INTRODUCERE

SCURT ISTORIC AL AŞCHIERII. TENDINŢE ACTUALE

Intre procedeele de prelucrare a pieselor finite folosite în industrie,

aşchierea ocupă un loc important, menţinându-se ca procent la 70%, deşi au
apărut în ultimul timp mai multe procedee, numite generic “neconvenţionale”,
care sunt, totuşi, limitate la materiale şi operaţii speciale, neputând concura
aşchierea cel puţin din două puncte de vedere: economicitate şi precizie.
Noţiunea de aşchiere provine de la aşchie , adică de la forma sub care se
îndepărtează adaosul de prelucrare prin acest procedeu de prelucrare. Procedeul
de aşchiere este foarte vechi, prima dovadă considerată ca certă, [1] este un vas
de bronz găsit în ruinele Thebei, anul 26 I.Ch. în Egipt, aflat în muzeul Abbot
din Londra şi care prezintă urme certe de strunjire.
La început aşchierea se făcea pe aşa numitele strunguri cu “arcuş” (în
engleză “lathe” de unde probabil şi numele strungului în limba engleză),
construite dintr-un trunchi scobit la mijloc-batiul şi două vârfuri materializând
axa arborelui principal, iar acţionarea fiind făcută prin înfăşurarea şi
desfăşurarea unei frânghii pe axul principal cu ajutorul acestui “arcuş”
elastic.
Evoluţia aşchierii este legată pe toată durata sa de evoluţia sculelor
aşchietoare şi de cea a maşinilor-unelte inter-influenţa ducând la progres în
toate cele trei domenii, o dezvoltare în unul ducând automat la progres în
celelalte. Discutând deci despre aşchiere nu putem să o facem decât în
contextul factorilor maşină - unealtă, sculă aşchietoare şi dispozitivele de
legătura între acestea. Dezvoltare în timp a teoriei aşchierii şi a maşinilor-
unelte este legată de necesităţile de ordin practic cum ar fi: confecţionarea
uneltelor de muncă, a armelor de vânătoare şi luptă precum şi a obiectivelor
de uz casnic sau de ornament. Despre prelucrarea metalului se poate vorbi de
abia la începutul secolului XI-lea când s-a pus la punct obţinerea în cantităţi
mari a metalului pentru arme şi armuri.
Prima maşină-unealtă apropiată de concepţia actuală având un lanţ
cinematic principal şi unul de avans a apărut de-abia în sec. al XVI-lea fiind
o maşină de găurit ţevi de tun din lemn ( 1540 ), [28].
Odată cu prima revoluţie industrială din Anglia(1640-1740 )dezvoltarea
aşchierii şi a maşinilor-unelte capătă un avânt deosebit, punându-se în această
perioadă teoriei actuale a aşchierii, sculelor şi a maşinilor-unelte.
10 INTRODUCERE

Astfel, în anul 1727, [20] sunt realizate maşinile de alezat cilindrii

pentru pompe de minerit (Thomas Newcome) perfecţionate mai târziu (1767)
de Smeaton şi (1775) de Wilkinson. Apariţia acestei maşini a făcut posibilă
construirea primei maşini cu aburi, din (1769) aparţinând lui James Watt,
maşină care a servit omenirea pe parcursul a două secole.
Un salt calitativ este apariţia şurubului-conducător la maşinile–unelte
(Mandsle-1797), [18] făcând posibil avansul mecanic de precizie ridicată şi
ducând la producerea în serie a acestor maşini în continuare are loc o
dezvoltare intensă a maşinilor-unelte realizându-se: - maşina de rabotat
(1815); - maşina de frezat (1820); -maşina de rectificat (1880); -maşina de
broşat (1910), dezvoltare facilitată de progresele în tehnică (mecanică,
electrotehnică, hidraulică şi apoi în electronică) precum şi progresele în
domeniul aşchierii. Astfel, în 1890 este introdus motorul asincron şi acţionarea
hidraulică (1880) într-o primă formă şi apoi în 1923 în forma perfecţionată
a dus la mărirea performantelor şi îmbunătăţirea sensibilă a maşinilor-unelte
.
Faza următoare este apariţia sistemelor de urmărire automată (1936) şi
a comenzilor numerice (1942) primele cercetări în acest domeniu fiind
făcute la Massachusetts Institut of Technology of Cambridge (U S A), [1].
In ultimele decenii, în contextul celei de-a doua revoluţii industriale,
dezvoltarea calculatoarelor a făcut posibilă conducerea cu calculatorul a
maşinilor-unelte în sisteme CAD/CAM/CIM (Computer Aided
Design/Computer Aided Manufacturing/Computer Integrated Manufacturing).
In paralel cu evoluţia maşinilor-unelte trebuie remarcată şi evoluţia în
domeniul sculelor. Astfel în jurul anului 1900 Taylor şi White introduc otelul
rapid în locul oţelului carbon de scule, cea ce a făcut posibilă creşterea vitezei
de aşchiere de la aproximativ 10 m/min la 50 m/min adică de circa cinci
ori. Următoarea etapă (1925) este trecerea la scule de sinteză, carburi metalice
sinterizate sau mineralo-ceramice care duc la o mărire încă de circa cinci ori a
vitezei de aşchiere, ultimele creaţii din domeniu (scule placate cu nitrură de
siliciu sau nitrură cubică de bor) lucrând cu viteze de până la 1000 m/min.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor din domeniul aşchierii a început şi
evoluţia ştiinţei aşchierii. Primele cercetări experimentale din domeniul
aşchierii şi a sculelor aşchietoare sunt făcute în Franţa (1861) de către Joessel
şi Coquilhat, care fac cercetări în domeniul măsurării forţelor de aşchiere
(corelarea geometrie- forte de aşchiere ), [28].
Primele studii serioase în domeniul sunt făcute în 1870 de I.A.Time,
[30] care pune bazele ştiinţifice ale fenomenului de aşchiere.
In 1873 savantul francez Tresca publică o teorie originală a aşchierii
punând primul în evidentă fenomenul de contracţie al aşchiei, [28].
In 1871 englezul A. Mallock face câteva studii referitoare la procesul formării
aşchiei prin obţinerea unor probe metalografice de rădăcini de aşchie,
arătând şi influenţa fluidelor de aşchiere.
 INTRODUCERE 11

In1893, K. A. Zvorîkin face o analiză destul de completă a forţelor şi

tensiunilor în zona de aşchiere şi este primul care stabileşte relaţia între
grosimea aşchiei, şi presiunea de aşchiere, relaţie confirmată ulterior (1953), de
Kinzle, [13].
In 1896, A.A. Briks stabileşte o terminologie de bază la aşchiere,
valabilă până astăzi în linii mari.
In aceeaşi perioadă inginerul american Frederick Winslow Taylor (1856-
1915), [16] a început o serie de cercetări în vederea stabilirii vitezelor optime
ale sculei la aşchierea otelului. Lucrările, care s-au apreciat la început că vor
dura şase luni s-au extins pe o perioadă de 26 de ani, făcându-se 30.000-50.000
de experienţe, prelucrându-se 400 tone de material (oţel) şi cheltuindu-se
1.000.000 de franci (francezi).
Rezultatul acestor cercetări este relaţia :

v ⋅ T m = CT (1)

unde v , este viteza de aşchiere în m/min;

T, durabilitatea sculei, în min;
m - exponentul durabilităţii, considerat, la început constant;
CT - constanta lui Taylor (considerată la început ca viteza la
durabilitatea de 1 minut a sculei ).
In legătură cu această relaţie s-au făcut multe cercetări: Leigh, Rapaz,
Krekeler, Boulanger, Schaw Opitz, [19,27] cu colaboratorii de la şcoala
germană de la Aachen, cercetători japonezi Okushima şi Hitomi şi alţii.
Incepând din cele mai vechi timpuri pe teritoriul vechii Dacii, [11] au
existat preocupări privind prelucrarea metalelor atestate de numeroase
descoperiri arheologice de pe întregul teritoriu al tării. Printre obiectele găsite cu
ocazia săpăturilor arheologice figurează unelte de făurărie, unelte agricole
rudimentare, unelte pentru construcţii, piese de harnaşament şi pentru
construirea căruţelor şi diferite arme (scutul dacic, lănci, suliţe, săbii, pumnale
sau cuţite de luptă).
In perioada stăpânirii romane din Dacia cel mai dezvoltat sector legat de
prelucrarea metalelor a fost activitatea de exploatare a bogăţiilor miniere, în
special din Munţii Apuseni. Aportul civilizaţiei romane s-a manifestat în special
în domeniul construcţiilor civile şi militare. Din această perioadă datează şi
unele denumiri legate de meserii, explicate şi prin originea latină a limbii
române, cum ar fi: faur, fierar, tâmplar, pietrar, argintar, cărbunar şi altele.
După retragerea romană, In 273 D.Ch a urmat o perioadă în care noutăţile
privind prelucrarea metalelor au fost mai puţine, ca de altfel în întreaga Europă.
Mai târziu, după întemeierea primelor formaţiuni statale dintre Carpaţi şi Dunăre
încep să fie semnalate unele activităţi legate de construirea de vase pentru
navigat şi sunt menţionate activităţile şantierelor navale de la Giurgiu şi de la
Galaţi (1760).
12 INTRODUCERE

Realizări mai deosebite sunt morile de apă, moara cu ciutură sau cu

făcaie, care sunt precursoarele turbinei Pelton realizată în 1829 de către
inginerul american Lester Alten Pelton. Alte instalaţii relativ complexe realizate
în această perioadă sunt cele legate de prelucrarea lânii şi ţesăturilor precum şi
construirea de poduri şi nave civile şi militare pe Dunăre sau pe Marea Neagră
în şantierele navale de la Galaţi, Brăila şi Giurgiu.
In secolul al XVI se construiesc deja în Transilvania ferăstraie mecanice
acţionate de apă.
In 1719, [33] se construieşte primul furnal pentru fontă din ţară, la
Oraviţa. Tot în acelaşi an au mai fost puse în funcţiune încă două furnale, la
Bocşa in Banat.
In 1771 se înfiinţează uzina de la Reşiţa, una din cele mai vechi şi mai
mari uzine din România. Aceasta a preluat din experienţa de la cea din Bocşa,
fiind compusă din 2 furnale, 4 ateliere de forjă, din care unul pentru scule. S-a
dezvoltat prelucrarea armamentului aici semnalându-se prima dată în România
prelucrarea ţevilor de tun. Se fabricau obuze, tunuri, sobe din fontă, roţi
hidraulice şi unele unelte agricole. In anul 1793 Reşiţa şi Bocşa au livrat
ghiulele de tun pentru curtea regală din Neapole.
Incepând cu 1855 uzina din Reşiţa a fost reorganizată pentru producerea
de utilaje pentru calea ferată, maşini cu aburi, şi începând cu 1872 locomotive
cu abur pentru necesităţile proprii şi mai târziu pentru utilizarea pe calea ferată
normală. După 1920 uzinele din Reşiţa au produs maşini şi aparataj electric,
utilaje pentru industria petrolieră, iar din 1962 motoare Diesel, hidro-agregate,
generatoare electrice, turboagregate, compresoare de aer şi instalaţii de laminare.

In 1925 a luat fiinţă Societatea Uzinelor Metalurgice din Copşa Mică şi

Cugir (UMC), care timp de 8 ani nu a lucrat. Printre alte repere importante
dezvoltate în această perioadă sunt următoarele, [28]:

În 1840 s-au înfiinţat la Bucureşti şi Cluj-Napoca primele ateliere de

maşini agricole (pluguri de fier, maşini de treierat);
În 1844 a luat fiinţă prima turnătorie de fontă la Bucureşti precum şi un
atelier pentru fabricarea unor maşini simple;
În 1856, s-au pus bazele Şantierului naval din Drobeta Turnu-Severin;
În 1860, s-au înfiinţat Uzinele metalurgice Anina. In acelaşi an s-a
înfiinţat Atelierul de reparat căi ferate din Constanţa şi apoi din Paşcani,
Galaţi etc.;
În 1863, a fost înfiinţat Arsenalul Armatei din Bucureşti;
În 1872, s-au înfiinţat atelierele CFR din Bucureşti Nord;
În 1877, s-a înfiinţat firma E. Wolff din Bucureşti;
În 1879, se înfiinţează Arsenalul Marinei Militare din Galaţi;
În 1887, inginerul român Teodor Drăgan inventează un injector cu păcură;
 INTRODUCERE 13

În 1891, ia fiinţă întreprinderea Emil Costinescu din Sinaia, în prezent

Uzina de Mecanică Fină din Sinaia;
În 1892, se înfiinţează Uzina de vagoane Arad;
În 1921, se înfiinţează uzinele Progresul din Brăila (societate Franco-
Română);
În 1922, sunt puse in funcţiune uzinele N. Malaxa din Bucureşti, devenite
ulterior “23 August” şi apoi “Faur”;
În 1924, inginerul Aurel Perşu realizează pentru prima dată un automobil
cu formă aerodinamică;
În 1925, ia fiinţă Societatea Industrială Aeronautică (IAR), iar în 1938 se
construieşte primul motor de avion românesc K9. Din 1947 uzina se
transformă în fabrică de tractoare cum a rămas până în prezent.
În 1928, ia fiinţă Astra din Braşov, actuala Intreprindere de camioane;
În 1938, intră în funcţiune fabrica de ţevi din bucureşti (actual
“Republica”);
În 1944, este înfiinţată Uzina mecanică din Câmpulung Muscel, actuala
ARO;
În 1948, intră în funcţiune Uzina de strunguri Arad;
În 1949, ia fiinţă Electroputere Craiova şi uzinele Tehnofrig Cluj-Napoca;
În 1956, se construieşte, la Slatina prima uzină de aluminiu din tară;
În 1962, este înfiinţată Fabrica de Maşini-unelte şi Agregate Bucureşti;
In 1972, este realizat primul elicopter românesc la Ghimbav, Braşov.

In ceea ce priveşte cercetarea şi învăţământul legate de aşchiere şi

construcţia sculelor aşchietoare primele lucrări româneşti au apărut cam la
începutul secolului XX. Printre acestea se pot enumera lucrările lui C. Popovici
[23] pentru învăţământul tehnic şi profesional, care apar începând cu anul 1923.
Apoi lucrarea lui C. Miklosi, care cuprinde prelegerile acestuia la Şcoala
Politehnică din Timişoara şi cursurile editate tot aici de C. Bakony, [2]. Mai
apar, în acelaşi timp lucrările lui V. Mureşan, [28] şi Gh. Popescu, [28].
Prima lucrare originală în ceea ce priveşte teoria aşchierii este a prof. Silviu
Crişan,[6] care a activat la I.A.R. Braşov şi apoi la Universitatea din Braşov.
In domeniul construcţiei de scule aşchietoare, care reflectă cel mai bine
nivelul de dezvoltare al industriei constructoare de maşini s-au dezvoltat
întreprinderi specializate în construcţia de scule printre care se pot aminti:
Intreprinderea de scule Râşnov, Intreprinderea de mecanică fină Bucureşti,
Intrepriderea de scule şi elemente hidraulice Focşani, Intreprinderea de accesorii
şi scule aşchietoare Sf. Gheorghe, Intreprinderea de scule, subansamble,
accesorii din Rădăuţi, Intreprinderea de scule pentru autoturisme Costeşti
(Argeş) şi alte fabrici construite pentru scule specializate pe anumite domenii de
producţie.
S-au dezvoltat, în special pe lângă marile întreprinderi o serie de sculării în care
au fost realizate scule aşchietoare noi. Printre întreprinderile care au dezvoltat
14 INTRODUCERE

scule aşchietoare de acest tip se pot enumera: Intreprinderea Mecanică Cugir,

“tractorul Braşov, Intreprinderea de camioane Braşov, Intreprinderea de
strunguri Arad, Intreprinderea “1Mai” Ploieşti, uzinele de construcţii de maşini
din Reşiţa şi altele.
In acelaşi timp la institutele de învăţământ tehnic superior s-au dezvoltat,
pe lângă catedrele de specialitate, colective de cercetare şi proiectare în
domeniul aşchierii şi al sculelor aşchietoare, care au colaborat cu diferite
întreprinderi din ţară sau cu institute de cercetare proiectare. Printre cele mai
puternice colective au fost cele de la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca
(colectivul Lăzărescu-Maros), Institutul Politehnic din Iaşi (cloctivul Belousov),
Universitatea din Braşov (colectivul Sauer, Secară), Institutul Politehnic
Bucureşti, [5,9,10,29] (colectivele Botez, Duca, Minciu), Universitatea din
Craiova (Iulian Popescu).
Lucrările monografice apărute la Editura Tehnică Bucureşti sau în alte
edituri au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei aşchierii şi a
sculelor aşchietoare. Printre cele mai importante lucrări apărute în acest
domeniu se remarcă lucrarea prof. dr.doc.ing. Lăzărescu, [14,15,16 ] lucrările
prof. Sauer, [24,25,26], Teoria aşchierii de Duca Z., [9], monografia sculelor de
filetare a prof. I. Popescu şi S. Eliezer de la Craiova, [21] şi monografia aşchierii
şi sculelor aşchietoare apărută la Sibiu sub conducerea prof. Steţiu G. , [28].
Pe lângă aceste monografii au apărut şi o serie de cursuri universitare,
care vin să completeze literatura de specialitate cu anumite direcţii specializate
pe anumite zone ale domeniului aşchierii. Tot aici se pot aminti şi numeroasele
dizertaţii de doctorat apărute în centrele universitare menţionate mai sus.

O realizare importantă a şcolii româneşti de aşchiere şi scule este

realizarea de către prof.dr.doc.ing. Lăzărescu Ion a conceptului de sculă
aşchietoare generalizată, prezentată prima dată la Sesiunea de comunicări a
Institutului Politehnic Cluj-Napoca, în 1964, [28] şi publicată în 1968.
De asemenea, o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte concepţia şi
dezvoltarea de noi scule aşchietoare şi introducerea unor tehnici de creativitate a
adus prof. V. Belousov din Iaşi, [3].
Tendinţa actuală în domeniul teoriei aşchierii şi al proiectării sculelor este
de a abstractiza şi modela procesul de aşchiere şi scula aşchietoare cu ajutorul
tehnologiei informatice pentru a introduce, cu ajutorul limbajelor informatice,
scula şi procesul de aşchiere în fabricaţia asistată de calculator.

BIBLIOGRAFIE

1. Armarego, E.I.A. şi Brown, R.H. The Machining of Metals, Prentice Hall Englewood
Cliffs, New Jersey, 1969.
2. Backonyi, C. Tehnologia mecanică a metalelor, Timişoara, Scoala Politehnică, 1937.
3. Belous, V. Sinteza sculelor aşchietoare. Iaşi, Ed. Junimea, 1980.
 INTRODUCERE 15

4. Boothroyd, G. Fundamental of Machining Metals and Machine tools. International students

edition, Tokyo,McGraw-Hill, Kogakusa, Ltd.1985.
5. Botez, E. Bazele generării suprafeţelor pe maşini-unelte. Bucureşti, Ed.didactică şi
pedagogică, 1969.
6. Crişan, S. Untersushung trennes von Stahl mittels Duner Schleifschneiden, Disertaţie.
7. Deacu, L. Kerekes, L., Julean, D., Cărean, M. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor,
Univ. Tehnică, Cluj-Napoca, 1992.
8. Deacu, L. ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Rotaprint, I.P.Cluj-Napoca,1980.
9. Duca, Z. Bazele generării suprafeţelor pe maşini-unelte. Bucureşti, Ed.tehinică, 1966
10. Enache, St., Tache, V., Catrina, D., Popescu,I. General Model of the Cutting Tool. In:
Annales Of CIRP, vol. 28, 1979.
11. Giurăscu, C.C. Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în sec.XV-XIX. Bucureşti,
Ed. Stiinţifică, 1973.
12. Glodaru, L., Iaroslavschi, E. Civilizaţia fierului la daci. (sec. II I.Ch- sec.I D.Ch.), Cluj-
Napoca, Ed.Dacia, 1979.
13. Kronenberg, M. Grundzuge der zerspanungslehre Band, I,II, III. Berlin-Gottingen-
Heidelberg, New-York, Springer, 1969.
14. Lăzărescu, I.D. Calculul şi construcţia sculelor aşchietoare, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1962.
15. Lăzărescu,I. Aşchiere şi scule aşchietoare. Bucureşti, Ed. didactică şi pedagogica, 1976.
16. Lăzărescu,I. Teoria aşchierii metalelor şi proiectarea sculelor. Bucureşti, Ed.didactică şi
pedagogică, 1964.
17. Merchant, M.E. Mechanics of the Metal Cutting Process, I. Orthogonal Cutting and typ 2
chip. In: Journal of Applied Physics, vol.16, 267-275, mai, 1945.
18. Oancea,N. Bazele aschierii şi generarii suprafeţelor. Rotaprint, Universitatea Galaţi,
1978.
19. Opitz, H. Moderne productionstehnic. Stand und Tendenzen. Essen, Verlag W. Girardet,
1971.
20. Oprean,A. ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Bucureşti, Ed.didactică şi
pedagogică, 1981.
21. Popescu, I. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor, vol. I, II. Craiova, Reprografia
universităţii, 1981.
22. Popescu, I. Optimizarea procesului de aşchiere. Craiova, ed. Scrisul românesc, 1987.
23. Popovici, C. Tehnologia meseriilor II. Bucureşti, Imprimeria Fundaţia principele Carol.
1927-1928.
24. Sauer, L. Scule pentru danturare . Bucureşti, Ed. Tehnică, 1962.
25. Sauer, L. Scule pentru prelucrarea găurilor. Bucureşti, Ed. Tehnică, 1966.
26. Sauer, L. şi Ionescu, C. Scule pentru frezare. Bucureşti, Ed. Tehnică, 1977.
27. Shaw, M.C. Metal Cutting Principles, Oxford, Claredon Press, 1986.
28. Şteţiu G., Lazărescu, I., Oprean,C. şi Steţiu M. Teoria şi practica sculelor aşchietoare.
Vol.I,II,III, Sibiu, Editura Universităţii, 1994.
29. Tache, V. şi Vlase, A. Cercetări cu privire la influenţa conductivităţii termice asupra
prelucrării oţelurilor inoxidabile. In: Tehnologii noi în construcţia de maşini, Vol.I, Galaţi,
1977.
30. Time , I. A. Memmoire sur le rabotage des metaux. St. Petersburg, 1870.
31. Vieregge, G. Zerspanung der Eisenwerkstoffe, Dusseldorf, Verlag Stahleissen GmbH,
1982.Weill, R. Techniques d’usinage. Paris , Dunod, 1971.
32. * * * 200 de ani de construcţii de maşini la Reşiţa, 1771- 1971, vol.I-II, Reşiţa,
Intreprinderea Poligrafică Cluj, 1971.