Sunteți pe pagina 1din 8

ALEXA

Autor: Miruna Calbor

Lumina cade pe parfuria mea si face sa razbata intr-un fascicul orbitor de indata ce atingea tacamul bine
lustruit si retina mea.

Ma intreb de ca mananc atat de multe prajituri. In ultima luna am inceput sa mananc al naibii de mult,
fie ca sunt acasa, la serviciu sau in alta parte in putinul timp liber ramas. Am ajuns chiar sa mananc
portiile de biscuit cu secara si ciocolata a copilului pe care il am in grija, caci sunt bona. Ba, bona la 35 de
ani, fara copii acasa si nemaritata. V-am spus ca ceilalti ma privesc cu mila. Totusi, de ce mi-e foame atat
de mult?

Acel moment in care am formulat corect intremarea raspunsul a suspendat timpul in eternitate si
mintea mi-a adus pe tava un gand pe care am acceptat sa-l primesc: ,,De iubire. Subit, foamea imi
dispare. Mananc totusi, prajitura cu blat de biscuite, platesc si pararesc coferaria inainte sa bata ora
16:40. E bine.

Matheus ma asteapta pe coridorul din spatele casei cu mainile in sold. Pe semne ca s-a trezit cu fata la
cearsaf sau are chef de joaca. Il salut, caci nu ma lasa nicodata sa-l pup, ma schimb si iesim la balansoar.
In timp ce il leagan el se incrunta.

- Matheus, de ce te incrunti cand eu vreau sa rad cu tine?


- Pai, asta le face pe fetite sa rada!

(Matheus spune ca eu sunt o fetita, la fel ca mama lui. Doar bunicii ii spune ca e doamna).

-Hmm, dar mie nu-mi vine sa rad cand vad un baietel incruntat. Cine ti-a spus ca fetitele gasesc
asta amuzant?

-Thea! ( Fosta bona. Ma intreb cum vor arata relatiile amoroase ale barbatului ce va iesi din
aceasta fasa. Iubeste pe una ( mama) in timp ce sta cu altele ( bonele) si le schimba mereu. Cu atat mai
mult cu cat ele pleaca subit din viata lui, el neavand control asupra lor)

- Dar mie imi place de tine cand razi atunci cand ne jucam Ping-Pong. Mai stii cum am chicotit
ieri cand eu spuneam Ping in timp ce iti dadeam avant, iar tu raspundeai cu Pong? Tare m-am mai
distrat.

si asa a invatat copilasul meu sa rada. Cand am intrat in aceasta slujba el nu radea. De fapt, nu afisa
niciun fel de emotie, in niciun context. Scuze, decat iritare si furie ca expresie la dor de familie, la prea
plin de mine in casa lui si de plictis.
6 luni am fost bona. Imi era al naibii de greu sa urmez programul, de la 9 la 14 si de la 16 la 21, cu
posibilitate de prelungire. 2 ore libere pe zi, din care 40 de minunte le petreceam pe drum la 35 Celsius.
Unde sa mai ai timp de a fi, cand de abia ai timp de masa? Dar faceam un compromis in calatoria mea de
a-mi atinge obictivul: voiam sa ma mut la tara in primavara ce urma.

Si m-am mutat.

Mare mi-a fost bucuria simturilor si a sufletului cand intorceam fanul pentru a fi uscat si dat animalelor.
Gata cu orasul, cu multi oameni pe metro patrat, gata cu dame prea dichisite in calesti in timp ce drame
se pelinda la fiecare colt de strada. As putea spune ca am obosit de ele, dar stiu ca adevarul e ca am
obosit sa traiesc o viata ce nu-mi apartine, in care nu sunt fericita. Aici, nu stiu cum va fi. Dar acum mi-e
bine.

Mai ales seara, cand dau drumul la radio si ascult muzica in timp ce noaptea si tacerea se lasa. Apoi
ascult greierii. Stii ca nu mi-e greu asa sa ma intorc in anii copilariei? Aproape ca simt burta bunicului pe
spatele meu atunci cand canta greierii. Iar daca ma concentrez, pot simti gustul de para necoapta pe
limba. Oh! Dar o clipa trece ca o eternitate. Povestile de atunci nu le mai stiu, dar stiu ca ele dainuie in
mine, impreuna cu darul mostenit- a face inimile sa miste.

Gandurile imi misuna in fiecare seara, dar cel mai mult imi plac serile in care doar stau. Si nu fac nimic. \

Asa am stat si ieri seara cand un gand razlet mi-a surprins mintea. Ca eu nu mai cred in iubire, in
dragostea dintre un barbat si o femeie. Si cum doar sedeam, nu am raspuns cu o emotie. Poate de-asta a
si venit urmatorul gand, caci avea loc. El spunea asa: ca daca eu nu am vazut niciodata o balena in carne
si oase nu inseamna ca ea nu exista. Si atunci imi cade fisa a ceea ce insemnau vorbele lui Mihaili, un rus
pus pe facut bani din petrol: ca daca nu ai, nu inseamna ca nu exista. Aaah, ceva tremura in mine si stiu
ca asta e un adevar, pentru ca il simt furnicandu-mi tot corpul. Stiu si atat. Poate veni oricine sa ma
contrazica: pentru mine, cunoasterea asta exista pentru ca face parte din experienta mea.

Dar ma infrigur, de teama sa nu cad in capcana filosofica sau de furnicatura sau chiar de frig. Nu stiu
exact, dar dau buzna in casa de speriu fluturele asezat pe lampa cu petrol de pe masa. Dar vad masa,
acea masa, usor umbrita de lumina flacarii. Simt ca ma asteapta condeiul, al fel cum dorea sa mi se
aseje in mana cand vorbeam cu Eminovici. Dar sa scriu despre ce? Despre viata pe care fiecare o
traieste? Despre moartea care sperie pe toata lumea? Despre mine nu e nimeni interesat? Despre
natura..sunt enciclopedii. Ma asez la masa si astept. Dar nu vine decat vecina sa-mi bata in geam sa-I
dau doua oua pana dimineata. M-a scos din film. Dar asa-I cand vrei sa faci ceva ce e important. E bine,
totusi, ca am avut acest indemn. Nu l-am mai avut in anii in care am locuit aproape de civilizatie. Aici imi
place. Parca am loc sa respir, am loc sa-mi port sufletul intreg cand ies din casa si spatiu sa fiu in voie.
Cred ca la asta s-a referit Eminovici cand spunea ,,drape dans ma cape ( trad. ,,infasurat in manta-mi,
Oda, in metrul antic). Cat despre a muri vesnic tanar

era o dimineata in care m-au trezit razele de soare ce-mi intrau in camera si se asterneau pe patul meu.
De obicei aceastea sunt zilele in care am o energie nepaipomenita si toate imi merg stuna in acea zi. Dar
nu si in asta. Eu stiu despre mine ca iarna sunt depresiva, dar e mijlocul verii si nu stiu ce se intampla. Nu
am chef sa ma ridic din pat, nu vreau, mi-e lene, nu am energie nici sa stau in picioare cu toate ca ma
odihnesc de o luna. Disper. Am oroare de aceste stari din care numa nu stiu sa ies. Orice, da nu asta
pentru ca voi boli ca mi-e lene sa misc un deget. Si daca lenea mea starneste rasul cuiva, acel cineva nu a
trait depresia mea: acel timp de depresie din care nu poti sa vezi sensul vietii sau oricre alt sens al
existentei, cand si rutina toaletei pare mare consumatoare de energie. Daca ar fi sa dau o culoare
acestei stari ar fi gri. O nunanta de gri.

Mie sila de ziua asta, iar oglinda nu ajuta deloc. Nu ma doare de riduri, ma doare ca vad un chip care se
stramba la mine si nu stiu de ce. Parca i-am facut ceva rau, nu alta. Tot el se hrizeste la mine dupa ce i-
am oferit atata timp si prelej sa-si reface fortele. De-asta platesc un argat? Sa se incrunte uitandu-se la
mine?

In fine. Imi tarai ziua. Seara ies in fata casei sa ascult greierii. Dar uh, nu e o idee buna, caci greierii imi
aduc aminte de bunicul, care nu mai e. Si nu mai e nici bunica. Deci sunt a nimanui. Liniste. Doar eu
plang in hohote ca un copil. Cu secretii nazale cat cuprinde.

Am uiatat sa spun despre mine ca viata m-a calit intr-atat incat am o buna reglare emotionala. Dar
uneori, sufletul o ia pe ulei. Daca nu merg cu grija, ma trage dupa el. Asa se ajunge aici, la plans cu muci.
Eminovici imi spunea ca asta e plans de sufet, fiind un semn distinct ca experienta intreaga si complet
integrata. Asa ca plang cu sughituri in timp ce ma sterg la nas cu maneca si numa nu am spor. Stiu ca ar
trebui sa schimb ceva la mine. Aveam sentimentul acesta de ceva vreme, insa acum il simt mult mai
acut. Daca as stii, doar, ce schimbare sa fac. Intreaga viata am lucrat la mine, cand mai bine, cand mai
putin bine, dupa cum m-a dus viata si m-am dascalit, eu sau oamenii intalniti. Dar acum? Ce sa mai fac
acum?

In toata lipsa asta de sens si raspunsuri, in toata bezna din noapte si din minte imi apare in suflet o dara
de lumina, ca si cum se creapa de ziua. Eminovici imi spunea o data ca dupa moartea mamei ducea in
fiecare zi o galeata de apa unor oameni nevoiasi. Dar daca sunt nevoiasi, de ce le duci apa si nu o vita??
Si daca e asa, de ce cand esti tu la ananhie sa ai grija de ei cand nu poti avea de tine? Am ghinionul de a
avea un punct de intelepciune in mine si doi neuroni in functiune. Asa ca nu mi-e greu sa intuiesc ca
datina lor era legata de sentimentul de suferinta pe care il incearca persoana: atunci cand ti-e greu, e
linistitor sa vezi ca altora le e si mai greu. Ca ce simti tu nu e sfarsit de lume; e doar o perioada care va
avea sa treaca, pe cand handicapul sau saracia lucie cam greu. Tu ai ce-ti trebuie, atata ce ti-e sufletul in
agonie o vreme, pe cand altii nu au de ales. Ah, si normal ca le duci apa si nu o vita. Caci vita te urmeaza,
apa nu. Apa trebuie sa o cari. Ooo da, o galeata! Ca sa-ti fie greu, sa-ti iei atentia de pe minte si sa o pui
in muschi. Ca nu-ti permiti sa mergi stramb ca sa versi jumatate din ea, sa trebuiasca sa te intorci apoi la
fantana si sa mai faci un drum. Oricum, vei stii ca mintea te-a dus iar cu zaharelul cand te trezesti ca s-a
imputinat apa. Hmm, si efortul fizicAsta e ceva ce poate ajuta.

Norocul meu e ca unul din neuronii care imi functioneaza a invatat sa se gandeasca la mine. L-am
invatat, pardon, sa imi puna intrebarea cum ma poate ajuta pe mine aceasta informatie. Asa ca ne-am
pus intrebarea reciproc si raspunsul nu a ezitat sa vina: schimbarea ce ma pastea pe mine se refera la
efort fizic. Nici mai mult, nici mai putin decat ca trebuie sa-mi ajut arjatul maine.
Maine. Maine ma voi trezi in gri?

Da. Maine ma trezesc in gri si traiesc iar aceas angoasa grea pe care nu o pot ridica din pat, caci e prea
grea pe mine. Si iar imi bat neuronal la cap sa faca ceva sa ma ajute. Dar nimic. Azi nu vrea. Nu-I nimic.
Ma descurc si singura sa dau drumul la radio. Il recunosc pe Mozart, cu Piano Sonata nr. 11, marsul
turcesc cum il mai numesc unii. Auzisem intr-o vreme ca sunetele au marea putere de a ne induce stari
de spirit, de a ne face sa transcedem ceea ce traim. O fi asa, oare? Aud sonata si imi lipesc urechea de
fiecare sunet. Numai creierul crede ca e prea ritmata pentru starea mea. As vrea sa-l opresc, dar mi-e
lene. Asa ca stau in starea de lene? Tu stii cum e sa stai in starea de lene? Te intreb pentru ca eu, ori de
cate ori stau in starea de lene observ ca, ori eram obosita si aveam nevoie de pauza, ori e un moft, ori e
ceva mai mult in spatele acestei stari. De data asta era ceva mai mult. era un gol care nu ma lasa sa
traiesc, care nu ma ajuta deloc sa vad un sens. Stiam ca imi lipsesc mici obiective de indeplinit, dar si de
as fi avut, nu am energie sa ma apuc de ele. Asa ca stau.

In radio se aude un nene care face introducerea spre o muzica mai putin familiara populatiei fraceze.
Tine cu tot din-nadinsul sa precizeze ca piesa se numeste Aadays Tisai Aadays si apartine sikhismului, un
fel de religie a Orientului nascuta in secolul al XV-lea. Interesant, zic, si ciulesc urechile, la muzica de
biserica a pakistanezilor. Suna total diferit fata de tot ce am auzit pana acum la viata mea, dar imi place.
Are ceva placut in ea, desi nu as putea spune exact ce anume.

Au trecut 6 minute de cand o ascult si as putea sa jur ca mi-a destins fiecare bucla de AND. Asa, incetuc
incetinel m-a adus mai aproape de mine si asta se simte bine. Parca ma pune inapoi pe motoare, chiar
daca sunt oprite. Ma ridic in ritmul meu si dau sa deretic prin casa. Mi-oi ajuta si argatul de indata ce
termin pe aici.

Nu as putea spune in ce fel, dar faptul ca am trebaluit azi mi-a ajutat starii de spirit. Stiu ca asta e calea si
solutia. Si mai stiu ca daca fac ceea ce-mi place are sa-mi fie mai bine. Asta am sa fac incepand de maine
dimineata!

Ha! Dar dimineata ma intampina cu o surpriza. Desi nu cred ca ma ajuta, in radio se aude aceeasi piesa
Aadays-nu-mai-stiu-cum. Imi place muzica asta ca parca ma aduce mai aproape de mine si imi face
ridicarea din pat mai usoara. Devin constienta de faptul ca a trecut ceva vreme din viata mea de cand
am incetat sa scriu, sa fac singurul lucru care imi da un sens pe lumea asta. Dilema e ca inspiratia nu vine
cand vrei tu, ci cand vrea ea. Si atunci sa te tii dimineti gri.

Imi e dor sa-mi traiesc vocatia. Am incetat sa mai traiesc un acest stil de ceva vreme in coace, de cand
am dat de greutatile inutile ale vietii de supravietuire la oras. Cand eram mica doream sa fiu scriitoare.
Pe parcurs m-am luat cu treburi mici pe care, daca nu le fac, se cunoaste. Asa am cazut in capcana asta.
Imi vine de plang, caci stiu ca am nevoie de iertarea mea.

Cu greutate imi iau bocancii si merg sa urc dealul ce se inalta dupa urmatoarea cotitura a strazii. O fi de
bine.
Pe drum ma gandesc ca am obosit sa traiesc o viata plina de sensuri iluzorii care nu ma incanta cu nimic
pe termen lung. M-as apuca de scris, gandesc, privind un uliu care da ocol zonei. Respir. Plamanii mi se
umplu de aer racoros si pur. Ador natura. De m-ar ajuta.

Dar nu imi termin gandul ca observ o batranica inconjurata de nuiele. Am tresarit, crezand ca sunt
singura. La inceput mi-a fost greu sa imi dau seama ce face, singura, intr-o mica pajiste de pe marginea
drumului. Uitandu-ma mai atent vad ca manuieste acele fire cu o maiestrie cum nu am mai intalnit. Nu
stiu cum se fac cosurile, dar ma fascineaza aceasta femeie care e acolo si face ceva. Nu stiu daca ai vazut
vreodata un om pasionat de ceea ce face. Daca nu, imi pare rau ca prin talentul meu nu pot sa-ti
transmit starea de stralucire din care lucreaza femeia asta. Impropriu spus, lucreaza, pentru ca miscarile
ei sunt atat de firesti, incat nu pare ca face un efort manuindu-le.

O privesc si nu-mi pot lua privirea de la ea. Ma observa si o salut cu un zambet de apreciere.

Ea sclipeste, eu o contemplu.

Si numai dupa o fractiune de secunda imi cade fisa: Oare vocatia e o stare, in fond si la urma urmei?

O intreb cum o duce si cum i-a fost ziua. Si nu-I e greu sa-mi spuna cu bucurie in glas ca ziua ii e ca toate
celelalte. Si tare ma roade sa o intreb ce face de e asa de bine in toate zilele. Si ea, draga de ea, fara
cusur in glas imi spune cu voiosie cum se desfata cu aerul prielnic de la orele 5 dimineata, imi spune de
zarva pe care le fac pasarile la acea ora si bucuria cu care paseste in padure sa-si adune cele necesare.
Cand se intoarce, trebaluieste de-ale casei apoi vine in acest loc sa impleteasca.

Ochii mei nu inceteaza sa admire voiosia din glas si privire. Simt in fiecare celula ca vorbele: vocatia e un
stil de viata sunt adevarate, pentru ca le simt furnicaturile in fiecare parte a corpului meu.

O intreb daca are nevoie de ajutor. Dar nu, ma aleg cu un mic cosulet proaspat impletit. Imi spune ce sa
fac cu el ca sa intregesc lucrarea si im da ziua buna. Femeia asta chiar nu se plictiseste singura!

La cateva zile dupa ce am inceput sa alerg in fiecare dimineata lumea mi s-a parut schimbata. Stii tu, prin
alergat am reusit sa intru in starea de a scrie. Si am scris. Si Doamne, bine a mai fost! Zilele astea am
trait vocatia ca stare si am gustat o mostra de stil de viata trait in acest sens, si se simte minunat. Sunt o
noua Alexia! O noua Greendhilled, cu o viata noua.

Nu a fost deloc usor sa ma trezesc pe mine insami. Dar am invatat sa vorbesc frumos cu mine, sa ma iau
cu incetinelu si sa obtin de la mine ceea ce doresc: sa ma incalt, sa ies din casa si sa pun un picior in fata
celuilalt, incordandu-mi fesierii. Admirand natura. Nu, nu am tras de mine ca o proasta sa alerg cat mai
mult, ci din contra, m-am apreciat pentru cat am parcurs. Si stateam in fiecare respiratie ca si cum ar fi
eternitatea insasi, ca si cum fiecare clipa din respiratie era tot ce conta in universul asta. Radeam de
mine ca am iesit la alergat ca sa inetez sa mai fug in propria viata, caci pana in acel moment eram grabita
si cand respiram; rau era!
Asa, din starea de bine ce urma, am reusit sa scriu. Cred ca fiecare scriitor, ca e amator, ca e
profesionist, ar trebui sa aiba o rutina care sa-I puna in stare, caci la urma urmei, lucrurile nu sunt greu
de facut, cat e mai greu sa ne punem in starea de a le face. Gasim metoda care functioneaza prin
incercare-eroare pentru ca depinde de la om la om. Mai demult aveam o prietena care intra in starea
prielnica pentru scris dupa ce asculta Beethoven. In ceea ce ma priveste, daca e sa imi intru in stare prin
muzica prefer sa ascult Air de Bach sau Canon In D Major de Pachebel. Dar, cum spuneam, difera de la
om la om, la fel ca si gasirea vocatiei. Dar aici treburile sunt putin mai complexe si nu am ajuns sa observ
un tipar dupa care functioneaza gasirea pasiunii personale. Din punctul meu de vedere as putea spuna
ca se intetesc sansele de a fi descoperita daca omul traiesc constient de el, de ce face, ce spune si
gandeste, constient de ceea ce e el in aceasta lume. Cred ca mai e nevoie sa fie experimentate cat mai
multe activitati, pentru a vedea care se lipeste mai tare de suflet. Si nu, nu e un lux sa traiesti dupa bunul
plac. Asta ar trebui sa fie norma, nu exceptia. Cum spuneam, o buna constienta de sine si implicarea in
diverse activitati sunt prielnice. Nu spun ca daca esti si faci asta iti vei descoperi vocatia. Nicidecum. Dar
poate fi o cale de a o descoperi. La fel cum sunt valorile personale, ce pot ghida inclinatiile inascute spre
un domeniu anume, cum ar fi intr-ajutorarea: daca vrei sa ajuti oamenii te faci medic sau scriitor. Eu am
avut o credinta excentrica la vremea cand aveam posibilitatea sa ma fac medic, credinta care mergea
dincolo de administrarea de medicamente, drept pentru care am abandonat drumul si m-am facut
scriitor.

Si bine am facut, caci acum traiesc in continua expansiune a ceea ce sunt, si devin, astfel, ceea ce pot
deveni, traind pe deplin vorbele prietenului meu: sa mori vesnic tanar! Cat adevar! Mi se face pielea de
gaina, caci fiecare clip ape care o traim se duce si nu se mai intoarce, deci e o moarte in miniature. Iar
daca faci ceva cu folos, daca iti dai silinta sa fii in fiecare moment un om mai bun, atunci se poate vorbi
de a muri vesnic tanar!

Dragul meu prieten bine imi spunea. Nu stia el cui impartaseste aceste slove. Nu stia el ca ele prin
radacini in mine si dau nastere la astfel de randuri. Dar imi intuia naravul de a filosofa. Bine macar ca el
vedea sensul, caci marea majoritate a oamenilor nu gaseau utilitate. Pentru ei nu se putea pune
problema de asa ceva pentru ca vaca si boul, dar mai ales parul incretit si pudra au mai multa utilitate
decat sa traiesti frumos, in acord cu sine. Daca nu sti-am spus ca imi urasc epoca aflii acum.

Oare peste tot e asa ca in Paris? Desi am nume strain nu am calatorit mult. Nici pentru ca sunt roscata in
pistrui pe ten de lapte nu mi s-a dat sa ies prea des din tara. In schimb, am citit mult. Cam tot ce prinde.
Ce am inteles din lecturile mele este ca suntem mai mult asemanatori decat diferiti, caci cea ce ne
distinge e varietatea. De aspect, de minte si de narav. Mai mult nu. Dar nu e greu sa deduc ca nu sunt
mari diferente intre unele culture. Astia, domle, pai astia sunt de groaza lumii! Se cred civilizati, dar nu
sunt un strop. Au, in schimb, ipocrizie. Cat cuprinde si peste tot unde incape. Mai ales la mai marii.

Dar sa ne intoarcem la defectul meu de a gandi. Sau, mai bine nu. M-am saturat de filosofii aiurea care
ne fac viata mai frumoasa si mai grea. Muhahha!

Si ca sa vezi ca sunt si ticnita, am sa-ti istorisesc ce am facut


O data, mult dupa ce a mijit de ziua, am dat ocol prin sat sa vad cum o duce prostimea poporului. Exact
aia care nu au glas nici pentru popa, daramite pentru consiliul de administratie. Acei oameni vii, dar de
care nimeni nu-si mai aduce aminte.

O tanara femie statea aplecata peste fantana:

-ce faci, Marie! Strig.

- Ia uite, mi s-a blocat galeata in fantana zilele trecute si de atunci tot incerc sa o scot. Da Dumnezeu stie
cum as putea!

Un copil descult iese din casa, mancand fasole alba din pumn. Incremeneste cand ma vede, apoi se
comporta ca si cum nu ar fi nimeni in curte in afara de mama lui. Nici nu apuca sa ajunga la fusta mamei,
ca se aude un horcait de copil din casa. Ma reped inauntru impreuna cu Maria, care incepe sa loveasca
spatele unui baiat. S-a inecat cu un bob de fasole. Inca 3 ghionturi si copilul isi revine. Avea vreo 5 ani si
starea in jurul mesei cu alti 3 copii ce pareau mult mai mici. Inca nu vorbeau, dar au invatat cum sa se
impuna ca sa prinda ceva fasole din oala pusa la mijlocul mesei. Prindeau de marginea ei cu mainile pline
de zaft si pescuiau boabe de pe fundul vasului. Imi inchipui ca femeia nici nu s-a gandit sa pranzeasca in
acea zi. Era pe la orele 12, asa ca poate masa era in loc de pranz si mic-dejun.

Tatal nu era. Fusese inchis pentru ceva neintelegeri. Ea imi spunea ca e cam pe nedrept, ca prin el voiau
mai marii sa se lepede de pedeapsa. Acum nu stiu ce sa cred. Daca intr-adevar ar fi avut vreun motiv sa
fie bagat la inaintare ca vinovat, nu cred ca o facuse daca avea resurse indestulatoare. Sau poate ca
facea, dar atunci intentia lui nu mai era una nobila. Era lacomie, si nu ajutor pentru pui. Oricum, cat
vorbeam, femeia trebaluia. Imi spunea ce-o durea pe suflet si-o apasa sear ape tampla. Prea multe nu
aveam cu ce sa o ajut la partea asta, nici sa-i rezolv problemele, nici sa o impact. Ca de, e normal si uman
sa te ingrijorezi pentru ziua de maine cand stii prea bine ca nu ai ce pune copiilor pe masa. Cumva,
femeia m-a placut si m-a intrebat de unde vin. Parea sa nu ma creada pe cuvand cand a aflat ca vin
tocmai din Paris. Spunea ca acolo oamenii sunt marsavi si parsivi si nu sunt buni la suflet ca mine. Deh,
n-oi fi eu buna, da macar ma interesez de soarta celor mai putin norocosi ca mine si fac ce pot sa-I ajut.
La drept vorbind, ma intereseaza mai mult omul decat felul in care ii sta palaria sau ii cad volanele
rochiei.

Nu-mi plac descrierile balzaciene, asa ca ma rezum la transmite doar ceea ce exprimau obiectele din
casa: saracie. Aveau miros de stradania mamei, dar in rest, saracie.

Aflu de la Maria ca au ceva pamant pe care l-ar putea lucra daca ar avea cu cine sa lase copiii. La
semanat a mers cu ei, dar n-a prea avut spor din moment ce cel mic n-avea nici doi ani. A avut noroc cu
ploile ce-au domolit soarele si au udat pamantul ca sa-I asigure ceva rod in toamna ce se apropia. M-a
impresionat ceva din femeia asta. Desi era vadit ca duce o viata plina de lipsuri, ceea ce m-a marcat a
fost energia pe care o emana, atitudinea pe care o transmitea. Parca facea ce putea, acolo unde era si cu
ce avea, fara sa se lase daramata de greutatile pe care e intampina. Poate asta e acel ceva care iti face
viata mai usoara prin faptul ca nu adaugi greutate in plus vietii, si lasi sa fie ce este si manuiesti cum
poti.
Marie m-a condus pana in poarta, inconjurata de copii. Desi astfel de cazuri ma misca, am plecat totusi
impacata ca se va descurca. Aveam sentimentul ca ma pot baza pe ea ca va scoate orice situatie la capat.
Am plecat, nu inainte sa-I spun sa ma caute ori de cate ori are nevoie sa-si lase copiii in paza cuiva. I-am
citit recunostinta in ochi.

Ah, oameni!