Sunteți pe pagina 1din 12

RISCUL SISTEMIC

“Ne putem imagina ca activele de pe o piata sunt ca pestii dintr-un acvariu. Unii pesti sunt mai
mari si mai sanatosi, altii sunt mai mici si mai pricajiti. Unii pesti se insanatosesc, altii se
imbolnavesc. La fel si randamentele activelor pot evolua pozitiv sau negativ. Unele firme merg
bine (se ingrasa), iar actiunile lor au randamente bune. Alte firme o duc mai prost sau chiar dau
faliment. Toti pestii sunt insa sensibili la calitatea apei din acvariu. Daca apa este murdara ne
putem astepta ca toti pestii sa o duca prost. Daca apa este curata, atunci pestii se vor dezvolta
frumos. Pentru active apa este economia in ansamblul ei. Cand economia intra intr-o perioada de
avant, majoritatea firmelor profita, iar randamentele actiunilor cresc. O recesiune va murdari apa
si va slabi unii pesti, ucigandu-i pe altii.”
( Basarab Gogoneata, “Economia riscului si incertitudinii”)

1. Definirea conceptului de risc sistemic

Pentru a defini notiunea de risc sistemic trebuie sa clarificam mai intai conceptul de proces
sistemic. Procesul sistemic este acela in cadrul caruia aparitia unor informatii negative despre o
institutie financiara (sau chiar falimentul acesteia) declanseaza o serie de efecte adverse altor institutii
financiare. Un proces sistemic este considerat puternic daca cel putin o entitate afectata de socul
initial va intra in faliment, desi era solvabila inainte. In orice alt caz, procesul sistemic este considerat
slab.
Numim criza sistemica, un proces sistemic puternic care implica un numar suficient de
entitati care afecteaza buna functionare a sectorului financiar. Buna functionare a sistemului financiar
se refera la eficienta cu care sunt alocate economiile deponentilor catre sectorul real.
Riscul sistemic este probabilitatea ca sistemul de plati si decontari sa nu mai functioneze ca
urmare a unor factori perturbatori, cum ar fi neindeplinirea obligatiilor de plata de catre un participant
care poate sa provoace dificultati altora, declansand o reactie in lant si aparitia unei crize financiare.
Cresterea deosebit de puternica a volumului de decontari, extinderea acestora pe plan mondial,
globalizarea si platile electronice cu decontare rapida fac ca partenerii sa se cunoasca din ce in ce mai
putin si sa se expuna la decontari care depasesc cu mult fondurile lor proprii si posibilitatile de a
obtine lichiditate imediata de valori mari. Combinarea riscului dintre partenerii nonbancari cu
riscurile dintre intermediari (banci), poate amplifica foarte mult aspectele negative. De cele mai multe
ori, datorita lipsei de informatie asupra actiunii celorlati participanti si a informatiei privind
disponibilitatea bancilor de a mai acorda credite, apare fenomenul “domino”, adica in lant. La aceasta
se mai poate adauga si influenta altor factori ca lipsa de lichiditate, retragerea unilaterala din
tranzactii angajate, vanzari rapide si soldari care declanseaza riscul sistemic.
In ultimele decenii au avut loc mai multe tendinte de crize financiare sau chiar crize financiare
determinate de falimentul unor banci, precum falimentul Bancii Herstatt din SUA in 1974 care a adus
serioase perturbari sistemului de plati CHIPS, crahul bursier al societatii financiare Drexel Burnham
Lambert din 1987, falimentele bancare din Asia de Sud-Est din anii 1995-1997 ca urmare a unei
supracreditari si nerambursarii la scadenta a imprumuturilor, criza Mexicana din 1995. Cea mai
recenta fiind pe 15 septembrie 2008, canda a avut loc falimentul bancii americane de investitii
Lehman Brothers, care a zguduit pietele financiare, iar bancile europene au reactionat chiar in ziua
urmatoare. Banca Angliei, Banca Centrala Europeana si Banca Nationala a Elvetiei au intervenit si au
injectat lichiditati de miliarde de euro pe pietele monetare.
In principiu, spectrul riscului sistemic se intinde de la nivel individual, respectiv afectarea
unei singure entitati de catre o dificultate financiara la nivelul unei altei institutii de credit, pana la cel
general, respectiv cel al sectorului de activitate. De asemenea, impactul riscului sistemic se poate
identifica la nivel national, regional sau chiar international.
Daca toti managerii isi jefuiesc firmele avem o problema de risc sistemic. Atunci cand
traditiile economice dintr-o tara impun ca fiecare sa ia cat poate toate firmele vor fi afectate, iar acest
risc nu poate fi eliminat prin diversificarea portofoliului.
Exista o inclinatie naturala de a privi procesele sistemice puternice, si mai ales a crizelor
bancare, ca fiind evenimente rare. Totusi, crizele bancare au devenit, in ultima perioada, din ce in ce
mai obisnuite, in special in tarile aflate in tranzitie. In perioada 1986-2003, peste doua treimi din
tarile membre FMI au cunoscut probleme bancare semnificative. In multe regiuni, aproape toate
economiile au trecut cel putin o data prin experienta indezirabila a socurilor bancare.
Bilantul recent, atat de costisitor, al esecurilor sistemelor bancare, este cheia prevenirii
recurentelor. Crizele bancare sunt in mod tipic complexe si diferite unele de altele prin specificul
factorilor determinanti, al modului de manifestare si al efectelor cauzate.
Deoarece mecanismele cauzale nu sunt intru totul intelese, putem apela la clasificarea dupa
simptomele caracteristice depistate, respectiv sindromul crizei. In acest sens, este important de
distins intre elementele epidemice (contagioase) de la nivel macro cu cele de la nivel micro, si intre
acestea si sindromul esecurilor endemice, asociat in special imixtiunilor guvernamentale si
generalizarea lipsei de eficienta in functionarea intregului sistem bancar.
Fiecare din aceste doua modalitati de manifestare ale crizelor bancare prezinta simptome
comune cu cealalta, insa trecerea in revista a caracteristicilor unui numar semnificativ de cazuri ale
tarilor emergente sugereaza faptul ca aceste doua sindromuri sunt distincte.
Riscul in sistemele de plati cu decontare neta. Majoritatea platilor
interbancare se desfasoara in sistemul de compensare multilaterala cu decontare neta,
care s-a dovedit a fi cel mai eficient. Ca urmare acestei concentrari de plati pe un
anumit sistem si riscul, inerent oricarui sistem, are o valoare mai mare si poate deveni
un risc sistemic. Riscul apare datorita lipsei de lichiditate a unuia din participanti la
sfarsitul zilei de decontare si se poate rasfrange asupra celorlalti participanti care nu
pot sa-si primeasca fondurile pentru clientii lor. Uneori, bancile afectate sunt intr-o
pozitie si mai dificila, intrucat acestea au avansat fondurile clientilor, bazandu-se pe
sumele care trebuia sa le incaseze la compensare. In sistemul de compensare, bancile
nu cunosc soldurile debitoare nete (sumele de plata) decat la sfarsitul zilei, deci este o
incertitudine in ce priveste marimea acestuia si trebuie sa-si rezerve o lichiditate
confortabila. Daca lichiditatea este prea mare inseamna un management mai putin
performant, intrucat resursele raman neplasate si invers, daca sumele sunt insuficiente
se apeleza pe piata la credite “over night” care se obtin cu costuri ridicate si deci
ineficiente. Grija pentru evitarea riscului impune totusi mentinerea unei rezerve de
siguranta in limite considerate acceptabile, adica sa nu influenteze semnificativ
veniturile bancii. Pentru prevenirea riscului specific, BNR a stabilit unele reglementari
privind: (a) incheierea unor conventii de creditare intre bancile participante la
compensare pentru acoperirea eventualului deficit de lichiditate; (b) constituirea de
garantii la banca centrala sub forma de titluri; (c) stabilirea unor plafoane de creditare
de catre banca centrala ca imprumutator de ultima instanta.
Pana in 1990, masurile care se luau pentru evitarea riscului sistemic erau de natura selectiva,
adica bancile cu deficite cronice si cu probleme in acoperirea imediata a acestora erau excluse din
sistemul de compensare. Raportul Lamfalussy din 1990 stabileste pentru tarile din Uniunea
Europeana o serie de masuri, in primul rand pentru platile care se adreseaza tranzactiilor externe,
menite sa intareasca capacitatea institutiilor de compensare si sa reduca riscul sistemic, dintre care
mentionam:
- asigurarea unei baze legale bine fundamentate pentru furnizorul de servicii de compensare in
vederea executarii pozitiilor nete;
- intelegerea clara de catre fiecare participant a impactului schemei de decontare asupra
expunerilor la riscul de credit si riscul de lichiditate (platile forward care prin natura lor implica o
diferenta intre cursul stabilit inaintea decontarii si cursul din momentul decontarii);
- stabilirea unor limite de expunere maxima (plafoane debitoare) a fiecarui participant;
- asigurarea de catre sistemele de compensare a finalizarii zilnice a decontarilor (disponibilitatea
unor resurse de credit si lichiditati la care sa se poata apela in cazul in care participantul cu pozitia
net-debitoare se gaseste in imposibilitatea de a-si acoperi aceasta datorie);
- divizarea responsabilitatii privind managementul riscului intre casa de compensatii si
participanti.
Deosebit de aceste masuri, unele tari au mai introdus obligativitatea impartirii
pierderilor intre participanti, solicitarea de garantii, supravegherea si aletele care au ca
scop stabilitatea sistemului de compensare cu decontare neta.

Riscul in sistemele de plati cu decontare bruta este mult mai mic decat in cele cu
decontare neta datorita faptului ca procesarea si decontarea finala se fac la intervale de
timp foarte mici si numai pe baza disponibilitatilor in cont la banca centrala si a
creditelor apobate, deci riscul de lichiditate se minimalizeaza. Sistemele de decontari
pe baza bruta sunt, de regula, sisteme de plati electronice care, utilizand retelele de
telecomunicatii, asigura plata in “timp real”. Existenta disponibilului in cont la banca
centrala face ca decontarea sa aiba caracter definitiv. Daca o banca nu are suficiente
disponibilitati la banca centrala, riscul de lichiditate care apare se poate rezolva astfel:
- dispozitiile de transfer nu se opereaza si se returneaza bancii platitoare pentru a fi
reintroduse dupa un timp cand se formeaza disponibilitati in cont;

- dispozitiile de transfer se pastreaza la sistem intr-un portofoliu (cartoteca)


numit “linie de asteptare” din care se transmit spre decontare pe masura
crearii de disponibilitati acoperitoare;

- deschiderea unei linii de credit pe o perioada de o zi “credit pe parcursul zilei”


in mai multe variante: credit cu valoare fixa, credit pentru descoperit de cont,
credit “repo” (un contract cu vanzare si rascumparare).
Dupa ce banca centrala efectueaza decontarea in contul bancii primitoare, aceasta
poate transfera fondurile clientilor sai fara a mai exista riscul revocarii platii.
Din punct de vedere al riscului, caracteristica principala a sistemului de plati pe baza
bruta este ca acesta ofera posibilitatea eliminarii riscului sistemic, ceea ce este foarte
important pentru banca centrala. Aceasta eliminare este rezultatul reducerii substantiale
pe parcursul zilei a expunerilor interbancare, deci dispare probabilitatea de a nu se
acoperi eventualele caderi de lichiditate ca urmare a esecului unui participant de a-si
deconta obligatiile de plata.
Din punct de vedere al sistemului, lichiditatea este factorul cheie, aceasta trebuind sa
fie asigurata permanent in tot cursul zilei in conturile de la banca centrala. Pentru
bancile comerciale, lichiditatea reprezinta o problema de costuri, avand in vedere ca
banca centrala nu plateste dobanzi la disponibilitati, precum si costurile pentru
garantiile constituite pentru creditele primite. Pentru banca centrala este o problema de
volum de lichiditate la dispozitia bancilor comerciale si de grad (risc) de expunere a
acestora.
Tarile dezvoltate practica sisteme de decontare bruta cu credit pe parcursul zilei, cu
exceptia Elvetiei care nu asigura asemenea credite. In unele tari ca Germania, Japonia,
Franta si SUA sistemele de decontare bruta coexista cu sitemele de transfer de mare
valore pe baza neta. In alte tari, sistemele de plati cu decontare bruta in timp real sunt
unicele sisteme. Uneori aceste sisteme se folosesc si pentru decontarea platilor de retail
(detaliu).
Evenimentele care au avut loc in domeniul bncar in deceniul trecut au readus in prim
plan rolul bancii centrale de supraveghere si responsabilitate asuupra bunei
functionari a sistemelor de plati. Majoritatea bancilor centrale europene si-au modificat
reglementarile care, in noile conditii prevad: preocuparea pentru stabilitatea sistemului
financiar si monetar, implicarea directa a bancii centrale in supravegherea sistemelor
de plati, private si de stat, solutionarea prin acte de autoritate unilaterala a problemelor
circulatiei banesti, restrangerea refinantarii, functionarea unei piete libere a fondurilor
si impunerea unor mecanisme de control a riscurilor. Banca centrala poarta in ultima
instanta responsabilitatea pentru lichiditatea activelor financiare, pentru platile in
moneda nationala si prevenirea riscului de a se folosi alta moneda, pentru asigurarea
unor circuite sigure si stabile.
In acest sens, Banca Reglementelor Internationale a emis in 1990 “Recomandari
privind sistemele de compensare multilaterala pe baza neta a
platilor in strainatate”, cunoscute si sub numele de Standardele Lamfalussy, care
responsabilizeaza integral banca centrala pentru promovarea criteriilor minime de
performanta. De asemenea, Institutul Monetar European a emis in 1992 documentul
“Trasaturi comune minime pentru sisteme nationale de plati” cunoscute sub numele de
Standardele Padoa-Schioppa prin care se prevede: accesul la conturile centralizate
ale bancii centrale, standarde pentru decontarea pe baze nete a sumelor mari,
imbunatatirea cadrului legal, perfectionari tehnice, corelarea orelor de functionare a
sistemelor de comunicatii.
Comitetul pentru sistememle de plati si decontari de la Basel a emis in anul 2001
conceptul de sistem de plati de importanta sistemica pentru a departaja de alte
sisteme de plati de importanta mai mica, in sensul ca orice sistem care nu asigura o
protectie suficienta impotriva riscurilor si poate provoca perturbatii sistemice in sfera
financiara trebuie supus unei supravegheri din partea bancii centrale in sensul
prevenirii riscului sistemic. Sistemele de plati de importanta sistemica fac obiectul
unor reglementari la nivel international obligatorii penru bancile centrale care adera la
conventiile privind platile internationale pentru a preveni ca eventuale riscuri dintr-o
tara sa se transmita catre alte tari sau chiar zone geografice.
La baza riscului systemic se afla o serie de cause,identificate de cercetatorii
fenomenului,care pot fi sintetizate astfel:
 gradul sporit de indatorare al firmelor, ca urmare a comportamentului
irrational al managerilor, ceea ce conduce la o incetare generalizata a platilor,
(in anumite perioade de supraindatorare este necesara interventia guvernului
pentru solutionarea problemelor);
 hazardul moral, prin care o parte din “povara” si riscurile agentilor economici
sunt reistribuite in societate;
 gradul sporit de contagiune, datorat complexitatii retelei comerciale si a
sistemului de plati;
 reducerea rapida a lichiditatii pe piata financiara, cauzata de pierderea
increderii in sistemul bancar si retragerea sau falimentul unor dealer;
 corelarea necorespunzatoare, intre obligatiile pe termen scurt si activele cu
maturitate indepartata, manifestata la nivelul bancilor(retragerile massive de
fonduri de catre deponenti antreneaza crize de proportii)
Desi exista o identificare precisa a cauzelor care declanseaza o criza sistemica, se
utilizeaza mai multe criterii de identificare, care semnalizeaza o criza, atunci cand se depasesc
anumite valori prestabilite, ca de exemplu:
- ponderea creditelor neperformante in totalul activelor sistemului bancar sa nu depaseasca
limita de 10 %;
- costurile de solutionare a crizelor sa reprezinte maxim 2% din PIB.
De asemenea, este semnalizata o criza sistemica atunci cand:
- s-au produs etatizari generalizate ale bancilor;
- activitatea bancara a incetat ca urmare a lichidarii sau inghetarii depozitelor.
2. Efecte ale manifestarii riscului sistemic

Folosind un rationament general, se poate spune ca efectele manifestarii generalizate a riscului


sistemic pot afecta toate categoriile de persoane implicate in activitatea bancara. Deponentii si clientii
creditori sunt afectati prin pierderea totala sau partiala a sumelor avanste bancii, actionarii prin
reducerea sau pierderea totala a valorii participatiunilor investite in capitalul bancii, managerii prin
pierderea locului de munca, autoritatea de supraveghere prin reducerea reputatiei si, nu in ultimul
rand, clientii debitori care isi vad blocate surse de finantare pentru dezvoltarea afacerilor.
Distorsiunile create de insolvabilitatea bancilor pot avea efecte grave asupra intregii economii.
Aceste efecte pot fi sintetizate astfel:
 Dezintermediere bancara. Cunoasterea de catre public a insolvabilitatii chiar a unei singure
banci poate determina o scadere a increderii in intregul sistem bancar care poate conduce la retragerea
depozitelor de catre clienti (proces numit „bank run”). Aceste retrageri conduc la un proces de
demonetizare si fuga a capitalurilor. Repercusiunile asupra economiei constituie un obstacol pentru
cresterea economica si succesul politicilor macroeconomice.
 Alocare ineficienta a resurselor. Concentrarea creditelor catre debitorii mari nu poate fi doar
o cauza a crizelor bancare, ci si un efect al acestora. O banca va tinde sa refinanteze si sa reinnoiasca
creditele catre debitorii cu probleme pentru a nu agrava starea financiara a acestora prin stoparea
creditarii lor. Astfel, resursele bancii pot tinde sa fie alocate in credite pentru clienti ineficienti in
detrimentul acelor clienti care ar putea desfasura activitati productive (fenomen numit „crowding-
out”).
 Cresterea ratelor de dobanda. Instabilitatea in sistemul bancar este perceputa de clienti ca o
crestere a riscului care trebuie remunerata prin cresterea ratelor de dobanda. Pe de alta parte, bancile
ajunse in stare de insolvabilitate vor incerca sa atraga la dobanzi mai ridicate noi depozite pentru a-si
mentine lichiditatea, dobanzi care se vor repercuta intr-o crestere a dobanzilor la creditele acordate
(cele noi). Astfel, ratele de dobanda ridicate pot influenta negativ economia reala (prin nivelul
investitiilor), nivelul preturilor si cresterea economica.
 Distorsiuni fiscale si monetare. O practica adesea intalnita la nivel international este aceea ca
guvernele sa absoarba pierderile bancilor de stat si chiar private prin nationalizare sau siatemul
subventiilor (directe sau indirecte) care se vor reflecta in deficitul bugetar. Astfel de costuri fiscale au
inregistrat valori de peste 50% din PIB in unele tari in anumite perioade (de exemplu, Indonezia in
1997 si Argentina in 1980), iar cei care pierd de fapt sunt contribuabilii la bugetul de stat.
 Ineficacitatea politicilor macroeconomice. In cazul existentei insolvabilitatii bancilor
deciziiile monetare adoptate de banca centrala pot deveni ineficace. De exemplu, o politica de
liberalizare a ratelor de dobanda indreptata in scopul incurajarii concurentei in sistemul bancar cu
efecte benefice asupra creditelor acordate economiei poate deveni inadecvata in contextul existentei
insolvabilitatii bancare. In acest caz, dereglementarea conduce la un efect advers neasteptat: cresterea
ratelor de dobanda din economie. Un alt exemplu este legat de cresterea de catre banca centrala a ratei
rezervei minime obligatorii, masura indreptata in scopul absorbtiei de lichiditate din sistem. Dar, in
cazul insolvabilitatii bancare, aceasta masura conduce la o reactie de mentinere a marjei de dobanda
din partea acestor banci si a profiturilor transferand costurile aferente cresterii rezervei minime
obligatorii in crsteri ale dobanzilor la creditele acordate.
Pornind de la consideratiile anterioare, efectele nocive ale producerii crizelor bancare se
manifesta asupra PIB, determinand pierderi asociate. Un studiu efectuat in anul 2001 arata ca
pierderile din PIB sunt in medie 4.6% atunci cand crizele bancare nu sunt insotite de crize valutare si
depasesc 22% atunci cand acestea se petrec impreuna („twin crises”). Totusi, sensul cauzalitatii este
dificil de identificat in situatiile de acest gen. Unul dintre aspecte se refera la faptul ca manifestarea
crizelor valutare poate determina atat direct, cat si indirect pierderile din PIB.
Observam din tabelul de mai jos ca crizele bancare din tarile nordice (Suedia, Finlanda si
Norvegia) au produs pierderi echivalente cu 4% pana la 11% din produsul intern brut la inceputul
anilor ´90.
Criza generata de institutiile „Savings & Loans” din SUA si-a avut originea in strategiile si
managementul riscului invechite care nu au putut tine in frau lipsa de reglementare a pietelor ratei
dobanzii SUA in anii 1970, ceea ce a condus la pierderi de aproximativ 4% din PIB.

Durata Cr.Neperf/ Pierderi


Credit/PIB Criza
Perioada crizei Total Cr fiscale/PIB
(%) valutara
(ani) (%) (%)
Tari dezvoltate
Finlanda 1991-1993 3 9 89.9 89.9 11 Da
Japonia 1992-1998 7 13 119.5 182.5 8 Nu
Coreea 1997-2001 5 40 70.3 82.2 34 Da
Norvegia 1988-1992 5 9 61.1 79.6 8 Nu
Spania 1977-1985 9 n/a 68.1 75.1 16.8 Da
Spania 1991 1 11 50.8 128.8 4 Da
SUA 1984-1994 8 4 42.7 45.9 3.2 Nu
Media tarilor dezvoltate 5.5 13.5 71.8 97.7 12.1 -
Tari in curs de dezvoltare
Argentina 1980-1982 3 9 29.8 33 55.3 Da
Argentina 1995 1 n/a 19.7 20 1.6 Nu
Argentina 2001 1 n/a n/a n/a n/a Da
Chile 1981-1983 3 19 58.8 60.2 41.2 Da
Columbia 1982-1987 6 25 14.7 14.7 5 Da
Indonezia 1994 1 n/a 51.9 51.9 1.8 Nu
Indonezia 1997-2001 5 65-75 60.8 60.8 50-55 Da
Malaezia 1985-1988 4 33 64.5 91.8 4.7 Nu
Mexic 1994-1995 2 11 31 36.3 20 Da
Filipine 1981-1987 7 n/a 23.2 31 3 Da
Sri Lanka 1989-1993 5 35 21.3 21.3 5 Nu
Turcia 1994 1 n/a 14.2 15.3 1.1 Da
Uruguai 1981-1984 4 n/a 33.4 47.8 31.2 Da
Venezuela 1994-1995 2 n/a 8.9 12.3 20 Da
Media tarilor emergente 3.7 27.8 38.4 43.6 17.6 -
Media totala 4.2 22.4 48.1 59.4 16 -
Din care: twin crises 4.1 26.1 46.5 56.5 22.9 14
crize bancare 4.3 17.7 50.8 64.2 4.6 7
Precizam ca pe cea de-a doua coloana ce reprezinta ponderea Credit/PIB se iau in considerare si sumele nerecuperate
reprezentand credite interbancare.

In Japonia perioada lunga de criza din anii ´90 a cauzat pierderi la nivelul economiei de pana
la 8% din PIB. Insa crize severe au fost suferite de Spania si Coreea, unde pierderile au fost mult mai
ridicate ca pondere in PIB, ajungand chiar pana la 34% in cazul Coreei.
Costurile asociate crizelor din tarile emergente au fost, in general, mult mai mari decat in
tarile dezvoltate. Atat cheltuielile directe de solutionare a crizelor suportate de guverne, cat si
costurile mai largi suportate de economie datorita alocarii deficitare a resurselor au cauzat pierderi
consistente. Studiul arata pierderi medii de 17.6% din PIB in cazul tarilor in curs de dezvoltare care s-
au confruntat cu crize bancare. Pierderea totala a atins, insa, 40-50% din PIB in Chile si Argentina in
anii ´80.

3. Gestionarea riscului sistemic

Gestionarea riscului sistemic se face pe doua nivele: macro si microprudential, fiecare


utilizand date si indicatori din cadrul celuilalt nivel care ofera informatii cat mai variate pentru o cat
mai buna acoperire a elementelor ce ar putea duce la aparitia unei crize.

3.1 ANALIZA MACROPRUDENTIALA


Scopul analizei macroprudentiale este de a limita riscul sistemic astfel incat efectele sale
nocive sa fie minime si se realizeaza prin intermediul a doua teste: testul de rezistenta („stress test”) si
testul de contaminare interbancara („network model of interbank market”).

Informatii microprudentiale:
ratingurile institutiilor de credit
rezultate ale sistemului de avertizare timpurie
indicatori de prudenta bancara
TESTUL DE REZISTENTA BANCARA TESTUL DE CONTAMINARE INTERBANCARA

Date macroeconomice: ANALIZA Aspecte institutionale:


cursul de schimb MACROPRUDENTIALA sistemul de plati
rata dobanzii calitatea cadrului de
cresterea economica reglementare
pretul activelor bancare sistemul de asigurare a
echilibrul extern deozitelor

Indicatori de Stabilitate Financiara

Realizarea obiectivului analizei macroprudentiale este redata in figura de mai sus. Procesul de
analiza macroprudentiala presupune monitorizarea la nivel agregat a vulnerabilitatilor pietei bancare,
inclusiv prin studierea legaturilor macrofinanciare, precum si furnizarea de solutii de prevenire a
crizelor bancare sau de rezolvare a acestora atunci cand ele apar. In fapt, aceasta reprezinta doar o
parte dintr-un cadru mai larg e analiza macroeconomica, ce mai cuprinde problematica balantei de
plati, sustenabilitatea deficitului bugetar si alte aspecte macroeconomice relevante.
Conceptul de test de rezistenta bancara se refera la o serie de tehnici care permit evaluarea
vulnerabilitatilor endemice (caracteristice riscului sistemic) si aprecierea capacitatii sistemului bancar
de a absorbi socuri in conditiile unor evenimente exceptionale, dar plauzibile. Testul de rezistenta
bancara combina date macroeconomice cu informatii microprudentiale intr-o abordare sistemica ce
masoara impactul socurilor asupra stabilitatii financiare.
Rolul principal al testului de rezistenta din perspectiva sistemica este de a identifica
expunerile latente care pot genera efecte de endemie la nivelul sectorului bancar. Totusi, acest test nu
are o functie predictiva, ci identifica stari in care ar putea ajunge sistemul financiar in conditii
extreme.
Testul de contaminare interbancara este un instrument care izoleaza una din sursele
riscului sistemic, respectiv legaturile interbancare, si care o ignora pe cealalta, respectiv problemele
endemice activate de socuri macroeconomice. Acesta foloseste metoda simularilor, identificand cu
acuratete care va fi urmatoarea institutie asupra careia se va indrepta socul sistemic prin investigarea
situatiilor de contaminare ce rezulta din falimentul ipotetic individual al unor institutii de credit.
Testul foloseste date si informatii microprudentiale (ca de exemplu valoarea fondurilor proprii si a
expunerii nete) cu aspecte institutionale (cum sunt structura si gradul de concentrare al pietei
interbancare, tehnici de diminuare a riscului la nivelul institutiilor de credit).

3.2. ANALIZA MICROPRUDENTIALA


Supravegherea microprudentiala a institutiilor de credit este realizata pe baza raportarilor de
prudenta bancara (supravegherea off-site) si prin inspectii la sediul institutiilor de credit
(supraveghere on-site).
Examinarile la birou (off-site supervision) implica evaluarea fiecarei banci din sistem din
punctul de vedere al respectarii cerintelor minime obligatorii de prudenta bancara si al situatiei sale
financiare curente. Acestea au trei obiective fundamentale. In primul rand, ele servesc ca un
dispozitiv de avertizare timpurie care are menirea de a detecta, prin analiza principalilor indicatori,
eventualele tendinte nefavorabile in activitatea unei banci, ce ar putea conduce la probleme serioase
in viitor. In al doilea rand, permite sa se verifice daca bancile respecta reglementarile prudentiale si
recomandarile supraveghetorilor. In al treilea rand, sistemele de monitorizare off-site permit
imbunatatirea eficientei supravegherii la fata locului si o mai buna gestionare a resurselor umane ale
autoritatilor de control prudential.
Pe baza informatiilor oferite de aceste sisteme se declanseaza, atunci cand este nevoie, actiuni
de inspectie on-site ce vizeaza aspecte specifice sau se stabilesc prioritatile in cazul examinarilor
generale ce se desfasoara pe o baza regulata. Scopul acestor inspectii este de a valida acuratetea
raportarilor prudentiale, de a verifica situatia financiara generala a bancii, calitatea portofoliului sau
de credite, sistemul de control intern si de gestionare a riscurilor si alte aspecte (cum este calitatea
conducerii) care nu pot fi determinate prin tehnici de supraveghere on-site.
Relatia dintre cele doua componente ale supravegherii microprudentiale este reciproca, in
sensul ca examinarile de birou orienteaza activitatea on-site, care la randul ei ofera informatii pentru
rafinarea analizelor off-site. Acest proces are o importanta fundamentala in prevenirea falimentelor
bancare si, implicit, a manifestarii riscului sistemic.
Din perspectiva supravegherii microprudentiale se au in vedere normele acordului BASEL II
care se refera la adecvarea fondurilor proprii la expunerea la risc. Desi prevederile acestui acord
privesc, in principal, bancile cu activitate internationala, se urmareste ca principiile acestuia sa se
aplice si la celelalte banci. Astfel, incepand cu 1 ianuarie 2007, aplicarea normelor sale a devenit
obligatorie in tarile Uniunii Europene, iar dupa 31 decembrie 2007 vor fi obligatorii si abordarile cele
mai sofisticate de masurare a riscurilor pentru a permite bancilor si autoritatilor de supraveghere sa
dezvolte instrumente statistice care sa raspunda exigentelor impuse de BASEL II.
Sisteme de rating bancar
Realizarea unui instrument de lucru pentru evaluarea institutiilor de credit s-a dovedit foarte
utila in prevenirea fenomenului de contaminare indirecta. Contaminarea indirecta se refera la situatia
in care operatorii din piata reactioneaza disproportionat asupra unor banci solvabile ca urmare a
perceptiei lor gresite privind existenta efectelor contagiunii directe chiar daca nu este cazul.
In acest context, ratingul bancar permite atat identificarea institutiilor de credit cu performante
financiare scazute si cresterea sanselor de reabilitare a acestora, cat si imbunatatirea comunicarii
autoritatii de supraveghere cu operatorii din piata cand apare insolvabilitatea unei institutii de credit.
Exista mai multe modele de rating bancar, printre care amintim: CAMEL (dezvoltat in anii
80 de FED-ul american), ORAP (Franta), BAKIS (Germania), PATROL (Italia), RATE (Marea
Britanie), CAAMPL (Romania). Acestea sunt construite pe fundamente similare.
Sistemul adoptat in tara noastra presupune, incepand cu anul 2001, analiza unei componente
in plus fata de modelul CAMEL (Capital, Assets, Management, Earnings, Liquidity), si anume
„Calitatea actionariatului”. Asadar, prin CAAMPL sunt analizate urmatoarele aspecte: adecvarea
capitalului, calitatea actionariatului, calitatea activelor, managementul, profitabilitatea si lichiditatea
unei institutii financiar-bancare.
Fiecare din cele sase componente sunt evaluate pe o scara de valori cuprinsa intre 1 si 5 (unde
1 reprezinta cel mai performant nivel si 5 cel mai scazut). Pe cand calitatea actionariatului si cea a
managementului sunt aspecte subiective, stabilite in cazul inspectiilor on-site, celelalte patru
componente sunt evaluate pe baza unor indicatori care trebuie sa se incadreze in intervale valorice
stabilite pornind de la standardele internationale in materie si de la conditiile specifice sistemului
bancar romanesc. Pentru fiecare indicator din analiza se acorda un rating, iar in final se calculeaza un
rating compus si un scor ce reprezinta punctajul total primit de institutia respectiva.

4. CONCLUZIE
Existenta riscurilor sistemice produce imperative contradictorii. Pe de o parte, dorinta
institutiilor financiare, atât publice, cât si private, de a evita o criza financiara internationala are ca
rezultat imperativul unei reglementari internationale mai cuprinzatoare si mai exacte a sistemului
mondial al finantelor. Astfel, în urma crizei financiare est-asiatice din 1997, Summitul anual al
FMI/Bancii Mondiale din 1998 a condus la un acord privind mecanisme internationale de
supraveghere mai eficiente si o mai mare transparenta în emiterea de informatii financiare, în
încercarea de a preveni o asemenea criza în viitor. Pe de alta parte, nu este în interesul nici unui stat
sau institutii financiare de a se supune unor standarde de reglementare mai riguroase decât
competitorii sai potentiali.
Consecinta este aceea ca instrumentele de reglementare pentru controlul riscurilor sistemice
sunt adesea insuficiente. Este elocventa în acest sens absenta oricaror încercari concrete de a
reglementa din nou la nivel international fluxurile de capital pe termen scurt dupa criza est-asiatica.
Având în vedere natura potential volatila a pietelor financiare globale si difuzarea instantanee a
informatiei între principalele centre financiare ale lumii, riscurile sistemice ramân o amenintare la
adresa functionarii întregului sistem financiar global.
Nici un guvern nu poate solutiona singur si nici nu-si poate izola economia de aceasta
amenintare.
Relevanta crescânda a riscului sistemic este puternic asociata cu modificarea structurala în
balanta puterii între guverne (si agentii internationale) si piete – mai precis, între autoritatea publica si
cea privata din sistemul financiar global. Desi exista o tendinta de a exagera puterea pietelor
financiare globale, ignorând pozitia centrala a puterii de stat în sustinerea operarii lor eficiente, în
special pe timp de criza, exista multe dovezi convingatoare pentru a sugera ca globalizarea financiara
contemporana este un proces propulsat mai degraba de piata decât de stat.
Accentuata de liberalizarea financiara, evolutia catre piete si institutii financiare private ca
„actori autoritari” în sistemul financiar global ridica întrebari serioase referitoare la natura puterii de
stat si a suveranitatii economice. Asa cum observa Germain, „statele au permis agentilor monetari
privati, organizati prin intermediul pietelor, sa domine hotarârile referitoare la cine are acces la
credit (finantare) si în ce conditii. Organizarea internationala a creditului a fost transformata...din
una cvasi-publica în una aproape în totalitate privata » (1997). În acest nou context, autonomia si
chiar suveranitatea statelor capitaliste avansate devin, în anumite privinte, problematice.

S-ar putea să vă placă și