Sunteți pe pagina 1din 31

STRUNJIRE 93

PRINCIPALELE PROCEDEE
DE AŞCHIERE

7.1 Operaţii de strunjire

In construcţia de maşini se utilizează foarte multe piese care au suprafeţe de


revoluţie tip arbore sau alezaj. Aceste suprafeţe se prelucrează, în majoritatea
cazurilor, pe maşini unelte din grupa strungurilor cu ajutorul cuţitelor.

Fig. 7.1. Strunjire Fig. 7.2. Strunjire Fig. 7.3. Strunjire


longitudinalã de retezare frontală

Strunjirea se realizează prin combinarea mişcării de rotaţie executată de piesă


cu mişcarea sau mişcările de avans (longitudinal respectiv transversal).

Fig. 7.4. Strunjire Fig. 7.5. Strungire Fig. 7.6. Strungire


de filetare profilată interioară

Pentru procedeele de strunjire prezentate în figurile de mai sus se vor elabora


schemele de aşchiere în care sunt trecuţi principalii parametrici, cinematici şi
tehnologici necesari realizării acestor procedee. Schema de aşchiere stă la baza
94 STRUNJIRE
proiectării oricărui tip de sculă deoarece din aceasta se deduc elementele constructive
ale sculei, care trebuie să satisfacă cerinţele impuse prin operaţia respectivă.
In cazul strunjirii longitudinale şi transversale vom avea următorii parametrii:
Parametrii cinematici:
- viteza de aşchiere principală:
π ⋅D⋅n
v= [m/min] (7.1)
1000
unde D este diametrul de prelucrat în mm;
n, rotaţia piesei în rot/min .
- viteza de avans:
v f = f ⋅ n [mm/min] (7.2)
unde f este avansul de lucru în mm/rot ;
n, rotaţia arborelui principal în rot/min.
Pe lîngă mişcarea principală şi cea de avans mai avem şi mişcările de reglare ale
sculei:
- mişcarea de apropiere, care se efectuează în vederea aducerii
sculei în vecinătatea zonei de lucru şi se poate face manual sau cu
avans rapid la strungurile prevăzute cu această posibilitate ;
- mişcarea de reglare, care este mişcarea între sculă şi piesă în
vederea realizării grosimii adaosului de prelucrare ;
- mişcarea de compensare (corecţie), prin care se produce
compensarea uzurii sculei pentru realizarea cotelor
corespunzătoare ale piesei.

Parametrii tehnologici ai secţiunii aşchiei :

- ap, adâncimea de aşchiere, măsurată perpendicular pe planul de


lucru în mm;
- f, avansul de lucru, măsurat pe direcţia mişcării de avans, în mm.

7.1.1 Parametrii geometrici ai secţiunii aşchiei:

- a=f sin κr , grosimea geometrică a secţiunii aşchiei, în mm;


- b= ap/sin κr , lăţimea geometrică a aşchiei, în mm.

Pentru diferitele operaţii de strunjire se redau schemele de aşchiere în figura


7.7 (a, f):
- strunjirea de copiere, fig.7.7,a la care se poate observa că există
două mişcări de avans, transversal şi longitudinal, care se combină
în vederea realizării vitezei de avans rezultante care trebuie să se
menţină tot timpul tangentă la generatoarea piesei;
- strunjirea conică, fig.7.7,b ;
STRUNJIRE 95
- strunjirea transversală de degroşare, fig.7.7,c şi cea de finisare,
fig.7.7,d ;
- strunjirea transversală de finisare, fig.7.7,e;
- strunjirea de retezare, fig.7.7,e la care parametrii geometrici ai
secii aşchiei şi cei tehnologici sunt egali pentru că unghiul de atac
este de 900 ;
- strunjirea longitudinală interioară, fig.7.7, f;

Fig 7.7 Scheme de aşchiere la strunjire

In ceea ce priveşte geometria constructivă şi funcţională a cuţitului de strung, aceasta


a fost prezentată amănunţit în capitolul anterior.
93 RABOTARE, MORTEZARE

7.2 Rabotarea şi mortezarea

Rabotarea, figura 7.8 este un procedeu de prelucrare la care scula (la


maşinile de rabotat cu o cursă a mesei mai mică, numite şi şepinguri, fig. 7.9) sau
masa (pentru maşinile la care cursa de lucru este mai mare, numite maşini de rabotat)
execută în plan orizontal o mişcare rectilinie alternativă, ca mişcare principală, iar
masa sau scula execută mişcarea de avans intermitent în timpul cursei în gol a sculei
(fig. 7.8., 7.9).

Fig.7.8 Parametrii rabotării Fig.7.9 Maşina de rabotat (şeping)

Geometria constructivă a cuţitului de rabotat este identică cu cea a cuţitului de


strunjit şi este prezentată în figura 7.10. Deosebirea apare la geometria funcţională,
care datorită faptului că mişcarea de avans este intermitentă şi se execută în timpul
cursei în gol a sculei, face ca viteza de avans să fie egală cu zero. In acest caz viteza
rezultantă (efectivă) de aşchiere este egală cu viteza principală, deci şi sistemul de
referinţă efectiv va fi identic cu cel constructiv. Rezultă că geometria efectivă este
identică cu cea constructivă. In concluzie, la rabotare şi mortezare unde cinematica
este identică cu cea de la rabotare nu se poate discuta de geometria efectivă pentru că
ea este aceeaşi cu cea constructivă.
Mortezarea este prelucrarea la care mişcarea principală de aşchiere (rectilinie-
alternativă) se execută într-un plan vertical de către sculă, iar mişcarea sau mişcările
de avans se execută intermitent de către semifabricat. Se folosesc, în special, în
producţia de unicate, sau serie mică, deoarece având o cursă în gol a maşinii
productivitatea este scăzută ( fig. 7.11).
RABOTARE, MORTEZARE 94

Fig.7.10 Geometria constructivă a cuţitului de rabotat

Fig.7.11 Parametrii operaţiei de mortezare, [12]

Pentru ambele operaţii parametrii sunt identici :


Parametrii cinematici :
- viteza principală de aşchiere se obţine din relaţia :
1000 ⋅ v
n cd = [cd/min] (7.3)
 vg 
L1 + 
 v
95 RABOTARE, MORTEZARE

unde ncd este numărul de curse duble pe minut;


v, viteza principală de aşchiere, în m/min;
vg, viteza cursei în gol, care este de regulă mai mare, în m/min ;
L, lungimea cursei, în mm.

- Viteza de avans: vf = ncd.f , în mm/cursă dublă, (intermitentă).

Parametrii tehnologici ai secţiunii aşchiei:


- ap, adâncimea de aşchiere, în mm ;
- f, avansul de lucru în mm/cd .

Parametrii geometrici ai secţiunii aşchiei :


- a=f sin κr , grosimea geometrică a secţiunii aşchiei, în mm;
- b= ap/sin κr , lăţimea geometrică a aşchiei, în mm.

7.3 Burghierea

7.3.1 Generalităţi
Burghierea este operaţia de aşchiere executată în vederea obţinerii unui alezaj din
material plin folosind o sculă numită burghiu, care execută o mişcare principală de
rotaţie şi o mişcare de avans axial, figura 7.12. Precizia obţinută prin acest procedeu
nu este deosebit de mare, depinzând şi de tipul burghiului folosit, la cele mai uzuale
(burghiele elicoidale) aceasta fiind corespunzătoare claselor de precizie IT 11-12, iar
rugozitatea suprafeţei fiind slabă, Ra≥ 12,5µm.

Fig.7.12 Operaţia de burghiere


BURGHIERE 94
Pentru a înţelege mai bine operaţia de burghiere şi geometria burghiului se face
comparaţia cu strunjirea interioară, figura 7.13.

Fig7.13 Comparaţia burghierii cu strunjirea interioară

Din figură se poate deduce că spre deosebire de strunjire burghierea se produce


folosind două tăişuri, ceea ce face ca productivitatea să fie mai bună şi forţele mai
echilibrate. Se poate remarca cuţitul elementar (în acest caz în dublu exemplar) cu
tăişul principal T, tăişul secundar T’ şi vârful sculei determinat de unghiul la vârf εr .
In cazul burghielor unghiul de atac se foloseşte sub forma 2κr, fiind unghiul la vârf al
burghiului. O problemă deosebită în cazul burghielor este cea a eliminării aşchiilor
pentru că aşchierea se produce în interiorul piesei şi nu prea există spaţiu pentru
evacuarea acestora. Pentru a ajuta eliminarea aşchiilor se vor lua unele măsuri
speciale în construcţia sculei cum sunt folosirea canalelor elicoidale care formează un
fel de elevator de aşchii sau folosirea de fluide de aşchiere sub presiune la burghiele
pentru găurirea adâncă.
Pentru studiul operaţiei de burghiere se va discuta despre cele mai utilizate burghie,
adică cele elicoidale numite uneori greşit şi “burghie spirale” deşi spirala nu participă
în nici un fel la construcţia burghiului fiind o curbă plană spre deosebire de elice care
dă directoarea canalelor pentru evacuarea aşchiei.
Elementele principale ale unui burghiu elicoidal sunt figura 7.14)

Fig.7.14 Elementele burghiului elicoidal


95 BURGHIERE

- tăişul principal, T;
- tăişul secundar, T’, care ia forma unei faţete cilindrice de conducere;
- tăişul transversal, Ttr , care uneşte cele două tăişuri principale;
- golul pentru evacuarea aşchiei;
- spatele dintelui;
- miezul burghiului.

Se poate observa că vârful sculei este la fel ca la cuţitul de strung la intersecţia


tăişului principal cu cel secundar şi este cel mai solicitat punct al burghiului deoarece
la o turaţie dată are viteza de aşchiere cea mai mare.

7.3.2 Geometria constructivă a burghiului elicoidal


Pentru studiul geometriei constructive a burghiului se stabileşte mai întâi sistemul de
referinţă constructiv pentru această sculă. Acesta este format din cele trei plane
cunoscute:
- planul de referinţă constructiv, Pr, care este un plan ce trece prin punctul
curent de pe tăiş şi conţine axa burghiului;
- planul constructiv al tăişului, PT, perpendicular pe planul de referinţă
conţinând tăişul sau tangenta la acesta dacă este curbiliniu;
- planul ortogonal, Po, care este perpendicular pe amândouă şi se mai numeşte
şi plan de măsurare constructiv;
- planele suplimentare PF, de lucru şi PP, posterior, folosite pentru
determinarea unghiurilor longitudinale şi transversale ale burghiului.

Pentru studiul geometriei constructive, figura 7.15, se ia un punct M pe tăişul


principal al sculei prin care se fac secţiunile corespunzătoare sistemului de referinţă
constructiv: pentru planul ortogonal se face secţiunea O-O, care materializează
intersecţia cu planul de referinţă, secţiunea F-F, care reprezintă planul de lucru,
secţiunea P-P pentru planul posterior, paralelă cu axa burghiului. Se reprezintă
secţiunile corespunzătoare, conform regulilor de reprezentare în proiecţie ortogonală
cunoscute, obţinând unghiurile geometriei constructive. Se mai face o vedere din A
pentru a determina unghiul de înclinare al tăişului, λT şi o secţiune ortogonală O1-O1
prin tăişul transversal din vederea frontală a burghiului.
In urma reprezentării unghiurilor constructive se constată următoarele:
- γo, unghiul de degajare constructiv principal, se găseşte în secţiunea
ortogonală, unde este cel mai apropiat de cel funcţional deoarece aşchia se
degajă normal la tăiş;
- αF, unghiul de aşezare constructiv principal, aflat în secţiunea F-F (planul
de lucru), aici fiind cel mai apropiat de funcţional;
- γF, unghiul de degajare axial, din secţiunea cu planul de lucru, care este
chiar unghiul elicei corespunzătoare diametrului punctului M în care se
studiază geometria, γF = ωM , (fig.7.16);
- αP , unghiul de aşezare axial, din secţiunea cu planul posterior;
BURGHIERE 96

- γP , unghiul de degajare radial, care depinde de forma canalului elicoidal al


burghiului;

Fig.7.15 Geometria constructivă a burghiului

- λT , unghiul de înclinare al tăişului, care se măsoară în vederea din A, între


planul de referinţă şi direcţia tăişului principal;
- 2κr , dublul unghiului de atac principal, măsurat în planul de referinţă între
direcţia tăişului şi planul de lucru F-F;
- κ’r , unghiul de atac secundar, măsurat între direcţia tăişului secundar (faţeta
cilindrică de conducere şi calibrare) şi direcţia planului de lucru (respectiv
direcţia probabilă de avans); acest unghi dă o conicitate inversă a burghiului
foarte importantă pentru buna funcţionare a acestuia;
- ω, unghiul de înclinare al canalelor elicoidale, măsurat pe diametrul exterior
al burghiului între direcţia tăişului secundar (faţeta cilindrică) şi direcţia
axială;
- γo3, unghiul de degajare al tăişului transversal, care este specific burghiului
şi este puternic negativ (până la –35o, în funcţie de metoda de ascuţire a
feţei de aşezare);
97 BURGHIERE

- α’o2 = 0, unghiul de aşezare al tăişului secundar , deoarece faţeta este


cilindrică având tangenta comună cu traiectoria mişcării principale (cerc) a
unui punct de pe tăiş, acesta fiind şi scopul faţetei de a conduce burghiul în
alezajul executat.
Definirea unghiurilor constructive este identică cu cazul strunjirii, deosebirile
principale fiind date de renunţarea la stabilirea convenţională a unghiului principal de
aşezare în secţiunea ortogonală şi plasarea acestuia în secţiunea planului de lucru
unde este în mod natural mai apropiat de unghiul de aşezare efectiv.

Fig.7.16 Variaţia unghiului de înclinare ωM

Alte elemente caracteristice ale geometriei burghiului sunt cele legate de


variaţia unghiului de degajare, deoarece este legat de canalul elicoidal pentru
evacuarea aşchiilor, valoarea unghiului de atac secundar care dă conicitatea inversă a
burghiului, unghiul de aşezare secundar egal cu zero şi în special valoarea puternic
negativă a unghiului de degajare al tăişului transversal. Vom analiza pe rând aceste
caracteristici specifice burghiului şi implicaţiile acestora asupra geometriei
constructive a acestei scule.

7.3.3 Variaţia unghiului de degajare


Am remarcat că unghiul de degajare axial, γF este egal cu unghiul elicei
corespunzătoare cilindrului de diametru DM . Din figura 4 se poate face legătura între
înclinarea elicei în punctul M şi înclinarea acesteia pe diametrul maxim sau nominal
al burghiului. Desfăşurând elicea corespunzătoare diametrului DM şi pe cea de
diametru D se poate deduce relaţia următoare:

DM
tgϖ M = tgϖ . (7.4)
D

Rezultă că valoarea unghiului de degajare axial va fi:

DM
tgγ F = tgϖ M = tgϖ , (7.5)
D
BURGHIERE 98
adică unghiul de degajare axial scade pe măsură ce punctul M se apropie de axa
burghiului. Valoarea minimă a acestui unghi va fi la terminarea tăişului principal şi
debutul tăişului transversal.
Luând în considerare că unghiul de degajare principal se găseşte în planul ortogonal
vom folosi relaţia diedrului pentru determinarea legăturii între unghiul de degajare
din planul de lucru şi cel din planul ortogonal. Intre cele două plane există unghiul
diedru φ= 90o- κr . Relaţia diedrului pentru acest caz va fi :

tgγ F = tgγ o ⋅ cos φ = tgγ o ⋅ sin κ r . (7.6)

Ţinând cont de cele două relaţii (7.5) şi (7.6) se obţine valoarea pentru unghiul de
degajare principal ca fiind:

D M ⋅ tgϖ
tgγ o = . (7.7)
D ⋅ sin κ r
Din relaţia de mai sus se poate trage concluzia că pentru burghie este o aberaţie
indicarea unui unghi de degajare al acestuia pentru că acesta depinde de prea mulţi
parametri, cel mai important fiind diametrul pe care se află punctul curent M. Din
acest motiv pentru burghiele elicoidale se recomandă în literatura de specialitate cei
doi parametri ficşi din relaţia (7.7) şi anume unghiul de înclinare al canalelor
elicoidale pe diametrul exterior, ϖ şi unghiul de atac principal, respectiv unghiul la
vârf al burghiului 2 κr .
Tot din relaţia (7.7) se trage concluzia că valoarea maximă a unghiului de
degajare pentru un unghi de înclinare al canalelor dat este maximă la diametrul
exterior, adică în punctul cel mai solicitat al burghiului. Acest fapt este negativ pentru
că unghiul de ascuţire va fi minim deci rezistenţa la uzură a burghiului va fi minimă
în acest punct.

Tăişul transversal Ttr

Un element important al burghiului este tăişul transversal, care uneşte cele două
tăişuri principale şi are lungimea egală cu diametrul miezului burghiului. Acest tăiş
are o formă de daltă (în limba engleză se numeşte chisel edge = tăiş daltă ) ceea ce
face ca unghiul de degajare să fie foarte puternic negativ, după cum s-a arătat
anterior. In aceste condiţii formarea aşchiei este foarte deficitară, deformarea
materialului aşchiat foarte mare şi deci şi forţele de aşchiere foarte mari. S-a constatat
experimental că la aşchierea oţelurilor 50% din forţa axială este dată de acest tăiş
transversal. Mai mult, din punct de vedere teoretic axa burghiului intersectează acest
tăiş la mijlocul său, acest punct având viteza principală zero şi deci numai viteză de
avans.
In figura 7.17, [7] se redă foarte sugestiv variaţia unghiului de degajare prin
obţinerea unor rădăcini de aşchie la diferite diametre ale burghiului, inclusiv pe tăişul
transversal.
93 LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE

Fig.7.17 Variaţia unghiului de degajare pe micrografii ale aşchiei, [7]

Din figură se poate observa şi modul de formare al aşchiei pe tăişul transversal.

Conicitatea inversă, κ’r

Unghiul de atac secundar al burghiului are o valoare mică, dar o importanţă


invers proporţională cu aceasta. Principalele efecte pe care le are unghiul de atac
secundar sunt:
- evitarea frecării pe întreaga lungime activă a burghiului dacă lungimea
găurii este mai mare ;
- evitarea formării unei conicităţi directe prin uzura la colţul burghiului ;
- reducerea tendinţei de depunere pe tăiş prin reducerea temperaturii în zona
de aşchiere.

Conicitatea inversă a burghiului este obţinută la fabricarea burghiului şi dacă


aceasta lipseşte burghiul nu este bun.
LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE 94

7.4 Prelucrarea alezajelor prin lărgire, adâncire, lamare, alezare

7.4.1 Lărgirea

Prelucrarea alezajelor după operaţia de găurire, în vederea obţinerii unei


precizii dimensionale şi a suprafeţei mai ridicate, se poate face prin operaţiile
următoare :

• lărgire (fig.7.18,a) sau adâncire (fig.7.18,b), echivalente cu strunjirea


de degroşare de semifinisare;
• alezare (fig. 7.18,c), broşare sau rectificare;
• lamare, (fig.7.18,d);
• superfinisare, honuire, lepuire sau rodare

a b

c d

Fig.7.18 Operaţiile de lărgire, adâncire, lamare şi alezare

Prin aceste operaţii se obţine o mai bună finisare a suprafeţei, precizie dimensională
mai mare precum şi anumite condiţii de poziţie între suprafeţele prelucrate.
Lărgirea este operaţia de mărire a diametrului unui alezaj pe întreaga sa lungime.
Parametrii operaţiei de lărgire, adâncire, lamare şi alezare sunt identici cu cei
de la operaţia de burghiere, cu deosebirea că adâncimea de aşchiere nu este egală cu
94 LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE
jumătate din diametru de prelucrat deoarece aşchierea nu se face din plin, figura
7.19.

Fig.7.19 Parametrii operaţiei de lărgire

Ori de câte ori se cere o precizie mai bună a alezajelor decât cea obţinută prin
burghiere sau alte operaţii primare (turnare, forjare, matriţare) se impune a folosi
operaţia de lărgire. Aceasta are o precizie dimensională mai bună deoarece scula nu
are tăiş transversal şi aşchiind numai la periferie are o rigiditate mai mare, având
canalele de evacuare a aşchiilor mai puţin adânci. De asemenea datorită numărului de
dinţi mai mare (3-5 dinţi) rugozitatea suprafeţei este mai bună pentru că există mai
multe faţete de conducere calibrare.
Productivitatea este mai mare pentru că există un număr mai mare de dinţi şi
avansul pe o rotaţie este mai mare. Tot la acest lucru contribuie şi rigiditatea mai
mare precum şi lipsa tăişului transversal, care face ca forţa axială necesară să fie mai
mică, astfel putând mări avansul pe dinte.
Geometria lărgitorului prezentată în figura 7.20 este asemănătoare cu cea a
burghiului existând toate caracteristicile acestuia, mai puţin tăişul transversal care la
burghiu are o geometrie puternic negativă, total nefavorabilă.

Fig.7.20 Geometria lărgitorului

Folosirea operaţiei de lărgire se recomandă şi în cazul burghierii unor găuri mai mari,
unde se începe cu un diametru mai mic al burghiului (având diametru cel puţin egal
LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE 95
cu dimensiunea tăişului transversal al burghiului final. In acest caz al doilea burghiu
se poate spune că este pe post de lărgitor cu doi dinţi.

7.4.2 Adâncirea
Operaţia de adâncire este asemănătoare cu cea de lărgire şi de multe ori
confundată cu aceasta. Pentru o mai bună distingere între cele două operaţii se
defineşte adâncirea ca fiind:
Prelucrarea unui alezaj existent prin mărirea diametrului acestuia numai pe
o anumită lungime a lui (la capăt).

Adâncirea poate să fie cilindrică, dacă suprafaţa obţinută este cilindrică şi se


obţine şi o suprafaţă plană, perpendiculară pe axa alezajului sau conică dacă suprafaţa
obţinută este conică, în acest caz se mai numeşte şi teşire (zencuire).
Parametrii operaţiei sunt prezentaţi în figura 7.21.
Din punct de vedere al parametrilor cinematici şi tehnologici ai secţiunii
aşchiei nu există nici o deosebire între lărgire şi adâncire. La adâncirea cilindrică
parametrii tehnologici ai secţiunii aşchiei sunt egali cu cei geometrici datorită
unghiului de atac, care are valoarea de 900.

Fig.7.21 Parametrii operaţiei de adâncire

Pentru a respecta condiţiile de precizie impuse piesei (concentricitatea


alezajului mare cu cel iniţial şi perpendicularitatea suprafeţei plane pe axa alezajului),
adâncitorul poate avea din construcţie un cep de ghidare, care asigură concentricitatea
şi o precizie corespunzătoare a unghiului de atac principal, care la adâncirea
cilindrică are 900.
96 LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE
7.4.3 Lamarea
Lamarea este operaţia de prelucrare prin aşchiere a unei suprafeţe plane la capătul
unui alezaj, de obicei se prelucrează prin acest procedeu bosajele rămase din turnare.
Denumirea operaţiei vine de la numele sculei, lamator, care constă dintr-o lamă
introdusă intr-un corp de rotaţie, figura 7.22.

Fig.7.22 Operaţia de lamare

După cum se poate observa din figura 7.22, lamatorul nu lucrează în interiorul
alezajului şi ca urmare nu are nevoie de canale elicoidale pentru evacuarea aşchiilor
care se face lateral, datorită forţei centrifuge. Parametrii operaţiei sunt identici cu cei
de la lărgire şi adâncire.
Din punct de vedere al geometriei singura caracteristică deosebită este faptul că
are unghiul de degajare egal cu zero, în vederea obţinerii unei suprafeţe mai bune prin
efectul de răzuire.
Dacă suprafaţa prelucrată nu este plană se va profila şi dintele sculei în
conformitate cu forma acesteia şi se va obţine o lamare profilată.

7.4.4 Alezarea
Operaţia de alezare constã din finisarea unei găuri cilindrice (sau conice), prelucrată
în prealabil cu burghiul sau lărgitorul.
Alezarea prelucrează cu precizie ridicată (clasa V-VII) şi la o rugozitate a suprafeţei
corespunzătoare finisării: Ra = 0.8- 1,6 µm.
Termenul de “alezare” provine din limba franceză, unde se întâlneşte
denumirea “aleser”, care, in franceza veche, era sub forma “alise”, cu înţelesul de “a
scurta”. Ca urmare, denumirea “alezare” în limba franceză conţine şi reflectă – după
părerea noastră – operaţia de “scurtare” respectiv “ajustare” design, a adaosului de
material lăsat pentru prelucrare, [13]. Termenul românesc “alezare” nu reflectă însă
acest fapt.
În limba engleză, pentru “alezor” se utilizează expresia “reamer”, care provine
de la cuvântul “ream”, care, ca verb, înseamnă “a lărgi”, “a mări”, o gaură. Aşadar,
denumirea utilizată reflectă parţial conţinutul operaţiei.
În limba germană, operaţia “alezare” este numită “Reiben” – cu înţelesul “ a
freca”, “a răzui” sau “a rade”. Ca urmare, denumirea utilizată reflectă operaţia de
“răzuire”.
LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE 97
Sintetizând, se observă că în unele ţări, denumirea dată operaţiei de “alezare”
reflectă conţinutul operaţiei. Acest fapt este binevenit, deoarece o indicare a
conţinutului operaţiei antrenează de la început alezarea corespunzătoare a unor
parametrii geometrici ai sculei sau parametrii regimului de aşchiere. De exemplu,
dacă operaţia de alezare s-ar numi “răzuire cilindrică”, atunci de la început s-ar şti că
este necesar să se adopte un unghi de degajare slab pozitiv, nul sau chiar negativ – în
scopul răzuirii suprafeţei prelucrate şi un unghi de aşezare nul în scopul presării şi
frecării suprafeţei. Cu alte cuvinte, s-ar şti de la început că este de lămurit
“bărbierirea” suprafeţei corespunzătoare termenului englezesc de “shaving”.
Luându-se în considerare operaţiile:
- răzuire;
- răzuirea danturii;
- răzuire cilindrică.
Operaţia de răzuire capătă un înţeles mai larg deocamdată sub cele trei categorii
enumerate.
În ceea ce priveşte utilizarea alezoarelor, aceasta îmbunătăţeşte precizia
dimensională şi netezimea suprafeţelor de la găurile prelucrate; nu îmbunătăţeşte însă
abaterile de poziţie de exemplu abaterea de la axialitatea găurilor prelucrate.

Parametrii operaţiei

În figura următoare se pot urmări elementele principale ale alezorului. Se vor trece
în revistă aceste elemente, precum şi alţi factori ce intervin.

Fig. 7.23 Parametrii operaţiei de alezare

În scopul finisării, scula numită alezor, este prevăzută cu mai mulţi dinţi – în număr
de z =6-8 – şi cu un unghi de atac κr mic (respectiv con de atac mare), astfel încât să
se ridice aşchii subţiri. De asemenea, se ia κ’r=0, ceea ce face ca microneregularităţile
rămase pe suprafaţa piesei, să fie, teoretic, nule. Porţiunea cu conicitate inversă nulă
98 LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE
urmează imediat după conul de atac al alezorului şi are o lungime egala cu diametrul
alezorului. Spre coada alezorului se recomandă totuşi o conicitate inversă diferită de
zero pentru a permite anumite bătăi ale cozii alezorului.
Este de remarcat existenţa unei faţete cilindrice, pe muchia aşchietoare
secundară (adică κ’r = 0), ceea ce contribuie la o mai bună conducere a sculei în
alezajul prelucrat, precum şi la o oarecare acţiune de netezire a suprafeţelor
prelucrate.
După muchia de aşchiere secundară cilindrică, urmează o conicitate inversă,
(respectiv κr ≠0). Aceasta are o acţiune multiplă:
- defavorizează apariţia depunerilor pe tăiş;
- evitarea deteriorării suprafeţei alezate, datorită bătăii radiale a cozii alezorului;
- se evită ridicarea de aşchii late.
În figura următoare, (fig.7.24), se dă o secţiune longitudinală axială prin alezor.
Unghiul de 450 de la capătul alezorului nu are un rol aşchietor ci doar de protejare a
muchiilor de aşchiere la transport şi la intrare în aşchie.

Fig.7.24 Geometria alezorului

Pentru a se obţine o acţiune de răzuire, deci efect de finisare, unghiul de


degajare constructiv se ia nul (γ = 0). Adaptarea unui unghi de degajare negativ (γ <
0) nu dă rezultatele scontate.
În ceea ce priveşte unghiul de aşezare α0, aceasta se consideră, în mod
convenţional, într-o secţiune O-O, ortogonală la muchia de aşchiere principală.
Alezorul poate fi cu dinţi drepţi sau elicoidali, înclinaţi la unghiul de înclinare
ω. Din punct de vedere al procesului de aşchiere este preferat dantura dreaptă, la care
viteza efectivă de aşchiere nu este normală la muchiile de aşchiere, în cazul danturii
elicoidale, viteza de aşchiere efectivă este aproape normală la muchiile de aşchiere
(fig.7.25) ceea ce nu este recomandabil, aşa cum s-a arătat când s-a vorbit de unghiul
de înclinare. Se utilizează totuşi alezoare cu dinţi elicoidali, atunci când este vorba de
prelucrarea unui alezaj cu canal de pană (când la folosirea unui alezor cu dinţi drepţi
este pericol ca dintele să intre în canal).
Regimul de aşchiere are aceiaşi parametri ca şi la lărgire.
LĂRGIRE, ADANCIRE, LAMARE, ALEZARE 99

Fig. 7.25 Unghiul de înclinare la alezoare

Referitor la numărul de dinţi se recomandă ca acesta să fie impar din motive de


vibraţii, dar în acest caz măsurarea alezorului este mai greoaie şi din acest motiv se
alege un număr de dinţi par, dar având un pas unghiular variabil de la dinte la dinte,
dar egal simetric. In acest fel sunt satisfăcute ambele condiţii: reducerea vibraţiilor şi
o măsurare uşoară.

7.5 FREZAREA
7.5.1 Generalităţi
Frezarea este operaţia de aşchiere la care îndepărtarea adaosului de prelucrare se face
cu ajutorul unei scule cu mai mulţi dinţi numită freză, care execută o mişcare
principală de rotaţie şi o mişcare de avans radial (de regulă). La această operaţie dinţii
nu sunt în contact permanent cu semifabricatul astfel că vom avea o detaşare
discontinuă a aşchiei.
Productivitatea operaţiei de frezare este mai ridicată decât la alte operaţii unde
aşchierea se produce cu un singur dinte, cum este strunjirea.
Dinţii sunt aşezaţi pe un corp de rotaţie, care are o parte de prindere pe maşina-
unealtă sub formă de coadă sau alezaj.
Discontinuitatea aşchierii se reflectă în apariţia vibraţiilor, care însoţesc de regulă
procesul de frezare.
Frezarea este de mai multe feluri în funcţie de dispunerea tăişurilor faţă de corpul de
rotaţie, frontală în cazul în care tăişurile se află pe partea frontală a frezei, cilindrică,
dacă tăişurile sunt pe parte cilindrică sau combinaţia acestora, adică cilindro-frontală
când avem tăişuri principale pe ambele zone ale corpului frezei.
Conform figurii 7.26 se poate observa că frezarea frontală se poate compara cu o
rabotare circulară.
93 FREZAREA

Fig.7.26 Frezarea frontală Fig.7.27 Frezarea cilindrică

Combinarea mişcării de rotaţie cu cea de avans face ca traiectoriile dinţilor aşchietori


să fie nişte trahoide (cicloide scurtate). Distanţa măsurată pe direcţia de avans între
două traiectorii succesive reprezintă avansul pe dinte fd, iar avansul pe rotaţie va fi
fr = f d ⋅ z unde z este numărul de dinţi. Deşi avansul pe dinte este constant pentru
fiecare dinte (având în vedere că viteza de avans este considerată constantă),
grosimea geometrică a aşchiei nu este aceeaşi, ea depinde de unghiul de contact
instantaneu. Forma aşchiei se aseamănă cu o virgulă, ceea ce face ca pe lângă
discontinuitatea aşchierii să mai apară un factor de perturbare care va fi variaţia forţei
de aşchiere datorată variaţiei grosimii aşchiei pentru fiecare dinte.
Spre deosebire de rabotare adâncimea de aşchiere principală, măsurată pe direcţia
axială a frezei, mai este însoţită de o adâncime secundară (laterală) de aşchiere notată
cu tl. Adâncimea principală de aşchiere se notează cu ap .
Frezarea cilindrică este arătată în figura 7.27. Se poate observa că în funcţie de sensul
de rotaţie şi de cel de avans al piesei pot exista două cazuri de frezare: în contra
avansului (fig.7.28a) şi în sensul avansului, (fig.7.28b), după cum direcţia vitezei
principale coincide sau nu cu sensul vitezei de avans.
Prin frezare se pot prelucra suprafeţe plane închise sau deschise, suprafeţe elicoidale,
cilindrice sau profilate prin metoda copierii cu generatoare materializată, sau prin
metoda rulării când profilul frezei este profilul conjugat al suprafeţei de obţinut.

a b
Fig.7.28 Frezarea în sensul şi în contra avansului
FREZAREA 94

Cele două tipuri de frezare au anumite avantaje şi dezavantaje printre care s-ar putea
enumera următoarele:
La frezarea contra avansului (fig.7.28a):
Intrarea în aşchie de la grosimea minimă spre cea maximă ceea ce duce la
reducerea şocului de intrare a dintelui în material;
Reducerea nivelului vibraţiilor datorită preluării eventualelor jocuri ale
mecanismului de avans al maşinii-unelte;
Posibilitatea prelucrării unor piese cu crustă dură;
Se pot utiliza maşini-unelte cu o rigiditate mai scăzută, sau cu un grad de uzură
mai ridicat;
Datorită razei de ascuţire (rβ , vezi geometria constructivă a cuţitului de strung)
dintele frezei nu intră în aşchie de la grosimea 0, ci produce mai întâi o
deformare plastică a stratului superficial ceea ce produce o rugozitate mai
slabă, ondulaţii şi ecruisare a materialului, care face ca dintele următor să intre
într-o zonă mai dură decât materialul de bază; acest lucru produce o uzură mai
ridicată la sculă;
Componenta principală a forţei de aşchiere tinde să smulgă piesa din
dispozitiv;
Este cea mai uzuală metodă de frezare, dar se recomandă mai mult la degroşare
sau semifinisare.

La frezarea în sensul avansului (fig.7.28b):


Dintele frezei intră de la grosimea maximă a aşchiei ceea ce face ca
şocul de intrare al dintelui să fie mai mare decât în cazul precedent;
Tinde să îndepărteze flancurile piuliţei de avans de şurub ceea ce poate
duce la instabilitate accentuată în procesul de aşchiere; se recomandă
folosirea acestei metode numai la maşini care au mecanism de preluarea
jocului pe flanc la mecanismul de avans şi care au rigiditate ridicată;
Se evită intrarea dintelui de la o grosime prea mică de aşchie rezultând o
rugozitate mai bună; se recomandă la operaţii de finisare;
Datorită evitării ecruisării durabilitatea sculei creşte;
Forţa principală de aşchiere tinde să apese piesa în dispozitiv, deci nu
există un pericol de smulgere al acesteia;
Se recomandă folosirea acestui procedeu la finisare şi în cazul unor
maşini-unelte şi al unui sistem tehnologic rigide.

Parametrii operaţiei de frezare depind, în primul rând de tipul operaţiei, dar există şi
parametri constanţi, care nu depind de tipul frezării. Printre acestia se pot enumera;
Parametrii cinematici
♦ viteza principală de aşchiere:

v c = π ⋅ D ⋅ n / 1000 [m/min] (7.8)


95 FREZAREA

♦ viteza de avans:

v f = n ⋅ f r [mm/min] (7.9)
♦ avansul pe rotaţie:

f r = f z ⋅ z [mm/rot] (7.10)

în care: D este diametrul frezei în mm;


n, turaţia în rot/min;
fz , avansul pe dinte în mm/dinte;
z, numărul de dinţi ai frezei.

Parametri tehnologici:

adâncimea (principală) de aşchiere- ap, în mm;


adâncimea secundară (laterală) de aşchiere- tl , în mm;
avansul pe dinte – fz , în mm.

Parametri geometrici ai secţiunii aşchiei:

lăţimea secţiunii aşchiei, b :

b = a p ⋅ sin κ r [mm] (7.11)

Fig.7.29 Grosimea aşchiei


FREZAREA 96

grosimea aşchiei, aϕ: depinde de tipul frezării şi de unghiul instantaneu de


contact al dintelui cu semifabricatul.

7.5.2 Grosimea aşchiei la frezarea frontala asimetrică


Pentru determinarea grosimii aşchiei la frezarea frontală asimetrică urmărim figura
7.29. Din figură se poate observa ca grosimea aşchiei depinde de unghiul de contact
al dintelui cu piesa şi de unghiul de atac κr ca şi în cazul celorlalte operaţii. Din
triunghiul dreptunghic format în punctul curent M şi care are ca ipotenuză avansul pe
dinte fz se poate determina grosimea a’ϕ , ca fiind:

a ϕ' = f z ⋅ sin ϕ (7.12)

Mai departe, având în vedere şi proiecţia din stânga , jos se poate determina grosimea
geometrică reală a aşchiei ca fiind:

a ϕ = a ϕ, ⋅ sin κ r (7.13)

Din relaţiile (7.12) şi (7.13) rezultă că grosimea aşchiei la frezarea frontală asimetrică
este:

a ϕ = f z ⋅ sin ϕ ⋅ sin κ r (7.14)


Din relaţia (7.14) se poate observa că grosimea maximă a aşchiei poate fi egală cu
avansul pe dinte, în cazul în care atât unghiul de contact ϕ cât şi unghiul de atac κr
sunt egale cu 90o.
De aici rezultă importanţa alegerii corecte a avansului pe dinte, în sensul ca grosimea
reală a aşchiei să nu devină prea mică, acest lucru însemnând o aşchiere deficitară, cu
mari deformaţii plastice a stratului superficial şi cu o uzură ridicată a sculei.

7.5.3 Grosimea aşchiei la frezarea frontală simetrică


In figura 7.30 se prezintă cazul frezării frontale simetrice. In acest caz pentru evitarea
intrării dintelui în aşchie de la o grosime prea mică, cum este în cazul frezării în
contra avansului se alege diametrul frezei mai mare decât lăţimea de frezare. In acest
caz fiecare dinte va intra la o anumită grosime de aşchie, care poate fi reglată prin
raportul între diametrul frezei şi lăţimea de frezat.
Pentru mărirea productivităţii se construiesc freze frontale cu dinţi din carburi
metalice sinterizate aplicate prin lipire (brazare) sau prin fixare mecanică. Pentru
suprafeţe mari se construiesc capete de frezat de dimensiuni foarte mari având un
număr considerabil de dinţi (până la 200 de dinţi).
Un element important la frezele frontale este punctul de impact al dintelui cu
semifabricatul, punct sau zonă care se reglează prin unghiurile de degajare axiale şi
radiale combinate cu unghiul de înclinare al tăişului şi unghiul de contact dintre piesă
şi capul de frezat.
97 FREZAREA

Fig.7.30 Grosimea aşchiei la frezarea frontală

In lucrarea [7] Kronenberg M. arată detaliat modul de alegere al geometriei pentru


obţinerea unui contact cât mai favorabil pentru cazurile date.
Pentru a îndeplini condiţia ca grosimea instantanee a aşchiei să fie de câteva ori mai
mare decât raza de ascuţire a sculei se impune condiţia:

D = (1,25..1,5) t l (7.15)
o
Dacă unghiul de atac pentru partea frontală este de 90 atunci freza va lucra atât cu
partea cilindrică cât şi cu cea frontală deci este o freză cilindro-frontală.

7.5.4 Grosimea aşchiei la frezarea cilindrică


La frezarea cilindrică în sensul sau în contra avansului dinţii frezei pot fi drepţi, adică
unghiul λT este egal cu 0, caz în care pe unghiul de contact cu piesa va trebui să avem
cel puţin 2 dinţi aflaţi simultan în contact pentru ca variaţia forţelor să nu fie aşa de
mare. Pentru a calcula numărul de dinţi aflat simultan în contact este necesară
cunoaşterea unghiului maxim de contact ϕmax , care rezultă din figura 6 în funcţie de
diametrul frezei şi adâncimea secundară de aşchiere.

Fig.7.31 Grosimea aşchiei la frezarea cilindrică

Din triunghiul dreptunghic construit se poate determina valoarea unghiului maxim de


contact:
cos ϕ max = [(D / 2) − a p l ] /( D / 2) = 1 − 2a p l / D (7.16)
FREZAREA 98

Dezvoltând în serie cosϕmax şi neglijând termenii de ordin superior, în conformitate


cu relaţia de mai sus se obţine relaţia:

1 − ϕ max
2
/ 2 = 1 − 2( a p l / D ) 2 (7.17)
sau valoarea în radiani:

ϕ max = 2(a p l / D)1 / 2 [rad] (7.18)

respectiv în grade:

ϕ max = 115(a p l / D) [grd] (7.19)

Având în vedere că pasul unghiular δ (unghiul dintre doi dinţi consecutivi măsurat în
plan transversal pe axa frezei):

δ = 2π / z (7.20)

numărul de dinţi în contact simultan cu piesa va avea valoarea:

z a pl
z o = ϕ max /(2π / z) = (7.21)
π D

In funcţie de adâncimea secundară de aşchiere şi diametrul frezei, nu totdeauna se


poate îndeplini condiţia celor 2 dinţi în contact. Pentru proiectarea diametrului
exterior al frezei
În practică se recomandă respectarea relaţiei:

a pl
≥ 0,05 (7.22)
D
Dacă nicicum nu se poate respecta condiţia de minim 2 dinţi în contact se va trece la
folosirea frezelor cilindrice elicoidale.

7.5.5 Freze cu dinţi elicoidali


La acest tip de freze uniformitatea procesului de aşchiere este net superioară, având
în vedere că suma lăţimii tăişurilor aflate simultan în contact cu piesa este
aproximativ constantă, deci şi suma forţelor de aşchiere corespunzătoare este
constantă. Pentru ca uniformitatea să fie mai bună se recomandă ca lăţimea piesei,
care în cazul de faţă, fig.7.32, este egală cu adâncimea principală de aşchiere, ap va
trebui să fie un multiplu întreg al pasului axial al frezei.
99 FREZAREA

Fig.7.32 Freze cu dinţi elicoidali

a p = k ⋅ pa (7.23)
unde k este un număr întreg (1,2 sau 3);
ap, adâncimea de aşchiere;
pa, pasul axial al danturii frezei.
Această condiţie face ca atunci când un dinte iese din aşchiere un alt dinte să intre în
material. Luând în considerare pasul circular al danturii, adică arcul de cerc dintre doi
dinţi consecutivi, măsurat într-un plan perpendicular pe axa frezei, care are valoarea:
π⋅D
p= (7.24)
z
în care z este numărul de dinţi şi D diametrul frezei se poate scrie relaţia:

p a = p ⋅ ctgω (7.25)

în care ω este unghiul de înclinare al danturii. Din relaţiile (7.23), (7.24) şi (7.25) se
trage concluzia finală, care stabileşte valoarea unghiului de înclinare care trebuie ales
pentru a respecta condiţia iniţială impusă.

kπ ⋅ D
tgω = (7.26)
t⋅z
Valoarea unghiului de înclinare nu trebuie luată prea mare deoarece creşte foarte mult
forţa axială care apare datorită acestui unghi. La valori k=2,3 se obţine o variaţie a
forţei mai mică de 20% , [8].
O altă soluţie pentru reducerea vibraţiilor este alegerea unui pas unghiular diferit de
la dinte la dinte (în jurul unei valori medii), ceea ce îmbunătăţeşte de asemenea
uniformitatea procesului (cazul va fi întâlnit şi la alezare unde se impune alegerea
unui pas unghiular neuniform), [5].

Geometria constructivă a frezei


Pentru stabilirea unghiurilor constructive ale frezelor frontale şi cilindro-frontale
trebuie stabilit sistemul de referinţă constructiv. Conform STAS 6599/1-88 sistemul
de referinţă la scule de rotaţie are planul de bază constructiv (de referinţă) normal pe
viteza principală de aşchiere, care este tangentă la cercul descris de punctul curent de
FREZAREA 100
pe tăiş. Rezultă că planul de bază constructiv este un plan care trece prin punctul
curent de pe tăiş şi conţine axa de rotaţie a frezei, (fig.7.33).

Fig.7.33 Sistemul de referinţă constructiv la freze

Fig.7.34 Geometria constructivă a frezei frontale

Deoarece viteza de avans la frezare este mai mare decât la strunjire din cauza
numărului de dinţi mai mare ( vf =fz · z ·n ), trebuie să luăm în considerare schimbarea
mai puternică a direcţiei vitezei efective faţă de viteza principală. In concluzie, se
consideră unghiul principal constructiv de aşchiere γo în secţiunea ortogonală,
deoarece aici este cel mai aproape de unghiul de degajare funcţional, dar unghiul de
aşezare principal se ia cel din secţiunea cu planul de lucru (PF), αF, deoarece acesta
este cel mai apropiat de unghiul funcţional de aşezare.
101 FREZAREA
Se poate observa, de asemenea că unghiul de degajare axial γP , va avea valoarea în
funcţie de unghiul de înclinare al dinţilor în caz că acesta există.
Definiţiile şi modul de măsurare al unghiurilor sunt similare cu cazul strunjirii şi
rabotării.
Pentru freza cilindro-frontală geometria constructivă se măsoară folosind acelaşi
sistem de referinţă ca şi la freza frontală, unghiurile fiind similare (fig.7.35).

Fig.7.35 Geometria constructivă a frezei cilindro-frontale

Pentru freza cilindro-frontală trebuie definite unghiurile constructive atât pentru


partea frontală, care conţine un tăiş principal şi unul secundar, cât şi pentru partea
cilindrică unde există numai tăişul principal, care are un unghi de înclinare faţă de
axa frezei şi care are rolul unghiului de înclinare λT de la geometria cuţitului de
strung. Unghiurile constructive principale ale acestei freze sunt:
γo , unghiul de degajare constructiv principal, măsurat în planul ortogonal între
planul de bază constructiv şi planul tangent la faţa de degajare;
αo , unghiul de aşezare ortogonal, dar nu principal ca la strunjire, măsurat tot în
plan ortogonal între planul tăişului şi tangenta la planul feţei de aşezare;
αF , unghiul de aşezare constructiv principal, măsurat în planul de lucru PF
între planul tăişului şi tangenta la faţa de aşezare , considerat principal
deoarece aici este cel mai apropiat de unghiul de aşezare funcţional;
FREZAREA 102
αP , măsurat în planul posterior, paralel cu axa de rotaţie a frezei tot între palnul
tăişului şi faţa de aşezare numit şi unghi de aşezare axial;
γP , unghiul axial de degajare, măsurat în planul posterior între panul de bază
constructiv şi tangenta la faţa de degajare şi care este egal cu unghiul de
înclinare al tăişului cilindric, ω ;
γF , unghiul de degajare radial măsurat în planul de lucru;
κr şi κ’r , unghiurile de atac principal şi respectiv secundar măsurate în planul
de referinţă între direcţia tăişurilor respective şi planul de lucru;
ω , unghiul de înclinare al tăişurilor de pe parte cilindrică;
γn , unghiul de degajare principal pentru tăişul cilindric, măsurat în planul
ortogonal corespunzător acestui tăiş, între planul de bază constructiv şi
tangenta la faţa de degajare;
αn, unghiul de aşezare ortogonal, al tăişului cilindric măsurat în planul
ortogonal între planul tăişului şi faţa de aşezare sau tangenta la aceasta;
αFc, unghiul de aşezare principal al tăişului cilindric măsurat în planul de lucru
al acestuia.
Pentru frezele prevăzute cu plăcuţe din carburi metalice sinterizate aplicate prin lipire
sau prin fixare mecanică realizarea geometriei constructive se face în funcţie de
geometria plăcuţei aşchietoare şi de geometria locaşului în care aceasta se aşează.
La plăcuţele folosite pentru frezele frontale raza la vârf a plăcuţei este, de obicei
înlocuită de o teşire sau după pentru formare tăişurilor de trecere şi a celui de planare
(tăiş de tip Kolesov).
Pentru frezele realizate din oţel rapid unghiurile se obţin prin ascuţire pe cele două
feţe active: de degajare şi de aşezare.

Freze cu dinţi detalonaţi


Frezele frontale sau cilindro-frontale de care s-a discutat până acum au dinţii realizaţi
prin frezare, dacă sunt din oţel rapid şi din plăcuţe din material sinterizat în cazul
când sunt freze cu dinţi aplicaţi.
O altă metodă pentru realizarea dinţilor frezei este detalonarea.
Detalonarea este operaţia de realizare a spatelui dintelui unei freze după o spirală
arhimedică în scopul păstrării unghiului de aşezare şi a înălţimii profilului după
reascuţirea frezei.
Detalonarea se realizează pe strunguri speciale numite strunguri de detalonat, care
permit să se realizeze cinematica necesară realizării unei spirale arhimedice. De
obicei, detalonarea se face la frezele profilate prin “depunerea” după o spirală
arhimedică a profilului pe spatele dintelui astfel că unghiul de aşezare apare între
tangenta la spirala arhimede, care are aici rolul de faţă de aşezare şi tangenta la cercul
descris de punctul aşchietor aflat în rotaţie (fig.7.36).
103 FREZAREA

Fig.7.36 Freza detalonată

Pornind de la ideea de a se păstra unghiul de aşezare constant după un număr de


reascuţiri rezultă că unghiul dintre tangenta la curbă şi raza vectoare trebuie să se
păstreze constant. Conform geometriei diferenţiale acest unghi are valoarea:
f (θ)
tgβ = (7.27)
df (θ) ⋅ dθ
unde: f(θ) este funcţia care descrie curba spatelui dintelui;
θ, unghiul descris de raza vectoare;
β, unghiul dintre tangentă şi raza vectoare.
Având în vedere că unghiul de aşezare α este egal cu 90o – β rezultă că valoarea
acestuia este:
1 df (θ)
tgα = = (7.28)
tgβ f (θ) ⋅ dθ

Considerând că valoarea unghiului de aşezare va fi constantă rezultă că valoarea


conform relaţiei de mai sus va fi egală cu o constantă, k1. Rezultă:
df (θ)
= k 1 ⋅ dθ (7.29)
f (θ)

Notând f(θ) =ρ , rezultă ecuaţia diferenţială :



= k1 ⋅ dθ (7.30)
ρ

Integrând ecuaţia (7.29) şi luând constanta de integrare C=lnq rezultă ecuaţia;

⋅θ
ln ρ = k1θ + ln q sau ρ = q ⋅ ek 1
(7.31)
FREZAREA 104
această ecuaţie reprezintă spirala logaritmică, adică spatele dintelui ar trebui să fie o
spirală logaritmică şi atunci unghiul de aşezare se va păstra constant după fiecare
reascuţire. Din motive tehnologice şi pentru faptul că variaţia unghiului de aşezare nu
este mare, putând fi neglijată, se renunţă la spirala logaritmică şi se alege spirala
arhimedică.

Fig.7.37 Curba de detalonare

Ecuaţia acesteia este mai simplă şi de asemenea realizarea tehnică a ei este mai
uşoară. Se înlocuieşte ecuaţia (7.30) cu următoarea:

ρ = k1 ⋅ θ (7.32)

Conform relaţiei (7.27) unghiul de aşezare va fi:

df (θ) k 1
tgα = = 1 = (7.33)
f (θ) ⋅ dθ k1 ⋅ θ θ
de unde rezultă că pe măsură ce freza se reascute, adică creşte valoarea unghiului θ,
scade valoarea unghiului de aşezare α. Totuşi valorile unghiurilor nu sunt mari aşa că
variaţia se încadrează în toleranţa admisă pentru unghiul de aşezare. Căderea spiralei
pe rază corespunzătoare unui pas unghiular al frezei se numeşte adâncime de
detalonare şi se notează cu k, având valoarea:

π⋅D
k= tgα (7.34)
z

unde k este adâncimea de detalonare;


D, diametrul exterior al frezei;
z, numărul de dinţi al frezei;
α, unghiul de aşezare ales.