jertf, la fel pentru iertarea pcatului comis de protoprinii notri
era nevoie de jertfa Mntuitorului. Dac n Vechiul Testament locul de jertf de animale
era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinit (Ie. 30, 28-29), este de la sine
neles c Crucea trebuie privit ca un simbol al harului sfinitor n lume. Prin sngele
Mntuitorului s-a sfinit i Crucea care devine din obiect de tortur un obiect de sfinire
i de mntuire a credincioilor. Din acest motiv, Apostolul Pavel spune c Crucea devine
din obiect de sminteal pentru cei necredincioi simbol al biruinei i al mntuirii (I
Corinteni 1, 18).
Crucea este altarul de jertf al Mntuitorului, n felul acesta se descoper unitatea
adnc dintre Hristos i Cruce fr de care nu era posibil mntuirea neamului omenesc.
Crucea este altarul de jertf prin care se ridic pcatele lumii (Evrei 9,28). Aceast
jertf sngeroas de pe Cruce se prelungete pn la sfritul veacurilor n mod
nesngeros n Biseric la Sfnta Liturghie (Mt.28,20). mprtania care se oficiaz la
Liturghie reprezint trupul lui Hristos n chip real care nu difer cu nimic de cel oferit
apostolilor la Cina cea de Tain de Mntuitorul. El este puterea dumnezeiasc care ne
repar trupul nostru de puterea morii i ne ajut s avem viaa venic ( Ioan 6, 53-59).

Crucea este semnul lui Hristos i al cretinilor. Scriptura vorbete despre semnul Fiului
Omului (Mt. 24,30), iar Biserica a vzut n acest semn Sfnta Cruce, deoarece prin ea
dobndim mntuirea, cu ea deschidem porile raiului. Astfel Crucea devine i semnul
cretinilor ca semn de iubire dintre Dumnezeu i om, motiv pentru care noi ne
nsemnm cu acest semn (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ortodoxia nr. 3, 1978, p.
497-511).

Prin nchinarea la Sfnta Cruce credincioii se nchin Celui care S-a rstignit pe ea
Mntuitorului Iisus Hristos. De aceea credincioii se nchin Sfintei Cruci pentru c prin
jertfa Mntuitorului se dobndete viaa venic, se restaureaz fiina uman, adic omul
are posibilitatea s biruie moartea, s se vindece sufletete i trupete prin puterea ei. n
felul acesta, omul este chemat la ndumnezeire, la mplinirea lucrrii care trebuia s-o
fac Adam i Eva.

nsemnarea credincioilor cu semnul Sfintei Cruci are o semnificaie dogmatic care


reflect nvtura de credin cretin. Cele trei degete mpreunate reprezint Sfnta
Treime Dumnezeul tuturor care se afl n cer. Cele dou degete strnse n palma minii
drepte reprezint, pe de o parte, cele dou firi ale Mntuitorului Iisus Hristos, unirea
dintre firea uman i cea dumnezeiasc, coborrea lui Dumnezeu pe pmnt, iar, pe de
alt parte, i reperezint pe Adam i Eva care se nchin Sfintei Treimi aici pe pmnt.
Semnul Sfintei Cruci reprezint restabilirea legturii dintre cer i pmnt, dintre firea
uman i cea dumnezeiasc.

Prile trupului care snt nsemnate cu semnul Sfintei Cruci au i ale un simbolism
dogmatic. Fruntea nchipuie cerul, pieptul (pntecele) nchipuie pmntul, iar umerii
nchipuie locul i semnul puterii. Sfntul Ambrozie al Milanului spune c fruntea
reprezint sediul cugetrii, adic al mrturisirii lui Dumnezeu prin cuvnt i gndire;
inima reprezint sediul iubirii, pentru c Dumnezeu este iubire i noi, la fel, trebuie s
iubim; braele reprezint efortul, activitatea, munca care trebuie s-o depun
credinciosul pentru Hristos.( Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2,
ianuarie-iunie 1995, p. 102-109).

Crucea la romni

n spiritualitatea romneasc, Sfnta Cruce este cinstit i prin observarea riguroas a


postului prescris de Biseric n zilele nchinate sfintei Cruci. Pravila Mare, din anul
1652, prevede i pn astzi obligaia postului i n ziua nlrii i de via fctoarei
Cruci, luna septembrie 14/27, ori n ce zi se va ntmpla, ori smbta ori dumineca, sau
ntr-alt zi, i alt nu mncm fr numai untdelemn i vin, iar pete nicidecum, pentru
legarea zilei (ndireptarea legii (Pravila Mare), 1652, p. 189.)

Semnificativ este situaia mrturisit de mulii cltori prin prile noastre. Toi au
fost surprini de mulimea rstignirilor (Troie) care se afl la rscruci, lng fntni,
biserici, cimitire, prin sate (mai ales) i orae. Nici o ar ortodox nu are attea
rstigniri ca cele aflate n ara noastr.

Putem spune fr s exagerm c aceast form de cinstire deosebit a Sfintei Cruci


reflect o anumit trstur a subcontientului colectiv al neamului nostru. Vitregia
istoriei noastre ca neam a lsat n fiina noastr o urm adnc. Suferina, durerea,
nedreptatea etc. care nsoesc istoria noastr n-au distrus acest neam cretinesc. Noi am
nceput s cinstim obiectul torturii noastre, iar n felul acesta confirmm ceea ce a spus
Apostolul Pavel despre nebunia celor care cinstesc crucea ( I Corinteni 1, 18 ).
Semnificativ este faptul c muli oameni dintre cei care nal troie nu snt nite
credincioi care au o legtur permanent cu Biserica. Ei fac acest lucru pentru c
strmoii lor fceau astfel, pentru c Crucea este cea care i apr de ru, care i ajut s
fie mai puternici. Fr s contientizeze, poporul nostru triete teologia Crucii care este
vestitoarea nvierii. Anume nvierea este ndejdea noastr i srbtoarea cea mai
cinstit de noi.

Aproape instinctiv, noi coborm pe filiera spiritual a neamului pentru a ajunge la


miezul fiinei noastre care ne protejeaz n lumea aceasta, care ne d puteri s mergem
mai departe, care ne ajut s biruim rul. Cinstirea Crucii n modul acesta aproape
instinctiv confirm, odat n plus, c poporul nostru s-a nscut cretin.

Pe lng aceasta, Crucea mai este i un mijloc de aducere aminte a istoriei mntuirii
ntregului neam omenesc. Prin exemplul Mntuitorului nostru Iisus Hristos, cretinismul
ne arat c viaa venic se dobndete n urma biruinei asupra pcatului, nvierea este
precedat de Crucea Golgotei. n felul acesta, cretinismul i atribuie o nou conotaie
suferinei i Crucii. Prin suferin ajungem la lumina nvierii, iar credincioii trebuie s
fie contieni de acest adevr existenial.

Acest lucru este redat i prin faptul c Crucea lui Hristos a fost nlat pe dealul
Cpnii ( din ebraic Golgota se traduce cpn), acolo unde a fost ngropat Adam.
Acesta este motivul pentru care la baza Sfintei Cruci este reprezentat un craniu care
simbolizeaz, totodat, i biruina asupra morii. Aa cum prin Adam a ptruns
moartea n lume, prin moartea pe Cruce a Mntuitorului Iisus Hristos este adus Viaa
venic i nvierea.

Ce nseamn s fii cretini astzi?


A dori s fii cretin adevrat n ziua de azi i de
a ctiga mpria cerurilor, nseamn a face voia lui Dumnezeu. Urmnd principiile
morale cretine, n ziua de azi, cnd binele devine ru, urtul devine frumos, este o
urmare a Crucii lui Hristos, care nu este altceva dect o mare suferin. A-L mrturisi
pe Dumnezeu prin viaa ta, n ziua de azi, este o Cruce mare.

Hristos cel rstignit ne nva c omul trebuie s-i asume suferina i prin ea s intre n
viaa venic, unde nu este nici un fel de suferin. Iar aceast suferin trebuie s fie
pentru Adevrul lui Dumnezeu. Dac suferim pentru noi nine, suferim zadarnic, iar
dac suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru Adevr.

ndat ce omul l primete pe Hristos n inima sa, povara suferinei vieii se uureaz.
Atunci suferina se transform n hran spiritual prin care se dobndete virtutea.
Prima virtute pe care o nva suferina este umilina. Cei care au suferit foarte mult
tiu c omul nu poate ndura chinurile vieii prin propriile sale puteri. Numai cu
ajutorul puterii lui Dumnezeu le va putea ndura, indiferent c provin din exterior,
precum: boala, rnile trupeti sau chiar tortura sau din conflicte interioare, precum:
singurtatea, dezndejdea, ntristarea, prsirea i suprarea. Dumnezeu, prin
suferin, l nva pe om s-i neleag propria-i neputin i n felul acesta s caute
ajutorul n puterea lui Hristos.

Urmtoarea virtute pe care o d suferina Crucii, n ziua de azi, este rbdarea. Prin
ndurarea necazurilor i ncercrile vieii dobndim putere sufleteasc. Avnd venicia n
adncul inimii, cel ce sufer poate ndura necazurile vremelnice i se simte recunosctor
fa de Dumnezeu, fiindc i-a dat posibilitatea s-i duc Crucea.

A treia virtute pe care o cunoatem prin suferin, este mila. Numai cel care a suferit
poate avea mil de cel care sufer. Aceast virtute poate s ating o asemenea
dimensiune, nct un om poate simi efectiv durerea altuia i chiar a ntregii omeniri,
tnguindu-se de starea ei jalnic (Monahii John Marler i Andrew Wermuth, Tinerii
vremurilor de pe urm, ultima i adevrata rzvrtire, trad. din engl. de Felix Truc,
Ed. Sofia, Bucureti, 2002, p. 16.).

Astfel, Crucea devine un mijloc de mntuire, un simbol al nvierii, cheia care ne deschide
ua raiului. Aceast legtur dintre Cruce i nviere, n felul acesta, nsoete ntreaga
via a omului.
Cuvntul Preafericitului Printe DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romne, n cadrul
evenimentului solemn Decalogul fundament al justiiei, organizat de Federaia
Comunitilor Evreieti din Romnia Cultul Mozaic, vineri, 22 mai 2015, la Templul
coral din Bucureti:

I. Decalogul n tradiia Bisericii Ortodoxe:

Spiritualitatea cretin ortodox a pstrat importana Decalogului ca ndreptar pentru viaa


omului n societate, n vederea mntuirii. Astfel, cele zece porunci ale Decalogului sunt
cuprinse n crile de rugciuni ale Bisericii noastre, n catehisme, n manualele de
Religie sau n ndreptarul de Spovedanie.

Cele zece porunci sunt ghidul pe care trebuie s-l folosim pentru a ne gsi calea spre
Dumnezeu i spre o vieuire dreapt. Cci dragostea de Dumnezeu aceasta este: s pzim
poruncile Lui; i poruncile Lui nu sunt grele (1 Ioan 5, 3), pentru c ele ne ajut s
nelegem c adevrata via este comuniune de iubire sincer i generoas.

II. Comuniunea omului cu Dumnezeu i exerciiul libertii responsabile:

Definiia teologic a omului ca fiin creat dup chipul lui Dumnezeu implic faptul c, n
ceea ce are mai esenial i mai particular, omul nu se definete n raport cu vreun element al
lumii n care a fost creat, ci n raport cu Dumnezeu. Trstura principal a chipului lui
Dumnezeu n om este tocmai capacitatea sa de comuniune personal, liber i iubitoare, cu
Dumnezeu i cu oamenii. Comuniunea omului cu Dumnezeu a fost stabilit de Dumnezeu
nsui, Care, din iubire fa de oameni, i-a oferit omului posibilitatea pstrrii comuniuni cu
El prin respectarea sau mplinirea poruncii ascultrii, ca afirmare simultan a libertii i a
responsabilitii omului.

Dup cderea omului n pcat, iniiativa refacerii comuniunii dintre om i Dumnezeu o are
tot Dumnezeu, Care comunic direct Decalogul poporului Su Israel (Deuteronomul 5,4-
22 .u.)[1]. Nerespectarea Legii duce la ruperea comuniunii dintre om i Dumnezeu. ntre
Lege i comuniunea de iubire, fa de Dumnezeu i de aproapele, nu exist o contradicie,
deoarece una fr cealalt nu poate exista cu adevrat. Observarea Legii lui Dumnezeu fr
iubire fa de Dumnezeu devine sclavie, iar iubirea fr observarea Legii devine anarhie sau
libertate fr responsabilitate. Aceast asociere ntre pzirea Legii i iubirea fa de
Dumnezeu ne arat c scopul Legii sau al poruncilor divine este iubirea smerit i
responsabil, c: inta poruncii este dragostea care vine dintr-o inim curat, dintr-un
cuget bun i dintr-o credin neprefcut (1 Timotei 1, 5).

Modul cum omul folosete libertatea i mplinete poruncile lui Dumnezeu, conduce pe
acesta fie la perfecionare moral i spiritual, fie la decdere i dezumanizare, mai precis l
conduce fie la asemnarea cu Dumnezeu Cel bun, drept i sfnt, fie la nstrinarea de El.
Aadar, omul are posibilitatea de a alege liber comuniunea sa cu Dumnezeu, cu oamenii i cu
ntreaga creaie, prin mplinirea poruncilor, sau de a alege nstrinarea de Dumnezeu, de
semeni i de creaie, cultivnd o libertate egoist fr responsabilitate.

Prin neascultarea de Dumnezeu, libertatea de-a alege a fost folosit de om pentru a rupe
comuniunea lui cu Dumnezeu, considernd c el se poate mplini n afara comuniunii de
iubire, c poate fi ca Dumnezeu, fr Dumnezeu (Sfntul Maxim Mrturisitorul). n
aceasta const cderea sau nereuita sa. De altfel, noiunea de pcat (ebraic: kht, won)
privete relaia omului cu Dumnezeu i cu semenii: a pctui nseamn a fi infidel fa de
Legmnt, nseamn a trda iubirea, a se separa de comunitate, n timp ce n limba greac
pcatul (hamartia) nseamn eec sau a rata inta.
Legtura strns care exist ntre comuniunea omului cu Dumnezeu i libertatea omului de a
respecta sau nu Legea se regsete n ntreaga istorie a mntuirii care este oarecum i istoria
eliberrii omului de robia multipl i complex a pcatului personal i colectiv.

Libertatea profeilor n raport cu mentalitatea i comportamentul decadent sau incorect al


contemporanilor lor const n ascultarea statornic a profeilor fa de voina lui
Dumnezeu. Libertatea drepilori gsete izvorul i tria n mplinirea poruncilor lui
Dumnezeu, porunci care promoveaz adevrul, dreptatea i buntatea n
societate. Libertatea drepilor se ntrete i se manifest n alegerea pe care o fac ntre a
svri binele i a respinge rul, adic nedreptatea, violena, minciuna, arogana, lcomia
i alte nclcri ale poruncilor divine.

Mai mult, istoria poporului lui Israel arat legtura strns care exist ntre credincioia
sau fidelitatea acestuia fa de Dumnezeu, Creatorul lui, i lupta lui cu idolatria
i cu popoarele politeiste care-l nconjurau. Ca o pedagogie divin, cnd legmntul
sau comuniunea sa cu Dumnezeu slbete, Israel i pierde i el libertatea. Robia urmeaz
totdeauna infidelitii fa de Dumnezeu, slbirii comuniunii cu El, neascultrii fa de El,
n timp ce eliberarea urmeaz totdeauna convertirii sau pocinei. Eliberarea se exprim
mai ales n puterea lui Dumnezeu de-a ierta i n biruina asupra formelor de oprimare i
dominare cauzate de pcatul individual sau colectiv.

Vzut din exterior sau n mod superficial, Decalogul sau Legea lui Dumnezeu pare o sum de
prescripii formale i de reguli stricte, aflate adesea n contrast evident cu mentalitatea
omului modern secularizat. Totui, n esena ei respectarea celor zece porunci este mai mult
dect o simpl formalitate. Ea este o cutare a vieii n comuniune cu Dumnezeu i cu
semeni, care implic i o lupt cu tot ceea ce se opune realizrii acestei comuniuni. Aceast
lupt se bazeaz pe credina n valoarea relaiei i cooperrii dintre divin i uman i
pe importana exerciiului libertii responsabile, spre realizarea comuniunii de iubire.

Ideea c mplinirea poruncilor nu este un scop n sine, ci o eliberare de egoism i o deschidere


ctre iubirea de Dumnezeu i de aproapele este des ntlnit i la Prinii duhovniceti ai
Ortodoxiei, care afirm, n acelai timp, c nimeni nu poate ntlni pe Dumnezeu, ocolind
(neglijnd) pe aproapele su, iar dragostea curat fa de aproapele se nate din rugciune
ctre Dumnezeu. Dac-L iubim cu adevrat pe Dumnezeu spune Sfntul Maxim
Mrturisitorul dragostea noastr nsi alung patimile noastre [2]. Iar Sfntul Isaac
Sirul ne spune c: mplinirea poruncilor Domnului este lucrarea virtuii [3], adic i a
faptei bune fa de aproapele nostru.

n acest sens, poruncile Decalogului sunt lumini constante pentru un mod de via n care
omul drept prefer pe Dumnezeu Creatorul oricrei creaturi i n acelai timp vede toate
creaturile n lumina comuniunii lui de iubire cu Dumnezeu Creatorul, deoarece Creatorul este
distinct de creaie, dar nu este desprit de ea.

III. Legea moral dat de Dumnezeu lui Moise a fost respectat i de Domnul
Iisus Hristos i de apostolii Si:

Iisus a artat importana Legii, zicnd: S nu socotii c am venit s stric Legea sau
proorocii; n-am venit s stric, ci s mplinesc. Cci adevrat zic vou: nainte de a trece
cerul i pmntul, o iot sau o cirt din Lege nu va trece, pn ce se vor face toate. Deci, cel
ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, i va nva aa pe oameni, foarte mic se va
chema n mpria cerurilor; iar cel ce va face i va nva, acesta mare se va chema n
mpria cerurilor (Matei 5, 17-19).

Cele dou porunci ale iubirii fa de Dumnezeu i fa de aproapele, rostite de Iisus


Hristos: S iubeti pe Domnul Dumnezeul tu cu toat inima ta, cu tot sufletul tu i cu tot
cugetul tu Aceasta este marea i ntia porunc. Iar a doua, la fel ca aceasta: S iubeti
pe aproapele tu ca pe tine nsui (Matei 22, 37-39; Marcu 12, 28-31; Luca 10, 27), nu
desfiineaz Decalogul, ci l rezum, pentru c El nsui spune: n aceste dou porunci se
cuprind toat Legea i proorocii. (Matei 22, 40). Aadar, cele dou porunci ale iubirii
rezum esenialul ntregii Legi morale.

Porunca cea nou dat de Iisus ucenicilor Si: S v iubii unii pe alii. Precum Eu v-am
iubit pe voi, aa i voi s v iubii unul pe altul! (Ioan13, 34) aduce o noutate privind
msura sau etalonul iubirii omului fa de aproapele su. Pn la Iisus, dei porunca iubirii
aproapelui exista n paginile Sfintei Scripturi (Cf. Leviticul 19, 18), ea nu oferea totui un
model desvrit al mplinirii ei. Porunca nou ne arat c msura iubirii fa de aproapele
nu mai este omul nsui, ci iubirea divino-uman a lui Iisus; adic trebuie s iubim pe
aproapele nostru pentru c Dumnezeu nsui l iubete mai nti.

n concluzie, poruncile Decalogului sunt lumini pentru viaa persoanelor i a popoarelor,


precum i o baz comun pentru dialog i cooperare ntre cretini i evrei, dar i cooperare
cu alte religii, pentru aprarea demnitii omului creat dup chipul lui Dumnezeu,
promovarea libertii i a responsabilitii persoanei, pentru realizarea dreptii i
solidaritii sociale n viaa unui popor i a pcii i ntrajutorrii ntre popoare, mai ales ntr-o
lume marcat de mult violen, de criz economic i moral, de srcie i nesiguran.

n acest sens, este mereu necesar i o cooperare ntre ndrumtorii spirituali ai oamenilor i
decidenii politici din viaa societii, pentru a nu separa libertatea de responsabilitate, nici
binele individual de binele comun.

DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romne


Talcuirea celor 10 porunci. Decalogul primit de
Moise pe muntele Sinai
la 9:03:00 p.m. initiative proprii Articole de Folos, Catehism, Cele 10 Porunci, Decalogul, Studii/Cercetari/Rezultate

Care este porunca intai?

Porunca intaia este aceasta: Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din

casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! (Ies. 20, 2-3).

Ce invata aceasta porunca?

Aceasta porunca invata ca Dumnezeul cel din ceruri este adevaratul si singurul Dumnezeu, Caruia se

cuvine slujirea si slava dumnezeiasca, si opreste inchinarea la alti dumnezei nascociti de mintea intunecata

de pacat (idoli). Crestinul trebuie, deci, sa creada, sa nadajduiasca si sa-L iubeasca numai pe Dumnezeu,

mai presus de orice; numai Lui sa-I inchine toate gandurile, simtirile si dorintele sale si sa nu se lepede de

El, oricate suferinte s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere crestinului sa-si impodobeasca viata cu

cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, singurele in stare sa-l pastreze in legatura stransa

si continua cu Dumnezeu.

Cine pacatuieste impotriva acestei porunci?


Impotriva acestei porunci pacatuieste: 1) Cel ce se inchina la idoli; 2) Cel ce, cu stiinta si vointa, crede altfel

decat invata Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, adica ereticii; 3) Cel ce se leapada de invatatura crestina

(apostatii); 4) Cel ce nu asculta de randuielile bisericesti cuprinse in canoanele Sfintei noastre Biserici

(schismaticii); 5) Cel ce e stapanit de credinte desarte (superstitii) si alearga la tot felul de descantece,

vrajitorii, chemarea spiritelor celor morti si alte lucruri de felul acesta; 6) Cel ce este stapanit de nadejdea

gresita ca, oricat ar pacatui, Dumnezeu il va ierta, caci El este bun, precum si cel ce pierde nadejdea ca

Dumnezeu il mai poate ierta vreodata pentru pacatele facute si de aceea nu se mai osteneste pe calea

binelui; 7) Cel ce se iubeste pe sine mai mult decat pe Dumnezeu.

Se opreste oare prin porunca intai cinstirea ingerilor si a sfintilor?

Nu, caci cinstirea data lor este precum s-a aratat mai inainte alta decat aceea care se da lui Dumnezeu.

Ingerilor si sfintilor se roaga crestinul numai pentru ca acestia sa mijloceasca pentru el catre Dumnezeu,

prin rugaciunile lor.

Care este porunca a doua?

Porunca a doua este aceasta: Sa nu-ti faci chip cioplit si nici asemanare a vreunui lucru din cate sunt in

cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa

le slujesti lor (Ies. 20, 4-5).

Ce invata porunca aceasta?

Porunca a doua invata ca crestinul nu trebuie sa se inchine la idoli, adica la lucruri facute de maini omenesti

sau la alte fapturi ale lui Dumnezeu, pe care sa le socoteasca inzestrate cu puteri dumnezeiesti. Se opreste

adica idololatria, atat de raspandita pe vremea cand Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.

Dar ce inteles poate sa aiba aceasta porunca la crestini?

Este drept ca crestinii nu se mai gandesc astazi la zei mincinosi, adica la idoli, asa cum credeau unele

popoare din vechime. Dar cuvantul idol a primit in crestinism si un alt inteles. De pilda, iubirea de argint,

este numita de Sfantul Apostol Pavel inchinare la idoli (Col. 3, 5); tot asemenea lacomia la mancari si

bauturi, caci dumnezeul lacomului este pantecele (Filip. 3, 19). Deci, banii, mancarea, hainele si alte lucruri

care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe buna dreptate ca idolii lui. De aceea, ca sa nu

fie invinovatit de idololatrie, crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu mai presus de orice.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor crestinii calca in vreun chip porunca aceasta?
Nu, caci precum s-a aratat crestinii nu se inchina materialului din care sunt facute icoanele, nici

zugravelilor de pe lemn, ci persoanelor al caror chip este zugravit pe icoane.

Porunca aceasta nu opreste cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentari ale unor fiinte reale

(Dumnezeu, sfintii) si despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotarat: Este permis si chiar

bineplacut inaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se da insa adorarea (inchinarea)

care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei infatisate pe

icoana, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea.

Care este porunca a treia?

Porunca a treia este: Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert, ca nu va lasa Domnul

nepedepsit pe cel ce ia in desert numele Lui (les. 20, 7).

Ce invata porunca aceasta?

Aceasta porunca invata ca este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adica a-l rosti fara cinstea cuvenita. lata

si temeiul acestui lucru: Numele oricarei fiinte sau lucru trezeste in noi ceva din acea fiinta sau lucru. Asa se

intelege ca anumite cuvinte au in ele ceva frumos si atragator. De pilda cuvantul mama sau tata trezesc

in inima celui care le rosteste o mare bucurie si pretuire. Cu atat mai frumos este pentru adevaratul crestin

numele Tatalui ceresc, Care i-a dat viata si binecuvantarile ceresti si Care este izvorul a toata sfintenia si

dragostea.

De aici intelegem ca si numele lui Dumnezeu este sfant, precum Dumnezeu insusi este sfant.

In ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu in desert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua in desert prin:

1) Purtarea necuviincioasa in biserica;

2) Necinstirea lucrurilor sfinte;

3) Cartirea impotriva randuielilor lui Dumnezeu;

4) Injuraturi sau blesteme;

5) Nesocotirea fagaduintelor facute in numele lui Dumnezeu;

6) Juramant mincinos, adica atunci cand luam pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este

adevarat;
7) Calcarea juramantului cu stiinta si vointa;

8) Intrebuintarea cu usurinta a juramantului, atunci cand Dumnezeu este luat ca martor si chezasie

pentru lucruri neinsemnate.

Juramantul este, oare, oprit cu desavarsire?

Juramantul nu este oprit atunci cand se face dupa voia lui Dumnezeu, adica atunci cand nu se face pentru

un lucru neinsemnat si cand cel ce jura este hotarat sa spuna numai adevarul. Insusi Dumnezeu S-a jurat

pe Sine, dupa cum spune Sfanta Scriptura: Dumnezeu, cand a dat fagaduinta lui Avraam, de vreme ce nu

avea pe nimeni mai mare pe care sa Se jure, S-a jurat pe Sine insusi (Evr. 6, 13). Mantuitorul S-a jurat, de

asemenea, la judecata, ca este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea si Sfintii Apostoli s-au jurat,

intarind prin aceasta adevarurile propovaduite (Rom. 1, 9; 1 Cor. 1, 23; Gal. 1, 20).

Cand Mantuitorul a spus: Sa nu va jurati nicidecum ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da; si ceea

ce este nu, nu; iar ce e mai mult decat aceasta de la cel rau este (Matei 5, 34, 37), El nu a oprit cu

desavarsire juramantul, ci numai juramantul facut cu usurinta si pentru lucruri neinsemnate si neadevarate.

Juramantul drept si facut pentru lucruri inalte fiind o fapta de slujire a lui Dumnezeu, caci prin el se

recunoaste ca Dumnezeu este atotstiutor si atotprezent, trebuie tinut cu sfintenie. Calcarea lui este pacat,

dupa cum pacat este si juramantul mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, crestinul trebuie sa se fereasca de a jura

cu usurinta sau in chip mincinos.

Ce este fagaduinta sau votul?

Fagaduinta sau votul este indatorirea cu care crestinul se leaga de buna voie in fata lui Dumnezeu sa faca

o fapta de o deosebita vrednicie morala, drept recunostinta pentru binefacerile primite. Fagaduinta nu poate

cuprinde fapte la care omul este deja indatorat prin porunci si nici fapte lipsite de pret moral. Fagaduinta se

poate face de catre orice credincios; ea este un mijloc pentru intarirea vointei in virtuti, pentru aratarea

evlaviei adevarate si duce la desavarsirea morala.

In Sfanta Scriptura gasim multe pilde de fagaduinte facute de barbati evlaviosi. Astfel, Iacov, desteptandu-

se din visul sau, fagaduieste ca piatra care i-a slujit drept capatai o va face altar de inchinare lui Dumnezeu

(Fac. 28, 20-22); iar Sfantul Apostol Pavel si-a tuns parul capului, pentru implinirea unei fagaduinte (Fapte

21, 23-26). Fagaduinta facuta trebuie implinita, caci altfel inseamna lipsa de credinta si de ascultare pe

care le datoram lui Dumnezeu. De vei da fagaduinta Domnului Dumnezeului tau, sa nu intarzii a o implini,

caci Domnul Dumnezeul tau o va cere de la tine si pacat vei avea asupra ta (Deut. 23, 21-22). De aceea,

inainte de a face o fagaduinta, crestinul sa gandeasca bine daca e buna si daca o poate indeplini, caci Mai

bine sa nu fagaduiesti, decat sa nu implinesti ce ai fagaduit (Eccl. 5, 4).


Care este porunca a patra?

Porunca a patra este aceasta: Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa in

acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau; sa nu faci in acea zi

nici un lucru: nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici

orice dobitoc al tau, nici strainul care ramane la tine. Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul,

marea si toate cele ce sunt intr-insele, iar in ziua a saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul

ziua a saptea si a sfintit-o (Ies. 20, 8-11).

Ce invata porunca aceasta?

Aceasta porunca invata doua lucruri, si anume: datoria muncii in timpul celor sase zile ale saptamanii si

datoria de a sarbatori ziua a saptea, ca zi de odihna, inchinata Domnului.

Este munca o datorie pentru crestin?

Da, munca este o datorie pentru fiecare crestin, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: Daca cineva nu

vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance (II Tes. 3, 10).

Cand a dat Dumnezeu porunca muncii?

Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii inca de la inceput, cand l-a

asezat in gradina raiului ca s-o lucreze si s-o pazeasca (Fac. 2, 15). Aceasta inseamna ca omul avea

indatorirea sa munceasca si inainte de caderea in pacat. Fireste ca munca aceea nu era deloc obositoare si

grea; totusi, era o indatorire de viata. Dupa savarsirea pacatului stramosesc insa, cand puterile omului au

slabit si pamantul a fost blestemat din pricina pacatului, munca s-a facut mai cu greutate, omul trebuind sa-

si castige cele trebuincioase vietii sale in sudoarea fetei (Fac. 3, 19). Astfel este lesne de inteles ca, din

pricina asprimii ei, munca n-a fost facuta cu placere. Lumea veche cauta sa scape de ea, o privea ca o

injosire, se rusina de ea si o lasa pe seama sclavilor.

Cum este considerata munca in invatatura crestina?

Invatatura crestina a schimbat parerea din vechime asupra muncii. Mantuitorul a aratat munca drept lucru

sfant, cand a zis: Tatal Meu pana acum lucreaza; si Eu lucrez (Ioan 5, 17) si a ridicat-o din nou la cinstea

data ei de Dumnezeu. Dupa traditia crestina, Mantuitorul insusi a lucrat pana la varsta de 30 de ani in

atelierul de tamplarie al batranului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Sai si i-a ales dintre pescarii de pe

marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu bratele. De altfel; Sfanta Scriptura este plina de pilde

indemnatoare la munca: Cea mai scumpa comoara pentru om este munca (Pilde 12, 27).
Ce foloase aduce omului munca?

Prin munca, omul isi castiga in chip cinstit cele ale traiului si isi dezvolta puterile trupesti si sufletesti. Munca

este, apoi, izvor de virtuti. Ea lumineaza mintea, intareste vointa, inalta simtamintele, aduce rabdare,

barbatie, stapanire de sine, potoleste patimile si inlatura ispitele. Dupa invatatura crestina, se cuvine

aceeasi pretuire atat muncii cu bratele, cat si muncii cu mintea, caci amandoua aceste feluri de munca aduc

foloase si inalta viata omului.

Ce invata Biserica noastra despre rasplatirea muncii?

Potrivit cuvantului Mantuitorului: vrednic este lucratorul de plata sa (Luca 10, 7), Biserica noastra invata ca

muncitorul trebuie sa fie platit, dupa merit, pentru munca sa. Nedreptatirea muncitorului cu privire la plata ce

i se cuvine pentru munca lui si asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt pacate strigatoare la cer, dupa

cum spune Sfanta Scriptura: Iata, plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o,

striga; si strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot (Iacov 5, 4).

Crestinismul cere munca de la fiecare credincios, pretuieste munca dupa merit si socoteste lenea si trairea

din munca altora drept un mare pacat. Dar crestinismul mai invata ca nu trebuie sa uitam nici de sufletul

nostru. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? (Marcu 8, 36).

Munca este o indatorire de viata, dar grija pentru mantuirea sufletului este datoria cea mai mare a

crestinului.

De aceea, porunca a patra cere crestinului ca, dupa zilele de oboseala a bratelor si a mintii pentru

castigarea in mod cinstit a celor trebuincioase vietii, sa se opreasca intr-o anumita zi de la munca sa

obisnuita, sa mearga la biserica, sa se inchine lui Dumnezeu si sa-si hraneasca sufletul cu invataturile cele

sfinte. Aceasta o cere crestinului si porunca intai bisericeasca. Dupa sfanta slujba, se cuvine ca crestinul sa

se odihneasca trupeste si sufleteste, impodobindu-se cu facerea de fapte bune in slujba aproapelui.

Care este ziua de odihna?

In Vechiul Testament, poporul evreu a tinut si tine si astazi, ca zi de odihna, sambata, in amintirea eliberarii

sale din robia Egiptului. Crestinii insa tin Duminica, fiindca in aceasta zi a inviat Mantuitorul din morti,

aducand izbavirea din robia pacatului. Iar faptul acesta este de cea mai rnare insemnatate pentru ca, dupa

cum spune Sfantul Apostol Pavel: Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra,

zadarnica si credinta noastra (I Cor. 15, 14).

Cum ca Mantuitorul a inviat in ziua Duminicii marturisesc limpede toti Sfintii Evanghelisti: Iar in ziua intaia a

saptamanii, Maria Magdalena a venit la mormant, dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, si a vazut piatra

rasturnata de pe mormant (Ioan 20, 1; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele ziua

intaia a saptamanii sau intr-una din sambete exprima duminica, fiindca evreii numeau sabat sau
sambata atat ziua a saptea, cat si intreaga saptamana. Iar zilele saptamanii le numeau astfel: Intaia zi

dupa sambata, adica duminica, o numeau intaia a sambetei sau intaia a sambetelor sau una dintre

sambete. A doua zi dupa sambata sau luni o numeau a doua a sambetei, si asa mai departe. Din aceasta

se intelege ca Mantuitorul a inviat in ziua de duminica.

Apoi Duminica mai are insemnatate deosebita pentru crestini deoarece intr-o zi de duminica S-a pogorat

Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli (Fapte 2, 1-4). Crestinii tin duminica drept zi de odihna inchinata lui

Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfintilor Apostoli, dupa cum citim tot in Sfanta Scriptura: In ziua intaia a

saptamanii, adunandu-ne noi sa frangem painea, Pavel, care avea de gand sa plece a doua zi, a inceput sa

le vorbeasca si a prelungit cuvantul lui pana la miezul noptii (Fapte 20, 7). A frange painea inseamna ca

Ucenicii se adunau sa faca rugaciuni, sa savarseasca Sfanta Liturghie si sa se impartaseasca. Prin urmare,

Sfanta Liturghie se facea in zilele de duminica.

Deci, tinand duminica in locul sambetei, crestinii nu calca nicidecum porunca a patra, caci ei traiesc dupa

randuielile Mantuitorului si ale Sfintilor Sai Apostoli. Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afara de

duminici, si celelalte sarbatori randuite de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.

Care este porunca a cincea?

Porunca a cincea este: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe

pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie (les. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeiesti

despre care s-a vorbit pana acum au aratat datoriile crestinului fata de Dumnezeu, cuprinse pe scurt in

datoria dragostei fata de El. Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste insa prin dragostea

fata de oameni, caci: Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este!

Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum

poate sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe

fratele sau (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au

crescut si, ca atare, dupa Dumnezeu, sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca. Din

aceasta pricina, cele sase porunci dumnezeiesti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea fata de

oameni, incep cu porunca de a cinsti parintii.

Ce inseamna a cinsti pe parinti?

A cinsti pe parinti inseamna:

1) A-i iubi, adica a le dori si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii; de

aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat de salbatice ar fi ele.
2) A asculta de ei. Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate (Efes. 6, 1).

Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale (Pilde 6, 20).

3) A nu-i supara cu ceva si a ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine.

Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a grait de rau pe tatal sau si pe

mama sa si Sangele sau este asupra sa (Lev. 20, 9).

4) A-i ajuta la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. Fiule, sprijineste pe tatal tau la

batranete si nu-l mahni in viata lui (Int. Sir. 3, 12). Pilda in privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos,

cand, rastignit pe Cruce, a incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba grija

de ea (Ioan 19, 26-27).

5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna

sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.

De ce la porunca despre cinstirea parintilor Dumnezeu adauga, ca ceva deosebit, fagaduinta fericirii si a

vietii indelungate?

Dumnezeu adauga fagaduinta aceasta pentru a indemna si mai mult la implinirea poruncii, caci pe ea se

intemeiaza buna randuiala in familie si in orice fel de viata obsteasca.

Pe cine mai trebuie sa cinsteasca copiii asemenea parintilor lor?

Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija

de binele si fericirea lor. Asa sunt: preotii, care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii, care le

lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez etc.

Dar parintii au datorii fata de copii?

In cele zece porunci nu gasim o porunca deosebita cu privire la datoriile parintilor fata de copii. Dar nici nu-i

nevoie, fiindca acestea sunt ceva foarte firesc. Daca si animalele isi fac datoria de a hrani si creste puii lor,

cu atat mai mult trebuie sa faca aceasta omul, care este faptura cea mai aleasa a lui Dumnezeu, inzestrata

cu judecata.

Dupa cum dragostea copiilor fata de parinti este o porunca, la fel si dragostea parintilor fata de copii este tot

o porunca a legii firesti. Din ea rasar simtamintele cele mai alese, pe care invatatura crestina cauta sa le

indrepte spre slava lui Dumnezeu si fericirea credinciosilor Sai. Dupa invatatura Bisericii, copiii sunt un dar

dumnezeiesc de mare pret; de aceea grija parintilor pentru ei inseamna o mare raspundere.

Care sunt datoriile parintilor fata de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, urmatoarele:


1) Sa-i iubeasca, sa se ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea lor,

caci: Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai s-a lepadat de credinta si este mai rau

decat un necredincios (I Tim. 5, 8).

2) Sa le dea un mijloc de a castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.

3) Sa le dea o crestere buna, pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei ceresti.

Temelia bunei cresteri a copiilor o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la nevoie

chiar si pedepsind, caci: Care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? (Evr. 12, 7). Indeosebi,

credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa

cuvintele Sfantului Apostol Pavel: Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru

invatatura si certa-rea Domnului (Efes. 6, 4). Invatatura si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in

inima copiilor si-i deprind la viata cinstita.

Care este porunca a sasea?

Porunca a sasea este: Sa nu ucizi (Ies. 20, 13).

Ce invata porunca aceasta?

Viata pamanteasca este cel mai mare bun al omului si temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate

invrednici cineva pe pamant. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vietii

omenesti, numai El, si nu omul, are drepturi nemarginite asupra ei. Apoi, viata pamanteasca este timpul de

pregatire pentru viata vesnica. In aceasta se cuprinde pretul mare al vietii pamantesti pentru crestini.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Vrei sa stii pentru ce este de pret aceasta viata?

Fiindca este pentru noi temelia vietii viitoare si prilej si loc de lupta si alergare pentru cununile ceresti

(Sfantul Ioan Gura de Aur, Catre poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVin, col. 86). Fiind un dar

al lui Dumnezeu si avand un pret atat de mare, pastrarea si ingrijirea vietii, pentru timpul randuit ei de

Dumnezeu, este si o datorie si un drept al fiecarui credincios. Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin

porunca a sasea din Decalog, cand opreste uciderea.

Cate feluri de ucidere sunt?

Sunt doua feluri de ucidere: trupeasca si sufleteasca. Uciderea trupeasca inseamna ridicarea vietii

aproapelui cu orice fel de arma, sau lovirea si ranirea lui, care-i aduc mai tarziu moartea. Tot ucidere a

aproapelui inseamna:

1) Istovirea lui printr-o munca ce-i intrece puterile trupesti si astfel ii grabeste sfarsitul;
2) Purtarea cu asprime fata de el, ceea ce-l amaraste si, de asemenea, ii poate scurta viata;

3) Lasarea lui sa moara de foame, fie ca nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie ca nu i se da putinta sa

si le castige singur;

4) Orice fapta care-i primejduieste si nimiceste viata;

5) Ucidere inseamna si avortul, cu buna stiinta si voie.

Ce inseamna uciderea sufleteasca?

Uciderea sufleteasca inseamna pilda rea, prin vorbe si fapte necuviincioase, prin care se da aproapelui

pricina de a se abate din calea cea buna si a pacatui, ceea ce ii aduce moartea sufletului, dupa cuvantul

Sfintei Scripturi, care zice: Pacatul, odata savarsit, aduce moarte (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta,

Mantuitorul spune: Cine va sminti pe unul dintre acestia mici, care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui de si-ar

lega de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in mare (Marcu 9, 42). Tot ucidere sufleteasca inseamna:

pizma, mania, clevetirea si ura aproapelui, caci Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni (I Ioan

3, 15).

Porunca a sasea opreste numai uciderea aproapelui?

Nu. Aceasta porunca opreste si sinuciderea, adica nimicirea cu buna stiinta si voie a vietii proprii. Caci daca

este impotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea noua, cu atat mai mult este impotriva firii a ne

ucide pe noi insine. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, viata noastra este a lui Dumnezeu, Care ne-a

dat-o, si deci nu avem voie sa facem cu ea ce voim.

Este si o sinucidere sufleteasca?

Da, si anume atunci cand omul consimte sa traiasca in pacat, caci: Plata pacatului este moartea (Rom. 6,

23).

Este uciderea un pacat greu?

Uciderea este pacatul cel mai mare pe care-l poate savarsi cineva fata de aproapele si fata de sine insusi.

Sfanta Scriptura numara uciderea printre pacatele strigatoare la cer. Glasul Sangelui fratelui tau striga

catre Mine din pamant (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un pacat foarte greu?

Uciderea este un pacat foarte greu fiindca prin ea:

1) Se distruge o fiinta care poarta in sine chipul lui Dumnezeu;


2) Se intra cu nelegiuire in drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stapan asupra vietii si a mortii;

3) Se rapeste un drept firesc al fiecaruia si bunul cel mai de pret daruit omului de Dumnezeu si pe care

nimeni nu-l mai poate inapoia;

4) Se calca porunca dragostei;

5) Se stirbesc drepturile societatii fata de care fiecare om are anu-mite datorii de implinit;

6) Se ucid serii intregi de urmasi, care aveau dreptul la viata si puteau fi de mare folos societatii.

Uciderea este pacat impotriva lui Dumnezeu, impotriva firii omului si impotriva societatii. In ce priveste pe

sinucigasi, deoarece ei de buna voie rup legatura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreste

inmormantarea lor dupa randuielile crestinesti. Aceasta, bineinteles, daca atunci cand s-au sinucis au fost

in deplinatatea mintii.

Care este porunca a saptea?

Porunca a saptea este: Sa nu fii desfranat (Ies. 20, 14).

Ce se opreste prin aceasta porunca?

Prin aceasta porunca sunt oprite toate cugetele si dorintele necurate, toate cuvintele si faptele

necuviincioase de care crestinul trebuie sa se rusineze inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

De asemenea, porunca aceasta opreste toate acele lucruri si fapte care pot duce pe crestin la pacatul

desfranarii, precum: imbracamintea necuviincioasa, necumpatarea in mancare si bautura, citirea cartilor

pornografice, jocurile si cantecele necuviincioase, betia si lenea. Tot de pacatul desfranarii tine si calcarea

credintei dintre sot si sotie, adica adulterul.

Dragostea dintre sot si sotie trebuie sa se asemene in curatie cu dragostea dintre Hristos si Biserica (Efes.

5, 21-33). Orice abatere de la aceasta dragoste curata, fie si numai cu gandul, inseamna o calcare a

poruncii a saptea (Matei 5, 28). Dar si pana la casatorie, crestinul trebuie sa se pazeasca curat de orice

desfranare. Daca unul dintre soti moare, iar cel ramas in viata nu poate sa se pazeasca curat, atunci sa se

recasatoreasca (I Tim. 5, 14). Biserica ingaduie casatoria a doua si chiar pe a treia.

Este desfranarea un pacat mare?

Desfranarea este un pacat foarte mare, fiindca rapeste omului curatia trupeasca si sufleteasca, vatama

sanatatea, intuneca mintea, impietreste inima si indeparteaza pe credincios de Dumnezeu. Pe de alta

parte, ea mai indeamna si la alte pacate, ca: minciuna, furtul, omorul.


Sfanta Scriptura indeamna sa fugim de pacatul desfranarii: Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va

savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau (I Cor. 6,

18). Cei ce se fac vinovati de astfel de pacate nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 8-9).

Datoria crestinului este, deci, sa se fereasca de acest pacat si de toata ispita spre el, prin rugaciune, post,

munca si stapanirea poftelor.

Care este porunca a opta?

Porunca a opta este: Sa nu furi (les. 20, 15).

Ce opreste aceasta porunca?

Aceasta porunca opreste luarea sau insusirea pe nedrept a bunurilor straine. Impotriva acestei porunci se

pacatuieste prin:

1) Luarea pe ascuns a lucrurilor straine (furt);

2) Luarea cu sila si pe fata a lucrurilor altuia (pradare);

3) Luarea bunurilor straine prin mijloace viclene (inselaciune), de pilda prin falsificare de acte, cumparare cu

bani falsi, vanzarea cu masuri mincinoase, delapidare;

4) Vanzarea celor trebuitoare traiului cu preturi de doua sau mai multe ori mai mari (specula);

5) Luarea de dobanda mare (camatarie);

6) Oprirea platii cuvenite lucratorilor;

7) Luarea de bani pentru lucruri pe care cineva este indatorat de slujba sa sa le faca, sau pentru a le face

altfel de cum cere legea (mita);

8) Neintoarcerea lucrului luat cu imprumut;

9) Neimplinirea datoriei cerute de slujba pe care o are cineva, adica primirea unei plati fara a munci;

10) Trairea din cersetorie, atunci cand cineva poate sa-si castige hrana prin munca;

11) Insusirea lucrurilor inchinate lui Dumnezeu sau lasate prin daruri si testamente Bisericii (sacrilegiu);

12) Vanzarea si cumpararea pe bani a harului sfintitor, adica cumpararea cu bani, si nu dobandirea prin

vrednicie, a puterii de a savarsi slujbe bisericesti (simonie).

Este furtul un pacat greu?


Da, furtul este un pacat greu, fiindca loveste in datoria de a fi drepti si a iubi pe aproapele nostru. Sfantul

Apostol Pavel il numara printre pacatele care il lipsesc pe faptuitor de imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,

10). Deci, datoria crestinului este sa-si castige cele de trebuinta numai prin munca cinstita si nicidecum sa-

si insuseasca pe nedrept lucrurile straine.

Care este porunca a noua?

Porunca a noua este: Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau (les. 20, 16).

Ce opreste aceasta porunca?

Aceasta porunca opreste minciuna, care inseamna tainuirea cu stiinta si vointa a adevarului, pentru a

insela, rataci si pagubi pe altul.

Cum se poate savarsi minciuna?

Minciuna se savarseste cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau si numai cu anumite semne, sau cu tacerea. De

pilda, cineva stie ca ceea ce se spune despre altul nu este adevarat si, totusi, nu arata adevarul, ci tace,

zambeste sau face un semn de intarire a celor spuse.

Care sunt chipurile minciunii?

Minciuna poate lua diferite chipuri. Iata pe cele mai insemnate dintre ele:

1) Marturia mincinoasa, juramantul stramb si para nedreapta impotriva aproapelui;

2) Naravul de a adauga cate ceva la adevarul lucrurilor, adica de a inflori mereu lucrurile, incat nu se mai

poate sti care este adevarul. De asemenea, naravul de a te lauda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tainui

pe cele avute, spre a insela pe altii;

3) Viclenia sau vorba cu doua intelesuri, din care nu se poate deosebi adevarul si prin care se urmareste

inselarea cuiva;

4) Prefacatoria (falsitatea), adica ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei si al binefacerii, spre

a insela si pagubi pe altii;

5) Lingusirea, care inseamna laudarea cuiva pentru insusiri pe care acela nu le are, in scopul castigarii de

foloase nemeritate;

6) Fatarnicia (ipocrizia), adica primirea fara gand curat a parerilor si spuselor altuia, pentru a castiga foloase

deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinsi de fatarnicie una gandesc si alta spun si fac. De pacatul
fatarniciei se fac vinovati si cei care se arata ca tin randuielile bisericesti, pe cand, de fapt, nu le tin. Pe

vremea Mantuitorului cadeau in pacatul fatarniciei mai ales fariseii si carturarii; de aceea rninciuna prin

fatarnicie se mai numeste si fariseism;

7) Grairea de rau, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu

le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a facut, cu gandul de a-i face rau. Tot aici se numara si raspandirea

celor nascocite pe seama cuiva.

Este minciuna un pacat?

Din orice motiv s-ar spune si in orice chip s-ar savarsi, minciuna este pacat mare si iata de ce:

1) Credinciosului ii este dat de Dumnezeu sa caute, sa cunoasca si sa marturiseasca adevarul, avand ca

talmaci al gandurilor si simtamintelor sale, graiul. Minciuna, facand rea intrebuintarea de grai, nesocoteste

acest dar de mare pret cu care este inzestrat numai omul, si prin aceasta injoseste pe omul mincinos si

pagubeste pe ceilalti semeni. Minciuna este primejdioasa, fiindca se furiseaza pe nesimtite in sufletul

omului, prinde radacini si numai cu mare greutate poate fi scoasa;

2) Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin

minciuna se intuneca in om chipul lui Dumnezeu care este adevarul vesnic si se intipareste chipul diavolului

care este tatal minciunii;

Omului ii este dat sa traiasca impreuna cu altii. Viata de obste poate inflori insa numai daca oamenii au

incredere unii in altii, iar increderea intre ei se arata limpede prin dragostea de adevar. Minciuna,

dimpotriva, inabusind adevarul, roade increderea dintre oameni, otraveste legaturile de dragoste si de

dreptate dintre ei si astfel face cu neputinta inflorirea vietii de obste.

Omul parator, tradator si martor mincinos, este fiara prefacuta si mult impleticita, tulbura judecatile,

desparte pe barbat de femeie, incurca pe stapanitori, face dezbinari, intarata pe oameni unul asupra altuia,

desparte prietenii, varsa Sange, pagubeste, rapeste, nedreptateste, dezbraca orfanii, intristeaza vaduvele,

darama case, risipeste sate, pustieste orase si pierde popoare intregi (Sfantul Ioan Gura de Aur, Hristoitia,

p. 101).

Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciuna i-a facut pe cei dintai oameni sa calce porunca lui

Dumnezeu si de atunci indeamna mereu la acest pacat. De aceea, in Sfanta Scriptura diavolul este numit:

Tatal minciunii (Ioan 8, 44).

Dumnezeu uraste minciuna: Buzele cele graitoare de minciuna sunt uraciune inaintea Domnului (Pilde 12,

22). Fiind fapta urata, minciuna nu poate ramane fara pedeapsa. Daca uneori scapa de pedeapsa
oamenilor, nu poate scapa insa nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, caci: Partea tuturor celor

mincinosi este in iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa, care este moartea a doua (Apoc. 21, 8).

De aceea, Sfanta Scriptura ne indeamna sa ne ferim de pacatul minciunii: Nu va mintiti unul pe altul (Col.

3, 9). Sau: Lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare

(Efes. 4, 25). Deci, porunca a noua din Decalog, oprind marturia mincinoasa si orice fel de minciuna, cere

fiecarui crestin sa spuna adevarul si sa se straduiasca pentru biruinta adevarului. Cel ce voieste sa

iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug (I

Petru 3, 10).

Este dator crestinul sa spuna intotdeauna tot ceea ce stie?

Datoria adevarului nu cere intotdeauna marturisirea tuturor celor stiute. Ea este ingradita prin datoria de a

pastra nedescoperite lucrurile care ni s-au incredintat pe temeiul increderii in cuvantul nostru ca vom pastra

tacerea (datoria discretiei, adica a pastrarii celor incredintate spre a nu fi destainuite). De asemenea trebuie

pastrate nedestainuite si lucrurile in legatura cu slujba fiecaruia, dupa cum cere legea (Datoria secretului

profesional). Destainuirea lucrurilor incredintate spre pastrare se poate face numai la cererea autoritatilor

indreptatite, sau cand prin tacerea asupra lor se pagubeste viata de obste. Numai destainuirile crestinului

la Sfanta Taina a Spovedaniei nu pot fi date in vileag niciodata de catre duhovnic.

Care este porunca a zecea?

Porunca a zecea este: Sa nu doresti nimic din cate are aproapele tau (les. 20, 17).

Ce opreste aceasta porunca?

Porunca a zecea opreste insusirea lucrurilor altuia, precum si pofta dupa ele, dorirea lor. Caci daca cineva

doreste ceva, atunci va cauta sa-si insuseasca ceea ce doreste. Aceasta porunca opreste deci toate

cugetele, dorintele si poftele necurate ale inimii, fiindca din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele.

Nu este de ajuns numai sa nu furam lucrul aproapelui, dar nici nu ne este ingaduit sa-l dorim si sa-l poftim

in sufletul nostru, fiindca pofta naste pacatul, iar pacatul infaptuindu-se naste moartea vesnica (Iacov 1, 15).

Mantuitorul spune: Caci din inima ies ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii

mincinoase, hule (Matei 15, 19).

Asadar, porunca a zecea cere starpirea din radacina a cauzelor raului, care salasluiesc in inima omului si

se cuprind in pofta zamislitoare de pacat. Deci crestinul este dator sa se curateasca de poftele rele, sa lupte

impotriva lor prin rugaciune, post si prin impartasirea cu Sfintele Taine, precum citim in Sfanta Scriptura:
Sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia infrica lui Dumnezeu (II

Cor. 7, 1)
SCARA FERICIRILOR: Cele 9 Fericiri evanghelice talcuite de Parintele Rafail Noica. CE
ESTE PATIMA? CE ESTE REALISMUL DUHOVNICESC?
26-03-2012Sublinieri

Print

Continuare de la: PARINTELE RAFAIL: Care este sensul


adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care
va urma?
Mantuitorul descrie calatoria diferitelor trepte ale pocaintei ca fiind fericiri. Caasta si este. Noi toti
cautam fericirea si niciunul dintre noi nici noi, nici stramosii nostri nu am stiut s-o
gasim pana nu a venit Insusi Dumnezeu, intrupat in firea omului, ca sa ne arate iarasi
un paradox de nedescris cum spune Troparul pe care il cantam in fiecare Utrenie de
Duminica: Caci iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea. Bucuria aceasta este de
presimtit si intr-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care fara de durere,
fara de mahnire a trait pocainta noastra pana la moarte, pana la iad!
Dar iadul ce-a putut? N-a putut decat sa nasca inviere, si El s-a facut, cum spune Pavel,
intaiul nascut din morti. Si ne-a creat drum prin intunericul mortii catre viata vesnica
si bucurie pe care nimeni nu o poate lua de la noi. Si calea pe care ne-a aratat-o estecalea
Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiasca in viata aceasta, paradox pe care il
vom intelege cand vom trai fericirea intr-o masura, si intr-o mai mare masura in
desavarsirea noastra in veacul care vine.
Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este
Imparatia cerurilor. Cum pot fi fericiti cei saraci cu duhul? Dar noi nu stim ce este saracia cu
duhul. Ce, fericiti cei prosti, ca nu astepti mult de la ei? Ca usor se vor mantui, ca-s prosti si nu
inteleg mai mult? Nu. E un paradox. Fericiti cei saraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, ca a lor
este tocmaiimparatia duhovniceasca. Paradox dumnezeiesc.
Care este deci paradoxul? Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de
Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a
gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi
mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai
bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.
Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani,
incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt
agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe
drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.
Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca
este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o
uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria ce o naste in noi si care ne face tari de
cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea
fericiti cei saraci cu duhul
Cine sunt cei saraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit si vad ca, fie ca sunt cel mai mare din
lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob mortii, nimic nu am. Si vede cu groaza moartea
care-i sta inainte, si ca nu poate intra in Imparatia Cerurilor, si ca nu poate dobandi viata
vecinica. Si de ce e fericit acela? Fiindca acela este duhul care poate sa primeasca cuvant
de la Dumnezeu: Veniti catre Mine, cei impovarati, ca Eu va voi odihni pe voi. Acestia, cei
saraci, sunt oamenii pe care-i poti imbogati. Bogatasii spun:Stai ca am! Si pacatul lor ramane.
Atunci cand au intrebat Apostolii, uimiti: Dar cine se va putea mantui?, Hristos a
spus: Ceea ce este cu neputinta pentru om este cu putinta lui Dumnezeu.
Si catre aceasta putinta nadajduieste neputinta noastra. Si neputinta noastra nu putem
decat s-o punem in rugaciune: Doamne miluieste, Doamne, deschide-mi calea,Doamne, nu ma
lasa in ce sunt!. Dar atuncea cand imi voi da seama, cat de cat, de saracia mea adevarata, in fata
bogatiilor duhovnicesti, atunci acest Doamne!deveni un strigat puternic care va inclina urechea lui
Dumnezeu, si iata fagaduinta: A ta este deja deocamdata potential, zic eu, acuma,
dar deja Imparatia cerurilor.
De ce zic potential, si de ce zic deja? Pai uite ca a inceput calea. Ce face saracul cand
vede ca n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre?
Camara Ta, Mantuitorule,o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-
insa. Lumineaza haina sufletului meu
Si atuncea incepe o rugaciune puternica, o rugaciune cu lacrami, in care plangerile noastre, ca
strigatul cel al soaptei talharului de pe cruce, inclina urechea lui Dumnezeu spre
mangaiere. Si o tainica mangaiere se naste in sufletul nostru. Apai nu-i asta a doua
fericire?

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.


Si iata ca am ajuns pe o alta treapta, ca am inceput sa dobandim o tainica mangaiere, dar o
mangaiere din ce in ce mai simtita, care duce la o dorinta ca si a lui Petru pe Muntele
Schimbarii la Fata, sa ramanem aicea, sa facem trei corturi Vrei sa ramai in harul lui
Dumnezeu, nu vrei sa te mai intorci in ale lumii asteia, vrei sa cultivi de-acum incolo toate cele
dumnezeiesti.
Aicea, de multe ori, multe suflete trecand prin clipa asta parasesc lumea si devin calugari
si calugarite, pustnici, si se indeparteaza de lume. Nu toti au nevoie de aceasta, nu toti
sunt chemati la aceasta; dar calea asta trebuie s-o strabatem toti, lepadarea asta a lumii.
Atuncea nu te mai intereseaza lumea asta, nici sa primesti fala de la oameni, ca toti mor
si eu mor; nu te mai supara daca primesti jignire sau injosire de la oameni, fiindca si ei
mor, si eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum ma vede?
Dar eu cum pot s ajung la starea aceea mai dumnezeiasc? i rmi neclintit si n slav,
i n ocar, aa cum i Hristos era neclintit cnd nvia pe Lazr din mori, sau cnd era
scuipat nainte s fie pus pe Cruce. Sfntul Ioan Scrarul arat c starea aceasta, cnd eti
neclintit i-n slav i-n ocar, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-seblndee.
Dar am ajuns la a treia Fericire.

Fericii cei blnzi, c aceia vor moteni pmntul,


zice Mntuitorul. Ce pmnt, care pmnt? C vedem c cei fioroi se sfie unii pe alii ca s
moteneasc pmntul, ca s moteneasc mai mult pmnt, ca s aib, ca s domneasc, ca s
mprteasc i nou ne poruncete Mntuitorul s fim blnzi. Ct despre pmntul vzut, nu
tiu ce va fi cu el; dar vd un lucru, c cei violeni, brbaii sngiurilor, cum zice
Psalmul, nu vor moteni, ci se vor sfia unul pe altul pn vor veni zilele, pe care Dumnezeu le
va scurta, fiindc nici un trup nu se va mai putea mntui dac nu le scurteaz Dumnezeu. Dar
pmntul, l putem nelege cel puin n dou feluri: Pmntul care sunt eu, pmntul, i m
motenesc pe mine, adic devin posesor al acestui pmnt care sunt eu. i putem s gndim
i pmntul fgduinei, care este una din numirile Impriei Cerurilor. Numim pe Hristos cu
cuvntul Pmntul celor vii; asta este una din numirile lui Hristos i, n orice caz, pe acel Pmnt
l vom moteni.
Spune Hristos undeva. Cutai nti mpria lui Dumnezeu i
dreptatea Lui. Iat c prin blndee motenim un pmnt, un pmnt vecinic, unde,
spune Sfntul Petru, mprete dreptatea.2 Dar dreptatea lui Dumnezeu ce este?
Dreptatea lui Dumnezeu: l vedem nti pe Hristos rstignit pe Cruce pentru pcatele noastre pi
asta dreptate este? Asta este dreptate a Iui Dumnezeu? i vznd acest lucru, trindu-l,
mi amintesc c spunea Printele Sofronie: Am rmas trsnit de chipul lui Hristos, Care cinci
mii de ani dup cderea lui Adam urca pe Golgotha ca s sfie zapisul cel scris mpotriva
noastr. i l-a sfiat. i aa se mbat omul de frumuseea dreptii lui Dumnezeu, c nsui
vrea s se dea, aa cum S-a dat Fiul lui Dumnezeu, pn la moarte dac poate, dac harul i d
putere, cum a dat Mucenicilor.
Fericii cei ce flmnzesc i nsetoeaz de dreptate, c aceia se vor stura.
C dreptatea ntr-adevr satur. Dreptatea omeneasc, ochi pentru ochi i dinte pentru dinte,
nu mbogete, nu satur. Dar dreptatea lui Dumnezeu ntr-adevr te umple. i plin fiind, i
mplinit vzndu-te, i deja vznd n faa ochilor ceva din tainele mpriei i
amintete viaa dimprejurul tu c nu toi cunosc aceast dreptate. i cnd te
nedreptete cineva aa cum era un om care blestema pe David Prorocul, i David zice
slugilor sale care voiau s-I omoare, c blestema pe rege: Las-l, dac Dumnezeu a pus
n inima lui s m blesteme, s m blesteme. i aa, cel care s-a umplut de dreptatea lui
Dumnezeu ncepe s-i par ru de semenii lui care nc nu au cunoscut dulceaa asta, slava asta.
i se umple de mil pentru cei care nu au cunoscut ce i s-a dat lui s cunoasc. i umplndu-se
de mil, ca i David atunci, i ca muli sfini, va revrsa mil acolo unde este el nsui
atacat de silnicia i de urciunea rutii omului.
i zice Mntuitorul:

Fericii cei milostivi, c aceia se vor milui.


Fiindc spunem noi, n Tatl Nostru, i ne iart nou grealele noastre, precum i noi
iertm greiilor notri. i iat c dac noi nu putem s nu pctuim, dac noi nu putem
s nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mic i uor de mnuit, pentru a ne
mntui. C Mntuitorul spune: Dac voi iertai pcatele semenilor, i Tatl vostru va
ierta vou; dar dac voi nu iertai, nici Tatl vostru nu va ierta vou. i iat cum putem
s facem ca pcate de neiertat s se ierte nou. Form pe Dumnezeu, Cel cu neputin
de forat; noi, neputincioii, putem fora pe Atotputernicul prin ascultarea cuvntului Lui, Care se
las forat, pentru mil, de ctre oameni, ca la judecat s poat zice: Dac tu, omule, ai iertat
fratelui tu un dinar, Eu mii de talani i voi ierta!. Cum vedem, n alt pild a Mntuitorului,
pe unul care datora mult mpratului, i l-a iertat mpratul; i altul care i datora aceluia
foarte puin, dar el n-a vrut s-l ierte. i s-a mhnit mpratul i la judecat l-a
dat chinuitorilor pn va plti cel din urm talant pe care-l datora.
Dar putem s scpm de chinuri, putem s scpm nelegnd c, dac avem mila aceasta pe
care trebuie s-o cultivm i vedem pe aproapele nostru pctuind, pi tim ce este pcatul,
fiindc pe noi ne ngreuiaz pcatul. i dac ne amintim c i aproapele meu e un pctos ca
mine api i eu vreau s fiu iertat hai s iert i eu acelui pctos. i fac o rugciune de
iertare i cer Domnului Pune n inima mea adevrat iertare! i Dumnezeu mie mi iart multe
pcate.
Fericii cei milostivi, c aceia se vor milui.
Mila aceasta care, miluindu-se, ajunge la cunotina milei lui Dumnezeu, nu mai are
nevoie cu adevrat de nimica pmntesc, ci gndete din ce n ce mai mult cum spune Sf.
Pavel:Gndete sau cuget din ce n ce mai mult cele de sus, caut din ce n ce mai mult cele de
sus, i inima lui i se curete de patimile care sunt legate de ale lumii acesteia.
Ce este o patim? Iat ce este o patim: Patima este un dor nesfrit pe care noi l punem la
ceva foarte sfrit. S zicem, pofta de mncare. Mntuitorul n pustie a fost ispitit de diavol
dup ce a postit patruzeci de zile: Spune un cuvnt peste pietrele acestea i poi din ele
s scoi pine, dac eti Fiul lui Dumnezeu2. i Mntuitorul arat: Scris este c nu

numai din pine va tri omul, ci din fiecare cuvnt car e


purcede din gura lui Dumnezeu. Adic cuvntul care purcede din gura lui Dumnezeu
este hran? Este ca pinea? Atunci nseamn c lcomia de mncare este pn la urm o
foame de cuvntul lui Dumnezeu; i noi, netrind cuvntul lui Dumnezeu, ne lsm dui, nu
de foame c lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: Destul, nu mai pot, sunt
ngreuiat; dar el are plcere de a mnca.Asta-i lcomia plcere. Plcerea mai vrea.
Pntecele nu mai vrea.
Ce se ntmpl? Este o foame nesfrit. Pentru ce? Fiindc foamea omului este fcut pentru
cuvntul celnesfrit al lui Dumnezeu. Dumnezeu, nemrginirea, vecinicia i asta este n
om! Uitai la animal. Animalul nu prea face lcomii i lucruri dintr-astea. Mnnc ct are
nevoie, se oprete, se pune i doarme, se trezete, caut iar de mncare, dar triete
linitit cu firea lui. Numai n om este o nelinite pe care nimica nu o poate opri, nici
lcomii, nici desfruri, nici nimic altceva nu o poate mplini. Este patim, i patim
nseamn suferin. i suferina este sfierea de a ncerca zadarnic a umple o poft
duhovniceasc nesfrit cu un lucru pmntesc sfrit. Mnnc pn plezneti, i n-o s
fii plin, fiindc ce caui este nesfrirea cuvntului lui Dumnezeu, nu pine i de-ale
mncrii.
Asta este o patim, n sensul Prinilor notri, n sensul adevrat al Bisericii i acuma ce
se ntmpl? Cei care, miluindu-se de ctre Dumnezeu, caut ctre cele de sus, cuget cele de
sus, nu mai poftesc dup ale pmntului. Un lucru care deja ncepuse la treapta blndeii, acuma
se desvrete. i ce se ntmpl? Inima se curete de patimi, de tot ce este sclciat.
C o patim nu-i dect o sclciere, i cei care avei tendine ori s gndii, ori s cugetai
aa mai filosofic, ori s citii mai ales cele ale Bisericii, uitai-v i o s vedei c cu fiece
patim putei face aceast analiz, c patima nu e altceva dect sfierea unei ncercri, unei
pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este n sine o stare duhovniceasc. i acuma omul se umple
de cele duhovniceti, caut cele de sus i a ajuns deja la treapta pe care o spune
Mntuitorul:
Fericii cei curai cu inima, c aceia vor vedea pre Dumnezeu.
i, desprinzndu-ne mai cu desvrire de ale pmntului, ncepe curia inimii; s-a
subiat firea acestui animal omenesc, i acum ncepe s devin om i ncepe s vad pe
Dumnezeu, cum spune Psalmul: Vedeam pururea pre Domnul naintea mea. Ce este
aceast viziune nu tiu, dar este n orice caz o stare real, i vederea aceasta a lui Dumnezeu te
umple de lucruri pe care nici n-o s ncerc s le descriu, fiindc nici nu pot, i nici nu se pot
descrie. Cum spuneam, lucrurile cu ct sunt mai nalte, cu att sunt mai de nespus n
limbajul nostru omenesc.
Dar atuncea numai cele dumnezeieti poftete acel suflet,
adic acel suflet ncepe s devin fiu al lui Dumnezeu. ncepe naterea,
adic svrirea acelei nateri de sus, devine fiu al lui Dumnezeu, care vede pe
Dumnezeu. Atunci cnd te nati, se spune c cel mai dezvoltat sim este auzul
ascultarea. Ca i n duhovnicie ascultarea; este primul sim. i pruncul, ftul aude
nainte s se nasc glasul tatlui. Fericit acel prunc, dar mai fericit acel tat care este n
stare s fac pe prunc s aud lucruri frumoase, c atunci cnd se nate pruncul i-i
vede pentru prima oar tatl se bucur, zic cei care mi-au vorbit despre asta; i se
bucur cu bucurie nespus, fiindc recunoate pe tatl dup glas, c i-a auzit glasul i
acum l cunoate n persoan. Ii vede tatl. Aa i omul pe aceast treapt a curiei inimii,
nscndu-se, fie i prin dureri, dar nscndu-se dintr-ale lumii steia, vede pe Dumnezeul lui, pe
Tatl lui, ncepe a se desvri aceast natere.
Ce ncepe acum? ncepe asemnarea mai desvrit cu Hristos. Vznd pe Tatl i
devenind fii ai lui Dumnezeu, ncepem s trim acea pace dumnezeiasc, aa cum i
pruncul, cnd se nate i vede pe tatl, triete o anume mpciuire. i omul, cunoscnd pe
Dumnezeu, i-a neles menirea lui i a nceput s ating aceast menire, s-o dobndeasc. Deja
simte cum mpria este a lui prin motenire, prin nfiere, i triete acea pace pe care el o are n
inima lui, rspndind-o ca o bun mireasm mprejurul lui.
Fericii fctorii de pace, c aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
i la treapta aceasta a nfierii dumnezeieti ncepe omul, ziceam, s se asemene cu Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Care pentru dreptatea Lui a fost prigonit. i iat c ncepe a opta treapt a pocinei
noastre.

Fericii cei prigonii pentru dreptate, c acelora este mpria ceruri lor.
i iat c, cu a opta treapt a Fericirilor, se ncheie ceea ce ncepuse cu prima treapt. In
prima treapt. Fericii cei sraci cu duhul, c acelora este mpria cerurilor,ncepea cltoria cea
sigur ctre mpria Cerurilor, fiindc dac omul acela nu va cuta napoi, ci rmne cutnd
nainte i nainte, ctre mprie, ndjduind n ciuda poticnirilor, pcatelor, ruinilor prin care
trece, ndjduind la mila, la buntatea i la nelepciunea lui Dumnezeu, nu se poate s nu ajung
la biruina cea din urm. i acuma, ceea ce a fost un potenial, c cei sraci cu duhul vor
moteni, fiindc ncep cltoria asta, acum iat c au motenit-o. Au devenit fiii lui
Dumnezeu, i n prigonirile lor pentru dreptatea care triete n ei au i primit mpria
Cerurilor;i, ntr-un anume sens, treapta i-a atins desvrirea. Cltorind prin toate
Fericirile acestea paradoxale am ajuns a dobndi mpria Cerurilor.
Fericii cei prigonii pentru dreptate, c acelora este mpria cerurilor: n prima Fericire ca o
fgduin i o chezie, n cea de-a opta Fericire este deja n sensul literal, c au dobndit-o. i
cum tim? Cum ndrznesc eu s spun c au dobndit-o? Fiindc porunca Fericirii
acesteia nu e diferit de cealalt, c i acolo zice la nceput c acelora este mpria
Cerurilor. i aicea zice: Acelora este mpria Cerurilor. Rspunsul l descoperim n a
noua Fericire, care zice:
Fericii vei fi cnd v vor prigoni i v vor ocri, i vor zice tot lucrul ru mprotiva voastr, minind
pentru Mine. Bucurai-v i v veselii, c plata voastr mult este in ceruri!
Iat c a noua Fericire iese din rnd, din rndul celorlalte porunci, s le zicem.Fiindc la celelalte
se zice: Fericii cei care (persoana a II-a); iar aici Dumnezeu deja vorbete fa ctre
fa: Fericii vei fi! Iat c Mntuitorul Hristos arat, prin schimbarea aceasta de adres,
c, cu a opta Fericire, am ajuns i am dobndit, i acum este o oarecare coacere, o oarecare
desvrire a ceea ce s-a ntmplat deja. i deci iat cam ce am vrut s spun despre
pocin.
Pocainta: Sa nu va lasati nici unul din voi opriti nicaieri in drum. Mai ales sa nu ne lasam opriti la
stagiul de moralitate. Cu moralitate si cu stagiile astea primitive devenim buni, mai
indragiti de ceilalti, devenim o societate dreapta, si asa mai departe. Si va spun ca: toate
un cer si un pamant! Parafrazez cuvantul poetului, fiindca Mantuitorul a spus: Cerul si
pamantul vor trece. Toate un cer si un pamant, si toate pier! Inca nu am facut nimic. Sufletele
noastre flamanzesc si insetoseaza de desavarsirea lui Dumnezeu.
Si e nevoie pentru fiecare dintre noi sa gasim macar inceputul acelei cai, macar aceasaracie in
duh, ca sa putem dintr-o inima indurerata sa simtim adevarul concret al harului, al setei, al foamei
acesteia duhovnicesti, si sa pornim calatoria noastra.
A fi vrut s v mai adaug un element la aceast cltorie: Srcia duhului este prima
treapt. Srcia duhului, viziunea aceasta c suntem sraci pn la moarte. Cmara Ta o vd
mpodobit, dar mbrcminte nicicum nu am, ca s intru ntr-nsa.Acesta este realismul
duhovnicesc. ncepem s ne dm seama c, oriicine am fi, nu suntem dect rn, i
rn pctoas, pcatul fiind moarte. Suntem deja n stricciunea morii. i asta este
starea pe care se nfptuiete prima treapt. C atunci Dumnezeu poate s rspund acelui
suflet cu ndejdea mpriei i nfierii, ncepe drumul cel adevrat.

Daca la orice treapta pierdem viziunea saraciei noastresi ne


imbatam de ce avem, acolo ne-am oprit, si oprindu-ne, si de acolo cadem, si se va lua de la noi si
ceea ce inca nu avem, si ceea ce credem ca avem. (Mt. 25, 29).
Dac prima treapt, prima Fericire, adic smerenia aceasta acest realism
duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie dac smerenia s-a dus, toate
treptele cad dintr-o dat, de la oriice treapt am fi. Dac pierdem prima Fericire, totul cade ca un
castel de nisip i se prbuete. Deci este nevoie de smerenie i de asta, s
tii, cultiv toi Prinii notri, toat Tradiia Bisericii noastre, mai nti de
toate smerenia, ca fiind cimentulacestei zidiri, fr de care nimic nu ine mpreun.
Pocina deci este un lucru dac-l nelegei aa cum am ncercat s-l expun de o
frumusee aa de deosebit, aa de mare, c n nsuflarea lor dumnezeiasc Prinii o
numeau tiina tiinelor i arta artelor. i ntr-adevr este tiin, i ntr-adevr este art.
Ce e arta? Este creativitate. Aicea omul n voina lui se nate pe sine intru vecinicie. n voina lui
i devine printe, i devine tat lui nsui, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a
nate. Aadar, prin voina pe care omul o d lui Dumnezeu, adic: Vreau, Doamne!, prin voina
asta se nate pe sine nsui ca tat. i prin durerile prin care trece i devine, ndrznesc s spun,
maic siei. Fiindc n dureri se nate pe sine ntru vecinicie.
Calea asta deci, este adevrata creativitate, este creaia unui dumnezeu dup har.Omul, chipul
i, cnd ajunge la ea, asemnarea Iui Dumnezeu, nu este altceva dect un dumnezeu.
Printele nostru duhovnic, Printele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai
ales portretist, spunea c Dumnezeu in om i face autoportretul.
Nesfrit de mare este slava acestui cuvnt, pocin. S nu-l mai lsai s fie cenureas! S
fie de astzi ceasul proslvirii acestei cenurese. Aceasta este creaia adevrat a omului,
aceasta este tiina cea cu adevrat a omului, nu tiin a elementelor profane, cu care se pot
compara oarecum, dar nicicum nu se compar, tot ce este cultur omeneasc, art.
tiin. Filosofie este nc un cuvnt. Filosofii strvechi. Greci, nu erau numai nite gnditori
n abstract, ca modernii.Erau oameni care trebuiau s arate prin trirea lor c gndul lor era
adevrat. i dac trirea lor dovedea c merge, c se poate nfptui gndirea lor, apoi nsemna c
filosofia lor era adevrat. i precum i toate celelalte filosofii i religii nu au putut dobndi
desvrirea, desvrirea filosofiilor greceti a fost n acel altar pe care l-a gsit Sf
Pavel la Atena, altar consacrat Dumnezeului Necunoscut.
Desvrirea filosofiei i gndirii omeneti ajunge s cunoasc c Nimic nu cunosc.
Socrate a zis: Una tiu, c nimica nu tiu. []. i asta este desvrirea a tot ce e
pmntesc. Atunci, srcia duhului: c nimica nu tiu. Atunci poate veni Dumnezeu cu
cuvntul Lui, i a venit Sfntul Pavel cu cuvntul dumnezeiesc la Atena. De bine de ru l-
au primit, c erau nc n mndreele lor de filosofi. Dar s-a gsit un Dionisie, i poate
nc unul-doi. care au lucrat la luminarea poporului Grec. Dar Prinii notri, poate mai
ales n vremea Sfntului Vasilie cel Mare, i aceia care erau nc muli dintre ei pgni
convertii la Ortodoxie, la cretinism, botezai ntru cretinism, care cunoteau toat
cultura antic greac i slavele filosofiei i aa mai departe, au recunoscut n viaa
nevoinei cretine pe care am descris-o acum Fericirile i calea ctre vecinicie singura
adevrat filosofie.Aceasta este cea mai nalta gndire, dar singura i vrednic de om, i
singura pe care omul o poate nfptui i n istoria asta i n vecinicie. Nici o alt filosofie
nu a putut fi nfptuit, nici n istoria asta, n desvrire, darmite in vecinicie. i
atuncea calea pocinei, cenureasa noastr, este tiina tiinelor, dar adevrata tiin.
Dac citii n Filocalii i n alte cri, o s vedei pn la ce amnunt au tiut s deslueasc

Sfinii Prini unde ncepe pcatul i unde sfrete,


unde este lucrarea omeneasc i de unde ncepe harul dumnezeiesc. Este adevrat tiin, i
tiin exact dar tiina veciniciei, nu a lucrurilor pmnteti trectoare. Dar cnd zic
pmntesc i trector nu vreau s zic doar c azi triesc i mine mor pmntesc i
trector este o calitate.
tiina, arta ca i creativitate este cultivarea frumosului, fie n culoare, fie n linie i n
form, fie n sunet, fie n micare, fie n cuvnt. Toate acestea sunt incluse n
cuvntul art. Dar arta, cum arat nsui cuvntul, este artificialul. Este o artificialitate
acolo. Dar n lucrurile dumnezeieti noi nu jucm un artificial, ca actorul rolul su din
pies: artificial, c el nu va deveni ceea ce joac. Noi ncepem s trim ceea ce vom
ideveni. Vecinicia lui Dumnezeu este, cum tii toi Raiul. Toi, mcar intuitiv, tim c este
frumusee de nespus, i frumuseea aceea de nespus eti tu, suflete, care vei deveni ntru
asemnarea lui Dumnezeu. Devenirea aceasta ntru asemnarea lui Dumnezeu (Fiina cu
precdere), cum am mai spus-o, este devenirea ntru fiin(cuvntul acesta filosofic), i este
nfptuirea artei celei mai nalte. Este nfrumusearea chipului mortciunii noastre ntru
frumuseea lui Dumnezeu cea vecinic i nemuritoare. Frumusee nestriccioas a lui
Dumnezeu.
i deci vrednic este pocina i nevoina cretin, drept neleas, a se numi arta artelor,
tiina tiinelor i filosofia. A ndrzni, dac-mi ngduii aceast obrznicie astzi, s
zic c singur aceast cale, aceast via, este vrednic de cuvntul cultur. Cultur, la
nivelul prim, primitiv, este orice cultivi. Dac cultivi pcat, api pcatul i devine cultur. Dac
cultivi ceea ce numim normal cultur, asta i devine cultur. Dar repet: Toate un cer i un pmnt,
i toate pier mpreun cu cerul i cu pmntul.
Singura vrednic de cultur este pocina, este nevoina drept neleas. Or, a vrea s
subliniez c drept neles este aproape un sinonim al cuvntului ortodoxiecare pe grecete
nseamn i dreapta slvire c drept slvim pe Dumnezeu dac devenim ntr-adevr
asemnarea Lui; dar nseamn i dreapta opinie, dreapta nelegere. Or, dac
nelegem drept cuvntul pocin, el este singurul vrednic de denumirea de cultur.
i dac mi ngduii nc s continui n obrznicia mea, a zice c nu aceasta, unde suntem,
este Cas de cultur. Cas de cultur, singur, este biserica, i cmruata atuncea cnd te rogi n
ea. i nchei cu aceasta, c dac Dumnezeu mi aude rugciunea, o s fie ultima oar c
voi mai vorbi altundeva dect in biseric. Dac Dumnezeu mi aude rugciunea, cnd voi
fi n afara cmruiei mele, dac vrea cineva s m gseasc i s m aud, s m caute
n biseric. Acolo a vrea s rmn pn la sfritul veacurilor i acolo a vrea s invit pe
toi fraii i surorile s ne mbtm de frumuseile lui Dumnezeu. Dumnezeu s ne ajute
pe noi toi!.
Patima i pcatul n gndirea Sfinilor Prini
Calinic Botoneanul Episcopvicar Arhiepiscopiei Iailor, 25 Februarie 2015

Patimile sunt un fel de fiine nvrtoate. Ele se aaz ntre lumin i


vedere i mpiedic deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le
premerge iubirea de sine, dup care vine mndria.
Patimile nu au fost create mpreun cu firea oamenilor, ci ele
odrslesc n fire, dup ce au ptruns n partea cea mai puin raional
a ei, din pricina cderii din starea de desvrire. Prin ele, n loc de
chipul dumnezeiesc i fericit, ndat dup clcarea poruncii s-a fcut
n om strvezie i vdit asemnarea cu necuvnttoarele. Orice
patim este o mpletire dintr-un lucru supus simurilor, dintr-o simire
i dintr-o putere, abtute de la ceea ce este potrivit cu firea.
Unele patimi sunt trupeti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteti,
prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mniei, iar altele sunt
ale prii poftitoare ale sufletului.
Gndul ptima este izvor i pricin a stricciunii prin trup
Patimile in sau numai de iuimea sufletului, sau numai de partea
poftitoare a lui, sau numai de cea raional. Mai anevoie de biruit sunt
patimile iuimii dect cele ale prii poftitoare; de aceea Dumnezeu a
dat ca doctorie mai tare mpotriva ei porunca dragostei. Patimile i au
originea n noi, care am clcat porunca lui Dumnezeu, nu n
Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o raiune a nelepciunii sau a
cunotinei, ca unele ce exist n chip fraudulos, prin lepdarea
nelepciunii i a cunotinei. Cel viclean, fiind minte netrupeasc, nu
poate amgi altfel sufletele dect prin nluciri i gnduri care ncep cu
momeala (atacul), urmat de amestecarea gndurilor omeneti cu cele
drceti (nsoirea), apoi de consimirea sau nvoirea minii de a se
afla ntre cele dou feluri de gnduri ce se sftuiesc n chip pctos;
dup acestea vine robirea, care este ducerea fr voie a inimii, sau
amestecarea hotrt i nimicitoare a celei mai bune stri, i n sfrit
svrirea faptei din afar, a pcatului. Dac mintea va fi atent prin
trezvie, prin mpotrivire i chemarea numelui lui Iisus, va putea pune
pe fug nlucirea momelii de la rsrirea ei, iar cele ce urmeaz
acesteia, adic nsoirea, consimirea, robirea i pcatul rmn, fr
mplinire.
Gndul ptima este izvor i pricin a stricciunii prin trup. Cel ce
cultiv trezvia l alung din suflet prin pocin. Or, cel care nu este
mbrcat cu vemntul duhului este mbrcat cu ruinosul i
necinstitul vemnt al patimilor.
Patimile sufletului sunt lenea, netiina i uitarea, spune Sfntul Petru
Damaschinul. Cci din nenelepciune apare trndvia, din aceasta
nelucrarea, i prin aceasta uitarea. Iar din uitare izvorte iubirea de
slav din care crete iubirea de argint, rdcina tuturor relelor, i prin
ea vine mprtierea n cele ale vieii, cauza totalei necunotine a
darurilor lui Dumnezeu i a pcatelor proprii. Iar din acestea se nasc
celelalte patimi, adic: lcomia pntecelui, din care vine curvia; apoi
iubirea de argint, din care se nate mnia; din ea vine ntristarea, prin
care se nate nepsarea; i n cele din urm slava deart din care se
trage mndria. Din acestea vine toat rutatea, patima i pcatul, prin
care se ajunge la dezndejde, la pierzanie i la cderea de la
Dumnezeu.
Dintre toate patimile, dou sunt mai grele
Sfntul Ioan Damaschin spunea c atunci cnd mintea este ntunecat
de o patim, ea este luat n stpnire de toate celelalte patimi, cum ar
fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuimea, mnia, amrciunea,
ura, vorbirea de ru, osndirea, ntristarea fr temei, frica, laitatea,
cearta, rivalitatea, pizma, slava deart, mndria, frnicia, minciuna,
necredina, zgrcenia, iubirea de materie, mptimirea, afeciunea
pentru cele pmnteti, trndvia, puintatea sufletului,
nemulumirea, crtirea, nfumurarea, prerea de sine, trufia,
ngmfarea, iubirea de stpnire, slava deart, viclenia, neruinarea,
nesimirea, linguirea, nelciunea, ironia, duplicitatea, nvoirea cu
pcatele, rtcirea gndurilor, iubirea de sine care este maica i
rdcina tuturor relelor, iubirea de argint, rutatea .a. Iar patimile
trupului sunt: lcomia, desftarea, beia, mncarea pe ascuns, iubirea
de plceri, desfrnarea cu auxiliarele ei, necuria, incestul, furtul,
sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uurtatea, sulemenirea,
jocurile de noroc, reaua i ptimaa ntrebuinare a lucrurilor lumeti,
viaa iubitoare de trup, care nu las mintea niciodat s tind spre
Dumnezeu i spre lucrarea virtuilor. Iar rdcinile tuturor acestor
patimi sunt: iubirea de plcere, iubirea de slav i iubirea de argint,
din care i ia seva tot rul.
Patimile trupeti i cele materiale se micoreaz i se vetejesc prin
suferinele trupului, iar cele sufleteti i nevzute se ating prin smerita
cugetare, prin blndee i dragoste. Cnd omorm patimile i stingem
poftele i supunem cugetul trupesc Duhului, atunci lum crucea i
urmm lui Hristos, fiindc retragerea nu este nimic altceva dect
omorrea patimilor i artarea vieii celei ascunse n Hristos. Materia
rea a trupului este mptimirea, a sufletului este dulcea ptimire, iar a
minii este aplecarea spre patim.
Dintre toate patimile, dou sunt mai grele: curvia i trndvia, care
tulbur i slbnogesc sufletul, fiind n legtur una cu cealalt i
ntocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combtut i cu greu de biruit,
neputnd fi nfrnte cu desvrire de ctre om. Una crete mai mult
n partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fr deosebire materia
amndurora, a sufletului i a trupului, pe cnd cealalt, stpnind la
nceput cugetarea, cuprinde ca o ieder tot sufletul i trupul. Ele nu
pot fi scoase i biruite cu desvrire nainte de neptimirea fericit,
cnd sufletul primete puterea de la Duhul Sfnt n rugciune, care-i
d slobozire, putere i pace adnc n inim, fcndu-l s se
veseleasc prin linitire.
Nu te poi ruga nencetat ct timp nu te-ai eliberat
Lupta omului mpotriva patimilor este lupta lui mpotriva robiei, lupta
lui pentru libertate. Cel mai greu este s te eliberezi de ceea ce te
robete din tine, mai bine zis, de forele nevzute care strnesc aceste
patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poi ruga
nencetat ct timp nu te-ai eliberat, cci orice ivire a patimii ntrerupe
rugciunea, te ia n robie, rupndu-te de Dumnezeu n care este
libertatea. Numai n rugciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care
nu te supune ca o patim, se manifest libertatea deplin de noi
nine. Omul neptima este omul liber, omul care se mic dup voia
sa cea adevrat i care st n picioare chiar n faa lui Dumnezeu care
nu-l robete, ci l iubete, deoarece a aflat har de la El. Atta vreme ct
avem n noi materia patimilor i ngrijim de bunvoie pricinile lor,
nehotrndu-ne s le clintim pe acestea din loc, aceasta are trie
mpotriva noastr, trie luat din noi. Dar dac le lepdm din noi i ne
curim inima prin lacrimile pocinei, urnd nelciunea celor
vzute, ne facem prtai de venirea Duhului Sfnt, vznd pe
Dumnezeu n lumin venic i fiind vzui de Dumnezeu.
Ct despre pcat, omul pctuiete prin rpire, prin amgire, prin
netiin i prin dispoziie sufleteasc. Primele trei feluri aduc uor pe
om la recunoaterea pcatului i la pocin, dar cel ce pctuiete
din aplecare sufleteasc i nu vine la pocin nici n urma
experienei, nici cu trecerea vremii, n chip sigur va avea parte de
chinuri. Cnd auzi pe Fiul lui Dumnezeu zicnd: De nu se va lepda
cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine, aceasta nu se
refer numai la averi, ci se refer la toate lucrurile pcatului. Toate
pcatele bat mai nti prin gnduri la ua minii, dar pe toate le taie
virtutea cugettoare a trezviei.
Tmduirea i leacul pcatelor din raiune (necredina, erezia, hula,
nemulumirea, ncuviinarea pcatelor ivite din partea ptimitoare)
este credina adevrat n Dumnezeu, cugetarea nencetat la
cuvintele Duhului, rugciunea curat i nencetat i mulumirea ctre
Dumnezeu.
Tmduirea i leacul pcatelor iuimii (cruzimea, ura, necomptimirea,
pomenirea rului, pizma, uciderea, cugetarea necontenit) este iubirea
de oameni, dragostea, blndeea, iubirea de frai, comptimirea,
suferirea rului i buntatea.
Tmduirea i leacul pcatelor prii poftitoare (lcomia pntecelui,
nesturarea, beia, curvia, preacurvia, necuria, desfrnarea, iubirea
de avuii, pofta de slav deart, de bani, de bogie i de plcerile
trupeti) este: postul, nfrnarea, reaua ptimire, mprirea averilor la
sraci, dorina bunurilor nemuritoare, dorul dup mpria lui
Dumnezeu.
Cnd amintirea pcatului te duce la pocin, este de la Dumnezeu, iar
cnd te duce la repetarea lui, este de la diavol. Or, pocina nseamn
a ne ntoarce de la pcat, iar pcatul nu este unul, ci ntreg omul vechi.
n veacul ce va s fie nu vom fi pedepsii i osndii pentru c am
pctuit, odat ce am primit o fire nestatornic i schimbtoare, ci
fiindc pctuind, nu ne-am ntors de la calea cea rea, dup ce am
primit putere i vreme pentru pocin, ca s artm i mai mult c
Dumnezeirea este bun i nu ptima, ca una ce pedepsete i nu se
mnie. Pentru c ea pedepsete pcatul i nu pe pctos, fiind n afar
de orice patim i pedeaps, dei se conformeaz faptelor i
dispoziiilor noastre, ntorcnd fiecruia dup valoarea celor fcute n
via.
Exist pcat ce se face din slbiciune, la care omul este atras fr
voie; i exist pcat fcut cu voie i din netiin. Cteodat face
cineva pcatul din vreo ntmplare; i iari uneori, din struirea i
deprinderea n ru. Toate aceste feluri i chipuri ale pcatelor, dei
sunt toate vrednice de cercetare, privite din punctul de vedere al
pedepsei ce li se cuvine, nu sunt deopotriv, ci unul este mai mare
dect altul. i precum Adam i Eva i arpele au primit de la
Dumnezeu aceeai rsplat a pcatului, dar au luat blesteme mult
deosebite, aa i urmaii lor: fiecare a luat asprimea pedepsei dup
intenia i dup pofta lui de a pctui.
Semnul iertrii st n a te socoti pururea dator
Pn ce nu va fi urt, cu adevrat, pricina pcatului din inim, nu te
poi elibera de plcerea lucrrii lui. Aceasta este lupta cea mai grea, ce
se d mpotriva omului pn la snge. n ea se probeaz stpnirea de
sine a lui, n dragostea care unete toate virtuile. Aceasta este
puterea care a i ridic la lupt. Aceasta este puterea mrimii
pcatului, prin care vrjmaul obinuiete s zpceasc puterile
sufletului i silete micrile curate s fac o experien, pe care
niciodat n-a fcut-o. Cel ce plnge pentru pcatele de mai nainte i
are n sine n chip desvrit credina n Dumnezeu, care-l nate
mereu spre dreptate, i-i ofer viaa i raiunea ca s se ntipreasc
n ele toat virtutea, s-a fcut pe sine mdular al seminiei
duhovniceti, artndu-i naterea dup Dumnezeu ca fapt a voinei,
nu a necesitii.
Dumnezeu i-a acordat slbnogului iertarea: De acum s nu mai
pctuieti, ca s nu-i fie ie ceva mai ru (Ioan 5, 14). Semnul
iertrii, spune Sfntul Ioan Scrarul, st n a te socoti pururea dator.
Iar Sfinii Varsanufie i Ioan spun c cine nu iart pstreaz n sine o
mndrie care mpietrete, dezumanizeaz, pierde condiia de om i
care nu realizeaz comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat. Iar
cel ce nu iart nu poate intra n mpria lui Dumnezeu. Cnd te rogi
de cineva s te ierte l ajui pe acela s ias din rigiditatea lui pentru c
unde se ntlnesc oamenii prin iertare este i Dumnezeu, izvorul
iertrii, ca izvor al iubirii care vrea s-i cuprind pe toi n ea, al puterii
noastre de a ne umaniza. Acolo l simi pe El ca ierttor.
De le ieri pcatul, iart-l. Iar de nu, terge-m i pe mine din cartea
aceasta pe care ai scris-o, a spus Moise (Ieirea 32, 31-32). Deci,
fiecare popor este scris n cartea sau n atenia lui Dumnezeu ca o
form unic a spiritualitii create de gndul lui Dumnezeu. Dar
Dumnezeu este liber chiar fa de El, sau de hotrrile odat luate ale
Lui. El iart pcatele unui popor cnd vede la acesta o ntoarcere sau
oameni nepierdui cu totul n nstrinare total de Dumnezeu. Dar
cnd nu le mai vede pe acestea, El poate i pierde un popor. Pentru c
nimeni nu poate ierta pcatele dect singurul Dumnezeu (Luca 5,
21). Iertarea real a pcatului, ridicarea real de pe contiin a rului
fcut cuiva, vindecarea real a rnii lsate de el n contiin este o
fapt pe care numai Dumnezeu o poate face. El i d linitea
contiinei pentru veci. i prin aceasta i d adevrata libertate. n
faptul c omul poate ierta i el sau simi i iertarea de la el ca o
despovrare, ca o vindecare, se arat c Dumnezeu lucreaz prin
omul care iart, c acesta a devenit n adevr asemenea lui Dumnezeu
sau c este chipul lui Dumnezeu, avnd pe Dumnezeu n Sine.
Momentul adevratei iertri a umanitii a fost plinirea legii
Duminica Sf. Ioan Scararul - virtute si pacat

"Iat roaba Domnului, fie mie dup cuvntul Tu" (Lc 1,38)

DUMINICA SF. IOAN SCRARUL VIRTUTE I PCAT

Sf. Ioan Scrarul este autorul unei singure lucrri scrise, numit Scara
Raiului, de la care i-a i venit numele de Scrarul. Dar, dei a scris att de puin, el
s-a impus ca o adevrat autoritate duhovniceasc pentru c aceast analiz a
vieii duhovniceti care se regsete n Scara Raiului a strbtut veacurile, sdit
fiind n contiina Bisericii i crescnd n trirea credincioilor care se mntuiesc.

Structura de baz a acestei opere duhovniceti se nscrie n adevrul


mrturisit de Biserica cretin n toate manifestrile ei, i anume, lupta mpotriva
pcatului i nlturarea acestuia din viaa omului, dar, totodat i dobndirea virtuii (
a faptei bune).

Din Scara Raiului reiese c virtutea i pcatul nu sunt numai moduri de


raportare la Dumnezeu, ci i moduri de raportare i la noi nine.

Virtutea nu este altceva dect dezvoltarea armonioas i integral a


structurii fireti a omului, cu care l-a druit Dumnezeu, iar pcatul nu este numai o
abatere, ci nstrinarea buntii pe care o are de la El, deci nstrinarea de el
nsui.

Aceast evoluie duhovniceasc o regsim n personalitatea i viaa Maicii


Domnului, care este srbtorit de ntreaga cretintate ortodox la 25 martie, prin
praznicul Buneivestiri. n persoana Maicii Domnului, Dumnezeu pregtete ntreaga
fire uman curind-o pentru slluirea Fiului Su prin ntrupare. Dar Maica
Domnului nu a manifestat o stare de pasivitate n aceasta privin, ci prin efort
personal, rugciuni, post, fapte bune, a ndeprtat pcatul din preajma vieii ei i a
mplinit virtutea, a luptat mpotriva nstrinrii i a trit firescul uman n toate
posibilitile lui. De aceea a i fost posibil druirea ntreag, plin de smerenie i
att de responsabil a Maicii Domnului n cuvintele adresate Arhanghelului
Gavril: "Iat roaba Domnului, fie mie dup cuvntul Tu" (Lc 1,38).
Lupta cu patimile si castigarea virtutilor

Un Parintii pustiei
Egiptului
constituie o sursa
inepuizabila de
intelepciune si un
reper vrednic de
luat in seama de
catre cei care vor
sa se apropie de
Dumnezeu si sa
lucreze potrivit
voii Sale sfinte

Fie ca este vorba de monahi sau de oameni obisnuiti din lume, fiecare se
regaseste in trairile si luptele duhovnicesti ale parintilor pustiei si gaseste calea
care duce la Dumnezeu, biruind patimile si poftele, urmand exemplul
Parintilor sau calauziti de scierile lor.

Pentru folosul duhovnicesc si din dorinta de a gasi raspuns nevoilor zilnice si


de a cunoaste metodele si armele de lupta impotriva vrajmasului care ne
impiedica sa ducem o viata placuta Ziditorului, vom extrage cateva din
invataturile folositoare ale Cuviosului Isaia Pustnicul, ce se regasesc in volumul
XII al Filocaliei romanesti.

Gandul la moarte ajuta pe oricine sa-si puna in randuiala viata si sa traiasca


potrivit voii lui Dumnezeu. Stiind ca Dumnezeu hotaraste sfarsitul fiecaruia si ca
dupa despartirea sufletului de trup urmeaza judecata dreapta si fiecare va primi
dupa faptele sale, este absolut necesar ca sa avem in minte permanent
inevitabilul sfarsit al vietii pentru a lucra neincetat la mantuirea noastra. Asa ii
sfatuia si Ava Isaia pe monahi: In fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si
sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece peste puterile intunericului
care va vor intampina in vazduh, si cum veti raspunde lui Dumnezeu. Priviti
neimpiedicat de mai inainte la infricosata zi a judecatii si a rasplatirii tuturor
faptelor si gandurilor voastre.

Pentru a putea lupta cu patimile si cu poftele este necesar sa cunoastem


constitutia firii umane si starea ei dupa pacatul stramosesc. Cat timp era in
legatura cu Dumnezeu, omul se afla in normalitatea lui, in starea lui fireasca,
insa, cand s-a despartit prin neascultare de Dumnezeu, el a cazut in ceea ce este
contrar firii. Spre deosebire de invatatura catolica, potrivit careia omul se afla in
starea naturala cand e fara Dumnezeu, iar cand primeste gratia creata e ridicat
mai presus de fire, ortodoxia Avei Isaia considera pe om in starea lui naturala
cand e unit cu harul lui Dumnezeu sau cand traieste in armonie cu Dumnezeu.

De aceea, pentru a nu trai contrar firii si a nu necinsti harul lui Dumnezeu, avem
datoria de a elimina toate ispitele ce vin de la trup si a actiona dupa cum ne
indeamna mintea, partea din om cea mai apropiata de dorirea lui
Dumnezeu. Deci, cel ce voieste sa revina la cele ale firii, sa taie toate voile lui
cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele conforme firii. Dorirea cea dupa
fire este dorirea mintii, iar ea nu este fara dorirea lui Dumnezeu."

Una din virtutile care strica toate uneltirile vrajmasului este smerita cugetare.
Aceasta se manifesta in relatia cu ceilalti, cand trebuie sa fim pregatiti la orice
cuvant auzit sau la orice lucru sa spunem iarta-ma!, si in judecarea propriilor
noastre fapte, cand nu trebuie sa ne mandrim pentru o fapta buna si nici sa ne
socotim singuri inaltimea spirituala la care ne aflam dupa faptele bune
savarsite.

Ispita de a judeca pe altii poate fi inlaturata prin chemarea puterii lui Hristos prin
rugaciune. Aceasta este numita lumina a sufletului pentru a ne deschide calea
spre modelul suprem, Iisus Hristos si ne ajuta sa ne apropiem si sa beneficiem
de puterea ce izvoraste din El.

Trebuie evitata vorbirea de rau a aproapelui, deoarece acest fapt este considerat
o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci Dumnezeu pe toti ii iubeste si vrea sa-i
castige prin iertare uniti in El. Pentru aceasta ne este de folos sfatul Cuviosului
Isaia: De te va sili vreun frate sa graiesti impotriva aproapelui tau, sa nu te lasi
convins de el si sa pacatuiesti impotriva lui Dumnezeu.( Cuvantul IV, 7) La
respectarea acestui indemn ne ajuta gandul smerit ca si noi suntem supusi
pacatului, sau ca multe din cele pe care le criticam ne apartin si noua.

Lupta cu patimile si cu duhurile rele care le provoaca trebuie sa fie continua si


dusa fara mandrie, caci odata slabind patima, demonul din spatele ei va reveni
cu si mai mare putere. Cetatea de aparare impotriva lor este rugaciunea si
gandul la Dumnezeu si numai statorniciti in aceasta cetate vom putea sta
impotriva vrajmasului: Cetatea sta, deci, cand se arunca cineva pe sine
inaintea lui Dumnezeu cu toata inima. Si aceasta te va scapa pe tine de toate
razboaiele vrajmasului.

Virtutea smeritei cugetari este principala calitate care ne tine departe de boala
judecarii semenilor. Din ea izvorasc nazuinta dupa ajutorul lui Dumnezeu,
nadejdea, blandetea, constiinta, parasirea voii proprii si silirea in toate cele
bune. In afara de aceste foloase, Ava Isaia atrage atentia ca sufletul poate cadea
usor in cealalta extrema daca dam dovada de o inima invartosata. De aici
porneste mandria, sfada, gandul de a ne socoti mai presus de fratii nostri,
dispretuirea constiintei si necugetarea mai inzai la noi cand ne supara vreun
frate.

Cuviosul Isaia indeamna pe frati sa fie inaintea lui Dumnezeu in starea de


rugaciune totala, ca sa se reverse asupra lor ajutorul divin, adica simplitatea si
nevinovatia si sa departeze Domnul cele contrare acestora, care sunt: viclenia,
intelepciunea draceasca, curiozitatea, iubirea de sine si inima rautacioasa.
Starea de rugaciune totala, care aduce atatea foloase sufletului se castiga atunci
cand omul se teme de Dumnezeu si-L considerp singurul Stapan si auzul omului
se supune constiintei lui, dupa voia lui Dumnezeu.

Nu se aduce nicio atingere demnitatii umane daca Il avem stapan pe


Dumnezeu. Cel ce crede ca e stapan pe sine, nelasandu-se stapanit de
Dumnezeu, cade cu siguranta prada vrajmasului pentru ca e, de fapt, sub
stapanirea mandriei, care e o patima sustinuta in el de demonul vrajmas. Numai
in Dumnezeu omul este el insusi caci nu se inchide in sine, ci ramane in
legatura cu Cel ce l-a facut si in armonie cu intreaga creatie.

O viata fericita necesita cautarea cu toata ravna a trairii lui Dumnezeu. Mai intai
trebuie sa cercetam Scriptura fara a uita de Dumnezeu, ci sa avem in primul
rand pe Dumnezeu in constiinta noastra. Cine cerceteaza Scriptura cu uitarea lui
Dumnezeu e stapanit de mandria de a cunoaste din Scriptura mai mult decat
altul si nu de dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu din trairea directa. Se uita
faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne da puterea sa implinim cuvintele Scripturii,
iar cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste iar iubirea lui Dumnezeu il
tine curat pe cel ce o are. Asa ne invata Ava Isaia, zicand: Cel ce cauta sa-L
cinsteasca pe El, iubeste curatia in frica lui Dumnezeu. Cel ce pazeste cuvintele
lui Dumnezeu, a cunoscut pe Dumnezeu si le implineste ca unul ce se
foloseste.

O viata fara mandrie si departe de slava desarta reuseste sa-l mentina pe om pe


adevaratul drum al mantuirii. Dupa spusele Cuviosului Isaia, Iubirea slavei de la
oameni naste minciuna, aceasta inseamna ca slava din partea oamenilor
afecteaza si propria persoana si pe cei din jur pentru ca ii determina pe acestia
sa minta, dar si noi mintim, neramanand in smerenia corespunzatoare
adevarului.

Alta patima care otraveste sufletul este rautatea inimii fata de aproapele. Ea este
esemanata cu veninul scorpiei care se raspandeste in tot corpul si provoaca
moartea. De aceea este folositor sfatul sfantului: Sa nu ai viclenie fata de om ca
sa nu faci ostenelile tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi pacea
lui Dumnezeu in tine.( Cuvantul VIII, 7)

Exista trei virtuti care aduc sufletului lumina si liniste: a nu vedea viclenia
vreunui om, a face bine celor ce fac rau si a suporta netulburat cele ce vin
asupra lui. Odata deprinsi cu acestea pregatim sufletul pentru o treapta mai
inalta de sfintenie, pentru ca aceste virtuti aduc alte roade mai mari. Nevederea
vicleniei unui om naste iubirea, a face bine celor ce ne fac rau aduce pacea si a
suporta cele ce vin asupra noastra fara tulburare, aduce blandetea.

In relatia noastra cu oamenii nu trebuie sa primeze ineresul de a obtine ceva. Ii


iubim pe semenii nostri fara nicio conditie stiind ca aceasta este porunca lui
Dumnezeu, sa iubim pe toti la fel. Daca intervine un scop ascuns ne afla
calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, caci cu toti oamenii trebuie sa fim pasnici
pentru porunca lui Dumnezeu si nu pentru prietenie.

Nu avem dreptul de a sfatui pe cineva cat timp ne aflam sub povara pacatului
sau in stare de pocainta. Stiind ca depindem de mila lui Dumnezeu, caci numai
El poate sa dea iertarea, avem datoria sa lucram pentru mantuirea noastra pana
ce Dumnezeu va judeca faptele, iar semnul dupa care cunoastem ca am fost
iertati este lipsa totala a pacatului de la noi: De nu se misca in inima ta nimic
din cele ce ai pacatuit, sau vorbindu-ti altul despre ele sa nu mai stiti cum au
fost, atunci Iisus ti-a facut parte de mila.

Este adusa in discutie problema libertatii, darul pus de Dumnezeu in om inca de


la creatie. Folosita in mod gresit si aplecata spre pacat, libertatea actioneaza
contra firii si se anuleaza. Omul a ajuns in aceasta stare prin pacatul lui Adam,
pentru ca nu era tinut fara voia lui in legatura cu Dumnezeu. Prin creatie, omul a
fost facut spre a se putea manifesta liber, dar aceasta nu inseamna ca ar fi putut
fi luat in stapanire de pacat fara voia lui.

Gresita folosire a libertatii l-a condus spre o vietuire nelibera, cauzata de pacat.
Libertatea adevarata presupune ruperea legaturii cu pacatul: Nu te socoti pe
tine liber cata vreme manii pe Stapanul tau. Caci nu-ti vine libertatea cata vreme
inima ta pofteste ceva din cele ale lumii. Ingrijeste-te de trupul tau ca templu al
lui Dumnezeu; ingrijeste-te ca avand sa invieze si sa raspunda lui Dumnezeu.

Observam ca principala piedica in a ne manifesta liber eate tentatia pentru cele


materiale si este nevoie sa acordam o atentie deosebita trupului, cel prin care
vin ispitele si ne pun in pericol libertatea. Nu este recomandata neglijenta fata
de trup sau anularea lui, ci ar trebui sa nu ne ingrijim de trup ca de unul care se
robeste despartindu-se de Dumnezeu, ci ca de unul ce are sa invieze, ca de unul
care a inceput sa fie templu al lui Dumnezeu si va deveni deplin liber la inviere,
cand se va elibera de robia fata de cele materiale ale lumii.

Cel mai important imbold in savarsirea faptelor bune este frica lui Dumnezeu.
Aceasta inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu Cel atotputernic, Care ne
poate da fericirea vesnica, dar putem cadea si in nefericire vesnica daca uitam
de El. Numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei lui
Dumnezeu: Sa nu iubesti lenevia si frica lui Dumnezeu va locui in tine.

Rugaciunea ascultata de Dumnezeu este cea facuta avand inima impacata: Sa


nu ai dusmanie fata de vreun om, caci avand-o aceasta. nu-ti va fi primita
rugaciunea. Impaca-te cu toti ca sa ai indrazneala la rugaciune. Ceea ce nu
poate omul sa faca singur se realizeaza cu ajutorul lui Dumnezeu cerut cu
insistenta, iar daca vrem sa scapam de patimi si sa fim liberi de toate grijile
lumesti nu trebuie sa renuntam la rugaciune pentru ca rugaciunea neincetata
desfiinteaza robia."

Virtutea smereniei este foarte apreciata in literatura monastica si consta in


recunoasterea propriei pacatosenii si in a nu se masura cineva ca sa constate
pane unde a ajuns datorita faptelor sale bune. Nu noi socotim cat de mare este o
fapta, ci Dumnezeu si nu trebuie sa le luam in seama, dupa cum ne invata Ava
Isaia: Smerenia este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este
pacatos si ca nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se
masura pe sine in ceva si a nu se sfadi si supunerea.

Intr-un intreg capitol dedicat pocaintei, Ava Isaia porneste definitia acestei
virtuti de la legatura ei cu pacatul: Caci pocainta inseamna a ne intoarce de la
pacat. Si pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat. Pocainta
ne indeamna sa ne opunem omului intreg cazut in ceea ce e contrar firii lui,
omului cazut din normalitatea firii. Ea angajeaza persoana umana in toate
aspectele ei si reprezinta o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou
al binelui.

Desavarsirea omului este un proces complex si se realizeaza in urma unui sir de


virtuti: credinta, dorirea neincetata a lui Dumnezeu, nerasplatirea raului cu rau,
smerenia, curatia, iubirea de oamneni, lepadarea de toate, blandetea, indelunga
rabdare, rugaciunea necontenita catre Dumnezeu si zdrobirea inimii. La aceasta
se adauga smerita cugetare si plansul pentru pacate, care alunga din suflet
ispitele si pe diavolii ce stau in spatele lor.

Aflam de la Ava Isaia o remarcabila definitie a nepatimirii: Ea este in Dumnezeu


si Dumnezeu este in ea. Aceasta inseamna treapta desavarsita a vietuirii
crestine cand se depaseste lupta dintre virtute si pacat, cand nu mai au loc
caderi si domneste binele. Nepatimirii nu-i lipseste nimic caci are totul, nu
trebuie sa doresti ceva mai inalt. Ea este iubirea desavarsita si libertatea
absoluta fata de pacat, asemenea lui Dumnezeu Care este fara patima caci nu e
supus la nimic si nu e marginit.

In finalul lucrarii, dupa ce enumera ramurile rautatii sau patimile care despart pe
om de Dumnezeu, Cuviosul Isaia incheie cuvantarile printr-un capitol intreg de
vaiuri, deplangand starea decazuta a celor care neglijeaza cuvantul lui
Dumnezeu si fac voia diavolului spre a lor pierzare. Se face un ultim apel la
pocainta, argumentul principal fiind realitatea inevitabila a mortii si dreapta
judecata a Mantuitorului, cand fiecare va primi dupa faptele sale: Intelege,
suflete, din cate bunatati si nadejdi cazi si cator chinuri te vei face dupa putin
timp mostenitor, fara urmas si nemangaiat.

Ideea pincipala urmarita pe parcursul cercetarii celor Douazeci si noua de


cuvinte ale Avei Isaia Pustnicul a fost demonstrarea utilitatii literaturii monastice
pentru orice om care vrea sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu si sa ajunga la
desavarsire.

Am selectat numai cateva teme: despre rugaciune, frica de Dumnezeu, gandul la


moarte, nejudecarea aproapelui, netinerea de minte a raului, smereia, mandria,
smerita cugetare si altele si am insistat asupra argumentatiilor sfantului asupra
unor teme importante de antropologie crestina.

Retinem faptul ca orice pacat sau patima reprezinta un act contra firii, care
anuleaza libertatea ontologica a omului ca dar divin, iar lupta unui om constient
de starea decazuta in care se afla, fie monah sau om ce traieste in lume, trebuie
sa tinda spre inlaturarea patimilor si castigarea virtutilor pentru a ajunge pe
treapta cea mai inalta a desavarsirii, adica la nepatimire