Sunteți pe pagina 1din 3

Etapele creatiei

Atat in versurile publicate separat, cat si in cele doua volume aparute intre 1921 si 1930 se pot distinge trei etape ale
evolutiei lirice a scriitorului. Prima clasificare i-a apartinut chiar acestuia si a fost facuta in 1927, intr-un interviu acordat
publicistului Felix Aderca. Poetul isi disocia creatia chiar in patru momente, dupa momentul literar care l-a influentat
preponderent in fiecare dintre ele: parnasian, antonpannesc, expresionst si saradist (termen derivat de la scrisul incifrat al
saradei). In 1935 aparea primul studiu consacrat autorului, datorat lui Tudor Vianu si intitulat Ion Barbu. Criticul literar a
redus etapele liricii barbiene la trei si impartirea stabilita de el a devenit de atunci clasica.

1)Etapa parnasiana cuprinde versurile publicate timp de doi ani, intre 1919 si 1921, in revista Sburatorul: Lava,
Muntii, Copacul, Banchizele, Panteism, Umanizare, Pytagora, Pentru Marile Eleusinii etc. Ion Barbu evita
programatic exprimarea sentimentelor si a gandurilor sale, transferandu-le elementelor naturii, precum in poemele:
Copacul, Muntii, Pamantul, in incercarea de a obiectiva simbolurile folosite. Majoritatea poemelor sunt concise si au
forma fixa a sonetelor, propunand un univers tematic al peisajelor mineralizate, al florei care germineaza, al zeitatilor
mitologice sau al conflictului dramatic care caracterizeaza fiinta umana. Aceasta oscileaza permanent intre aspiratia spre
intelectualism si senzualitatea frusta, traind dilema dintre contemplatia apolinica si frenezia dionisiaca.

2)Etapa baladesc-orientala integreaza poemele publicate intre 1921-1925, in revistele Viata romaneasca si
Contemporanul: Dupa melci, Riga Crypto si lapona Enigel, Domnisoara Hus, Isarlak, Nastratin Hogea la
Isarlak, etc. In antiteza cu prima etapa creatoare, poemele din cea de-a doua sunt ample, avand concomitent o structura
descriptiva si narativa. Ion Barbu concepe balade culte in care descrie o lume plina de pitoresc, cu imagini si forme
balcanice, inspirate mai ales din textele folclorice ale lui Anton Pann. Stilul abstract din prima parte se plasticizeaza,
vocabularul devine colorat si insolit, apropiindu-l pe Barbu lui Arghezi din volumul Flori de mucigai . El infatiseaza
peisaje orientale, galagioase, marcate de contraste cromatice, aglomerate de oameni si animale cu zgomote si mirosuri
specifice. Isarlakul ajunge o cetate fabuloasa, populata de indivizi capabili sa traiasca atat in dimensiunea spirituala, cat
si in cea carnala. Acestei etape mediane ii apartine poemul Riga Crypto si lapona Enigel , care prelucreaza motive
folclorice si se constituie intr-o drama a cunoasterii si a incompatibilitatii iubirii intre fapturi apartinand unor regnuri
deosebite.

3)Etapa ermetica include poemele scrise intre 1925 si 1926: Oul dogmatic, Ritmul pentru nuntile necesare, ciclul
Uvenderode. Versurile cuprind simboluri incifrate si se remarca printr-o sintaxa poetica dificila. Oul dogmatic devine
simbolul misterului nuntii dintre microcosmos si macrocosmos, asadar, acesta releva, la scara redusa, insasi esenta
universului. In poemul Ritmul pentru nuntile necesare, scriitorul stabileste trei cai de cunoastere: cea erotica, reprezentata
astral prin planeta Venus; cea rationala, avandu-l ac simbol pe Mercur, si cea contemplativ-artistica, situata sub semnul
Soarelui. Cel mai important volum al acestei perioade este Joc secund, in care doua poeme pot fi socotite drept arte poetice
barbiene: Timbru si Din ceas, dedus.Teme literare fundamentale

1)Frenezia dionisiaca sublimata in conceptia apolinica este tema caracteristica primei etape din creatia lirica a
poetului modernist, si anume celei parnasiene (derivate de la numele curentului literar predominant). Filosoful german
Friedrich Nietzche utilizeaza sintagmele de apolinic si dionisiac (formate de la numele proprii ale zeilor antici, Apollo si
Dionysos). Ele reflecta, in plan estetic, opozitia dintre cei doi zei ai artei la greci: Apollo, una dintre cele mai mari divinitati
ale filosofiei grecesti, zeul muzicii, al poeziei, al luminii, al artelor frumoase, al fanteziei, al visului si profetiei, era
identificat adesea cu Soarele; Dionysos, tumultuosul zeu al betiei extatice, patronul muzicii si poeziei lirico-ditirambice,
sarbatorit in cantari si dansuri cu caracter orgiastic, reprezinta principiul sumbru si irational al existentei dominate de
instincte, de dezlantuirea firii. Dionysos, ca zeu al extazului, al misterelor, personifica tulburarea, zbuciumul plin de
fervoare, bahic. (Dictionar de termeni literari). Transpuse in principii estetice, aceste doua atitudini, desi opuse, se
presupun cu necesitate si formeaza asa numita coincidentia oppositorum (armonizarea contrariilor) intre: capacitatea
reflexiva si gandirea senina, intemeiate pe simtul frumosului perceput ca masura si echilibru, fata de trairea incordata,
declansata de fortele impulsive si inconstiente din om, asadar extazul impacat cu sine contrar delirului frenetic al betiei
simturilor neinfranate.

Tudor Vianu afirma ca literatura romana are doi poeti metafizici, Lucian Blaga si Ion Barbu. Criticul vede in amandoi- pe
cantaretii vietii in spirit, insa realizate pe cai distincte: Blaga exulta un sentiment agnostic al vietii, exprimaned o lupta a
fiintei spiritualizate cu realitatile si fortele latente, care subzista irational in om. Caracterul conflictual al vietii sale interioare
il conduce spre o lirica sfasiata in chip dramatic de mari tensiuni si nelinisti. Dimpotriva, poezia lui Ion Barbu nu aduce cu
sine framantarea specifica unei lupte neimpacate: Toate zbuciumarile despre care marturisesc versurile lui Barbu se
aplaneaza in liniste si in contemplatie extatica. In concluzie, Lucian Blaga intruchipeaza categoria estetica a dionisiacului
(principiul irational al existentei, forta instinctuala, zbuciumul plin de fervoare, betia delirului), in timp de Ion Barbu o
ilustreaza pe cea a apolinicului (atitudinea calm meditativa asupra lumii, contemplatia pura a ideilor si a sensurilor vietii,
pretuirea frumosului necontingent- Ideea reflectata in oglinda spiritului senin).

2)Tiparul unic modelator reprezentat de spatiul balcanic se explica prin faptul ca universul liricii barbiene este
intim legat de o lume imaginara plina de arhetipuri, de modele originare care au consacrat un tipar al comportamentului
uman, ce se ridica peste zbuciumul impur al contingentului si al fortelor sale oarbe si contradictorii. Din ipostazele variate
ale lumii balcanice, din plasmuirile ei concret-multiforme, din interferenta graiurilor omenesti ce asociaza cuvinte nobile cu
vocabulele argotice si pestrite, se naste un model al cunoasterii duale in trup si in spirit. Aceasta tema coincide cu etapa a
doua, baladesc-orientala, a creatiei autorului liric, in care Ion Barbu concepe balade culte (inspirate mai ales din textele
folclorice scrise de Anton Pann), in care descrie o lume plina de pitoresc, de imagini si forme variate, de contraste cromatice,
de zgomote si mirosuri specifice, deosebite, ce marcheaza balcanismul plin de vitalitate (punte de legatura intre Orient si
Occident).

3)Jocul secund al artei ca o lume de esente ideale defineste etapa ermetica (a treia si ultima din creatia sa). Ideea
esentiala este aceea ca numai creatia imaginara semn al activitatii neistovite a mintii omenesti zamislitoare de sensuri noi-
poate sugera, prin asociatii neobisnuite de intelesuri, tocmai acele lucruri care nu exista in chip obiectiv (fiindca nu au suport
referential in realitate). Capacitatea intelectiva si imaginativa a omului este nelimitata, caci ea ii permite ceea ce natura nu
are putinta sa exprime sau chiar ceea ce nici nu are corespondent in universul cunoscut. In viziunea barbiana, arta este un
proces exclusiv intelectual, o forma mentis (forma a mintii) in care lumea este sublimata in Idee, iar jocul secund devine
incercarea de evadare din contingent (universul concret) in absolutul imaginat de spiritul creator pur.

Motive artistice adiacente

1)Extazul mistic (initiatic) este modalitatea predilecta prin care autorul de lirica conceptuala comunica cu ordinea secreta a
firii si isi obiectiveaza trairile in imagini sensibile transferate apoi elementelor naturii. Scriitorul modernist prin luciditate,
spirit geometric si prin intuitie sensibila- atinge, in opera sa poetica, esenta filosofiei platoniciene, conform careia lucrurile
din realitatea fenomenala sunt copii imperfecte ale Ideilor pure, ce formeza modelele arhetipale deopotriva pentru domeniile
reunite ale stiintei si artei.

2)Rigoare si fervoare in limbajul arte poetice este o bipolaritate care devine evidenta abia in volumul din 1930 (Joc
secund), avand trei cicluri intr-o ordine bine gandita (Joc secund, Uvenderode, Isarlak), totul fiind subsumat ideii de
rigoare universala, de act spiritual disciplinat in efortul de cuprindere a intelesurilor lumii si de sfintenie (neprihanire) in
jocul mai pur al poeziei conceptuale, epurate de materialitatea realului. Extazul mistic, care se obtine prin ridicarea lumii
contingente la puterea absoluta a Ideii si prin jocul secund al creatiei poetice sensibile (secund in acceptia de favorabil,
prielnic, joc neprihanit- nu secundar, al doilea) presupune si o esentializare a limbajului pana la limpezirea lui deplina.

3)Ipostzele mitice ale jocului secund al artei; scriitorul stabileste trei cai de cunoastere: cea erotica, reprezentata astral
prin planeta Venus; cea rationala, avandu-l drept simbol pe Mercur, si cea contemplativ-artistica, plasata sub semnul luminos
al Soarelui.

Curente literare de referinta

1)Spre deosebire de romanticii entuziasti, ale caror reverii proiecteaza ample viziuni subiective, parnasienii prefera
creatia de expresie impersonala, definita prin cultul formei si printr-un pronuntat estetism. Contemplarea fenomenelor lumii
este obiectivata, in dimensiuni fastuos-ornamentale, fara participare afectiva. Poezia care rezulta este una descriptiv-
picturala, in tonuri cromatice intense, dar reci, in timp ce cadrele exotice reliefeaza o natura statica si elemente geologice
incremenite in maretia lor. In spatiul liric parnasian, patrund obiectele de arta (sculpturi, picturi, bibelouri, bijuterii, vaze
ornamentale), metalele si pietrele pretioase, plantele exotice, esentele rare si parfumurile, interioarele fastuos decorate, dar
neinsufletite. Parnasienii sunt preocupati de perfectiunea formala (masura precisa a numarului de silabe intr-un vers, cadenta
ritmica impecabila, raritatea si bogatia rimelor, varietatea tipurilor de grupari strofice). Poetii afiliati acestui curent literar
reiau structuri lirice dificile, care reclama virtuozitatea prozodica (rondelul, sonetul, rondoul, balada, trioletul, vilanela),
acestia traduc si imita forme strofice orientale (rubaiat, pantum, hai-kai-ul japonez), consacrandu-le in poezia moderna.

In literatura romana, unele forme lirice parnasiene au coexistat cu cele simboliste, cel care a dat continut si expresie
in maniera parnasiana versurilor sale fiind Al. Macedonski, in unele poezii din Excelsior si Flori sacre, dar mai ales in
creatiile cu forma fixa din volumul postum, Poema rondelurilor (1927). Aspiratia trairii in estetic, ce presupune gratuitatea
gestului artistic, inseamna primatul absolut al categoriei frumosului creat si receptat in detrimentul altor valori materiale si
spirituale. Rezulta o poezie pura, in sensul eliberarii actului creator de semnificatii morale, sociale, etc. Asa cum o intelege
St. Mallarme, P. Valery sau Ion Barbu (in prima sa etapa de creatie cea de influenta vadit parnasiana- caracteristica
perioadei 1919-1921). Din etapa literara mentionata fac parte texte lirice inspirate din mitologia clasica, dionisiacul
estetizant al lui Nietzsche si din parnasianismul francez: Pentru Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Ixion,
Dionisiaca, Pytagora, Driada, Nietzsche, etc.; acestora li se adauga cele care surprind marile forme geologice
incremenite in tipare pietrificate ori solidificate: Muntii, Lava, Banchizele, Fulgii, Gheizerii etc.

2)Ermetismul, termen derivat de la Hermes Trismegistul (numele zeului antic devenit ulterior patronul spiritual al
alchimistilor care stapaneau stiintele oculte), defineste un curent literar in poezia modernista si actuala referitor la ceea ce
implica intelesuri ascunse, ezoterice, care pot fi decriptate numai de initiati. Comunicarea lirica este incifrata pana la efectul
de obscuritate semantica prin intelectualizarea continutului ideatic si prin simbolismul ocult al expresiei. Intelesurile vadit
enigmatice raman obscure sau chiar ininteligibile profanilor. Se manifesta un ermetism intrinsec poeziei, in masura in care
un creator liric traieste o revelatie, o stare indefinita, greu descifrabila, transfigurata intr-o opera literara ce nu poate fi dusa
pana la capat. In acest sens, noteaza George Calinescu, orice adevarata poezie este hermetica, adica irationala, cu neputinta
de redus la scheme, la procesul deschis la infinit . Dar exista si un ermetism extrinsec ce rezulta din abstractizarea
imaginilor artistice, limbajul criptic, gandirea transpusa in simboluri ezoterice, din transcenderea sensurilor obisnuite ale
cuvintelor care limiteaza accesul receptorului la un mesaj secret, inavuabil. Ermetismul formal, teoretizat de Stephane
Mallarme (in Franta) si de Francesco Flora (in Italia), este cultivat de mari poeti ai secolului al XX-lea: Paul Valery,
Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo. In literatura romana, Ion Barbu accede- in ultima sa faza
creatoare (1925-1930)- la ermetismul excesiv formalizant, ce depaseste stricta intelegere logica a textului literar, si
evolueaza spre structura criptica a saradei (a ghicitorii poetizate), mai ales in versurile din ciclul Uvenderode (titlu cu
semnificatie absconsa) si din alte poezii ale volumului Joc secund (1930). Acesta din urma cuprinde si textele lirice :
Din ceas, dedus , Timbru , Grup , veritabile arte poetice ale ermetismului barbian.

Concepte operationale aplicate

1)La nivel stilistic, particularitatile limbajului liric caracteristic etapei ermetice din creatia poetica semnata de Ion
Barbu sunt urmatoarele : proiectiile ideale ale gandirii artistului sunt notate metaforic si oximoronic (forma speciala de
antiteza, de obicei epitetizata, asociind doi termeni incompatibili din punct de vedere logic si generand un paradox), prin
imbinari de cuvinte imposibil de asociat in plan real, care recurg la opozitia frecventa inanimat-animat ( piatra-n
rugaciune , unda logodita sub cer , etc.). De mare efect in planul expresivitatii sunt si epitetele metaforice care contribuie
prin insolitul asocierilor, la desavarsirea semnificatiilor originale ale artei poetice barbiene : mantuit azur , nadir
latent , etc. In poemele ample, ce imita structura epica si compozitionala a baladei, Ion Barbu utilizeaza complexa figura de
stil a alegoriei, capabila sa reliefeze ideile poematice la niveluri diferentiate ale cunoasterii umane si artistice : rational, ludic
(propriu jocului si semnificatiilor sale), magico-ritualic, oniric.

2)La nivel gramatical, versurile scrise de autor intre 1925 si 1930 cuprind simboluri incifrate exprimate intr-o
sintaxa lirica dificila, bazata pe elipse verbale, dislocari sintactice, inversiuni topice, anacoluturi intentionate, tehnica
ingambamentului, procedee care asigura forme expresive concise, cu accente lirice variate ce permit interpretari multiple ale
textelor poematice barbiene.

3)La nivel lexical, Ion Barbu, recurge constant la un vocabular neologic, specializat, dominat de terminologiile
stiintifice si de simbolurile matematice. Condensarea limbajului poetic, incifrarea simbolurilor, lapidaritatea formularilor
eliptice si abaterile frecvente de la ordinea uzuala a cuvintelor in propozitii il obliga pe lector sa refaca mental coerenta
clasica a discursului liric. In baladele culte, autorul modernist isi adapteaza limbajul artistic la locul si la atmosfera lumii
balcanice sau chiar rurale, acesta devenind rustic si fiind presarat cu termeni folclorici si expresii stravechi : regionalisme,
arhaisme si constructii lexicale de factura populara.

4)Manifestul literar este un document teoretic ce exprima o anumita conceptie asupra literaturii la un moment
istoric si cultural dat. Manifestul literar este o declaratie publica ce dezvaluie principiile unui curent literar sau ale unui
scriitor privind viziunea asupra literaturii, relatia acestuia cu celelalte arte, cu miscari literare anterioare sau contemporane,
ori cu o anumita conceptie filosofica.

5)Versul reprezinta, de obicei, un rand dintr-o poezie (uneori poate fi format numai dintr-un singur cuvant), marcat
printr-o pauza finala si una mediana (numita cezura), care il desparte in doua secvente numite (h)emistihuri si alcatuind o
unitate de ordin ritmic, adesea si o unitate de sens ; fac exceptie versurile care continua unitatea semantica si sintactica pe
durata mai multor versuri, prin tehnica ingambamentului. Versul este format din picioare metrice care ii asigura ritmul.

6)Stihul este varianta lexicala a versului din literatura romana veche.

7)Anafora (figura de constructie) desemneaza, in retorica, repetarea unui cuvant sau a mai multor cuvinte la
inceputul a doua sau mai multe strofe, versuri, fraze, ori fragmente de fraza. (Se oglindi adanc in el/ De zece ori, fara sfiala,/
Se oglindi in pielea-i cheala. Ion Barbu)Referinte critice. In studiul despre creatia barbiana, scris de Tudor Vianu, acesta il
compara pe matematicianul-poet cu apostolul Pavel in drumul sau catre Damasc, incluzandu-l in categoria personajelor care
se nasc a doua oara, datorita faptului ca poezia lui Barbu se imparte in trei etape: parnasiana, baladesc-orientala si ermetica.
Criticul opineaza ca trinitatea manierelor poetice ale lui Ion Barbu rezulta dintr-o structura polivalenta, capabila sa se
orienteze felurit si sa renasca de mai multe ori.

Perpessicius, in articolul Joc secund, tiparit in revista Cuvantul din 1930 preciza: Cat de interioara si de
autonoma ar fi cosmogonia artistica, iese si mai bine in lumina, chiar din versurile de pe frontonul acestei grote de conorat
regate de sub pamant, faptul ca domnul Ion Barbu asemuieste izolarea creatoare a poetului cu marea, cand isi plimba
meduzele sub clopotele verzi.