Sunteți pe pagina 1din 6

PERCEPTIA SPATIULUI, TIMPULUI SI MISCARII

Toate obiectele materiale din jur exista in spatiu si in timp; tuturor le este
proprie miscarea, transformarea si devenirea.

Desfasurarea optima a activitatii noastre presupune relevarea si evaluarea


atat a caracteristicilor spatio-temporare, cat si a celor de miscare.

Raportarea constienta la realitate reclama intotdeauna incadrarea in spatiu si


timp a obiectelor si fenomenelor, indicarea traiectorii generale a miscarii si
devenirii lor. Un rol important in realizarea acestui proces il joaca perceptia.

Perceptia spatiului

Caracteristica fundamentala a spatiului sensibil o reprezinta intinderea,


dimensionalitatea. Distingem astfel un spatiu bidimensional care circumscrie
contururile suprafetelor si un spatiu tridimensional care circumscrie
volumele.

Perceptia spatiului bidimensional

Perceptia spatiului bidimensional are la baza diferentierea si aprecierea


raporturilor dintre verticalitate si orizontalitate, dintre lungime si inaltime
sau latime. Principalele caracteristici care alcatuiesc continutul imaginii
perceptive a spatiului bidimensional sunt: forma, marimea, pozitiile reciproce
ale obiectelor si distantele.

Forma se percepe ca o structura relativ stabila, invarianta care confera


individualitate specifica obiectelor materiale concrete sau imaginilor lor.

Cand obiectele sunt percepute de la distanta, imaginea formei rezulta din


integrarea informatiei vizuale si chinestezice.

Cand obiectele sunt percepute prin pipait, fara participarea vazului, rolul
predominant revine informatiei tactile si chinestezice; cand obiectele sunt
percepute atat vizual cat si tactil vor fi corelate informatiile vizuale,
chinestezice si tactile.

Observam ca miscarile si informatia chinestezica sunt indispensabile in


elaborarea imaginii formei. Un rol esential revine miscarilor mainii si globilor
oculari. In perceptia pe cale tactil-chinestezica a obiectului, prima insusire ce
se urmareste a se identifica este cea a formei. Prin experiente speciale s-a
demonstrat ca excluderea miscarii active de explorare-palpare determina
serioase denaturari ale imaginii tactile a formei, ducand la recunoasteri false.
Si atunci cand forma obiectului este perceputa vizual au loc miscari specifice
ale globilor oculari care contribuie direct la constituirea imaginii. Este evident
ca afectiuni cerebrale care deregleaza coordonarea miscarilor oculare
genereaza serioase tulburari ale perceptiei formei obiectului. S-a demonstrat
ca nu toate punctele conturului obiectului participa in mod egal la
constituirea imaginii perceptive a formei. Importanta cea mai mare revine
punctelor care marcheaza varful unghiurilor, curburilor si limitele laturilor. In
perceptia formei este puternic exprimata proprietatea constantei. Schimband
pozitia obiectului sau marimea lui, noi continuam sa-i recunoastem si sa-i
identificam corect forma. Acest fapt este posibil datorita influentei corectoare
pe care o exercita experienta anterioara asupra semnalelor actuale.

Identificarea formei este un proces informational complex. Ea reclama o


corelare dinamica a fluxului informational actual ca un model relativ
generalizat pastrat in tezaurul memoriei.

Modelul respectiv functioneaza ca un etalon care exprima un invariant de


configuratie propriu unei clase mai mult sau mai putin intinse de cazuri
individuale. De o parte si de alta se situeaza zona de compatibilitate. Daca
imaginea actuala intra in aceasta zona, ea este integrata prin etalonul dat;
daca iese in afara limitelor ei pentru a fi integrata reclama fie reactualizarea
altui model, fie formarea unui model neuronal nou si fixarea lui in memorie
ca reprezentant al unui nou prototip sau al unei noi clase de obiecte.

Perceptia marimii

Perceptia marimii se realizeaza in diverse situatii; in contact direct cu


obiectul, pe cale vizuala (la distanta mica, medie sau mare de obiect). Ea
reclama corelarea informatiei tactile si chinestezice, a celei vizuale si
chinestezice sau a celei vizuale, chinestezice si tactile. Miscarea reprezinta
veriga functionala care efectueaza masura dimensiunilor liniare ale
obiectului. Si in perceptia vizuala a marimii se manifesta legea constant
semnalele retiniene sunt supuse corectiei la nivel cortical, din partea
modelelor informationale stocate in memorie. Constanta marimii se mentine
pana la o distanta de circa 50 m. Dincolo de aceasta limita, marimea
obiectului perceput se micsoreaza proportional cu patratul distantei.
Perceptia marimii se perfectioneaza in contextul sarcinilor care reclama
comparari, precum si operatiile de evaluare si estimare de tip conceptual.

In final se poate ajunge la o concordanta foarte inalta intre datele


experientei subiective furnizate de perceptia directa a marimii si datele
experientei zise fizice, furnizate de instrunentele obiective de masura. Oricat
de mult am exersa perceptia marimii, nu reusim sa o aducem la nivel ideal
de perfectiune si exactitate. In afara ei apar denaturari de tipul
supraestimarilor sau subestimarilor, denumite iluzii de marime. In sfera
perceptiei vizuale prin centrarea preferentiala a privirii asupra unor
dimensiuni ia nastere fenomenul de camp ce duce la supraestimarea
elementelor asupra carora ne fixam. Cum campul vizual si simetria spatiala a
corpului sunt organizate pe coordonate verticala-orizontala, in perceptia
marimii apare fenomenul de supraestimare a dimensiunilor verticale.

De asemenea, segmentele circumscrise in unghiuri care se deschid spre


interior, sunt subestimate, in timp ce segmentele circumscrise in unghiuri
care se deschid spre exterior sunt supraestimate (iluzia optico-geometrica,
Muller-Layer). Alt gen de iluzie este determinat de fenomenul contrastului;
un obiect mic inserat printre altele mai mari va aparea in perceptie ca fiind
mai mic si invers. Doua persoane una inalta si alta scunda, privite alaturi
vor fi percepute prima ca fiind si mai inalta, iar cea de-a doua ca fiind si mai
scunda decat in realitate. In privinta culorii, acelasi obiect colorat inchis va
parea mai mic, iar cel colorat deschis va parea mai mare.

Perceptia raporturilor spatiale

Perceptia raporturilor spatiale consta in diferentierea si aprecierea apropierii


sau indepartarii obiectelor unele de altele, a caracteristicilor pozitiei lor.
Informatia despre raporturile spatiale are o importanta desebita in dirijarea
si coordonarea miscarilor obiectuale si locomotorii.

Perceptia distantei

Perceptia distantei se realizeaza prin interactiunea vazului si chinesteziei.


Marimea obiectelor actioneaza ca semnal al distantei lor fata de noi. Exista
tendinta de supraestimare a distantelor populate de obicei si de subestimare
a celor lipsite de obiecte.

Perceptia spatiului tridimensional

Perceptia spatiului tridimensional presupune desprinderea, alaturi de forma


si marime, a volumului obiectelor. La baza ei sta interactiunea a doua fluxuri
informationale: informatia tactil-chinestezica si cea vizual-chinestezica. In
primul caz, rolul principal il joaca miscarile explorative ale mainii care fixeaza
punctele de articulatii ale diferitelor fete si caracteristicile conturului. In cazul
al doilea, cel mai important este mecanismul binocular (stereoscopic).
Fiecare ochi inregistreaza un obiect din alt unghi. Ca urmare, vor lua nastere
doua imagini retiniene relativ distincte. Prin suprapunere ele vor coinide
partial. Daca cele doua imagini ar coincide integral, obiectul ar fi perceput
plat, lipsit de cea de-a treia dimensiune; daca ele ar fi complet disparate
obiectul ar fi perceput dedublat (vedere dubla).
Miscarea de acomodare si convergenta asigura plasarea obiectului in limitele
zonei vizibilitatii optime.

Globii oculari efectueaza miscari specifice de inspectie prin care se extrage


informatia despre raporturile de forma si marime dintre diferitele parti
componente ale obiectului. Aceasta informatie integrata si decodata la nivel
cortical alcatuieste continutul imaginii tridimensionalitatii obiectului. Rolul
esential in diferentierea si identificarea volumului sau celei de-a treia
dimensiune revine zonelor asociate ale analizatorului tactil-chinestezic si
vizual-chinestezic.

Tridimensionalitatea fiind o caracteristica de tip relational, nu poate fi


codificata decat configurational, prin intermediul unor mozaicuri neuronale
rezultate din intersectia unor straturi orizontale si a unor coloane. Acest
mecanism de codificare se formeaza in ontogeneza, in cursul primului an de
viata, ceea ce inseamna ca perceptia volumului este o functie secundara,
dobandita. Initial, ea se structureaza in analizatorul tactil-chinestezic si apoi
mai tarziu in centrul analizatorului optico-chinestezic. Perceptia spatiului
indeplineste o functie reglatoare exceptionala. Ea sta la baza caracterului
adaptativ al tuturor comportamentelor noastre in raport cu obiectele
externe:comportamentul locomotor, sistemul miscarilor obiectulale ,sistemul
miscarilor constructive ,sistemul miscarilor grafice .

Perceptia spatiala este o latura importanta a inteligentei generale si


o componenta esentiala a structurii psihologice a unor aptitudini speciale:
aptitudinea pentru desen si modelaj, aptitudinea tehnica, aptitudinea
matematica.

Perceptia timpului

Ca mod de existenta a materiei si miscarii timpul este un continuum infinit.


Pentru a opera cu el in planul cunoasterii si activitatii practice noi il supunem
segmentarii transformandu-l in serii discontinui alcatuite din durate pline si
intervale vide in care nu se intampla nimic. In perceptie, putem surprinde
doar segmentul prezentului, luat ,de asemenea ca succesiune de durate
pline si intervale vide.

Perceptia propriu-zisa nu se realizeaza decat in raport cu duratele si


intervalele scurte pana la 3-5 minute. Dincolo de aceasta limita, nu mai
avem de-aface cu perceptia timpului, ci cu evaluarea lui mentala, prin
mijlocirea experientei anterioare si a sistemului unitatilor de masura:
secunda, minutul, ora, ziua, saptanana, luna, anul.
Perceptia si aprecierea timpului sunt puternic influentate de trairea
emotionala si de saturatia in continut a duratelor. Evaluarea duratelor si
intervalelor care nu se asociaza cu o traire emotionala este mai exacta decat
cea in care intervine o asemenea traire. Pe fondul unei trairi emotionale
pozitive, timpul este subestimat. O traire emotionala negativa duce la
supraestimarea timpului. Duratele in care desfasuram o activitate sunt
subestimate , iar cele de asteptare sarace in evenimente, sunt
supraestimate.

Existenta acestor oscilatii subiective in evaluarea timpului a dus la


delimitarea timpului real si a celui psihologic. Acesta din urma nu este decat
o aproximare a celui real. Folosirea unitatilor de masura si a datelor
comparative ne permite insa corectarea erorilor perceptive si sporirea
gradului de obiectivitate a evaluarilor. Mecanismele perceptiei si evaluarii
timpului au o alcatuire extrem de complexa si eterogena, dupa cum
complexa este si esmnificatia factorului timp in viata si activitatea umana.
Intreaga noastra organizare are integrata in sine coordonata temporara:
toate procesele si activitatile noastre au o desfasurare seriala orientata,
exprimandu-se obiectiv ca functie de timp.

Masurarea, cuantificarea si controlul variabilei timp se impune ca o


necesitate obiectiva a reglarii la mai multe niveluri: biologic, fiziologic,
psihologic, social. Corespunzator vor exista si mecanisme diferite de
percepere si apreciere. Astfel, distingem asa numitul mecanism al
ceasornicelor biologice, care functioneaza de la nivelul codului genetic
(controlul bazal piramidal asupra bioritmurilor si proceselor metabolice) pana
la nivelul sistemului supraordonat al organismului (ciclurile biologice globale,
hormonale, somn-veghe). Aceste ceasornice mediaza formarea
mecanismelor psihofiziologice de ordinul 2 de percepere a timpului. In cadrul
acestor mecanisme rolul principal revine analizatorului auditiv, urmand in
ordine analizatorul vibratil, chinestezic si vizual. Prin intermediul
mecanismelor primare si secundare, se structureaza mecanismele tertiare
bazate pe asimilarea si transformarea in structuri operationale interne a
sistemului, unitatii de masura a timpului si a codului semnificatiilor
alfabetului temporar.

Prin interactiunea dintre cele trei genuri de mecanisme se formeaza asa


numitul orizont temporar al personalitatii umane care structureaza intr-un
mod specific dinamica activitatii si comportamentului. Acest orizont se
compune din trei segmente principale: prezent, trecut si viitor. In plan
subiectiv, trecerile de la unul la altul se realizeaza cu usurinta ele fiind
reversibile. Ponderea pe care un segment sau altul o ocupa in planul trairii
constientizate depinde de incarcatura in evenimente si de varsta. La adult,
intinderea cea mai mare revine prezentului, la batrani intinderea cea mai
mare revine trecutului, la adolescenti ponderea cea mai mare o are viitorul.

Perceptia miscarii

La baza perceptiei miscarii sta inregistrarea modificarilor succesive ale


pozitiei obiectului dat fata de punctul initial si fata de reperele din jur. Aceste
modificari sunt inregistrate prin miscarile de intoarcere a capului ca semnale
ale aparatului vestibular, si de miscarile de urmarire ale globilor oculari care
asigura instalarea obiectului in zona vederii centrale. Semnalele care iau
nastere in acest mod furnizeaza principala informatie despre miscare. Noi nu
percepem miscarea propriu-zisa ci obiectele in miscare. Distingem directia
de depalsare a obiectului si viteza.

Exactitatea aprecierii depinde de distanta la care ne aflam de obiect si de


prezenta sau absenta unor repere in spatiul in care are loc deplasarea. Astfel
miscarea va fi perceputa mai adecvat in cazul in care obiectul care se misca
se afla mai aproape de noi, iar spatiul din jur este marcat cu diferite puncte
de reper.

De asemenea miscarea pe orizontala- la suprafata solului se percepe mai


corect decat cea pe verticala sau decat cea orizontala care se desfasoara la
inaltime. Aprecierea directiei este mai exacta decat aprecierea vitezei.

Erorile cele mai mari se inregistreaza in estimarea vitezelor foarte mici si


foarte mari. Impersia miscarii se poate provoca si prin prezenta unor imagini
in sine statice. Daca acestea se succed cu o viteza mai mare decat valoarea
pragului de fuziune optica (1/16 s) in locul unor secvente statice vom
percepe un tablou dinamic, in miscare.