frumoasa adormita

povesti
A fost odata, in vremurile de demult, un imparat si o imparateasa.
Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai
incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde
pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i inzestreze fiica cu fel si
fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc.
La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospat, iar
bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata
de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu mai auzisera de foarte multa
vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase
s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga
leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie
si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse:
"-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri."
La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa
urseasca, facu un pas inainte si spuse:
"-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va
intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul
unui print indragostit o poate destepta.
Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate fusurile din
imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost intemnitat pe viata.
Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o buna zi,
hoinarind singura prin palat, dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului.
"-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea."
Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in.
"-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din
calea afara. Pot sa incerc si eu?
In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu
intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune.
Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias, credinciosul ei prieten si
zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi
intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe bucatar, pe ucenic, pe pisica si
chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu
sa creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful
turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri n-a mai calcat picior de om.
Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele
unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor
aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta
castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul,
imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una
incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi
strajeri si intra fioros. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat
mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.
Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il
privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era
cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomenit, au trait fericiti pina
la adinci batrineti ...

fata moului si
fata babei

A fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se

tulburase, auzul ii slabise si-i tremurau genunchii le orice miscare. Cand sedea la
masa sa manance, abia mai putea sa tina lingura in mana: varsa ciorba pe masa, iar
uneori ii scapau chiar bucaturile din gura.
Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de
scarba. Nu-l mai asezara sa manance cu ei la masa, ci-l pusera intr-un colt, langa
vatra. Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o strachina de lut, si nici
macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si
ochii-i lacrimau de amaraciune.

Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si
se facu cioburi. Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se
inchise in amaraciunea lui si nu scoase o vorba. Din cand in cand,numai, scapa
cate-un oftat adanc. "Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul
si nevasta. Si-i cumparara din targ, o strachina de lemn, pe cateva paralute.
Bietul batran, trebui sa manance de aici inainte doar din strachina de lemn. Si
iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odae, nepotelul - sa tot fi
avut gagalicea de copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste
scandurele.

- Ce faci tu acolo ? il intreba taica-sau.

- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama,

cand n-or mai fi in putere, ca bunicu' !...

Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul.
Il poftira de indata pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara
iarasi cu totii impreuna. Si din cand in cand se mai intampla ca batranul sa verse
din mancare, nu-l mai lua nimeni la rost...

Punguta cu
doi bani

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si

mosneagul avea un cucos; gaina babei se oua de cate doua ori
pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar
mosneagului nu-i dadea nici unul. Mosneagul intr-o zi isi
perdu rabdarea si zise:
- Mai baba, mamanci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si
mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
- Da' cum nu ! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca
ai pofta de oua, bate si tu cocosul tau, sa faca oua, si-i
manca; ca si eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul, pofticios si hapsan, se ia dupa gura babei si,
de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie
buna, zicand:
- Na ! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai
strici mancarea degeaba.
Cucosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa
si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe-un drum,
numai iata gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste,
o si ia in clont si se intoarna cu dansa la casa
mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura cu-n boier si
cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la
cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului :
- Mai ! ia da-te jos si vezi ce are cucosul acela in
plisc.
Vezeteul se da iute jos de pe capra trasurei si, c-un

feliu de mestesug, prinde cucosul si luandu-i punguta din

clont o da boierului. Boierul o ia, fara pasare, o pune in
buzunar si porneste cu trasura inaine. Cucosul, suparat de
asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura spuind neincetat :
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !

Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani,

zice vezeteului:
- Ma ! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.
Vezeteul se da iarasi jos de pe capra, prinde cucosul si-
l azvarle in fantana ! Cucosul, vazand aceasta mare
primejdie, ce sa faca ? Incepe-a inghiti la apa; si-nghite,
si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara
de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand:

Cucurigu ! boieri mari,

Dati punguta cu doi bani !

Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis :

- Ma ! da'al dracului cucos i-aista ! Ei, las'ca ti-ouiu
da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule !
Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia
cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa
puna o lespede la gura cuptorulul. Baba, canoasa la inima,
de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cand vede
si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el
toata apa din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de
tot, si se racoreste cuptiorul; ba inca face si o aparaie
prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie.
Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptorului, iese
teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a
tranti cu ciocul in geamuri si a zice :

Cucurigu ! boieri mari,

Dati punguta cu doi bani !

Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos,

zise boierul cuprins de mierare. Vezeteu ! Ia-l de pe capul
meu si-l zvarle in cireada boilor s-a
vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac: l-a
lua in coarne, si-om
scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l azvarle in cireada !
Atunci bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea el
toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un munte!
Apoi iar vine la fereastra, intinde aripile in dreptul
soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi
incepe:

Cucurigu ! boieri mari,

Dati punguta cu doi bani !

Boierul, cand mai vede si asta dandanaie; crapa de ciuda

si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap
una.
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la
galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oiu scapa de
dansul.
Si, cum zice, umfla cucosul de o aripa si-l azvarle in
haznaua cu banii; caci boierul acela, de mult banarit ce
avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul inghite cu
lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si
de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra
boierului si iar incepe:

Cucurigu ! boieri mari,

Dati punguta cu doi bani !

Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n- are ce-i mai face, i-
azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce in treaba lui si lasa pe
boier in pace. Atunci toate paserile din ograda oiereasca, vazand voinicia
cucosului s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara
boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a
fost aici ! Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul, si merge el cat
merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de la poarta incepe a canta :
"Cucurigu !!! Cucurigu !!!"
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si cand isi arunca
ochii spre poarta, ce sa vada?
Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos;
s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase,
mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazand pe cucosul lui asa de mare si de
greoiu, si inconjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul
i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mojlocul ograzii.
Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol,
scutura puternic din aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe
langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care
stralucea la soare de-ti lua ochii ! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia
ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmerdandu-l.
Atunci, iaca si baba vinea nu stiu de unde; si, cand a vazut ea unele ca aceste,
numa-i sclipeau rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.
- Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!
- Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba ! Cand ti-am cerut
oua, stii ce mi-ai raspuns! Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am
batut si eu cucosul, stii tu din a cui pricina... si iaca ce mi-a adus !
Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie,
de-ti venea sa-i plangi de mila ! Biata gaina, cum scapa din mainile babei, fuge pe
drumuri.
Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce
acasa la baba si incepe de pe poarta: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesa cu bucurie
inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe
cuibariu; si, dupa vreun ceas de sedere, sare de pe cuibariu cotcodocind. Baba
atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!... Si cand se uita in cuibariu,
ce sa vada ? Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut joc de dansa, o
prinde s-o bate, pan-o omoara in bataie ! Si asa, baba cea zgarcita si nebuna a
ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in
loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu
nemica, sarmana !
Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si
traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iar pe cucos il purta in
toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene
si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos
de facut bors.

Alba ca Zapada
A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul
nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa statea intr-un jilt, si
cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos.
Si cum cosea ea asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea ce se
cernea de sus, se intampla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de sange
cazura in zapada. Rosul sangelui arata asa de frumos pe albul zapezii, ca
imparateasa ramase incantata si gandi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb
ca zapada, rosu ca sangele meu si cu parul negru ca abanosul !"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada,
rosie ca sangele si cu parul negru ca abanosul. Si-i dadura numele de Alba-ca-
Zapada...
Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa,
dar nespus de trufasa si mandra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o
intreaca alta in frumuseste. Avea o oglinda fermecata si ori de cate ori se privea
intr-insa, nu uita sa o intrebe:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspundea:
- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zambea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trecea tot mai frumoasa;
si cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si
frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Oglinda ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa !
La auzul acestor vorbe, imparateasa se inspaimanta grozav si, de pizma si ciuda,
odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate
ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plezneste fierea de ciuda; si azi asa,
maine asa, pana ce incepu sa o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima
ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa nu-si mai
gasea pacea nici ziua, nici noaptea. In cele din urma, chema un vanator si-i
porunci:
- Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd sa o mai vad in fata
ochilor ! Omoar-o, si drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci
plamanii si inima netrebnicii !
Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in
padure; dar cand scoase jungherul de la brau si se pregatea sa-i strapunga inima
nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
- Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in
salbaticia asta de codru si nu am sa ma mai intoprc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atat de frumoasa, vanatorului i se facu mila de ea
si-i spuse:
- Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om ! Iar in
sinea lui gandea: "Biata de tine, pana la urma tot au sa te sfasie fiarele
salbatice!..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuiese sa-si manjeasca
mainile cu sange nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de
mistret, il injunghie si, scotandu-i plamanii si ficatii, le duse imparatesei drept
marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si cu tot
felul de mirodenii, si atat de neagra era la suflet ca nu se dadu in laturi sa le
manance, incredintata fiind ca mananca plamanii si ficatii fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea nesfarsita, si era atat de
infricosata, ca privea la multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand de acolo ar
fi putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi
scaparea... Intr-un sfarsit, incepu sa alerge, si gonea intr-una peste bolovani
colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice, treceu in goana pe dinaintea
ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea asa, cat o mai tinura picioarele, si-n
geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atat de gingase si sclipind de
curatenie, ca ti-era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o
fata de masa alba erau randuite sapte talere mici, si langa fiecare taler se afla
cate o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cat un degetar. Iar de-a lungul
unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flamanda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cate un pic din fiecare
taler, ciupi dintr-o faramita de paine si sorbi din fiecare cupa cate o inghititura
de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se
simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se
potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, si abia ultimul patut se nimeri sa
fie pe masura ei. Fata se culca in el si adormi.
Cand se intuneca de-a binelea, sosira si stapanii casutei. Erau cei sapte pitici,
care sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot
soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte lumanarele si, de indata ce se facu lumina
in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca
lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare.
Si atunci primul pitic zise:
- Cine a stat pe scaunelul meu ?
Al doilea urma:
- Cine a mancat din talerul meu ?
Al treilea:
- Cine a muscat din painisoara mea ?
Al patrulea:
- Cine a luat din legumele mele ?
Al cincelea:
- Cine a umblat cu furculita mea ?
Al saselea:
- Cine a taiat cu cutitul meu ?
Al saptelea intreba si el:
- Cine a baut din cupa mea ?
Primul pitic cata in jur mai cu luare-aminte, si pe data vazu o mica adancitura in
patucul lui.
- Cine s-a culcat in patutul meu ?! se minuna el.
Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige, care mai
de care:
- Si-n patucul meu a stat cineva !
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-
Zapada care dormea in el adancita in somn. Ii chema pe ceilalti, si cu totii venira
in graba, scotand strigate de uimire. Apoi indreptara catre Alba-ca-Zapada lumina
celor sapte lumanarele si ramasera s-o priveasca.
- Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta !
Si atat de bucurosi erau, ca nu se indurara sa o trezeasca, ci o lasara sa doarma
mai departe in patut. Iar cel dea-al saptelea pitic dormi cate un ceas in patul
fiecaruia, si asa trecu noaptea.
Cand se lumina de ziua, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe
cei sapte pitici se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura sa o
intrebe cu blandete:
- Cum te cheama, fetito ?
- Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
- Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra ? o mai intrebara ei. Atunci, Alba-
ca-Zapada le povesti de-a fir-a- par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare,
dar vanatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin
padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun
cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
- Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti si sa faci
patucurile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna randuiala si
curatenie, apoi poti ramane la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
- Da, primesc cu draga inima ! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata, piticii plecau
in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale, si cand se intorceau seara
acasa, gaseau mancarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata ramanea singura
singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o
povatuiasca:
- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu de fel sa afle ca esti la noi ! Si
cine stie ce pune iar la cale ! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa !
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plamanii si ficatii fiicei ei
vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se
de oglinda, o intreba:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Atunci oglinda ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu o minte.
Si-si dadu pe data seama ca vanatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in
viata.
Incepu atunci sa se framante si sa chibzuiasca in ce chip ar putea sa o piarda din
nou, caci atata timp cat nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii
chinuia sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma,
nascociceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrana negutatoare, ca
nimeni nu ar mai fi putut sa o recunoasca. Schimbata astfel la infatisare, o porni
catre cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte
pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
- De vanzare marfa frumoasa, de vanzare !
Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
-Buna ziua, tusica draga, da' ce ai matale de vanzare ?
- Marfa buna si frumoasa ! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate
culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se vede cat de colo ca-i o femeie de treaba - gandi fata - asa ca n-am de ce sa nu
o las inauntru ! Ca doar n-o fi foc ! ...
Trase zvorul si o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
- Vai ce pocit ti-ai pus-o, fetito ! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum
se cuvine ! o imbie cu blandete femeia.
Alba-ca-Zapada, n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa
sa-i puna cingatoarea, Dar babusca, o incinse repede cu ea si-o stranse atat de
tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
- Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa ! hohoti imparateasa si o sterse
repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa si cei sapte pitici. Si cum se mai
speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la
pamant, fara simtire, de parca ar fi fost moarta. ! O ridicara de jos si, vazand
cat de strans ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea.
Fata prinse a rasufla iar, si incetul cu icetul, isi reveni in simtiri. Le povesti
ea piticilor toate cele ce s-au intamplat, si acestia ii atrasera din nou luarea-
aminte:
- Negutatoarea ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-
acu'incolo, fata draga, si nu mai lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi
acasa !
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu astepta sa
treaca bine pragul palatului si se si duse glont la oglinda si-o intreba:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot
sangele-n cap, ca un vartej, de cata spaima si manie clocotea in ea. Va sa zica,
tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta !..."Ei bine, da data
asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara de gres, ca sa-ti vin de-a binelea de
hac !"
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un
pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrane
garbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici
carunti. Ajungand ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
- Marfa buna de vanzare, marfa buna !
Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
- Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru !
-Da'de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa?...
Si scotand pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fatei. Atat de mult
ii placu pieptenul, ca Alba-ca- Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se
invoira la pret, batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:
- Ia vino incoa' la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca
lumea !...
Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii
trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate
madularele, aratandu-si puterea ucigatoare, si biata copila, cazu jos, fara viata.
In ast timp, imparateasa ajunse la palatul ei si, asezandu-se in fata oglinzii, se
grabi s-o intrebe:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Auzind-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de manie.
"Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul
vietii mele !"
Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amsteca
de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era
nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte si rumen pa alta, ca oricine l-ar fi
vazut, i se trezea numaidecat pofta sa-l manance. Dar cine ar fi apucat sa muste
numai o data din el, zile multe nu ar mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfarsi
de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca.
Si schimbata astfel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la
cascioara celor sapte pitici. Aici batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe
fereastra si spuse:
- Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voiepiticii !
- Alta paguba sa n-am ! raspunse taranca. Slava Domnului, gasesc eu musterii pentru
merele mele ! Da' pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani !...
- Nici nu ma gandesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc
nimic.
- Ce, te temi sa nu mori cumva otravita ?... strecura ea, cu viclenie, intrebarea.
Fii pe pace copilito !... Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena mananc-o tu,
iar pe cealalta oi manca-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe
taranca muscand din el, nu mai putu rabda si, intinzand mana pe fereastra, lua
jumatatea cea inveninata. Dar nu apuca sa inghita decat o imbucatura, ca si cazu
jos, fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie,
striga printre hohote de ras:
- Alba-ca-Zapada, rosie ca sangele si neagra ca abanosul, de-acu', piticii n-or mai
putea sa te invie !...
Pleca de acolo cat putu de repede si cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?