Sunteți pe pagina 1din 190

PILDE SI POVESTIRI CU TALC

DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el
se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si
scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"
Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care
judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine.
Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.
Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui
Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu,
cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna
este în necaz?
Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el
asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:
- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!
- Unde, fiule?
- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină
mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un
loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.
Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă
fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în
scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.
Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela
cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si
se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul
avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul
la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe
urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.
Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea.
Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut
banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.
Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a
văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum
înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.
În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte,
haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a
multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.
În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si
găseste pe bătrânul ăsta.
- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?
ăsta nu stia nimic:
- N-am găsit nimic.
- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?
- Cucoane, n-am găsit nici un galben!
- Ei! Scoate banii că te omor!
- Cucoane, nu stiu nimic!
Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos
toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.
Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme
si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.
1
Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a
pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici!
Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".
Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.
- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!
A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:
- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?
- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si
cine a fost omorât!
- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut
Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu
cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i
împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte
frumoasă, chiar lângă grădina boierului.
Si a venit săracul la el, zicând:
- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi
secera pe lan.
Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"
- Dă-mi livada ta!
- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!
- Cât să-ti dau pe livadă?
Dar acela a spus asa:
- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.
Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis:
"Dumnezeu să facă dreptate".
Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat
boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai
150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".
Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.
- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul
acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a
vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă
lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"
Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si
acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat,
că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească
în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El
l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu
a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.
- Dar boierul?
- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe
bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine
vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o
să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon
si se mântuieste.
Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune.
Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.
N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de
apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre,
fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu
le cerca, ca să nu mori!
2
N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?
Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii
nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale
oamenilor.
Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de
acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc
judecătile Tale!
Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti
judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.
*
Asadar să tinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb si rău, de
multe ori ne înselăm! Că nu cunoastem jude-cătile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

MUTAREA MUNTELUI ADAR CU RUGACIUNEA

Când te-ai sculat dimineata din somn, întâi sa povatuiasca în viata ta nevinovata rugaciune. Da
repede cu apa rece pe ochi sa sara somnul, fa trei închinaciuni în fata sfintelor icoane si apoi începe cu
rugaciunile începatoare: "Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie! Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!"
Apoi: "Împarate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatal nostru", "Crezul", "Psalmul
50"... si celelalte.
Rugaciunea este maica si împarateasa peste toate faptele bune si aduce în sufletul nostru dragostea de
Dumnezeu si de aproapele. Ea uneste si lipeste pe om de Dumnezeu si îl face un duh cu El.
Orice rugaciune-i buna, daca o zici cu frica lui Dumnezeu si cu atentie. Esti acasa, esti pe drum, esti în
camera ta, esti la lucru, esti la câmp, oriunde, tu înalta mintea catre Dumnezeu. Si zi cum poti, dar zi mereu!
Ca cel ce se roaga des, însasi rugaciunea i se face lui cel mai mare dascal al rugaciunii.
În Martea cea Mare, Mântuitorul era flamând si vazând un smochin înfrunzit pe cale, a cautat poame în el,
dar n-a gasit; l-a scuturat si n-au cazut smochine. Atunci a zis: De acum sa nu se mai faca roade în tine în
veac, si îndata s-a uscat smochinul.
Atunci Apostolii s-au speriat: "Cum, Doamne, s-a uscat smochinul asa de repede?" Iar Mântuitorul, aratând
cât de slabi suntem noi în credinta, zice: De veti avea credinta cât un graunte de mustar, nu numai smochinul
acesta s-ar usca, ci veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici si te arunca în mare, si se va muta.
Samânta de mustar este mai mica decât cea de ceapa si decât cea de mac. Este foarte mica si, când o semeni,
se face un umbrar mare cât un mar, încât vin si pasarile cerului si stau în ramurile lui. Mustarul este simbolul
credintei.
Mântuitorul a spus: Cela ce crede întru Mine, minunile care le fac Eu, si mai mari decât Mine va face; ca Eu
la Tatal ma sui, si va voi trimite voua de acolo pe Duhul Sfânt si orice veti cere în numele Meu va fi voua.
Adica "ma duc acolo, sa va dau Eu putere, ca sa vedeti cum se împlinesc cuvintele Mele la vremea lor".
Hristos n-a mutat munti. El a înviat morti de patru zile, a mers pe apa, a înmultit pâinile, dar crestinilor care
cred în El mai mare putere sa faca minuni a lasat.
Deci, daca cela ce crede în Hristos, va face minuni mai mari decât Dânsul, sa va spun o istorie cum s-a mutat
muntele Adar din Alexandria, la anul 604 dupa Hristos. Si iata cum a fost:
În istoria Bisericii sunt trei sfinti care au mutat muntii cu rugaciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul
Ierusalimului, a mutat muntele Durda; Sfântul Marcu a mutat muntele Fracesc din Abisinia, pe timpul
Sfântului Serapion si pe vremea Sfântului Platon, Patriarhul Alexandriei, un argintar a mutat muntele Adar,
600 de stadii pâna în apa Nilului. Avem Vietile Sfintilor si Istoria Bisericii care-i verificata de-atâtia mari
istorici.
Prin secolele VI - VII arabii au darâmat multe împaratii în Africa si în Asia si au ajuns si în Europa. Dar
când au ajuns ei în Egipt, pe la anul 604, toate tarile crestine care au fost - Pamfilia, Pontul, Galatia,
Nicomidia, Cezareea Palestinei, Fenicia, Libanul, Siria, Frigia, Paflagonia, Mira Lichiei - le-au ocupat,
patimind atunci milioane de crestini. Numai în Nicomidia în ziua de Craciun au ars 20.000 de mucenici, pe
timpul lui Diocletian, ca i-a gasit în biserica în ziua Nasterii Domnului. Si atunci au înconjurat orasul si a dat
foc bisericii celei mari si i-a ars pe toti.
3
Alta data împaratul Traian a ucis 10.000 de martiri în alta biserica, în Frigia, cu tot cu femei si copii, si iarasi
în timpul împaratului Nero au murit 15.000 de martiri.
Prin secolul VII au ajuns arabii si în Egipt, tara crestina pe atunci. Astazi sunt numai cinci milioane de
crestini monofiziti si vreo 20.000 de crestini ortodocsi în Patriarhia Alexandriei. Ceilalti toti sunt
mahomedani. Acolo a fost focarul calugarilor: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie,
Sfântul Paisie cel Mare, Sfântul Sisoe, Sfântul Pamvo, Sfântul Teodor Studitul si atâtea mii de cuviosi.
Numai Sfântul Antonie cel Mare avea, în pustiul Egiptului, peste 20.000 de ucenici prin secolul III.
Când au ajuns la Alexandria si au pus mâna pe cetate si pe Egipt, era patriarh Sfântul Platon. La dânsii asa
era: ori te faci mahomedan, ori te trece prin sabie. Îti taiau capul daca nu te faceai mahomedan.
Ce s-a întâmplat? Erau în jurul Alexandriei orase de calugari. Era un oras, Oxirinius, lânga Cartagina, care
avea mai multi calugari decât oameni casatoriti. Erau multe manastiri de calugari si de calugarite.
A venit veste la episcop si au început sa plânga preotii si poporul: "Au venit turcii, ne omoara pe toti, daca
nu ne lepadam de Hristos!"
Ce s-a întâmplat? S-a dus episcopul la sultanul turcilor si sultanul i-a spus asa:
- Tu esti mai mare peste crestini?
- Eu sunt.
- Cum te cheama?
- Platon.
- Uite, eu sunt pasa cel mai mare, trimis de sultanul aici. Hristos al vostru spune minciuni!
Si a început sa huleasca pe Mântuitorul.
- Dar de ce?
- Uite, am o Evanghelie în mâna mea! Iata ce scrie aici: Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar,
veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca în mare, si daca veti crede, va fi cum ziceti. Deci, daca voi
sunteti crestini si arhierei si preoti si calugari si calugarite atâtea mii, aveti opt zile ca muntele acesta, Adar,
sa-l mutati din loc. (Caci era acolo un munte mare si avea câteva sate si de crestini si de mahomedani). Daca
nu-l mutati cu rugaciunea în opt zile, nu va ramânea nici un crestin netaiat si averile voastre toate le luam
noi. Sa vad eu, exista asa putere si adevar în Evanghelia voastra sau Hristos a spus minciuni!
Ca El n-a fost Dumnezeu, a fost un prooroc, asa spun mahomedanii.
Patriarhul a zis:
- Domnule pasa - pasa înseamna general la turci -, lucrul acesta care îl spui dumneata este peste putinta
noastra, dar Mântuitorul poate va face mila cu noi, iar daca nu, vom muri toti ca martiri.
Caci altfel trebuia sa le taie capetele si sa le ia si averile.
- Eu nu stiu - a zis sultanul -, daca nu mutati muntele în opt zile, nu ramâne nici un crestin si nici un calugar
si nici un preot în toata lumea asta. Sa va arat eu voua sa mai spuneti minciuni, ca voi ziceti ca puteti sa
mutati muntii cu rugaciunea, ca asa spune minciuni si Hristos al vostru.
Patriarhul a venit scârbit în Alexandria, a adunat episcopii, sinodul, preotii, staretii si staretele manastirilor,
toti crestinii cei buni, si le-a zis:
- Iata, fratilor, mai avem de trait opt zile si daca nu vom muta muntele Adar cu rugaciunea, nu va ramâne
nimeni viu. Turcii au spus ca ne omoara pe toti, ca Sfânta Evanghelie spune minciuni si ca nu se poate sa se
mute muntii cu rugaciunea. Ca daca n-a mutat Mahomed muntii, apoi nici Hristos nu poate, ca au spus ca
Mahomed al lor a fost mai mare ca Hristos.
- Atunci ce-i de facut, preasfintite?
Patriarhul Platon a spus:
- Noi, iubitii mei frati, nu ispitim pe Dumnezeu, ca n-avem noi credinta sa mutam muntii. Hai sa punem
rugaciuni! Întâi si-ntâi punem trei zile de post. Sa posteasca toata cetatea cu tot cu animale, cum a fost în
Ninive. Copiii sa nu suga la mamele lor, chiar de-or muri. Toata lumea sa vina la biserica si sa se
spovedeasca. Ne pregatim de moarte. Toti sa treaca pe la duhovnici sa se marturiseasca si ne împartasim tot
poporul cu Sfintele Taine, si care este oprit si care nu-i oprit, pentru ca suntem în fata mortii. Si chiar de
vom muri, sa murim spovediti si împartasiti cu Sfintele Taine si mai mult, ce va voi Domnul cu noi.
Si a placut la toti cuvântul acesta, si au plecat toti acasa. Iar preotii au adunat oamenii în biserici si le-au zis:
- Oameni buni, iata turcii ne-au înconjurat! A venit califul Omar si pasa si sultanul si acum ne-au dat opt zile
de viata. Daca vom muta muntele Adar cu rugaciunea, vom trai; iar daca nu, nu ramâne unul viu si averile
noastre le vor lua ei.
Tot poporul când a auzit a început a plânge.
- Iata ce este. A rânduit patriarhul post; nimeni nu gusta apa si mâncare trei zile si trei nopti, macar de ar
4
muri de foame. Cine va mânca, nu mai este crestin. Facem si noi ca si poporul din cetatea Ninive, când a
spus Proorocul Iona ca mai au trei zile si vor muri. Poate va face Dumnezeu mila cu noi, sa faca vreun semn
cu muntele.
Si au postit crestinii si preotii si calugarii si maicile si toata lumea si pustnicii din pustie, ca era mare pustia
sketica si avea multi sihastri si oameni sfinti. Si s-au rugat lui Dumnezeu si dupa ce poporul a postit trei zile,
preotii i-au spovedit pe toti si au împartasit tot poporul cu Preacuratele Taine, si care erau vrednici si care
nu. Ce-au zis? "Mai, oamenii sunt în fata mortii. Omul, în caz de moarte, trebuie sa fie pregatit".
Pe urma ce-au zis?
- Hai sa înconjuram muntele cu procesiune!
Preotii si arhiereii îmbracati, au luat moastele Sfântului Mina, moastele Sfântului Prooroc Ieremia, care se
gasesc acolo aduse de Alexandru cel Mare, Machedon. Au luat prapurii, crucile, icoanele, si au început a
merge în jurul muntelui si a face procesiune, cum se face pentru ploaie pe câmp, cu Sfântul Maslu. Si
mergeau în jurul muntelui câteva sute de metri cântând "Sfinte Dumnezeule…". Si iarasi ziceau diaconii:
"Iara si iara, plecând genunchii nostri, Domnului sa ne rugam…". Si iar se rugau arhiereii plângând, dupa ce
poporul era acum împartasit si pregatit de moarte.
Si a spus patriarhul: "Sa iasa cât se poate de multi, numai cei bolnavi si batrâni sa ramâna în oras. Sa vina
toata lumea la rugaciune".
Si au mers în jurul muntelui Adar cu mult popor, facând rugaciune si citind din Sfânta Evanghelie. Trei zile
au mers, ca muntele era mare si ei tot stateau în genunchi si preotii le predicau. Se rugau si iar mergeau, dar
nu s-a facut nici un semn. Deci trei zile trecusera si cu trei, câte au postit, erau sase. Mai erau doua zile si
moartea tuturor era de fata.
Dar s-a întâmplat o minune mare atunci. Era un argintar, faur de aur, slavit foarte în toata cetatea aceea
pentru mestesugul mâinilor lui. Ioan îl chema. Era un baiat cu viata sfânta si necasatorit. El a întrebat pe
preot:
- Parinte, merg si eu acolo pe munte la ruga-ciune?
Dar preotul avea de facut niste sfinte vase, potire, discuri, de îmbracat si evanghelii pe sfânta masa, si i-a zis:
- Fiule, tu ramâi, ca doar tot pentru biserica lucrezi. Ramâi la argintaria ta si lucreaza, dar sa postesti si tu si
sa te rogi în fiecare ceas.
Si a ramas argintarul Ioan sa lucreze pentru biserica, însa el, fiind argintar, lucra si pentru femeile care
veneau la el.
În timpul acesta, lucrând el si ceilalti înconjurând muntele cu post, cu rugaciune si cu plângere, o femeia rea
din cetate, care n-avea grija credintei, fiind o femeie depravata, a pus ochii pe dânsul, si ce-a gândit ea?
Acum când toti s-au dus din cetate, a gasit prilej sa se duca la acest argintar, cu gând spurcat. Si s-a dus la
Ioan:
- Ioane, ce faci?
Dar el saracul, scârbit ca arabii îi amenintau cu moartea si parintii lui erau dusi la rugaciune cu patriarhul, a
zis:
- Ce sa fac, doamna, iata lucrez niste potire pentru biserica.
- Am venit sa-mi faci un inel de aur.
El nu era tocmai bucuros, dar fiind de meserie, i-a zis:
- Da, doamna.
I-a luat masura sa-i faca inel, dar ea, fiind femeie desfrânata, îl priveste în ochi si-i spune:
- Mai Ioane, mie îmi plac ochii tai!
Dar el, credincios foc, a zis:
- Cum ai zis?
- Îmi plac ochii tai! De aceea am venit sa te vad.
- Îti plac ochii mei? Mai asteapta doamna putin, ca ti-i dau.
A luat cutitul cu care lucra, si, de fata cu ea, a scos un ochi si l-a pus pe taler.
- Îti mai trebuie si celalalt?
- Ho, mai nebunule! De-acum ai sa mori.
- Tu nu vezi ca mâine-poimâine murim cu totii de sabie si tu vii acum cu gânduri curvesti la mine? Nu vezi
ca-i amenintata cetatea si murim cu totii de sabia turcilor? Îti plac ochii mei? Unul l-am scos si îndata ti-l
scot si pe celalalt. Asa ma învata Hristos: De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l. L-am scos pe
dreptul; ti-l scot si pe stângul.
Atunci ea a fugit speriata si s-a dus de-a spus la o prietena de-a ei. Apoi s-a aflat în toata cetatea.
5
Dar el saracul si-a legat ochiul cu o batista si multumea lui Dumnezeu, Celui care a zis în Evanghelie ca-i
mai bine sa mergi cu un ochi în Rai, decât cu amândoi în iad.
Si a ajuns vestea si la patriarh si atunci si-a adus aminte patriarhul ce spune în Psaltire: Dumnezeu face voia
celor ce se tem de Dânsul si rugaciunea lor o asculta. Si a trimis doi diaconi în Alexandria, zicând:
- Duceti-va repede în cetatea Alexandriei, la argintarul Ioan, si daca-l veti gasi viu, cum va putea, sa vina
pâna la noi. Sa vina cu nadejdea în Dumnezeu, ca avem mare nevoie de el!
S-au dus diaconii. El, când a auzit ca-l cheama patriarhul, a zis catre ei:
- Parintilor, ma cam doare un ochi! Dar n-a spus ce-a facut. Ma cam doare un ochi, dar am sa merg.
Si a luat saracul ce a putut si a mers cu diaconii aceia si a ajuns în fata patriarhului.
- Ce ai, frate Ioane?
- Ma doare un ochi!
Tot nu spunea taina, ca asta este o mucenicie de bunavoie.
- Frate Ioane, noi stim ce-ai patit. Dar uite, mai avem doua zile si murim cu totii. Fiindca atâta ai iubit pe
Mântuitorul lumii, încât ai facut porunca Evangheliei, ca ai scos ochiul tau care te smintea, te-ai temut de
Dumnezeu si pentru dragostea Lui ti-ai scos ochiul si erai gata sa-l scoti si pe celalalt, credem ca si
Dumnezeu te va asculta pe tine acum.
- Dar ce sa fac, parinte?
- Musulmanii ne-au pus aceasta conditie: daca pâna poimâine nu mutam muntele - ca acum se apropiasera
opt zile -, daca nu mutam muntele acesta pâna în apa Nilului, toti vom pieri de sabie si averile noastre vor fi
date la turci. Deci te rugam, frate Ioane, hai la rugaciune cu noi si fa si tu rugaciune!
- Parinte, cum sa ma rog?
- Ne rugam odata cu totii, iar tu ia sfânta cruce în mâna si zi asa:
- În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, munte al lui Dumnezeu, Adar, îti porunceste nevrednicul
rob al lui Dumnezeu, Ioan, pentru rugaciunile tuturor parintilor si ale crestinilor care sunt aici, ridica-te si
mergi pâna în apa Nilului si sa nu te mai opresti!
Atunci s-a pornit un cutremur mare si au început a se legana muntii cu huiet mare. Muntele Adar s-a rupt de
ceilalti munti si a început a merge huind la vale. Ce se întâmplase? Casele care erau pe munte au început a se
darâma una peste alta, caci crapa muntele si omora tot ce gasea.
Arabii care pândeau cu sabiile trase, cu armata de pe alt munte, se întrebau:
- Ce se întâmpla?
- Se roaga crestinii si s-a pornit muntele Adar, ca noi am spus ca Hristos spune minciuni! Iata credinta
crestinilor!
Si au început a striga de frica la dumnezeul lor, împreuna cu generalii:
- Alah! Alah! Alah! Dumnezeul crestinilor pierde lumea! Uite vine muntele la vale!
Si s-au dus generalii turci la Sfântul Platon, patriarh batrân, avea 90 de ani, si au început a se ruga:
- Parinte, parinte, opreste muntele, ca avem atâtea sate de mahomedani! Opreste muntele, parinte, ca mor
toti arabii - ca erau si sate de crestini.
Iar patriarhul a zis:
- Fiilor, noi ne-am rugat lui Dumnezeu si nu cu puterea noastra s-a pornit muntele la vale, ci cu puterea lui
Hristos, pe care voi l-ati hulit si ati zis ca spune minciuni: "Ca daca ar avea vreun crestin credinta cât un
graunte de mustar, va zice muntelui sa se mute". Deci Hristos a pornit muntele, nu noi, si daca El va voi, o
sa-l opreasca. Noi ne-am rugat Celui Atotputernic si cât va voi El, atât va merge.
Si a mers muntele pâna în apa Nilului. Pâna în ziua de azi, cine merge în Egipt, vede minunea aceasta. Nilul
a ocolit muntele, ca el s-a oprit drept în albia Nilului si pâna azi Nilul face ocol, roata împrejurul muntelui,
pâna vine în albia sa înapoi.
Aceasta mutare a muntelui Adar s-a întâmplat la anul 604, când era Platon patriarh al Alexandriei si când au
venit arabii sa distruga neamul crestinesc de acolo si s-a scris aceasta minune în proloage si în Istoria
Bisericii. Iar mahomedanii, când au vazut putea credintei ortodoxe cea adevarata, nu numai ca n-au omorât
pe crestini, ci o mare multime de generali si oameni de rând s-au încrestinat si au zis: "Hristos este
adevaratul Dumnezeu".
Iar Califul arabilor a spus: "O suta de ani nu se va lua impozit de la crestinii din orasele si satele Egiptului
pentru minunea pe care a facut-o Hristos Dumnezeu cu crestinii, ca a mutat muntele Adar în fata a atâtea mii
si sute de mii de oameni care l-au vazut".
*
Deci, când am pornit noi cuvântul despre rugaciune am aratat ca, daca cineva ar avea credinta cât un graunte
6
de mustar, ar muta muntele. Dar muntele s-a mutat pentru rugaciunea acestui tânar martir, care a voit mai
bine de o suta de ori sa-si scoata ochii, decât sa mânie pe Dumnezeu.
Care crestini îsi mai scot astazi ochii sa nu faca pacat? Ca zice Hristos: De te sminteste ochiul tau, scoate-l
sau mâna ta, tai-o. Care-si mai taie mâinile sau picioarele sa nu mearga la pacat? Nimeni.
Dar Dumnezeu nu cere numaidecât aceasta, caci ai vedea numai oameni cu ochii scosi. Cere sa taiem voia
noastra si sa nu facem pacatul. Dar vedeti, când cineva îl iubeste pe Dumnezeu, este gata sa moara de o mie
de ori si sa nu faca pacatul.
Aceasta o lucreaza numai frica de Dumnezeu si credinta noastra în Hristos. V-am spus ca aceasta minune a
fost rezultatul rugaciunii la atâta lume si mai cu seama a lui Ioan, faurul de aur, ca a facut Dumnezeu sa
mute muntele Adar, pe care, oricine îl poate vedea astazi în Alexandria, si acolo se povesteste si minunea,
când s-a mutat muntele acesta atâtia kilometri, prin rugaciunea facuta de crestinii ortodocsi. Amin.

O ISTORIOARA ADEVARATA

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod,
parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte.
Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti
aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de
mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna.
A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe
fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i
viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa
aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe
pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada,
mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o
face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si
postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu
bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul
sufletului si pentru mântuirea noastra.

DARURILE MAICII DOMNULUI

Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila si îndurarea lui Dumnezeu. Dar
care i-a fost ei mai mult ca toate pricina de slava si de înaltare duhovniceasca? Care credeti ca a fost cel mai
7
mare dar al Maicii Domnului?
Oare fecioria sau întelepciunea sau sfintenia sau priceperea sau alte multe si nenumarate daruri pe care le
avea?
Da, fratii mei! Într-adevar, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobita de Dumnezeu cu toate darurile cele
duhovnicesti. Însa darul cel mai mare care i-a fost ei pricina de slava si de cinste negraita a fost darul
smereniei. Fara de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.
Smerenia a fost pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decât toate darurile pe
care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfântului Duh, Domnul a cautat spre smerenia roabei Sale si
a ridicat-o la atâta slava si cinste, spre a fi laudata în cer de toate ostile ceresti, si pe pamânt fericita de toate
neamurile.
Smerenia a fost cea dintâi pricina de înaltare si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia a înaltat pe
Avraam si l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri, caci se socotea pe sine a fi
pamânt si cenusa. Smerenia l-a înaltat pe Iosif si l-a facut pe el mai mare peste tara Egiptului.
Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limba, povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel. Caci se
socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea lui Israel din
robia Egiptului.
Smerenia l-a aratat pe David a fi dupa inima lui Dumnezeu, caci se socotea pe sine vierme si nu om. Cu
smerenia a stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia si mai mult decât toti,
dumnezeiescul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încaltamintei lui
Hristos si care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei
Treimi la Iordan si de a se numi de Însusi Hristos, cel mai mare om nascut din femeie.
Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat smerenie mare, apoi cine poate sa înteleaga câta
adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind si întelegând de la
Arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfânt si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înaltat cu inima
sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa
cuvântul tau!
Aici cu adevarat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înaltat. Iar Sfântul
Efrem Sirul zice ca: "În inima adânca se va înalta Dumnezeu".
Deci, dupa marturia acestui sfânt parinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazima. Apoi si la
Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte si duhovnicesti cu care a fost împodobita de Dumnezeu
s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica, smerita ei cugetare.
Iubitii mei frati, spre a deslusi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am sa va spun o
istorioara. Se povesteste ca un vestit sculptor, a facut, pe lânga alte statui vrednice de lauda si de mirare, si
un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toti se mirau si se minunau de aceasta uimitoare
sculptura, deoarece se parea ca în ea mestesugul nu urmeaza firii, ci o depaseste pe ea.
Dar era o taina nedezlegata, cum un spic care este asa de gingas cu puterea, sa poata tina pe el greutatea unui
porumbel. Dezlegarea tainei însa arata si închipuieste pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era
aici închipuita printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.
Spicul statea aplecat de greutatea porumbe-lului, aratând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei
Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea si a facut-o
salas lui Hristos Dumnezeu.
Iubitii mei frati, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de slava, de cinste si de înaltare la toti sfintii lui
Dumnezeu si cu atât mai mult la Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Dar sa stiti
si sa întelegeti, ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului, Dumnezeului si
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facându-se pâna la moarte, si moarte
de cruce.
Iar aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste si pentru aceea si
Dumnezeu l-a preaînaltat si I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus
tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt.
Dar va zice cineva: "Ce este smerenia?" La aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului
Isaac Sirianul: "Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a îmbracat Dumnezeu, când a
binevoit a veni în lume, si S-a îmbracat în firea noastra cea smerita".
Iar daca se va întreba cineva din ce se naste ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scararul, ca din ascultare si din
taierea voii. Si daca va zice cineva pentru care motiv smerenia este asa de mare, voi zice, pentru ca numai ea
poate ucide pe cel mai mare pacat, care este mândria. Pentru acest pacat, îngerii au cazut din cer si stramosii
8
nostri, Adam si Eva, au cazut din rai; caci, ascultând de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste
dumnezei.
Fratii mei, vreau sa va spun ca astazi, mai mult ca oricând, acest mare pacat al mândriei a cuprins toata
lumea. Fiecare doreste sa fie mai mare peste altii si sa-i robeasca si sa-i stapâneasca. Fiecare doreste sa fie
mai bogat decât altul; fiecare sa fie mai cinstit, mai vestit si mai bagat în seama decât altul. Fiecare doreste a
se socoti mai întelept decât altii. Fiecare se lauda ca este mai iscusit în meserii si mestesuguri.
Cine învata pe cel sarac sa ia pâinea de la gura copiilor si sa-si cumpere televizor si video, spre a-si închipui
si el ca este asemenea cu cei avuti? Nu mândria?
Cine învata pe femei si pe fete sa munceasca luni si ani de zile, nu spre a-si cumpara cele de nevoie vietii, ci
spre a-si cumpara rochii la moda si încaltaminte luxoasa si alte lucruri desarte, care nu tin nici de foame, nici
de frig? Oare nu mândria?
Cine învata pe cel sarac, care are o casa de copii, sa se sârguiasca cu mai multa truda spre a le face la toti
haine luxoase si de mult pret, spre a-i face sa fie în rând cu lumea? Nu mândria?
Cine face pe fetele si pe femeile cele usoare sa se dreaga pe fete cu pudra si cu alte unsori si sa-si vopseasca
unghiile spre a arata mai tinere si mai frumoase? Oare nu mândria si slava desarta, care este fiica cea dintâi a
mândriei? Vor sa fie cu orice pret în rând cu lumea si nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel
rau zace; si iarasi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu.
Cine învata pe cei neînvatati sa defaime pe cei cu adevarat învatati? Nu mândria? De unde vin bataile,
ambitiile, laudele, pricinile, sfezile, tulbu-rarile si vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Ca fiecare se
socoteste mai tare decât altul si mai drept. Au nu din mândrie?
O, rautate fara margini! Cine mai cunoaste azi rautatile tale? Si cine se mai osteneste astazi sa alunge aceasta
ciuma sufleteasca din inima sa?
Fratii mei, iata pentru care pricina sfânta smerenie este cea mai vestita din toate virtutile, pentru ca numai
aceasta poate sa le pazeasca pe toate si fara de ea, toate sunt nimic. Sa stiti si sa tineti minte ca numai aceasta
singura virtute, smerenia, poate în vremea mortii sa mântuiasca pe om, dupa cum zice unul din sfintii
Filocaliei.
De aceea si Mântuitorul nostru, pe cei smeriti cugetatori îi fericeste cel dintâi, zicând: Fericiti cei saraci cu
duhul, ca acelora este împaratia cerurilor. Caci cel ce are smerenie în inima sa, macar de ar avea toate faptele
bune, pururea se socoate pe sine sarac si ca, înaintea lui Dumnezeu, nu a facut nimic bun.
Deci, fratii mei, sa nu uitati cât de mare este darul smereniei si câta slava si fericire aduce omului aceasta
slavita si prea mare virtute. Amin.

CÂNTAREA AXIONULUI "AXION ESTIN"

Ia gânditi-va voi, daca o sfânta icoana a Maicii Domnului, facuta de un pictor, este asa de frumoasa,
dar acolo unde sunt Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu câte sase aripi, care îi cânta Maicii
Domnului imnuri, si cântarile cele dumnezeiesti, oare ce limba le poate grai? Cum zice Apostolul Pavel: Am
auzit acolo cântari, care nu este cu putinta omului a le vorbi. Pâna la al treilea cer. Dar Maica Domnului este
peste toate cerurile! Este lânga Sfânta Treime!
Ce este acolo? Câta slava are Maica Domnului! Nu auziti ce spune în Acatistul Sfântului Acopera-mânt:
"Bucura-te, acoperamântul lumii, cel mai lat decât norul". Un nor poate sa acopere un oras, o tara, dar Maica
Domnului cu acoperamântul si cu mila ei acopera toate popoarele lumii; ca atâta putere a primit de la
Mântuitorul. Oricine si oriunde o cheama: în padure, în pustie, la câmp, în cetate, în casa, la închisoare,
oriunde ar fi, ea aude, pentru ca este pusa acoperitoare si mijlocitoare a întregii lumi catre Dumnezeu.
Eram în Sfântul Munte Athos, unde traiesc numai calugari care duc viata în feciorie si în curatie. Acolo
nimic nu traieste parte femeiasca. Este "Gradina Maicii Domnului", unde ea a predicat Evanghelia cu
Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Apostol Marcu si cu Maria Magdalena. Acolo a fost oras de pagâni
când a ajuns ea.
Când am mers la Protaton, în capitala Sfântului Munte, unde sunt cele mai vechi arhive ale Sfântului Munte
de peste o mie de ani, acolo este o biserica foarte mare. În fata acelei biserici este o piatra lata de câtiva
metri pe care nu se prinde nici ploaia, nici zapada niciodata. Nimic, nimic, nimic! Ramâne tot uscata. Îi zice
piatra sângelui. De trei ori pe an izvoraste sânge dintr-însa si curge sângele siroaie si se duce la temelia
bisericii.
Acolo, la anul 1274, în timpul împaratului Mihail al VIII-lea, Paleologul, când a intrat Papa Grigorie al X-
9
lea în Sfântul Munte cu armata si a vrut sa-i treaca pe calugari cu sila la catolici, a taiat pe piatra aceea vreo
câteva zeci de calugari. Si sângele dreptilor de trei ori pe an iese si atunci se fac slujbe. Curge sânge timp de
câteva ore din piatra aceea. Dar apa nu se prinde de ea, zapada nu se prinde, nimic, nimic. Este o minune
mare.
Tot acolo în biserica Protaton am vazut sfânta icoana Axionita - Maica Domnului cu doi îngeri care-i tin
coroana. Axionita sau "Axion Estin" pe greceste înseamna Cuvine-se cu adevarat.
Aici ne-a povestit un parinte atonit istoria acestei icoane. În valea numita "Axion Estin", traia un mare
sihastru care avea ucenic un calugar tânar, pe care-l crestea, ca sa ramâna în chiliuta lui. O chiliuta sub
munte, în padure.
Ei aveau aceasta icoana vestita, Maica Domnului, în chilie. Odata calugarul cel batrân a plecat la priveghere
la Manastirea Protaton. Sa stiti ca la Sfântul Munte, la toate praznicele împaratesti, privegherile sunt de toata
noaptea. În tipicul mare al Sfântului Sava sunt puse 68 de privegheri de toata noaptea, în toate Duminicile si
în cele 12 praznice împaratesti si la Sfântul Ioan Botezatorul.
Si batrânul i-a spus calugarului tânar:
- Eu ma duc la priveghere, tu ramâi acasa, fiule, si-ti fa pravila acasa, sa nu ramâna chilia singura.
Calugarul cel tânar a întrebat pe batrân:
- Ava, eu ce pravila sa fac?
Dar calugarul batrân i-a zis:
- Fiule, tu n-ai sa poti priveghea toata noaptea. Citeste la Psaltire doua-trei catisme si pe urma du-te la icoana
Maicii Domnului si fa câteva metanii, sa nu-ti fie somn. Si de câte ori te duci la icoana Maicii Domnului, sa
cânti cântarea asta: Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvântul ai nascut, pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te
marim. Pâna atunci nu se stia de rugaciunea "Cuvine-se cu adevarat". Numai atât se stia în Sfântul Munte.
Nu stiau cum cânta îngerii în ceruri Maicii Domnului!
Atunci calugarul tânar a facut cum a zis batrânul: A citit câteva catisme la Psaltire, s-a dus la Maica
Domnului si a facut câteva metanii. A mai aprins candela sa nu se stinga si iar a cântat: Ceea ce esti mai
cinstita… Asa a facut pâna la miezul noptii, ca sa se lupte si el si sa privegheze macar atât; pe urma sa se
culce sa doarma 3-4 ore, ca dimineata, când vine batrânul, sa se scoale iar la rugaciune.
Când a ajuns la miezul noptii, bate cineva în usa. Dar el stia ca batrânul nu vine niciodata în timpul noptii, ca
era departe de biserica. Apoi cine sa vina în puterea noptii, sa-i bata în usa? N-a vrut sa dea drumul. Si aude
un glas:
- Evloghite, pater! (Binecuvinteaza, parinte).
El, când a auzit ca cere blagoslovenie, a zis dinauntru:
- O Kirios! (Domnul sa te binecuvinteze).
Si numai a intrat un tânar foarte frumos, tot calugar, foarte luminat la fata, si l-a întrebat:
- Ce faci, frate?
- Ce sa fac? Merg sa ma culc, ca nu mai pot priveghea de oboseala!
- Ce pravila ai facut de aseara pâna acum?
- Asa mi-a spus batrânul, când a plecat la biserica, sa citesc la Psaltire doua-trei catisme si pe urma sa cânt
Ceea ce esti mai cinstita… si sa fac câteva metanii.
Dar cel ce a venit i-a spus:
- Nu se cânta numai Ceea ce esti mai cinstita…
- Ba da! Asa se cânta în tot Sfântul Munte, la toate manastirile.
- Nu! Iata cum cântam noi: Cuvine-se cu adevarat, sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu; cea
pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru, si pe urma cântam: Ceea ce esti mai
cinstita…
Dar calugarul a zis:
- Eu asa n-am auzit. Daca vrei sa-mi scrii, ca vreau sa învat si eu rugaciunea asta.
- N-ai aici hârtie si creion?
- N-am! Dar tare as vrea sa o învat si eu!
- Du-te afara si adu-mi o lespede de piatra!
Ucenicul s-a dus afara si a luat o lespede, a curatat-o el si a spalat-o frumos.
- Am sa scriu pe dânsa.
Si cauta ceva, cu care sa zgârie pe piatra. Dar calugarul venit îl întreaba:
- Ce cauti?
10
- Caut un cui sa scriu, caci creion nu am!
- Nu-i nevoie sa scrii cu cuiul! Lasa ca scriu eu!
Si calugarul care a venit a început sa scrie pe piatra rugaciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Si i-a
scris foarte frumos pe greceste toata cântarea: Cuvine-se cu adevarat… (Axion Estin). Iar acesta a
încremenit când a vazut ca acela mergea cu degetul prin marmura ca prin ceara moale si iesea scrisoarea asa
de frumoasa. Si se gândea: "Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmura?"
Si dupa ce i-a scris, a semnat: "Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor îngeresti", si a
disparut din fata lui.
Atunci calugarul a aratat piatra batrânului când a venit, si i-a spus toata întâmplarea cu Arhanghelul Gavriil.
S-a împânzit în tot Sfântul Munte minunea aceasta si din clipa aceea, în toate bisericile si în toate cartile
bisericesti, s-a introdus cântarea aceasta pe care o cântam pâna astazi: Cuvine-se cu adeva-rat, sa te fericim
pe tine, Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea
ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe
Dumnezeu - Cuvântul ai nascut; pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Amin.
*
Cine poate spune toate minunile Maicii Dom-nului? Nimeni nu le poate spune, pentru ca sunt în tot
pamântul si se lucreaza cu fiecare suflet. De aceea va rog sa aveti toti icoana Preasfintei Nasca-toarei de
Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria în casa. Sa va siliti cât mai mult sa laudati pe Dumne-zeu si, dupa
Dumnezeu, pe Maica Domnului si apoi pe sfintii lui Dumnezeu, pentru ca Maica Domnului este ocrotitoarea
si mijlocitoarea întregii lumi!
Când a fost Mântuitorul pe Cruce, nici acolo n-a lasat fara îngrijire pe mama lui. I-a spus Sfântului Ioan
Evanghelistul: Fiule, iata maica ta! Si dintru acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale, ca cincisprezece ani a
mai trait Maica Domnului, dupa Învierea Mântuitorului si dupa Înaltarea la cer. Si a stat la Efes, la casa
Sfântului Ioan Evanghelistul, si el îi purta de grija.
Iar ei i-a zis: Maica, iata fiul tau! Spune Sfântul Ioan Gura de Aur: "Prin aceste cuvinte ale Mântuitorului de
pe cruce, ne-a facut pe toti fii ai Maicii Domnului". Toti crestinii de pe fata pamântului suntem fiii ei, pentru
ca ne-a lasat în ocrotirea Maicii Domnului. De aceea vedeti ca cele mai multe biserici din lume, din toate
tarile, sunt facute în numele Maicii Domnului. Sa aveti mare credinta si evlavie în rugaciunile ei!

ACOPERAMÂNTUL MAICII DOMNULUI, OCROTIREA CRESTINILOR

În casele unora, dupa cum vine la urechea noastra, este mare tulburare. Nu se împaca sotul cu sotia,
nu se iubesc fratii; se bat, se judeca, se cearta si este mare neorânduiala.
Si atunci, vazând biata mama atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care este mai credincios,
pune mâna pe un acatist al Maicii Domnului, îngenuncheaza undeva singur într-o camera si începe a se ruga:
"Maica Domnului, linisteste casa noastra, linisteste pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalti si da-le întelegere,
dragoste si alinare!"
Si asa s-a dus ura, s-a risipit iutimea, tulburarea, dorinta de razbunare si s-a linistit familia. Datorita cui?
Maica Domnului cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheama
în ajutor

JUDECATA! O, JUDECATA!

Erau doi oameni gospodari si s-a întâmplat, cum se întâmpla si astazi, ca nu aveau copii. Si ei s-au
rugat mult lui Dumnezeu sa le dea copii, cum s-au rugat Sfintii Parinti Ioachim si Ana si altii. Dar
Dumnezeu nu le-a dat, poate pentru ca ei n-au avut atâta credinta.
Dupa ce s-au rugat si au vazut ca Dumnezeu nu le da nici un copil, s-au sfatuit, zicând: "Mai femeie, noi
avem multa avere si ca mâine vom muri. Hai sa luam un copil de suflet!"
Si s-au înteles amândoi si au luat un copil parte barbateasca si l-au crescut cu mare atentie si l-au învatat
scoala si a venit vremea sa-l casatoreasca. Atunci s-a logodit cu o fata de neam bun, dar care îi cerea multa
avere. Când a fost sa se aseze zestrea, ce-i da baiatul fetei, baiatul îi spune tatalui sau:
- Tata, daca m-ai înfiat si numai pe mine ma ai, cui ai sa-i dai averea? Deci, ca sa pot reusi sa iau fata aceea
în casatorie, sa-mi dai toata averea în scris mie!
Mama s-a învoit, ca stia ca are avere multa, dar tatal sau, mai prudent, si ca barbat, a zis:
11
- Ba nu, mai baiete! Este adevarat ca am avere multa si am sa ti-o dau tie toata. Dar eu am sa fac cu tine un
act cu clauza. Jumatate din avere ti-o dau acum, iar jumatate dupa moartea noastra. Tot tie îti ramâne, dar cât
voi trai, voi avea si eu jumatate, ca nu cumva pe urma sotia ta sau fiii tai sa-mi zica: "Du-te de aici, ca n-ai
nici un drept!" Sa stiu ca am si eu avere!
Ce s-a întâmplat? Baiatul, vrând-nevrând, a trebuit sa primeasca. Dar satana i-a pus în inima acest gând:
"Stii ce sa faci daca îti da toata averea numai dupa moarte? Omoara-l mai repede si apoi îti ramâne tie toata
averea!"
Dar el, daca ar fi avut constiinta si frica de Dumnezeu si s-ar fi dus la un duhovnic sa se spovedeasca, ar fi
scapat de gândul cel rau. Caci, oricând îti spune satana sa faci ceva, daca te-ai spovedit, ai scapat de gândul
cel rau. Ca asa cum sarpele, când iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gândul celui ce se spovedeste
sincer. Caci spune Sfântul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decât de omul care îsi
ascunde gândurile sale.
Deci el avea de gând sa-l omoare pe tatal sau, dar n-a spus nimanui. Zicea el: "Am sa-l omor, ca dupa aceea
o sa-mi ramâna mie toata averea!" Dupa trei ani de la casatorie, într-o primavara, în vremea aratului, a pus
împreuna cu tatal sau, cum se întâmpla si astazi, un plug cu patru boi. Si avea tarina lui la marginea unei
paduri. Având plugul din lemn, tatal lui a luat barda si s-a dus la tarina sa are. Când au tras la popas, i-a zis
satana feciorului sau: "Iata acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda si omoara-l pe tatal tau!"
Si asa a si facut. S-a uitat în stânga si-n dreapta sa vada daca nu-i nimeni. Si când a vazut ca nu-i nimeni, s-a
dus si a luat barda de la plug, s-a repezit la tatal sau, care nici nu se gândea la asa ceva, si i-a taiat capul.
Apoi l-a luat de par, l-a dus în iarba la marginea padurii, a dus si trupul si cu un lemn de la plug a facut o
groapa, l-a acoperit si a pus iarba pe deasupra.
Dupa ce l-a ucis pe tatal sau, fiindca pâna seara mai era o bucata de vreme, a mânat boii singur. Seara s-a
dus acasa si a început s-o ia la ocara pe maica-sa si pe femeia lui:
- Dar ce-a facut tata acasa, ca m-a lasat singur cu plugul pe ogor?
Femeile au raspuns:
- Mai omule, n-a venit tatal tau acasa!
- Ei, uite, m-a lasat singur cu patru boi sa ar si-i tare greu singur!
Sa vedeti pâna la urma ce s-a întâmplat! Au asteptat sa vina batrânul de la câmp. A asteptat si maica-sa si
femeia lui, dar de unde sa mai vina? A trecut o luna, doua, si toata lumea spunea în sat: "Mai, barbatul
cutareia nu mai vine! S-a pierdut omul acela. Ce s-o fi facut? S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a întâmplat cu
el?" Nimeni nu banuia ca l-a ucis feciorul sau. Dar iata ce s-a întâmplat.
Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns sângele lui Abel. Acest om care a ucis pe tatal sau a
început sa slabeasca. Nu mânca, nu bea, nu dormea. Se tot uita asa într-o parte. Întorcea capul si iar se uita în
acea parte si privea speriat în toate partile.
Stiti de ce se uita? Oriunde privea, îl vedea pe tatal sau cu capul în mâna si auzea un glas: "Dragul tatei,
pentru ce m-ai omorât?" Daca se uita în castronul cu mâncare, îl vedea acolo cu capul în mâna; daca se culca
pe perna, îl vedea acolo cu capul în mâna; daca se ducea pe drum, îl vedea si se speria; se uita în alta parte,
dar auzea iarasi glasul: "Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?"
Si cu frica aceasta a trecut un an. Vazându-l mama si sotia lui tulburat, au priceput si au zis: "Omul asta are
ceva pe constiinta! Mare lucru de nu l-a omorât el pe tatal sau!" Într-o seara îl iau ele amândoua cu blândete:
- Mai omule, de când a disparut tatal tau te vedem tot tulburat! Nu prea manânci, nu prea dormi! Parca esti
speriat. Ai slabit, te-ai uscat! Ce ai? Daca ai ceva pe constiinta, spune macar la un duhovnic, ca tu ori ai sa
înnebunesti, ori ai sa mori!
- Nu pot sa va spun voua! Dar vreau sa merg la o manastire, ca sa ma spovedesc!
Si l-au dus la o manastire, mama si sotia lui, unde era un sihastru. Duhovnicul l-a întrebat de ce este asa
speriat si slab si ce are pe constiinta, iar el a zis:
- Parinte, eu am omorât pe tata, ca sa obtin de la el averea pe care trebuia s-o mostenesc. De atunci nu mai
pot nici dormi si nici mânca! Atâta mustrare de cuget am si o spaima mare, ca unde ma uit, îl vad pe tata cu
capul în mâna si tot zice asa: "Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?"
- Ei, fiule, a zis duhovnicul, aceasta-i mare crima si trebuie canon aspru! Du-te acasa si timp de sapte ani de
zile sa nu manânci decât o data în zi dupa apusul soarelui, mâncare fara untdelemn, si sa faci câte 500 de
metanii pe zi. Dupa sapte ani sa vii la mine iar!
S-a dus acasa si a spus femeilor:
- Timp de sapte ani de zile sa-mi faceti mâncare de post. Dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum este în
Postul Mare, miercurea si vinerea.
12
Atunci au înteles ele ca i-a dat canon aspru pentru ca a ucis pe tatal sau, dar el tot n-a vrut sa spuna mamei si
sotiei sale. Si îsi luase camaruta lui si traia în curatie, ca nu i-a mai trebuit nici femeie, nici nimic. Post si
rugaciune si plângere si suspine si metanii, sa îmblânzeasca pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra
lui.
Dupa un an - doi, tatal sau aparea tot mai rar. Când a ajuns la sapte ani, tatal lui aparea cu capul în mâna,
cam la 2-3 saptamâni, dar tot mai aparea. El se învatase cu postul si avea si la mâini si la picioare bataturi de
la canon, de câte mii de metanii a facut.
Si plângea omul si se ruga si postea. Iar la sapte ani s-a din nou la duhovnic si i-a zis:
- Parinte, eu sunt acela caruia mi-ati dat canon sapte ani.
- Ei, tu esti, fiule? Ai facut canonul?
- L-am facut, parinte!
- Mai vine tata cu capul în mâna?
- Mai vine, parinte, dar mai rar, si multumesc lui Dumnezeu ca mai pot dormi un ceas-doua noaptea, ca
atunci nu puteam si eram sfarâmat.
Atunci i-a zis duhovnicul:
- Du-te acum unde l-ai îngropat si asculta daca se mai aude vocea lui. De vei auzi ceva, vino sa-mi spui si
apoi stiu eu ce are sa fie cu tine!
Deci s-a dus unde stia ca l-a taiat si l-a îngropat pe tatal sau. Dar, cu câteva sute de metri, înainte de a ajunge
la marginea padurii, a auzit un glas din iarba care striga asa: "Judecata! O, judecata!" Si din ce se apropia,
glasul acela se auzea tot mai tare. Iar când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaima mare, atât de tare striga
tatal sau: "Judecata! O, judecata!"
Deci s-a întors înapoi si a venit la duhovnicul manastirii, aproape iesit din minti, de mare spaima.
- Ce-ai patit, fiule?
- Vai de mine, parinte! M-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apropiat, am auzit un
glas care striga asa: "Judecata! O, judecata!" Cu cât ma apropiam, cu atât striga mai tare. Iar când am ajuns
foarte aproape, m-a cuprins spaima si m-am întors. Oare ce sa fie asta, parinte?
Si a zis duhovnicul:
- Fiule, tatal tau cere judecata lui Dumnezeu asupra ta! Dar nu stiu un lucru: daca cere judecata în lumea
aceasta sau în cealalta. Deci, bine ar fi sa fii judecat în lumea aceasta!
- Parinte, dar de unde am sa stiu eu aceasta?
- Iata, fiule. Daca judecata lui Dumnezeu te va ajunge în lumea aceasta, are sa fie bine. Ai sa tragi un necaz
mare si ai sa scapi în cealalta lume; te duci acolo la bine. Iar daca judecata lui Dumnezeu te urmareste
dincolo de mormânt, este mult mai greu! Fiule, acum du-te acasa si daca pe drum nu vei pati nimic, mai fa
un an de zile canon si apoi vino iar la mine! Iar daca ai sa întâlnesti un necaz mare în drumul acesta spre
casa, sa-l rabzi cu mare barbatie de suflet, ca prin necazul acela ai sa te curati si ai sa scapi de osânda pe care
o ai asupra ta, ca ai fost ucigas de tata!
Deci a plecat omul îngândurat. Dar de la manastirea aceea pâna la satul lui, trebuia sa treaca printr-un târg.
Si femeia lui, când a plecat el de acasa, i-a spus asa:
- Mai omule, din cauza ta, ca tu nu manânci nici carne, nici oua, nici brânza, si noi ne-am uscat. (Ca asa se
întâmpla în casa. Când nu manânca unul de dulce, nu manânca nici ceilalti; iar când în casa tin toti si numai
unul manânca de dulce, nu se prinde de el, de parca ar mânca iasca). Tu daca ai sa treci prin târg, te rugam
adu-ne o bucata de carne sa facem putina zeama, macar acum, ca n-am mâncat de sapte ani si am uitat de
gustul ei.
Caci din cauza lui ca postea de atâtia ani, se uscasera si mama-sa si femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum
era mâncarea aceea.
De aceea, trecând el prin târg, si-a adus aminte si s-a dus la un macelar. Dar era spre seara si se vânduse
toata carnea si nu mai era pe taraba acolo decât un cap de oaie, zvântat bine. Deci a împa-chetat capul cel de
oaie zvântat bine, a platit, l-a pus în traista si a apucat-o pe o ulita a târgului care urca la deal. Mergând la
deal, ce s-a întâmplat? A început sa curga din traista sânge mult, fierbinte, pe drum. Si oamenii, când au
vazut, au zis:
- Stai, omule! Ce ai în traista? Ai taiat un porc? Ce-i, ca uite, în urma ta curge dâra de sânge?!
Iar el a zis:
- Da' de unde! Am cumparat un cap de oaie si acela n-avea sânge! De unde sa fie?
Si când s-au uitat oamenii în traista lui, ce cre-deti ca era? Capul tatalui sau, proaspat taiat, atunci. Iata ca
judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Când l-au vazut oamenii, au chemat politia: "Oameni buni, veniti ca un om
13
a taiat capul altuia si-l duce în traista!"
S-a adunat lumea de mirare mare:
- Mai ucigasule, dupa ce l-ai taiat, îl mai si duci pe drumul mare? Cum ai avut tu curajul asta?
Dar el, când a vazut ca judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis:
- Stati, oameni buni, ca va spun adevarul! Cu adevarat sunt ucigas! Cu adevarat m-a ajuns judeca-ta lui
Dumnezeu, dar nu l-am taiat acum.
Si mai adunându-se câtiva oameni, l-au cunoscut si au zis:
- Asta-i tatal sau!
- Asa este, dar nu l-am taiat acum, sunt opt ani de atunci.
- Ei, tu crezi ca poti minti lumea? Dar capul este taiat acum, numai ca nu vorbeste!
Atunci el a fost nevoit sa spuna adevarul si s-au dus cu totii la locul unde l-a taiat. Si când au sapat, l-au
gasit pe tatal sau îngropat si putred, dar fara cap. Capul îl pusese îngerul în traista la el si a facut din capul
cel de oaie, capul tatalui sau. Si atunci s-au încredintat toti ca l-a ajuns judecata lui Dumnezeu.
Si era atunci pedeapsa dupa lege, cap pentru cap, si i-au spus:
- Baiete, pregateste-te sa pui capul tau pentru capul tatalui tau!
Dar duhovnicul a spus:
- Dati-mi voie sa-l spovedesc si sa-i citesc o dezlegare!
Iar el, când a vazut pe duhovnic lânga dânsul, a cazut cu lacrimi si a început a plânge cu toata puterea si a
zis:
- Parinte, nu ma lasa!
Dar duhovnicul i-a zis:
- Fiule, nu te teme! Ti-am spus ca daca ai sa patesti un necaz mare în drumul acesta, are sa te ierte
Dumnezeu! Deci ai sa ai bucurie mare, ca îti rasplateste pentru pacatul tau în lumea aceasta.
Si l-a spovedit preotul în fata tuturor si l-a împartasit cu Preacuratele Taine si a zis celor ce tineau sabia:
- Împliniti porunca voastra, ca eu mi-am facut partea mea fata de acest suflet!
Si când a fulgerat sabia, a cazut capul lui într-o parte, chiar în locul unde omorâse pe tatal sau. Iar când a
cazut capul pe brazda, un porumbel alb a zburat de pe umarul lui si s-a ridicat la cer.
Si asa acest tânar, dupa atâtia ani de pocainta, pâna nu a platit cu sângele sau, sângele tatalui sau, nu a fost
iertat.
*
Vedeti, fratilor, pentru o ucidere câta pocainta, câte lacrimi, câte metanii, câta durere, câta întristare si tot nu
a fost iertat, pâna n-a dat capul sau pentru tatal sau! Deci, bagati de seama ca fiecare prunc, fiecare copil,
este un om, un om desavârsit, înca de atunci de când s-a zamislit, ca asa a lasat Dumnezeu. Deci sa nu va
ucideti copiii, ca sa nu va ajunga osânda Dreptului Judecator.

IDOLUL NOROC

Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru
norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi
stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea
lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina
inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea
Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?
Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi
oameni, ca asa-i placea.
Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea
zeitei discordiei.
Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea
cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu
zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.
Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu
femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor,
Uranus, zeul pamantului.

14
Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc,
cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele
zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate,
pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.
Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau
caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa
aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei,
ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "
Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui
Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de
copii proaspeti.
Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii
vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.
Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor,
scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul
Noroc ?
Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se
saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.
Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna
ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.
Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!

BASMUL DIN CARPATI

Se spune ca odata, intr-un sat, un copil, intr-o noapte, a visat Raiul.


- Mama! Mama! Unde e Raiul?, a intrebat copilul nerabdator, a doua zi de dimineata, de cum se trezi.
Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atata treaba in gospodarie! Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l intrebe.
- Nu stiu..., cauta-l singur!, ii spuse acesta obosit si se apuca mai departe de munca.
- Unde? Unde e Raiul?, ii intreba copilul, aproape plangand, pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti..
- Ce lume urata..., isi spuse pentru sine pustiul.
- Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta..., se-auzi glasul unui batran, ce-l privea demult. Si acolo, in
pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa gasesti un om singur, ce sta intr-o coliba. El o sa-ti spuna unde
este Raiul.
Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, cand parintii lui nu se sculasera inca, isi lua o traistuta cu cateva
merinde si pleca furisandu-se printre casele adormite, catre pustie. In curand, soarele rasarise, iar in urma
pasilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse si, intr-adevar, catre seara, ca prin minune, din
pustia intinsa tasni o coliba. Mare ii fu mirarea batranelului ce locuia acolo de multi ani.
- Ce te aduce pe-aici, copilule?, il iscodi acesta pe micul calator.
- Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung.
Batranul tacu, il privi adanc, apoi ii spuse:
- Acum hai sa mananci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit. Maine in zori o sa plecam impreuna catre Rai.
Noaptea trecu repede... De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu
ochii deschisi, asteptand ziua. Batranul stia. Iar catre zori, pustia primea in pantecul ei doua siluete, ce se
pornisera la drum. Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduri
de piatra si o cladire mare, cu o cruce in varf.
- Ce este aceasta?, intreba copilul.
- Aceasta este o manastire, spuse batranul. De-aici incepe poteca catre Rai.
Si-apoi, batranul manastirii il primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile de acolo.
- Si ce-am sa fac aici?, intreba copilul.
- Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai incolo om vedea.
15
Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sarg pe toate.
Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, cand batranul manastirii il intreba pe neasteptate:
- Cum merge, cum iti e?
- Mi-e foarte bine, raspunse pustiul.
- Am de toate.
Si-apoi tacu, inchizandu-se in sine. Batranul ii simti linistea si il iscodi in continuare.
- Parca ai ascunde ceva in suflet, asa ai tacut... Spune-mi cinstit, totul, pana la capat. Iti lipseste ceva?
- Mie..., nimic, se hotara intr-un tarziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, in cladirea aia mare, un frate de-al
nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, intins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de
mancare. De ce nu vine si el la masa?, ridica pustiul ochii din pamant, privindu-l pentru prima data
patrunzator pe batran.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca.
- Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut
curat ca lumea!, se-auzi vocea unui monah, care statea in apropiere si care auzise discutia.
Ingerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu.
- Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat in inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire. Mai tarziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la
bucataria manastirii, fura ceva de mancare si, fara sa fie observat de nimeni, intra in biserica si o puse jos, la
picioarele Fratelui atarnat de cruce.
- Hai, vino sa mananci!, ii zice pustiul, uitandu-se ingrijorat in stanga si in dreapta. Hai, ca nu stie nimeni!
Si Fratele coboara. Un zambet avea pe buze si, mangaindu-l pe pusti pe frunte, acesta nu-si dadu seama ca
biserica toata se umplu de o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru. Apoi, ca si cand s-
ar fi cunoscut demult, au inceput sa rada si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata in viata lui.
Era atat de fericit ca-si gasise un prieten! Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului: prietenia..
Azi asa, maine asa, insa fratii ceilalti din manastire au inceput sa se intrebe:
- Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?
Apoi, curiosi, au inceput sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata; si-atunci s-au
repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile. Atunci au incercat sa se
uite pe gaura cheii si, in clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa,
infricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptand pana noaptea tarziu, cand copilul a iesit.
- Ce-ai facut inauntru?, se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui.
- N-am facut nimic, raspunse pustiul tremurand.
- Minti! Spune ce-ai facut?, l-au intrebat din nou calugarii furiosi.
- Am furat mancare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce, raspunse copilul inspaimantat.
- Care Frate?, au intrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii.
- Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mancare, raspunse pustiul.
- Si ce-a facut Fratele?, au intrebat tulburati calugarii.
- A coborat si-a mancat, raspunse dintr-o suflare pustiul.
Si, in clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut in genunchi. Mare fu apoi spaima pe batranul
manastirii, afland toate acestea. Egumenul incepu si el, la randul lui, sa tremure si, cu lacrimi in ochi, ii
spuse copilului:
- Spune-i Fratelui cel Mare ca il rog sa ma primeasca si pe mine la masa.
- Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mancare de la bucatarie?
- Da, poti sa iei cat vrei, raspunse tremurand egumenul.
Si seara din nou cobora peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cu mancarea luata de la bucatarie, se
indrepta vesel spre biserica.
- Hai sa mananci!, ii striga el, mai vesel ca oricand. Si, din nou, Fratele cel Mare cobora de pe cruce, il
mangaie si biserica se umplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi cate glume si

16
cata veselie in jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de ras, pustiul si-a adus aminte de rugamintea
egumenului.
- Frate, ii spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-l primesti la masa.
Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se intrista. Privea undeva, jos.
- Vezi firimiturile astea, de pe masa?, ii spuse, intr-un tarziu, Fratele cel Mare... Sunt cu mult mai putine
decat pacatele lui... Nu poate sa vina.
- Nu poate sa vina?, ramase uimit copilul.
- Nu!, fu raspunsul scurt al Fratelui.
Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au inceput sa rada si sa glumeasca. Intr-un tarziu, copilul si-a luat
la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta il astepta tremurand.
- Ce-a zis Fratele?, intreba acesta, gatuit de emotie.
- A zis ca nu te poate primi!, raspunse copilul.
- De ce?, intreba inspaimantat egumenul.
- Mi-a spus ca ai mai multe pacate decat toate firimiturile de paine cazute pe masa.
Si atunci el, egumenul, se prabusi in genunchi, intr-un hohot de plans.
- Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte.
Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta il privi surprins si-i spuse:
- Bine, am sa-l rog din nou si maine!
Grea noapte pentru egumen! Cu zvarcoliri si gemete de pocainta. Copilul insa dormi linistit. Si, din nou,
treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau ca lucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca
iertarea.
- Pot sa iau mancare?, intreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie.
- Poti, ii spuse monahul, si-i umplu cu mana tremuranda vasul.
Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mancare, copilul intra din nou in biserica.
- Hai sa mancam!, spuse el Fratelui cel Mare.
- Hai!, raspunse acesta, indreptandu-se spre el.
Si cate jocuri, cate glume au urmat! Apoi, in mijlocul veseliei, copilul isi aduse brusc aminte:
- Te roaga egumenul sa-l ierti... si sa-l primesti si pe el la masa!
Tristetea se aseza intre ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de paine de pe masa: erau parca
mai multe.
- Am inteles..., spuse copilul, nu se poate.
- Da, nu se poate, raspunse Fratele cel Mare.
Si atunci, pacatul cel bun cobora din nou in inima copilului si acesta indrazni.
- Dar Tu nu te gandesti ca acum mananci din mila lui?, ii spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara.
Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta ii vazu din nou inima lui buna.
- Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile am sa-l primesc la masa.
Ce bucurie pe egumenul manastirii, cand, tarziu in noapte, copilul ii spusese! Si cele opt zile trecura. Pentru
el, pentru batran, in post si rugaciune si, mai ales, in multa pocainta. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele
bateau.
- De ce?, intreba nedumerit copilul.
- Batranul a plecat la Domnul, i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru inmormantare. Si atunci
copilul vazu! Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi in ochi, egumenul, chiar
el. Mancasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mantuitorul il iertase.
- Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!, repeta el, pentru fiecare monah in
parte.
- Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?
- E plin de iertare, murmura copilul.
Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat in cartea lui Dan Puric, "Despre Omul Frumos".
Angela Budeanu

17
DESPRE PUTEREA MILOSTENIEI SI POCAINTA CEA ADEVARATA

Fiindca azi in cuvintele Evangheliei ati auzit la fericirea a cincea pe Mantuitorul nostru zicand:
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui, vom arata printr-o oarecare istorioara cat poate inaintea lui
Dumnezeu milostenia si cum ajuta ea chiar si celor mai pacatosi dintre oameni, spre a se intoarce la pocainta
si spre a se impaca cu Dumnezeu, pe Care ei L-au suparat foarte mult cu pacatele si faradelegile lor. Pentru a
cunoaste adevarul in aceasta privinta, ascultati cu atentie cele ce urmeaza:
Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic avand darul preotiei, desavarsit in fapta buna si facator de
minuni. Odata acest mare sihastru a fost ispitit de gandul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta buna si
daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. Acesta poate a fost si
un gand de mandrie, sau poate anume a venit acest gand in inima sa, ca Dumnezeu sa-i arate lui tainele Sale,
pe care el inca nu le cunostea.
Deci zabovind gandul acela in inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin rugaciune si s-a rugat sa-i descopere
acest lucru, adica sa-i arate cine ar fi asemenea lui cu vietuirea duhovniceasca sau de este cineva care il
intrece. Si asa rugandu-se el cu staruinta catre Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas, zicandu-i: "Pafnutie,
inca nu ai ajuns in masura cutarui cimpoias care canta pe la nunti in orasul Alexandria".
La auzirea acestor cuvinte, batranul sihastru a oftat, a suspinat din greu si s-a smerit foarte cu mintea si
inima lui, zicandu-si: "Daca eu inca n-am ajuns la masura acelui lautar ce canta pe la nunti si daca acela este
mai bun decat mine, apoi mare este puterea Mantuitorului meu. Nici n-am sa mananc si nici n-am sa beau,
pana nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Domnul".
Si asa batranul pustnic si-a luat toiagul sau si a pornit spre orasul Alexandria. Ajungand el acolo cu multa
osteneala, cauta pe acel cimpoias intreband din om in om pana ce l-a aflat in casa lui, pregatindu-se tocmai
atunci sa se duca spre a canta la o nunta. Acela cand a vazut pe batranul sfant cu barba alba ca zapada si cu
haine vechi, pustnicesti pe el, a cazut in ge-nunchi inaintea lui si s-a inchinat pana la pamant. Apoi,
ducandu-l in casa dupa obiceiul locului, i-a spalat picioarele sale cu apa rece, caci era mare cal-dura si
fierbinteala, si apoi i-a pus masa.
Dar Sfantul Pafnutie i-a zis:
- Ma jur pe Dumnezeul Cel viu ca nu voi gusta din masa ta, nici nu ma voi odihni la tine pana ce nu-mi vei
spune viata ta si care sunt faptele tale bune.
Iar cimpoiasul i-a spus:
- Sfintite Parinte, ce viata si ce fapte bune cauti la mine, un lautar care supara pe Dumnezeu cantand pe la
nunti?
Atunci sfantul sihastru i-a spus:
- Te jur pe Dumnezeu sa nu tii taina ascunsa de mine, caci eu nu de voie am venit aici, ci sunt trimis la tine
de ingerul Domnului.
Atunci cimpoiasul a spus:
- Ce lucruri vrei sa auzi de la mine, parinte sfinte, ca eu in viata mea am fost capetenie de talhari si nu este
pacat pe care sa nu-l fi facut. Iar acum, dupa cum vezi, sunt lautar si cant pe la nunti. Deci ce fapte bune poti
sa afli la un asemenea om?
18
Iar sfantul i-a zis:
- Eu am venit aici nu ca sa-mi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Vezi ca te-am jurat cu numele
Domnului si nu poti sa tainuiesti cele ce caut eu de la tine. Caci eu cu multa osteneala, cu foame si cu sete,
din munti departati am venit pana la tine ca sa ma folosesc.
Atunci cimpoiasul a chemat pe sotia sa si i-a zis:
- Adu, te rog, un scaun pentru sfantul batran, ca iata sta in picioare si se osteneste dupa atata cale.
Dupa ce a stat batranul sihastru pe scaun, cim-poiesul a inceput a-i spune asa:
- Parinte sfinte, eu pacatosul si necuratul nu sunt vrednic sa primesc in casa mea un om asemenea sfintiei
tale, caci multe rautati am facut in viata mea. Dar fiindca m-ai jurat cu numele Domnului si fiindca zici ca ai
avut vestire de la inger sa vii la mine pacatosul cel cu totul nevrednic, apoi iti voi spune sfintiei tale si unele
fapte bune pe care le-am facut pe vremea cand eram sef de talhari si aveam sub conducerea mea mai mult de
30 de hoti, asemenea mie. Si iata ce am a-ti povesti:
Mergand noi odata calari pe cai si pe camile pentru a mai prada pe undeva - caci desi faceam pradaciuni
mari si mai bateam pe unii, dar moarte de om n-am voit sa fac niciodata -, deodata, mergand noi prin pustie,
iata ca intalnim o fata foarte frumoasa la chip, care mergea pe o carare. Cum au vazut-o tova-rasii mei, care
erau si cam ametiti de vin, au vrut sa o prinda si sa o batjocoreasca. Iar aceea, vazandu-se in aceasta
primejdie si cunoscand ca eu sunt mai-marele lor, a alergat la mine cu lacrimi si s-a prins de picioarele mele
rugandu-se sa nu o las pe mana acelora ca sa o batjocoreasca. Si mi-a spus:
- Eu, domnule vataf, am pierdut niste vite si acum am ratacit pe aici cautandu-le si iata ca am cazut in
mainile voastre, dar va rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu ma lasati. Fie-va mila de mine care nu am pe
nimeni in pustia aceasta ca sa ma ajute, decat pe Bunul Dumnezeu.
Iar eu i-am zis:
- Nu te teme, fata, ca nu ti se va intampla nimic. Numai iti cer ca si tu in viata ta sa te rogi lui Dumnezeu sa
faca mila cu mine si sa ma scape de primejdie si de moarte naprasnica.
Si asa am dat ordin la toti, ca nimeni sa nu se atinga de ea, ci s-o lase sa se duca cu pace. Vazand biata fata
ca a scapat din primejdie si de batjocura, mi-a sarutat picioarele si mi-a zis:
- Sa-ti dea Dumnezeu plata in ziua judecatii si sa aiba mila de tine precum si tie ti-a fost mila de mine.
Si zicand acestea, s-a dus in drumul ei...
Mai trecand apoi cativa ani de hotie, s-a intamplat ca am dat peste alta fata tanara si frumoasa langa cetatea
Alexandriei in padure, care tinea in mana o funie langa un copac si se pregatea sa se spanzure. Indata ce au
vazut-o tovarasii mei, au prins-o si voiau sa-si bata joc de ea. Dar eu le-am spus:
- Dati-i pace, sa vedem ce are de gand.
Si am intrebat-o:
- Ce-i cu tine, fata?
Iar ea a raspuns:
- Vad ca voi sunteti hoti. Deci va rog pe voi sa ma omorati, aici, caci nu mai vreau sa traiesc. Iata, daca nu
soseati voi, cu funia asta eram gata sa ma spanzur.
- Dar de ce?
- Un baiat de bun neam a vrut sa ma ia in casatorie. Dar acum nu mai vrea sa ma ia pe mine pe motiv ca sunt
saraca; iar el are avere multa si de aceea vrea sa ia pe o alta bogata, asemenea lui.
- Si ce ti-a zis mirele tau?
- Mi-a spus ca daca nu am o suta de galbeni de aur nu ma ia. Si eu am numai patru, ca mama mea este
vaduva si saraca.
Atunci mie mi s-a facut mila foarte tare de frumusetea si tineretea ei si am zis catre tovarasii mei:
- Mai, dati fiecare dintre voi cate cinci galbeni.
Iar eu i-am dato suta, si asa cu totii i-am facut fetei 250 de galbeni pe care i-am dat in mana, zicandu-i:
- Du-te copila cu Dumnezeu si sa ai parte de o casatorie fericita, numai ai grija ca in rugaciunile tale sa nu ne
uiti nici pe noi!
Atunci biata fata, vazand aceasta intamplare fe-ricita care i-a schimbat necazul in bucurie, a lacrimat si a zis:
- Sa faca Dumnezeu mila cu voi, asa precum si voi m-ati miluit pe mine.
Plecand ea, am zis catre insotitorii mei de talharie:
19
- Vedeti, fratilor, ca azi am avut fericita ocazie sa scoatem un suflet de la moarte?
Unii din ei au si plans de bucurie, ca i-am oprit a face rau unui suflet deznadajduit de viata. Apoi am aflat ca,
ducandu-se ea la Alexandria si vestind tanarului ca are atatia galbeni, acela o ruga sa mearga dupa el, si asa
s-au facut toate dupa dorinta lor.
Altadata, mergand noi prin vaile muntilor, am gasit o alta femeie tanara, care abia se tinea pe picioa-re si
plangea cu amar, ca era gata sa moara de foame.
Si am intrebat-o:
- Ce-i cu dumneata pe aici?
Iar ea, cazand in genunchi, a inceput a spune asa:
- Domnilor, nu va cunosc, dar va rog daca aveti o bucatica de paine, dati-mi, caci altfel mor de foame. Sunt
sapte zile de cand nu am gustat nimic, nici apa si nici hrana. Sotul meu este capitan de vapor si a pierdut
corabia intr-o furtuna, dar el a scapat viu. Insa l-au condamnat la inchisoare pe viata, invinuindu-l ca n-a
condus bine corabia si ca de aceea a pierdut incarcatura in valoare de 5000 de galbeni. Si asa pe sotul meu l-
au ridicat si toata averea noastra a fost luata. Inca si pe copiii nostri i-au luat. Iar eu de abia am scapat cu
fuga de n-am cazut in mainile lor.
Asa am venit in pustia aceasta rugandu-ma lui Dumnezeu ca ori sa mor aici, ori, de este voia Lui sa mai
traiesc, sa faca mila cu mine si, cu judecatile pe care le stie, sa faca minune cu mine ca sa scap cu zile si sa
nu ma inchida si pe mine pe toata viata. Asa m-am rugat, fiind hotarata mai bine sa mor aici de foame si de
sete, decat sa merg in cetate, unde stiu ce ma asteapta.
Deci, vazand primejdia in care a cazut aceasta familie, am zis catre acea femeie necajita:
- Femeie, cat ai zis ca a pierdut sotul tau?
- Ca la 5000 de galbeni, a spus ea.
- Hai cu noi!
- Nu pot merge, caci, dupa cum vedeti, am slabit foarte mult de foame si de sete.
Atunci i-am dat sa manance paine si sa bea apa. Iar dupa putina odihna intarindu-se, incet-incet a mers cu
noi pana la pestera noastra talhareasca. Insa ea foarte se temea, nestiind ce hotarare vom lua asupra ei. Cand
am ajuns la pestera, ea a cazut in genunchi la rugaciune catre Dumnezeu, apoi a zis catre noi:
- Va rog, fratilor, sa va fie mila de mine, caci vedeti in ce necaz sunt.
Atunci eu i-am zis:
- Femeie, eu sunt capetenie peste banda aceasta de hoti. Priveste la vasul aceasta plin cu bani de aur. Ia-ti de
aici 5000 de galbeni.
Iar femeia uimita, neavand in ce-i pune, si-a luat basmaua de pe cap si, numarand banii, i-a pus in ea. Apoi i-
am dat paine sa se hraneasca si, scotand-o pana aproape de cetate, ne-am despartit de ea, spunandu-i:
- Du-te, femeie, si plateste ceea ce datorati statului si scoate-ti sotul, copiii si averile voastre.
Aceasta, sfinte parinte, a fost in viata mea a treia fapta buna facuta cu femeile. Alta data, mergand cu ceata
mea de talhari prin pustie ca sa ne ascundem prazile ce le facusem, am intalnit doi oameni, frati de mama
dupa spusa lor. Acesti oameni erau numai in camasa, desculti, cu capetele goale si foarte tristi. Eu, vazandu-
i, i-am intrebat:
- Unde mergeti voi asa prin pustia aceasta?
Iar ei au zis:
- Domnule, noi am avut sub paza noastra averea unui mare dregator imparatesc. Si fiind noi paznicii acelui
aur, intr-o noapte a venit o ceata de hoti, au spart casa dregatorului care tocmai atunci era plecat si au luat
acea avutie in valoare de 10.000 de galbeni. Cand a venit boierul a dat vina pe noi, spunand ca am fost
complici cu acei hoti la pradarea averii lui. Iar noi, vazand primejdia in care am cazut, am fugit, ca sa nu ne
ia in stapanire si sa ne pedepseasca cu amare chinuri si inchisoare.
Atunci eu le-am spus:
- Intoarceti-va inapoi, caci pe boierul acela il stiu eu (caci ei fusesera hotii care l-au pradat) si o sa-l facem
sa-si gaseasca toate lucrurile care i s-au furat, dar cu conditia sa va dea voua pace.
Ei au zis:
- Noi, domnule, nu ne mai intoarcem, caci am auzit ca acel boier vrea sa ne piarda cu moartea. - Nu va
temeti, le-am zis. Haideti cu noi!
20
Si asa ei au prins curaj si s-au intors. Iar cand a inserat, ne-am dus cu ei la boier si i-am spus:
- Stii cine te-a pradat?
- Nu.
- Noi, pe care ne vezi. Apoi am adaugat: Iata lucrurile tale si banii tai. Ia-le si sa stii ca daca vei pedepsi pe
acesti oameni nevinovati, apoi vom veni cand nici nu gandesti si iti vom lua si averea si viata.
Si asa acela cu juramant a fagaduit ca nu-i va pedepsi pe acei oameni nevinovati, care adormisera tocmai in
vremea cand noi am pradat pe acel boier.
Dupa o vreme, Sfinte Parinte Pafnutie, am cazut si noi in mana stapanitorilor, ca asa este viata de talhar.
Ceata s-a desfiintat si eu am fost batut si schingiuit. Am dat inapoi pe cat am putut din cele furate si fiindca
nu facusem in viata mea moarte de om, am scapat cu 20 de ani inchisoare. Dupa o vreme a fost o oarecare
gratiere si mi s-au mai scazut din ani si asa am venit si eu la casa mea avand varsta de peste 50 de ani.
Si vazand ca nu am cu ce trai, fiind foarte sarac, m-am apucat sa cant si eu din cimpoi pe la nunti, caci stiam
bine sa cant din tineretile mele, ca sa-mi castig astfel painea cea de toate zilele. Si asa pana azi imi petrec
zilele cu sotia mea, cu care, dupa ce am venit de la inchisoare, m-am sfatuit sa traiesc in curatie, ca fratii, ea
invoindu-se bucuroasa la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La sfanta biserica mergem, din
toata saracia noastra facem putina milostenie si, pe cat putem, ne rugam si postim. Iata, sfinte parinte,
aceasta este petrecerea noastra pe acest pamant.
Atunci Sfantul Pafnutie a zis:
- Frate, lasa cantarile acestea lumesti care strica sufletele multora si hai cu mine la calugarie, iar pe sotia ta
du-o la o manastire de calugarite.
Auzind ei de la sfantul batran aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au fagaduit sa faca cele poruncite lor. Si nu
dupa multa vreme, cimpoiasul Ioan - caci asa ii era numele - a venit in pustie la sfantul staret. Iar acesta l-a
pus intr-o pestera aproape de el si l-a invatat cum sa se roage, dandu-i o Psaltire in mana spre a o citi ziua si
noaptea. Iar hrana cea de trebuinta odata pe zi o primea de la batranul.
Asa fericitul Ioan cimpoiasul a petrecut in sfanta pustnicie 15 ani, dupa care, vazandu-si cu 40 de zile mai
inainte sfarsitul, s-a mai spovedit o data de tot ce gresise, s-a impartasit din mana staretului celui sfant cu
Preacuratele Taine ale lui Hristos si, adormind in Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus sa se odihneasca cu
sfintii lui Dumnezeu intru desfatarea cea negraita si vesnica.

DIAVOLUL CARE S-A TRANSFORMAT IN INGER DE LUMINA

Smerenia este o fapta buna pe care nu o poate avea dracul. Noi postim, dar el nu mananca niciodata;
noi ne ostenim, dar el nu sta degeaba; noi citim prin carti, dar el este teolog mare, stie toata Scriptura pe de
rost. Orice am face noi, face si el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice "iarta-ma"!
Am sa va spun o istorioara sfanta din cartea Everghetinos. La o manastire de maici, o calugarita, saraca, era
paraclisiera, in viata de obste. Paraclisierul se duce la ora 11 (23) noaptea, ca Utrenia se face la miezul
noptii, si scoala pe stareta. Asa am apucat si noi. Cand eram paraclisier, aveam un clopotel in mana si un
ciocan. Ma duceam si bateam de trei ori in usa si ziceam: "Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri,
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!", iar cel din casa zicea: "Amin".
Sunam clopotelul si plecam la altul. Asa era randuiala si asa am apucat noi. Asa era si aceasta calugarita. Ea,
ca sa nu doarma, ce facea? Citea la Psaltire de cu seara si pana la Utrenie, si cand era ora 11(23) fuga la
stareta sa ia blagoslovenie ca sa mearga sa toace, sa scoale maicile la rugaciune.
Diavolul avea mare ciuda pe ea, ca-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit asa. Si ce s-a gandit
diavolul sa-i faca, ca s-o ocarasca stareta si maicile? Se ducea dracul noaptea si-i tragea clopotele. Dar nu le
tragea cand trebuie. De abia adormeau maicile si numai ce auzeai: "Bang, bang, bang...". O chema stareta:
- Nebuna, hai, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?
Dar ea zicea:
- Iarta-ma, maica stareta, ca am gresit!
Ea nu stia ca-i dracul, credea ca alta calugarita vrea sa-i faca ei rau. Alta data, de doua ori le tragea, si de cu
seara si dupa miezul noptii, dupa ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le tragea, ca sa tulbure pe
calugarita care citea la Psaltire.

21
Dar ea ce-a facut? "Mai, am sa ma duc in clopotnita! Tot nu dorm!" Si a luat Psaltirea, o cruce in mana si
niste lumanari, ca nu erau pe atunci becuri, ca sa citeasca in clopotnita, sa vada care-i maica aceea, ca de
atatea ori au pus-o la canon si stareta si duhovnicii, ca suna clopotele inainte de vreme.
Cand s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam si un picior pe celalalt si se agata cu mana de
funie ca sa traga clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, cand l-a vazut, a zis:
- In numele lui Iisus Hristos, stai! Sa te lege puterea dumnezeirii!
- Valeu, roaba lui Dumnezeu, da-mi drumul, ca nu mai vin niciodata!
- Nu. Stai!
- Da-mi drumul! Ma jur ca nu mai vin la manastirea asta!
- Nu! Stai sa vina maica stareta si maicile din consiliu, care de atatea ori m-au pus la canon, ca eu trag
clopotele.
- Da-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
- Nu. Sa te lege puterea lui Dumnezeu si Sfanta Cruce! Stai asa, cu mana pe funie!
Si ea saraca s-a dat jos din clopotnita si s-a dus la stareta.
- Maica stareta!
- Ce-i cu tine?
- Hai sa vezi cine trage clopotele, ca de atatea ori m-ai pus la canon!
Maica stareta a luat cateva maici din consiliu si s-a dus sa vada cine trage clopotele. Ea a crezut ca este o
maica care trage clopotele, ca s-o supere. Cand a ajuns si l-a vazut:
- Valeu! Maica, alunga-l de aici! Vai de noi, murim de frica! Ii urat tare!
Si, pe fuga, cand a vazut ca dracu-i clopotar!
- Nu! Lasati-l! Nu poate sa se duca, ca-i legat.
Dar el striga:
- Dati-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, ca nu mai vin la manastirea asta in veac!
- Nu! Stai aici sa aduc tot soborul manastirii sa-ti ceri iertare de la maici, ca ai tulburat toate maicile, cand
sunai clopotele inainte de vreme!
- Asta n-o pot face!
Ai vazut rautatea diavolului? "Asta n-o pot face". Ei asa zic in iad: "Nu vom sluji Tie! Nu vom sluji Tie!"
Tot impotriva lui Dumnezeu, caci au cazut din mandrie.
Si au tras clopotele sa se adune maicile.
- Mai, dracul in clopotnita! Il pune aceea sa-si ceara iertare.
Cand il vedeau, tipau si fugeau care intr-o parte, care in alta.
- Zi, iarta-ma! ii spuneau maicile.
- Nu pot, ca daca zic ma fac inger!
- Asta vrem noi! Sa vedem un drac ca s-a facut inger cum a fost inainte.
Vezi, daca a cazut din mandrie, nu poate zice "iarta-ma". Asa si noi. Cand vei vedea ca cineva iti cere
iertare, si tu, daca nu zici: "Dumnezeu sa te ierte!", esti asemenea cu dracul care nu poate zice "iarta-ma".
Sau daca ai gresit ceva, si nu ceri iertare, te asemeni cu el, ca nu zici "iarta-ma". "Nu vreau sa zic "iarta-ma"!
Dar de ce? El este vinovat, nu eu!"
- Nu zic "iarta-ma"!
Atunci a zis calugarita:
- Uite ce-i! Daca nu zici "iarta-ma", sa ne canti o cantare, cum cantai tu cand erai inger inainte.
- Daca voi canta, va topiti ca ceara.
- Nu ne temem!
- Si ce cantare sa cant?
- Canta Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule.
Cand a inceput sa cante, plangea tot soborul manastirii. Canta frumos tare. Dar stii cum canta? Sfinte
Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, si gata. Pana acolo! Miluieste-ne, nu voia sa zica.
- Zi "miluieste-ne"!

22
- Nu pot, ca daca zic ma fac inger!
- Asta vrem noi! Canta miluieste-ne, ca nu-ti dau drumul. Aici te tin legat si maine, sa vina toate satele sa te
vada aici clopotar! Puterea dumnezeirii sa nu-ti dea drumul, pana nu zici miluieste-ne.
Canta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte si iar se oprea. Miluieste-ne nu zicea.
- Zi miluieste-ne!
- Nu pot!
- Sa te arda puterea Sfintei Cruci!
- Valeu! Dati-mi drumul, ca nu mai vin in veac aici! Am sa spun la tot iadul ce-am patit aici.
- Nu! Zi: "Miluieste-ne pe noi"!
Cand a vazut ca-l arde puterea Sfintei Cruci, a cantat. Si cand a cantat miluieste-ne pe noi, a stralucit ca
soarele si a zburat la cer. S-a facut inger. Si atunci maicile au inceput a face metanii:
- Multumim Domnului ca am vazut un drac care s-a facut inger inapoi, ca a zis miluieste-ne pe noi!
De aceea, daca cineva a gresit ceva, sa zica imediat: "Iarta-ma, frate, ca am gresit!"

DESPRE CRESTEREA COPIILOR IN FRICA DE DUMNEZEU

Vine o femeie deunazi cu o mana legata de gat, cade aici si incepe sa planga. "Ce-i, mama?" "M-a batut
feciorul! Vin de la spital. Mi-a rupt un picior si mana dreapta". "De unde esti?" "Din comuna Vanatori".
"Dar de ce te-a batut?" "El cat castiga intr-o luna, intr-o noapte bea tot. Ca-i milostiv cand bea: "Haide, mai!
N-ai bani? Iti dau eu". Il face dracul milostiv ca sa-i bage si pe altii in ispita. Cand vine acasa, femeia ii
spune: "Mai Ioane, copiii n-au faina, n-au carti la scoala...". El nimic. Bataie, cruci si dumnezei. Cand am
vazut ca o bate, am sarit s-o scot pe nora-mea. A lasat-o pe nora-mea si m-a batut de m-a bagat in spital. Am
venit sa pun slujbe pentru el".
Ai auzit fecior? Ca o fiara. S-o bata pe mama lui! "Si, zice, au sarit vecinii, si pe el a vrut sa-l bage politia la
puscarie pentru bataia asta. Doamne fereste! Sa nu i se intample una ca asta!"
"Mama, tot o sa-l ajunga mania lui Dumnezeu". "Nu, nu, nu, sa nu pateasca ceva rau! Pune numai sa-l ierte
Dumnezeu!"
Ai auzit mama? El a batut-o de a bagat-o in spital si ea se roaga sa nu pateasca ceva rau. Mi-am facut cruce.
Ce inseamna adevarata mama!
Dar mania lui Dumnezeu nu l-a rabdat! Cine a lovit pe mama sau pe tata, nu mai putrezeste, daca nu l-a
dezlegat duhovnicul si n-a facut canonul.

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci
era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci
erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare
zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii
Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.
Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: "Daca un inger este atat de frumos, dar Maica
Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului?
Macar cat este cu putinta omului!" Si a inceput a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi
este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare
credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om
pacatos, dar macar cat este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata
frumusete.
Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar
tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o
vad o data".

23
Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant
si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? "Ca sa nu
orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul".
Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi.
Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica
Domnului i-a spus: "Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta". Si l-a binecuvantat si ca
fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas
un ochi.
Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit
prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi
ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-
ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la
moarte, numai sa te mai vad o data".
Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare
bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are
chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data.
Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -,
pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapanei
cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu
numai vederea, numai s-o mai vad o data".
Si ce s-a gandit el: "Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar cand a vazut
ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l
orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-
am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in
veacul viitor pentru vecii vecilor!"
Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand
Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi
care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat "Maica Domnului",
oriunde.
Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea
Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca
indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata
si sa se bucure si sa se veseleasca.
Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar
noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.
Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim
impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci
si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in
veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.
Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

MINUNEA FACUTA DE DUMNEZEU CU VADUVA ANASTASIA

Imparatul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului (1078-1081), a facut o catedrala mare, aproape cat
Sfanta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului si al Alexandriei, ma rog, ca atunci
cand se sfinteste o biserica imparateasca.
Cand a terminat-o, a anuntat sfintirea . Sfintirea bisericii se anuntase cu cateva luni inainte, ca sa aiba lumea
timp sa vina. Ca atunci nu erau masini, avioane, sau trenuri. Tractiunea se tacea cu boii, caii si magarii, iar
pe mare veneau cu corabiile. La sfintirea bisericii imparatului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliti,
mii de preoti, ca la o biserica imparateasca.

24
Au inceput a veni la sfintire mii de care. Unii aduceau covoare, altii butoaie cu vin, cu untdelemn, altii
aduceau faina, altii lumanari. Fiecare aducea ce putea.
Atunci traia o vaduva in Constantinopol, pe care o chema Anastasia. Aceasta vaduva, de 50 de ani se ducea
la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Ea statea in marginea orasului, tocmai langa drumul acela pe care
treceau carutele la sfintire.
Dar era tare necajita. Avea o cocioaba de casuta, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea faina, n-avea ce sa
duca si ea. Cand a vazut ca trec atatea perechi de boi la sfintire, s-a gandit si ea sa duca un brat de iarba. Atat
avea ea, o secera si o furca de tors.
Vaduva saraca material, dar bogata in credinta. Iarna torcea canepa si lana pe la oameni, iar vara se ducea cu
secera pe lan si aduna spicele de pe urma seceratorilor, le punea pe un tol, le batea si facea oleaca de grau.Si
asa,cate putin cate putin,facea si ea un sac de grau pentru dansa.Asa de saraca era vaduva Anastasia !
Ea, daca a vazut ca trec atatea care cu boi, incarcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfintire, ce
s-a gandit saraca ? " Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-am, n-am nimic. Ma duc sa duc si eu un brat de
iarba acolo !" Dar se temea, ca n-avea pamant. De unde sa taie iarba ca sa nu faca rau ?
A luat un tolisor si s-a dus pe un hat unde creste un fel de iarba, numita pir. A luat pir, ca sa nu strice cumva
din ogorul cuiva. A taiat pirul si l-a pus intr-o sarcinuta. Ce s-a gandit ea ? " Voi da si eu la niste boi un brat
de iarba, macar ca nu-i de la mine de pe hat ".
Intr-adevar, si-a luat betisoruI, s-a dus acolo unde era sfintirea cu acea lume multa, si tocmai atunci a vazut o
pereche de boi, care gatisera mancarea dinaintea jugului. Se uitau plavanii; ar mai fi mancat ei ceva, dar nu
mai era.
Matusa Anastasia a dezlegat si ea sarcinuta ei de iarba, a pus-o inaintea boilor si a zis : " Doamne, primeste
bratul acesta de iarba, ca n-am ce aduce la sfintirea acestei biserici si sa ma ierti, ca nu-i de pe ogorui meu !"
Si plangand s-a dus de acolo la biserica, dupa ce-a dat iarba la boi.
Cand a vazut atata lume si atatea podoabe, caci biscrica era pregatita ca o mireasa de nunta cu toate
podoabele gata de sfintire, atunci ea s-a dus la icoanele din urma, unde se inchina femeile. Batrana, nacajita,
cu fata zbarcita de batranete, cu un tulpan vechi pe ochi, incaltata cu opinci, cu o catrinta rea, a ingenuncheat
si se ruga Domnului : " Doamne, iarta-ma ca n-am adus nici un dar la biserica ! N-am nimic. Imparatul este
imparat si pe pamant si va fi si in cer ! Dar eu saraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...", se ruga
ea cu lacrimi.
A venit si imparatul Nichifor Votaniat, cu dregatorii lui, cu spatarii lui, cu tot. Cand a intrat in biserica,
spatarul lui, pe care-l chema Petru, i-a aratat inscriptia. ( La biserici, la manastiri, la monumentele istorice,
inscriptia este scrisa deasupra usii ).
Era o placa mare de marmura, scrisa cu slove de aur : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si
a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, imparatul Nichifor
Votaniat ". I-a placut tare inscriptia, ca el daduse ordin.
Si au intrat in biserica imparatul, imparateasa si generali multi, sa vada cum este pregatita biserica pentru
sfintire,ca a doua zi era sfintirea. Picturi frumoase, icoane lucrate in aur, perdele frumoase, vesminte aurite,
policandre, chivote, potire pe sfanta masa, Evanghelia, tot ce trebuia.
In timpul acela, matusa Anastasia, care a dat un brat de iarba, plangea la icoanele din urma. Avea multi ani.
In timpul acesta ingerul Domnului a schimbat inscriptia imparatului.
Era scris mai frumos : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am
aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, vaduva Anastasia ".
Oamenii au incremenit. Mai inainte citeau numele imparatului, dar era lume, schela era luata de la biserica,
nimeni nu putea sa spuna ca ar mai fi putut cineva schimba ceva.
Oamenii au inceput a citi :
- Ce scrie acolo, mai ?
- Ce scrie ?
- Pai uite scrie ca o vaduva a facut biserica !
- Dar mai inainte, cand a intrat imparatul, era numele lui.
- Mai, daca aude imparatul !
- Aceia se temeau sa-i spuna imparatului si au spus spatarului. Dar spatarul imparatului, Petru, dupa ce a
citit, a zis :
25
- Mai, asta-i mare minune ! Lasa, ca-i zic eu imparatului !
Imparatul il asculta, ca era urechea lui. La imparat si imparateasa, cununi de aur le straluceau pe cap ca
razele soarelui, cu porfira, cu hlamida, cu ostasi langa el. Toata suita imparateasca.
- Maria ta, hai oleaca in pridvor !
Vine imparatul. Cand se uita a ramas uimit :
- Mai, doar cand am intrat noi in biserica, era inscriptia mea !
- Cred ca a ta, imparate, a fost. Toata lumea stie. Dar uite ce scrie acolo !
- Vai mie, pacatosul ! Aici este mare minune ! Nimeni n-a putut face aceasta, decat Dumnezeu ! Asta-i
minune mare ! Am pierdut biserica pentru ca am facut-o cu mandrie ! A dat-o unei vaduve !
A adunat sfetnicii lui si a spus asa :
- Nu se sfinteste biserica aceasta, pana nu se gaseste aceasta vaduva ! Si cand o gasim, o sfintim pe numele
ei, ca-i mai mare ea la Dumnezeu decat mine.
A dat porunca sa trimita in toata imparatia sa-i gaseasca adresa acestei vaduve, Anastasia.
Dar Dumnezeu, cand vrea sa descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o alta vaduva, care era cam de-
o seama cu aceasta batrana, aflata printre lume. Dar ea nu stia ca Anastasia este acolo.
- Ce se aude ?
- Uite ce se aude...
- Pe Anastasia eu o cunosc ! Sta aici in marginea orasului.
- Cum matusa ? Hai la imparat !
Si i-a spus imparatului locul unde o gaseste pe vaduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute si s-o aduca la
biserica. Solii, calari pe cai, repede au plecat in marginea orasului Constantinopol, s-o caute pe matusa
Anastasia si s-o aduca la imparatul.. Acolo au vazut niste copii, care se jucau.
- Mai copii, nu stiti unde sta matusa Anastasia ?
Dar unul mai marisor a zis :
- Matusa Anastasia sta acolo in gradina.
S-au dus ei pe un parleaz. Cand ajung la usa vaduvei, ce sa vada ? Ce lacate mai erau acolo ! Ce zavoare !
Ce incuietori mai avea ! Ca cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau doua belciuge la usa, legate cu ata
de canepa si un bat in usa. Era semn ca matusa nu-i acasa. Acelea erau toate zavoarele ei. N-avea ce-i fura.
Ea era dusa la sfintire la biserica. Vin inapoi cei trimisi de imparat. " Uite, mai, nu-i acasa batrana
Anastasia !"
- Mai copii, n-ati vazut pe matusa Anastasia ?
- Matusa Anastasia s-a dus cu un brat de iarba acolo, la iarmaroc.
Copiii nu stiau ca acolo este o sfintire de biserica. si atunci cei trei generali, care au fost trimisi soli de
imparatul, au intors caii si au venit sa-i dea raportul imparatului.
- Maria ta, am fost ! Are o casuta mica in marginea Constantinopolului. Niste copii se jucau pe acolo si au
zis ca matusa Anastasia este pe alci, prin lumea asta, pe undeva.
Vaduva care a cunoscut-o pe cealalta a zis :
- Este in biserica, se roaga la Mantuitorul !
- Daca-i in biserica, spuneti-i sa nu se teama, ca ea n-a fost niciodata in fata mea, imparatul Nichifor
Votaniat. Trimiteti niste femei batrane si faceti o veste ca la sfintirea bisericii, imparatul da cate o vaca la
batrani.
La porunca imparatului, au gasit pe batrana Anastasia si i-a zis :
- Nu te teme, Anastasie, ca te-ai invrednicit de mare dar de la Dumnezeu ! Ce jertfa ai adus dimineata la
sfintirea bisericii ?
- N-am adus nici un dar, maria ta, ca sunt saraca !
Caci ea nu socotea bratul cel de iarba pe care l-a adus si l-a dat la boi, ca este dar.
- Totusi, adu-ti aminte, mama Anastasie, ca ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea !
- N-am adus nici un dar, ca n-am bani, n-am nimic ! Toata averea mea este o secera si o furca. Iarna torc si
eu lana pe la oameni, iar vara cu secera ma duc si adun spice de pe lan, in urma seceratorilor. Si le strang si
fac si eu oleaca de grau. N-am nici un fel de avere.
26
- Dar aceasta biserica imparateasca, in care am cheltuit atatia galbeni de aur si argint, am facut-o numai pe
cheltuiala mea si iata acum scrie pe inscriptia ei ca este facuta de Anastasia !
- Ce dar ai dat la aceasta biserica ?
- N-am dat nimic, decat un brat de iarba la boii injugati la car.
- Nu te teme, mama Anastasie, ca a scris Dumnezeu, nu dumneata ! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale
!
Si era scris asa : " Intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Unuia Dumnezeu in Treime, facut-am
aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu vaduva Anastasia". Ii citea, iar ea tremura, ca nu
stia carte.
- Vezi, matusa, zici ca n-ai adus nici un dar, insa adu-ti aminte ca ai adus un brat de iarba !
- L-am adus, dar n-o fi pomana ca l-am taiat de pe hatul unui om.
- Iata, matusa Anastasie, bratul acela de iarba al matale, a fost mai scump decat toate vistieriile pe care le-am
bagat eu ! Iata, ingerul Domnului ti-a trecut biserica pe numele tau si a ta ramane in veac. Vom sfinti
biserica - ca erau cei patru patriarhi -, cu aceeasi sfintire, cu aceeasi pompa mare, dar biserica va ramane a
Anastasiei pana in veac.
- Sa stii, matusa, se sfinteste biserica pe numele matale, pe care ingerul ti-a dat-o de sus si te-a scris aici.
Ea saraca a ramas uimita. Toti se mirau : " Mai, mare minune ".
Cand a murit fericita Anastasia din Constantinopol, imparatul i-a facut mormantul in Sfantul Altar : " Aici,
in biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este ingropata vaduva Anastasia ".
Un brat de iarba dat in numele Domnului cu smerenie si cu durere de inima ca nu poti face mai mult, a facut
mai mult decat cheltuiala imparatului Nichifor. Asa cere Dumnezeu !
Sfantul Efrem Sirul zice : " Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci, ci la vointa cu care il
aduci ". Cat de mic dar ai dat, daca dai cu smerenie si cu parere de rau ca nu poti face mai mult, aceea este
adevarata milostenie.
Cu adevarat, Dumnezeu cauta la inima infranta si smerita.
Vine daunazi o matusa nacajita. Ma uitam, mai , cum i-aduce Dumnezeu ! Ea saraca zice :
- As pune 40 de Liturghii, dar n-am bani de drum ! Va dau un servetel !
Numai cu atat a venit, cu un servetel.
Stii cat m-a costat pe mine asta ? Si i-am zis :
- Mama, lasa ca-ti pun eu slujbe !
I-am pus de trei ori cate 40 de Liturghii pentru servetelul acela.
- Mai dau 15 lei ! A zis batrana.
- Vai de mine ! Noi n-am venit aici la manastire sa ne imbogatim ! Noi am venit sa ne plangem pacatele.
- Dar nu-i primit daca nu dau bani, parinte !
- Este primit. Iti spun eu !
De aceea, eu nu ma supar cand aduce cineva putin. Pentru ca Domnul nu se uita la darurile noastre... Se uita
la vointa cu care se aduce darul.
Cand a vazut Sfantul Antonie cursele diavolului pe fata pamantului intinse pana la cer, a zis : " Doamne,
cine mai poate trece printre acestea?" Si aude un glas din cer: " Antonie, smerenia si milostenia !"
Cand se intalnesc aceste doua fapte bune, adica smerenia si milostenia, strabat toate cursele lumii !
Deci milostenia nu se cauta numai in multimea banilor, ci mai ales in inima si vointa cu care se aduce ea.

DIALOG ÎN TREN (PARINTELE CLEOPA)

Mergeam odată cu trenul de la Pascani spre Bacău. Eu, ca să nu mă duc în vagoane unde se fumează, mi-am
luat bilet si m-am suit în tren în vagoane de astea mai ferite. Zic: „Mă duc măcar unde nu mă „tămâiază”
fumătorii, că pe mine mă doare capul de fum de tigară”. M-am dus singur în vagon acolo, dar n-am stiut cine
o să mai vină. Mi-am luat un loc si stăteam acolo si asteptam ora ca să pornească trenul.
Iaca, aproape de plecare că a intrat un grup de ofiteri superiori, mergeau la o scoală de război. Erau cam de
la locotenenti până la maiori, colonei. Printre ei era si un plutonier major cu sotia. El era de la Podoleni. Eu,
27
văzându-mă într-un vagon de ofiteri, ca si călugăr, zic, ce discutie pot să am eu cu dânsii? Eu îmi cătam de
„Doamne Iisuse” al meu si stăteam linistit acolo, că stiam că am de mers două ore cu ei, că atâta-i din
Pascani până la Bacău, si trebuia să schimb trenul spre Tarcău la Lunca Strâmbă, s-o iau spre Valea Bistritei.
Mă duceam la Părintele Casian, care era staret la Tarcău, si la Părintele Ianuarie; asta era prin anul 1957. Eu
stăteam acolo si-mi căutam de pace. Iaca un călugăr într-un vagon de ofiteri.
Dar unul din ei, mai micut asa, ca să nu tacă, a vrut să facă o glumă si zice:
– Uite, mă, o să meargă bine trenul ăsta, că avem si un popă aici! Stii, că ei au vorba asta, că dacă-ti iese
popa înainte, îti merge rău! Ăsta acum însă a zis că merge bine, că au si superstitii: „Să nu-ti iasă popa
înainte, c-o pătesti!” Eu tăceam din gură.
– Auzi, măi, dacă-i popa aici, nu-i bine să ne spună povestea aceea cu Dumnezeu? Se zice că un „mosnegel”
ar fi făcut cerul si pământul si stelele si muntii si marea... Auzi! Un „mosnegel”! Eu tot tăceam. „Dă-le pace,
că-s ofiteri. Ei glumesc, ei râd. Eu ce să discut?” Dar unul vine si se asază drept în fata mea.
– De unde esti, părinte?
Dar eu, de ce să le zic Sihăstria? Zic: „De la Mănăstirea Neamt”, că asta-i vestită în toată lumea.
– Unde mergi?
– Până colo la un schit, la Tarcău.
– Eu sunt de la Hreasca-Dorohoi.
Locotenent era acesta. Scoate o mână de cirese. Foarte cumsecade. Era timpul cireselor.
– Vă multumesc!
– Părinte, dar de locul natal?
– Sulita-Botosani.
– Ei..., nu suntem departe.
Ne-am luat asa la vorbă. Se ridică unul:
– Părinte, nu vă supărati, ce sunteti? Preot, profesor, dascăl, ce sunteti?
– Ba sunt un simplu călugăr. Merg si eu încoace, până la Bacău.
– Auzi, că ăstia ai nostri toti sunt curiosi să ne spuneti ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu
Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi
aveam altă conceptie despre lume.
– Uite ce-i, fratilor. Dar mai întâi aveti cuvânt de onoare că nu vă supărati? Eu sunt un călugăr simplu, dar,
dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjure globul de trei ori si tot n-o pot
termina, atâta-i de lungă!
– Auzi, măi, ce zice popa!
– Si îi si curioasă, zic, grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec! O să vedeti voi cât
este de lungă.
– Părinte, avem cuvânt de onoare. Si îi nebun ăla care se va supăra.
– Vrem să vă întrebăm! Avem si noi un călugăr, suntem ofiteri, tot mergem până la Bacău. Cum îi, părinte?
Trenul încă nu pornise. La plecare, m-am ridicat si mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor. Dar se ridică un
maior, că n-aveam de unde să stiu, dar avea o stea si un galon de-a lungul epoletului. Mi-au spus ei că-i
maior, eu nu cunosteam. Zic:
– Să mă iertati, ati intrat aici în vagon de ofiteri, dar eu am făcut armata pe când erau epoleti cu trese. Eu
stelele astea nu le cunosc, că văd că aveti stele, două-trei pe umeri. Dacă m-oi adresa gresit cuiva, să nu vă
supărati, că eu nu cunosc gradele, că în mănăstire acolo sunt un călugăr necăjit!
– Părinte, s-au prezentat ei, eu sunt colonel; eu sunt locotenent colonel; eu sunt maior; eu sunt căpitan. Si
maiorul zice asa:
– Părinte, uite ce-i, vreau să-ti spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede?
Dumneavoastră spuneti că există Dumnezeu, dar l-a văzut cineva vreodată? Este o nebunie să creadă cineva
în ceea ce nu se vede!
– Domnilor, zic, v-am spus de la început: aveti cuvânt de onoare că nu vă supărati? Că începem o discutie
serioasă de acum!
– Auzi, băi, popa! Avem, părinte, cum să nu!

28
– Vă văd oameni destepti, eu sunt un prost, dar o să-ncepem asa „povestea” cu Dumnezeu, cum ne-om
pricepe noi. Uite ce-i, domnilor: eu am să vă spun dumneavoastră, că toti câti sunteti în vagonul ăsta sunteti
nebuni!
– Ia auzi popa, măi, ne face nebuni!
– Sigur! Si, dacă n-am dreptate, la prima gară, predati-mă la politia gării! Dacă n-am dreptate. Dar întâi am
să vă demonstrez de ce vă numesc nebuni. Îmi ziceam: „Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dumnezeu! Nu
contează ce urmează deaici”. Eram bucuros de asta.
– Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la noi în Scriptură, la începutul psalmului 13 si începutul
psalmului 52: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Al doilea. Dumneata, ia vino încoace! Mata
ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede?
– Da, eu!
– Păi eu v-am spus că dumneavoastră toti n-aveti minte. Toti sunteti nebuni. Stiti de ce? Am tot dreptul să vă
fac nebuni.
– Dar pentru ce?
– Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! Si atunci, nu-i o nebunie să cred eu că aveti minte,
dacă n-am văzut-o?
– Uite, băi, ne-a luat popa front! – adică în loc.
Ei râdeau singuri unul de altul. Discutia era si frumoasă si serioasă si hazlie.
– Păi cum să cred eu că aveti minte, dacă n-am văzut de când sunt eu? Nici la voi, nici la
mine. Cum este? Albă, neagră, rosie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală?
Cum este domnule, forma, culoarea? Si-i pipăibilă sau cum este? Dacă îmi arătati aceste însusiri
la minte, atunci eu zic că aveti minte, dacă nu, n-aveti deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici
culoarea, nici forma.
– Uite, măi, popa! Poti să-i zici ceva?
– Dacă n-ai tăcut din gură! Măi prostule, n-ai pus problema bine!
Ei se prosteau unul pe altul.
– Stai, măi, că cu popa ai de lucru de acu’!
– Afară de asta, se crede că toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un
argument că toată lumea crede că are minte! Si dumneavoastră credeti si eu, dar nu vedem mintea.
Dar viata ati văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viata din om? Si cu toate acestea cine zice că-i mort,
când este viu si are viată? Se vede viata?
– Nu se vede!
– Si atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viată? Dacă n-o vedem.
– Dar viata se manifestă, părinte!
– Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi. Asa-i si Dumnezeu. Care-s
manifestările Lui în lume?
– Dumneavoastră aveti imaginatie?
– Da.
– Ati văzut-o vreodată? Nu! Dumneavoastră aveti mânie? Ati văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveti
cugetare, gândire? Ati văzut-o vreodată? Aveti poftă? Aveti, pentru că acestea sunt puterile sufletului – cea
mânioasă si cea poftitoare. Dumneavoastră aveti partea crescătoare. Ati văzut-o vreodată? Stii dumneata
cum cresti? Sau te-ai văzut vreodată cum cresti? Afară de asta. Dumneavoastră aveti puterile sufletului, cum
este: cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria. Le-ati văzut vreodată pe acestea, căci
acestea sunt puterile sufletesti?
Nouă ne spune Scriptura că omul este chip si asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea dinafară, ci
după cea sufletească.
Iată câte puteri are sufletul! Si nici mânia, nici ratiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici
mâhnirea, nici imaginatia, nici voia liberă, nici viata, nici mintea nu le-a văzut nimeni. Si toate există. Si la
filosofia profană se învată că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-ati văzut vreodată?
– Păi tocmai, că nu-i!

29
– Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poti clipi o dată din ochi fără
Dumnezeu, dacă n-ar fi viată în dumneata. Si vedeti câte sunt? Si viată, si minte, si voie liberă, si ratiune, si
mânie, si bucurie, si întristare, si poftă, care se cred de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultătile
sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este
nevăzut. Iar omul este prototip si icoană a lui Dumnezeu pe pământ – în ceea ce priveste sufletul: minte,
cuvânt si duh. Ai văzut vreodată cuvântul? Ti-ai văzut duhul cu care vorbesti? Iată câte puteri si câte
facultăti nevăzute are sufletul nostru si de aceea el este chipul si asemănarea lui Dumnezeu! Si
dumneavoastră nu le-ati văzut. Dar se crede de toată lumea că omul are si bucurie si mâhnire si întristare; are
si poftă si ratiune si voie liberă, are si viată, are si minte...?
– Măi – a spus unul –, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar!
– Nu, domnule, dar ne spunea avevărul! Vezi, că toti credem că sunt acestea, si există în om, dar nu se văd!
– Si tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toti nebuni, că acestea sunt, si noi
le credem fără să le vedem. Mai stau asa, si se ridică un doctor:
– Părinte, dă-o la boală! Eu sunt maior-doctor. Fac operatii si umblu cu bisturiul prin matele omului – îi tai
gâtul, îi tai picioarele –, tai, operez de 30 de ani si eu n-am dat peste suflet! Si cum să cred că există, dacă n-
am dat cu bisturiul peste el?
– Dumneata esti doctor?
– Da!
– Si de aceea nu crezi că există suflet, că nu-l vezi?
– Da!
– Dar dumneata, si cei asemenea cu dumneata doctori, credeti că există durere în lumea asta?
– Există, părinte!
– Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o!
– Există, părinte!
– Dar când îl tăiai cu bisturiul si omul răcnea acolo si se zbătea în ghearele mortii, durerea n-ai văzut-o?
– Nu. Asta nu se vede!
– Si vrei să vezi sufletul? Si durerea-i una din facultătile trupesti, firesti ale omului, si-i amestecată cu cele
sufletesti. Si după cum nu poti vedea durerea, asa nu poti vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh.
– Auzi, bă, si tu cu doctoria ta, vorbesti prostii! Te-a lovit în cap, măi! N-ai văzut durerea? Dar cine dracu a
văzut durerea! Însă toată lumea crede că este durere.
– Uite, bă, ti-a astupat gura si tie!
– Măi, am dat de dracu aici!
– Da-i frumos, domnule! Acestea le povestim si noi la altii. Mai spune ceva, părinte! Atunci se ridică unul:
– Părinte, dintotdeauna stim că Biserica a stat împotriva stiintei. Uite, rusii au făcut un satelit acum care a
înconjurat pământul de trei ori, cu Iuri Gagarin, si uite a aterizat cu bine!
– Si ce-i cu asta?
– Astea sunt roadele si avansul stiintei fată de religie!
– Nimic n-ati făcut!
– Auzi-l, bă, că-i contra stiintei! Acesta trebuie să fie ca cel care a fost contra lui Galileo Galilei!
– Stati să vă spun! Stiti ce-ati făcut voi? Dacă o albină iese din stup si înconjoară buduroiul în care stă, are
ea pretentia că stie ce este în toată lumea? Atâta a făcut omul până acum! A iesit de-abia din stiubei si a
înconjurat stiubeiul în care trăieste si i se pare că mare lucru a făcut!
– Auzi-l, bă!
– Încă n-a făcut stiinta nici atât cât zboară o furnică de pe degetul ăsta pe celălalt! Toti savantii lumii si din
Apus si din Răsărit. Si stati că de-acum înainte avem de vorbit!
– Îi frumoasă, domnule, discutia asta!
– Că-i frumoasă, că-i amară, că-i dulce, eu vă spun până la capăt de-acum, cât a tinea „povestea” asta, da,
zic, iaca se apropie gara Bacău! Domnule, dumneavoastră stiti Ursa mare de pe cer si Ursa mică – Carul
mare si Carul mic
–, steaua polară? (că am făcut orientări noaptea în armată)

30
– Da.
– Uite ce-i! Astronomia si stiinta, cu cei mai mari savanti astronomi, spun că la Ursa mare, da la roata din
brazdă dinapoi, până la cea de către om – osia Carului mare de pe cer –, este 1300 de ani călătoria luminii, si
lumina merge cu 300.000 de km/s. Asta-i osia carului mare. Casă ajungi de la o roată până la cealaltă îti
trebuie 1300 de ani să călătoresti cu viteza luminii. Dar cât ar mai fi până la roata dinainte si cât ar mai fi
până la protap si până la Prepelea care mână boii pe din brazdă.
– Dar cine este Prepelea?
– Este o stetută mică, acolo! Dar cât mai este de lung Carul mare, spune-mi dumneata!
– Măi, interesant! Cine spune asta?
– Camil Flamarion. L-am avut pe Camil Flamarion la îndemână, Dumnezeu în natură. Ăsta-i mare filosof
francez din secolul trecut. Da, zic, dumneavoastră vedeti o stea care, când răsare, cam dăntuieste în culori,
„Alfa Ceantaurului”. Toată astronomia arată că Alfa Centaurului este steaua megiesă a sistemului nostru
solar. Sistemul solar se compune din nouă planete, cu soarele zece. Si până la megiesia noastră cea mai de-
aproape, că-i peste gard aici, este un milion de ani călătoria luminii. Vă rog să calculati, domnilor, ce-a făcut
Iuri Gagarin!
– N-a făcut nimic, părinte!
– Afară de asta. Pământul are 36.000 de km împrejurul lui. Deci 36.000 de km a făcut acela cu sputnicul lui,
iar până acolo, un milion de ani călătoria luminii, socotiti dumneavoastră, zic, ce-a realizat omul fată de
distanta interstelară sau interplanetară!
– Domnule, este incalculabil.
– Stati să vă spun altele, mai serioase. Dumnezeu îsi arată lucrările, nu în cele mari, ci în cele mici, cum
spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Ia gânditi-vă dumneavoastră, că într-o ureche de ac se găsesc opt
sextilioane de atomi, cifre astronomice – un sextilion este 1 urmat de 21 de zerouri. Acesti atomi dintr-o
ureche de ac, ca să-i numere un om, trebuie să trăiască 250.000 de ani si să numere mai mult de un miliard
pe secundă. Si vă rog să-mi spuneti dumneavoastră câti atomi sunt într-o ureche de ac si cum îi împărtiti si
cât este de minunat Dumnezeu, ca într-o ureche de ac să bage atâtia atomi. Atunci ce-a făcut omul cu stiinta
lui până acum?
– Domnule, este inimaginabil!
– Stai să vă spun alta mai minunată. Pe-un vârf de ac se odihnesc 16 miliarde de ioni, care sunt corpuri mult
mai mici decât atomul (Camil Flamarion voia să scoată în evidentă viata, la ateii de peste Rin, că ei se
chinuiau să facă o celulă vie, pe vremea aceea, pe care nici astăzi n-au făcut-o, că viata-i numai de la
Dumnezeu). Si la acesti ioni, care nu se pot concepe de mintea omenească cât sunt de mici, ce aparate
trebuie? Că dacă ai avea un aparat, ca un purice să-l vadă mai mare decât Ceahlăul, încă nu ai zări în
atmosferă un ion! Si acesti ioni s-a aflat că si ei stau ca flăcăii la horă de mână si joacă, au viată în ei!
„Si acum domnilor de peste Rin – că el îi combătea pe germani –, vă rog să despărtiti forta de materie si
viata de zidire. Dacă nu m-as teme de panteism, zice Camil Flamarion – panteistii ziceau că toată buruiana
este Dumnezeu –, as zice că Dumnezeu este în toată iarba si în tot corpul. Dar voi zice altfel, că Dumnezeu
este în toată zidirea Sa”. Sub cel mai mic germene de materia de sub cer este mâna lui Dumnezeu si există
viata care a pus-o Dumnezeu! Si acum vreau să vă spun un lucru. Când vedem puterea lui Dumnezeu, că în
miniatură lucrează atâtea minuni negrăite si neconcepute de mintea omenească, când vedem că si acolo este
viată, în acele mici particule de materie care nu pot niciodată fi vizibile cu ochiul liber, dacă noi nu ne-am
teme de panteism, am zice că Dumnezeu este sufletul naturii, al întregii naturi. Dar nu este asa. Dumnezeu
există, cum zice marele apostol Pavel, pentru că de la El si prin El si întru El sunt toate! Si vorbind acolo,
văd că se apropie gara Bacău, si trebuia să mă dau jos. Era multă discutie. De-abia intrasem în subiect. Eu
le-am spus că povestea este lungă.
– Nu puteti clipi o dată din ochi fără Dumnezeu, fratilor!
– Dar de ce, părinte?
– Viata este de la Dumnezeu, dătătorul de viată, si, dacă ai murit, mai clipesti din ochi dacă poti! Mai poti
clipi dacă mori?... N-am amintit chiar toată predica. V-am spus asa rezumativ cum a fost. Au fost două ore
de discutie. Ne-am despărtit.
– Domnilor, ne pare foarte rău că ne despărtim! Vă spun drept că unii m-au sărutat si pe obraz, altii mi-au
dat cirese, altii bomboane. Au dat si pomelnice.

31
– Părinte, vrem să-ti scriem, dar să ne spui ce studii ai mata, că trebuie să fii un director, un profesor la vreun
seminar.
– Eu am să vă spun, dar să mă credeti dacă vreti! Eu de-abia sunt un cioban si pasc oile mănăstirii.
– Si unde te duci acum?
– Mă duc la un schit. Eu sunt cioban. Dar dacă ati avea fericirea să vorbiti dumneavoastră cu un staret de
mănăstire, sau cu un episcop, să vedeti ce stie acela!
– Auzi, măi! Asta-i o minune!
– V-ati întâlnit cu un cioban al mănăstirii, dacă v-ati întâlni cu un staret sau cu vreun profesor de seminar, de
ăstia mare care au scoli, să vedeti ce vă spun aceia, zic.
– Mă, degeaba trăim, mă! Suntem niste prosti! Mă, ce ne-a spus popa ăsta! Le-am spus multe despre stele,
despre miscarea Orionului; le-am spus câte vânturi bat pe fata pământului si cum se cheamă fiecare, si cum
se formează vânturile, după Sfântul Ioan Damaschin; despre zodii si câte grade are fiecare zodie si cât am
vorbit pe larg, după Sfântul Vasile cel Mare, din Hexaimeron. Aveam să mă bag în Hexaimeron despre viata
pestilor mării, despre viata florilor, despre viata astrelor ceresti, că aveam să vorbesc, dar dacă noi schimbam
trenul. Ne-am despărtit cu mare durere în inimă.
– Domnilor, m-ati băgat într-o discutie, pe care nici n-am început-o. Iertati-mă si mergeti sănătosi si vă
faceti generali, iar eu mă duc în treaba mea! Am schimbat. Si plutonierul acela cu sotia sa, era din Podoleni,
si el când a văzut că mam suit în trenul celălalt, a venit lângă mine.
– Părinte, eu sunt om bătrân, dar asa ceva n-am auzit de când m-a făcut mama. Să stii că a rămas ceva în
sufletul lor. Acestia, unde se duc, au să spună că au stat de vorbă cu un călugăr care era cioban. Dar ai băgat
în sufletul lor pe Dumnezeu în tot chipul si le-ai spus. O să tină minte că le-a vorbit un cioban de la
mănăstire. Asa a fost discutia, dar aici v-am spus-o pe scurt.

DESPRE NESTIUTELE JUDECĂTI


ALE LUI DUMNEZEU

Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-si vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la cosnite,
a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăti, un mare păgân, care omorâse mii de crestini, că era
pe timpul marilor persecutii. Era o zi frumoasă si mergea tot orasul după el, îl ducea la groapă.
Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vietuia în pustie de 60 de ani si trăia numai cu rădăcini si cu ce
găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.
Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de crestini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar
ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani si a trăit numai în post si rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de
judecăti are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie si lucruri nedrepte.
Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecătile Lui, că si unii oameni judecă împotriva proniei,
a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii îi
sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.
Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui
Dumnezeu, posteste, si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu.
Si asa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:
Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?
Si din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!” Si a început a se
ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecătile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt si drept, este
bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îsi face de cap, este sănătos si bogat, are trecere,
ajunge mare în dregătorii, în cinste, si în toate îi merge bine.

32
Si s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăti, că cei buni de multe ori
dau de greu si celor răi le merge bine.
„Să-mi arate Dumnezeu judecătile Lui, că si eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut
multe nedreptăti, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.
Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu stie judecătile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecătile Sale,
desi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să stie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le stiu nici îngerii.
Dar, pentru că-l iubea, având viată sfântă, a vrut să-l înteleptească, căci judecătile lui Dumnezeu nimeni nu
le poate sti. Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-si vândă cosnitele, că era cale de trei zile. Dar
cum a pornit de la pestera lui, într-o poiană frumoasă, i-a iesit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.
– Blagosloveste, părinte!
– Domnul, fiule, să te blagoslovească!
– Unde mergi, părinte?
– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor. Ei vindeau cosnitele si cumpărau pâine, făceau pesmeti, si
se hrăneau cu verdeturile care le mai găseau prin pustie.
– Părinte, eu tot la Alexandria merg.
– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăs de drum! După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a
spus:
– Părinte, uite ce este. Stii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul si să
vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului si a crestinului, când merg pe drum, să se roage.
– Asa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!
– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine niste
lucruri înfricosate. Să nu vorbesti, să nu mă judeci si să nu-ti calci jurământul!
– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi! Si au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea
cosnitele si mergeau tăcând.
Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat si au iesit înaintea lor doi oameni tineri:
– Părintilor, de acum nu mai puteti călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideti la noi!
Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poti călători, decât numai
dimineata si seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus
lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte
fierbinte si când ai ajuns în casa omului si-ti dă oleacă de apă rece pe picioare, îti face mare bine. Picioarele
se înfierbântă groaznic din cauza nisipului si a pietrelor.
Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinti – Sfântul Antonie cel
Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, si alti mari sihastri care-i
avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit si i-au
pus la masă.
Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au
pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste. Călugării au mâncat, au mutumit, si s-au
dus să se odihnească, că erau obositi.
Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut si
se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, si
călugărul ăsta a furat blidul de argint”.
Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas si l-a aruncat în
apă. Bătrânul a văzut si se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul si l-a aruncat în apă? De ce nu l-a
lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.
Seara au ajuns la alti doi tineri. Si aceia le-au iesit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele,
cum este obiceiul, si le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilas de câteva luni.
Dimineata, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părintii lui, si l-a
ucis.
Bătrânul a văzut si zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint,
aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbesti,
căci calci jurământul!”

33
A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a iesit în cale un gospodar:
– Părintilor, nu mai puteti merge de-acum, că este soare si este căldură mare. Haideti la noi să vă odihniti
câteva ore si mai către seară veti pleca iarăsi! Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată
gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei.
Călugărul cel tânăr sa dus înapoi si fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine si câinele a sărit în
sus si a murit.
Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul,
aici a omorât câinele!”
Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea
alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; si când i-au văzut pe călugări, au început a striga:
„Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul!
Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îsi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă si face trei
metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe . În marginea pădurii era un sat si o biserică
pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul
cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce si a început a arunca în biserică. Dar
călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar
este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”. Dar nu avea voie să
vorbească. Mai era până la Alexandria o zi. A treia zi dimineată, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o
casă acoperită cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi care plângeau. Călugărul cel bătrân a
scos ceva din rucsac si le-a dat. Apoi i-a întrebat.
– De ce plângeti?
– Ieri au îngropat-o pe mama!
– Dar tată aveti?
– Tata a murit anul trecut.
Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi si dă foc
casei. Copiii au fugit care încotro. Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă!
Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit
biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oras. Când au ajuns
la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare si proprietarul nu era acasă. Călugărul cel tânăr s-a uitat
oleacă la casă, si numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperisul,
usile, geamurile, tot ce era în casă a stricat. Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, si
s-a speriat când a văzut. Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după
ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte si l-a întrebat:
– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu
mie ce esti tu! Drac esti, om esti, ori înger esti!
– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?
– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!
– Dar ce-am făcut, părinte, rău?
– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat?
Si ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat în apă?
– Si ce zici, părinte?
– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!
– Părinte, trei lucruri mari si bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel
sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta
este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, si cine îl va înstrăina de la biserică să stea în
iad până îl va întoarce înapoi”. Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit
se munceau în iad. Si acum aveau să meargă si acestia în iad, fiindcă îl foloseau. Si mie mi-a fost milă de
dânsii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.
A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, si va afla vasul. Acela de la biserică,
cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Si când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor iesi din
iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

34
Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos si pe acei nouă din iad, i-am păzit si pe acestia
vii să nu intre, si am dat si blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Si tu zici că rău am
făcut, dar eu bine am făcut!
Atunci s-a minunat bărânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Si eu socoteam că este hot, că a furat blidul!
– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?
– Bună treabă am făcut si acolo.
– Cum, ai omorât copilul si zici că bună treabă ai făcut?
– Stai si nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilasul? Acela a fost zămislit în ziua de Pasti. Si avea pus
canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părintii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă
la 20 de ani comandant de tâlhari si avea să omoare pe părintii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea
lor; si multă lume avea să omoare si mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi asa
de mare. Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilasului la cer curat, am scăpat pe
părintii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, si ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult si, prin
plânsul acela, li se iartă si păcatul că l-au zămislit în ziua de Pasti. Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am
făcut!
– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?
– Si acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Si când
trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muste si mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!
Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei si am omorât câinele mai înainte, să n-o muste pe stăpână. Si
tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!
– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce si te-ai închinat?
– Si acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat. Epitropul
bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână si să facă biserica din sat
care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”
Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut si eu trei metanii si
am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am
închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica
părăsită. S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”
– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?
– Aceea era biserica cea pustie! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică
si râdeau de pustiirea lăcasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciudă. Si ai văzut că am făcut cruce pe acele
pietricele si am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo! Eu n-am bulgărit biserica, ci pe
diavolii care erau acolo!
– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilasii si nu ti-a fost milă de ei?
– Ba mi-a fost mai milă ca tie! Si am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilasi nu aveau nici mamă, nici
tată, si au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu stiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un
străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie si nu stiau că au
comoara în prispa casei.
După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, si vor da de această comoară si o să
cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în
grija sa copiii aceia si cu banii găsiti le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin scoli si o să
ajungă oameni mari si credinciosi.
Si tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu
găseau comoara!
– Dar aici de ce-ai stricat casa!
– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Si era poruncă de la Dumnezeu asa: „Fiindcă s-a
făcut cu osteneală străină si cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să
moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viata în casa aceasta”. Si am stricat
casa, că ei sunt dusi la o nuntă, si când vor veni si vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă
mai mică, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil.
Si tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu. Atunci a întrebat călugărul:
– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce esti tu?
35
– Dar să-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
– Eu mă rog de câtiva ani să-mi arate Dumnezeu judecătile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte
îngăduie Dumnezeu în lumea asta.
– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe
răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de
gândurile voastre, fiii oamenilor. N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica si
pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori! N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecătile
Domnului sunt adânc mult! Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecătile lui Dumnezeu, pe care nici
arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru
iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu
sunt ca ale oamenilor.
Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ti s-au părut că sunt rele; că sunt ucigas, că am furat vasul, că
am dat foc casei, si câte am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au făcut. Au fost
bune după judecătile lui Dumnezeu, nu după judecătile oamenilor! Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui
Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Tu ai zis că rău am făcut si eu numai bine am
făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice ai vedea să zici: Domne, Tu toate le stii! Eu
nu cunosc judecătile Tale! Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecătile
lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot sti judecătile Lui! Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a
trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt
adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.
Asadar să tinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb si rău, de
multe ori ne înselăm! Că nu cunoastem judecătile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

DESPRE ASCULTAREA DE PĂRINTI


SI MINUNEA SFINTEI LITURGHII

Era un om care a fost foarte credincios; îl chema Iulian. Si i-a murit sotia omului si a sărăcit tare la bătrânete
si avea un singur fecior, cu numele Teofil. Aproape de bătrânul Iulian era un boier care avea două curti si
două mosii mari. Boierul avea iazuri cu pesti, avea livezi, vii, herghelii de cai, vaci, porci, cârduri de păsări,
mă rog, două curti mari avea el. Si boierul avea zeci de robi, cum era înainte, dar pusese ochii pe Teofil,
feciorul bătrânului, că era si priceput si întelept si cuminte si crescut cu frica de Dumnezeu. Si de multe ori
boierul îi spunea mosului Iulian:
– Mosule, nu vrei să-mi vinzi rob băiatul matale, că ai să trăiesti si dumneata ca boierii? Îti fac casă si-ti dau
bani si cutare.
Omul era sărac si numai pe acest băiat îl avea. Si-i spune odată, într-o seară, băiatului:
– Dragul tatii, măi Teofil, vezi cât de săraci am rămas! Boierul ăsta îmi spune de multe ori să te vând rob la
el – că atunci se cumpărau robi, pe care voiau –, dacă te vând pe tine rob, are sămi dea tot ce-am nevoie. Pe
lângă tine am să trăiesc si eu foarte bine. Că vrea să te aibă rob de încredere în casă, în curte; nu asa pe la
vite. Vrea să te aibă ca pe băiatul lui – că boierul nu avea copii.
Dar băiatul a primit ascultarea de părinti cu dragoste si a zis:
– Tată, pentru dragostea matale, ce nu fac eu? Numai mata mai esti în lume, că mama a murit. Vinde-mă
rob! Să mă vinzi rob, că eu cu toată dragostea vreau să fiu rob, ca să văd că trăiesti bine la bătrânete, că
Dumnezeu mi-o purta de grijă. Atunci tatăl său, când a văzut ascultarea băiatului, i-a zis:
– Măi, dragul tatei, am să-ti spun si eu un sfat. Eu te vând rob, el a zis că-mi dă bani multi si avere, dar tu să
păzesti un lucru: Cât vei trăi tu, în timpul Sfintei Liturghii, Duminica, să nu călătoresti, si să mergi regulat la
biserică! i-a zis bătrânul băiatului Teofil.
– Dar de ce, tată?
– Uite ce! Si eu am învătat de la alti bătrâni, că în timpul Liturghiei nu se călătoreste. Dacă mă asculti, de
mari primejdii ai să scapi tu si mare cinste ai să câstigi în lumea asta si-n cealaltă.
– Bine, tată! S-a dus mosneagul si a grăit cu boierul:

36
– Uite, m-am sfătuit cu băiatul, că dacă n-ar fi vrut el nu as fi putut să-l vând, si vrea să se vândă rob, ca să
mă ajute la bătrânete.
Boierul avea robi multi, dar nu avea copii deloc. Si-i spune sotiei:
– Stii ce? Băiatul acela cuminte, evlavios, ascultător, care vine pe la noi – că el se ducea de mai lucra pe la
boier –, l-am cumpărat rob. Bucuria ei!
– Da! Acela-i bun! Acela-i toată nădejdea, că tatăl lui este credincios. Tot timpul merge la biserică.S-a dus
bietul Teofil rob la boier! Iar boierul l-a umplut de avere pe tatăl lui. I-a dat vite, i-a dat haine, i-a dat bani. Îl
avea, mă rog, nu ca pe-un rob, ci ca pe băiatul lui, ca pe unul de mare garantie. Că stia că-i băiat gospodar si
numai pentru sărăcie l-a vândut tatăl său.
Si a stat rob Teofil la acest boier mai multi ani. Si odată, boierul trebuia să plece de la
curtea asta cu trăsura la cealaltă, si a uitat geanta cu actele acasă. Si pe Teofil îl avea ca pe băiatul
lui; îl lua în trăsură, că băiatul era destept, stia să scrie, stia să socotească, si îi spune:
– Măi, Teofile, du-te repede acasă, că am uitat geanta cu actele – cu ce avea el acolo, bani,
ce-o fi având!
– Da, cucoane, mă duc!
S-a dat jos din trăsură si a fugit înapoi spre casă. Când s-a dus el să ia geanta boierului de acasă, cucoana lui,
fiind desfrânată, trăia cu un rob de-al ei. Teofil, când a venit, a intrat, a luat geanta de pe masă si a plecat.
Dar el n-a observat ce făcea sotia stăpânului, ci credea că doarme singură.
Ce-a zis femeia:
– Vezi că boierul m-a prins cu tine în păcat! De aceea a trimis pe Teofil înapoi, ca să fie sigur. Mi se pare că
a observat el că noi trăim amândoi!
– Ce-i de făcut acum? a zis sluga vinovată.
– Stii ce-i spun? a zis ea. Dacă nu-i taie capul lui Teofil, nu mai trăiesc cu dânsul! Am să-i spun sotului că,
atunci când l-a trimis înapoi după geantă, a abuzat de mine; si dacă nu mă luptam cu el, mă batjocorea.
Asa a si făcut.
Dar să vezi ce înseamnă ascultarea de părinti si tinerea cu sfintenie, ca în timpul Sfintei Liturghii să nu fie pe
drum, cum l-a învătat tatăl său. Atunci cucoana îi trimitea sotului ei o scrisoare prin robul cel vinovat care
trăia cu dânsa. În scrisoare scria:
„Asa mă jur pe Dumnezeu. Uite, Teofil, robul tău, în care tu ai atâta încredere, când l-ai trimis înapoi după
geantă, a tăbărât pe mine să mă batjocorească. Si dacă nu mă luptam cu el, mă batjocorea. Dacă nu-i tai
capul si să-l trimiti la mine, eu îmi iau averea si te las singur!” Boierul, când a auzit, s-a minunat: „Cum,
măi, Teofil!?” – că avea mare încredere întrînsul. N-a cunoscut ce viclenie a făcut cucoana lui, ca să-i taie
capul lui Teofil. Si-i scrie un plic înapoi sotiei, prin alt rob. „Eu am doi călăi, care au tăiat mai multi robi ce
făceau spargeri. Mâine dimineată îi aduc la curte cu sabia trasă. Trimite-l pe Teofil! Fă-ti treabă că-l trimiti
cu ceva, că eu am dat ordin călăilor, când vine dimineata, jos capul. Să mi-l aducă mie si eu ti-l trimit. S-a
pus la cale tăierea capului lui Teofil cel nevinovat. Teofil nu stia nimic, săracul. Nici nu era vinovat, nici nu
stia că este pus capul lui pentru tăiere. Ce face cucoana? Dimineata îi dă un plic pecetluit, cu alte cuvinte si-i
zice:
– Teofile, te duci până la curte la boier!
– Da, cucoană, mă duc! El nu stia nimic. Era ascultător. Nu stia că acolo îl asteaptă sabia.
Era gata să-i împacheteze capul, să-l trimită boierului la sotie.
Când l-a trimis era Duminică. Si, mergând cu plicul, de la curtea asta până la cealaltă, a auzit clopotul la o
biserică, că începe Sfânta Liturghie. El tinea minte ce i-a zis bietul tată, bătrânul Iulian, care murise:
„Duminica să nu călătorească în timpul Sfintei Liturghi, a spus că de mare cinste o să mă învrednicesc si o
să mă scoată Dumnezeu din mari primejdii”.
Si ce-a zis: „Nu. Întâi stau la Sfânta Liturghie si după Liturghie m-oi duce, chiar de m-ar pedepsi boierul.
Tata asa a zis când m-a vândut rob aici, ca în timpul Liturghiei, Duminica, să nu călătoresc!”
A intrat bietul Teofil în biserică, căci de-abia începuse slujba, si a ascultat toată dumnezeiasca Liturghie; a
ascultat predica si asta până ce-a luat anafură. Ce-a făcut cucoana când a văzut că nu mai vine capul lui
Teofil? „Uite, l-am trimis de dimineată, si acum este ora 12!”
Căci stătuse la Liturghie. Si ce zice robul cel vinovat?
37
– Cucoană, mă duc eu să-i aduc capul! Poate l-a tăiat boierul si n-are cine-l aduce.
– Du-te!
Si-l trimite pe cel vinovat să-i aducă capul lui Teofil. Dar el era în biserică si nu stia nimic. Când ajunge ăsta
cu scrisoarea acolo – gealatii asteptau să vină si să întrebau de ce nu mai vine, căci primiseră ordin de la
boier: „Care vine întâi dimineata aici, jos capul! Spălati-l de sânge, îl împachetati si-l trimiteti sus la mine”.
Dar vine ăsta vinovat. Ei, când l-au văzut cu scrisoarea, l-au întrebat:
– De ce ai venit?
– Am treabă la boier.
L-au luat deoparte, i-au tăiat capul – celui vinovat –, l-au spălat de sânge, l-au împachetat si l-au trimis sus la
boier. Boierul se gândea acum prin cine să trimită calul. Credea că-i al lui Teofil. Iată vine si Teofil de la
biserică.
– Cucoane, ti-am adus de la cucoană o scrisoare!
– Dar cum vii tu acum?
– Cunoane, să mă iertati, am pornit dimineată, dar am stat la Sfânta Liturghie, că asa a zis tata când m-a
vândut rob aici la dumneata: „Duminica în timpul Sfintei Liturghii să nu pleci nicăieri si să stai la Liturghie,
orice ar fi”. Si am stat la Sfânta Liturghie. Să mă iertati că am ajuns mai târziu!
Pe boier l-au cuprins lacrimile. S-a gândit că nu-i vinovat.
– Ia pachetul ăsta – el nu stia ce are într-însul –, si du-l la cunoană! Si-i scrie si o scrisoare. „Ia seama că
judecătile lui Dumnezeu sunt aici! L-ai trimis pe Teofil si el a stat la Liturghie. Apoi ai trimis pe altul! Si i s-
a tăiat capul aceluia, căci Teofil a stat la biserică. Eu nu cred că omul acesta-i vinovat”. Dar nici boierul nu
stia că cel trimis este sluga care trăia cu dânsa.
Si când a ajuns Teofil la cucoană, ea îl întreabă:
– Dar cum de vii tu acum?
– Cucoană, să mă iertati!
– Ce aduci acolo?
– Mi-a dat boierul un pachet. A spus să-l vi-l dau dumneavoastră. El sincer nu stia ce are în pachet; că are
capul celui vinovat. Dar ea a rămas uimită.
– Dar când ai ajuns acolo?
– Să mă iertati, cucoană, mata m-ai trimis dimineată, dar eu am stat la dumnezeiasca Liturghie într-un sat. Si
am întârziat si am ajuns cam târziu. Dati-mi canon, pedepsiti-mă, dar mie asa mi-a zis tata, când m-a vândut
rob la dumneavoastră, ca în timpul Sfintei Liturghii să nu călătoresc niciodată.
Si atunci, cât era ea de rea , a văzut judecătile lui Dumnezeu. Dar nici ea nu stia a cărui cap s-a tăiat. Se duce
ea într-o cameră repede să vadă ce-i în pachet, si vede capul robului care a trăit cu dânsa. Atunci a zis: „Aici
sunt judecătile lui Dumnezeu”. A început a plânge si a chemat pe boier.
– Vino repede la curte, aici la noi! Vine boierul si-l întreabă.
– Ce-ai făcut, boierule?
– Nici eu nu stiu.
– Uite ce s-a întâmplat! zice cucoana.
– Nu stiu al cui cap a fost ăsta! L-am împachetat... Al cui cap este? Atunci ea a spus adevărul.
– Domnul meu, am să-ti spun adevărul! Eu, ticăloasa si necurata, sunt vinovată aici. Dumnezeu l-a scos pe
Teofil pentru nevinovătia lui. El niciodată, de când este la noi, n-a făcut o glumă cu mine, nici n-a zâmbit
măcar. Totdeauna a fost cinstit si harnic si curat cum stii. Eu, păcătoasă, am trăit cu robul ăsta, căruia i-ai
tăiat capul, trei ani de zile. Si dacă vrei, iartă-mă, căti dau toată averea si mă duc la o mănăstire să mă fac
călugărită, că mă tem să nu mă ajungă urgia lui Dumnezeu, că am vrut să-i tai capul unui om sfânt. Dacă
vrei să mai stau cu tine si mă ierti, bine, iar dacă nu, eu plec; îti dau toată averea si mă duc la mănăstire.
Boierul a zis:
– Vezi ce-a făcut Dumnezeu cu Teofil? Măi femeie, nu te duce la mănăstire! Ai gresit si tu, dar să ne temem
de Dumnezeu! Pentru că vezi cum scoate Dumnezeu un tânăr nevinovat? Ai văzut ce înseamnă copil crescut
în frica lui Dumnezeu? Mai bine decât să te duci tu la mănăstire, hai să înfiem pe Teofil, fiu al nostru! Vezi
cât este de cinstit?

38
– Hai, si eu vreau! Îl trecem pe numele nostru, să-i trecem averea toată lui, că numai ăsta ne pomeneste pe
noi si ne face pomenire. Vezi câtă frică de Dumnezeu are? Că eu am trimis să-i taie capul si el a adus capul
celui vinovat înapoi. Si l-a chemat boierul pe Teofil si i-a zis:
– Teofile, uite, vrei să te trecem pe numele nostru si să te înfiem?
– Cucoane, cum credeti! Eu sunt rob deocamdată. Faceti ce vreti cu mine. Dacă vreti să mă înfiati, să mă
lăsati să cred în Hristos, să-mi fac rugăciunile si să mă duc la biserică!
– Pentru aceea vrem să te înfiem! Căci crezi în Hristos si te temi de Dumnezeu!
Nu i-au spus taina ce s-a întâmplat. A aflat-o el mai târziu, dar atunci n-a stiut-o. Si l-au înfiat si i-au dat cu
acte amândouă curtile după moartea lor si toată averea si mosiile si tot ce-a avut boierul.
Si asa pe bietul Teofil, care a ascultat de părintii lui si n-a călătorit Duminica în timpul Sfintei Liturghii, l-a
păzit Dumnezeu de tăierea capului si a căpătat si cinste de la boier si a rămas proprietar peste toate averile
lor, iar dincolo s-a dus în împărătia cerurilor. Asa stie Dumnezeu să cinstească pe cei ce se tem de El si
ascultă de părinti. Amin.

„ ARUNCATI PE MARIA IN MARE ! ”

Am sa va spun o istorioara cu problema avorturilor, a raclajelor, ca de la o vreme incoace foarte se practica


aceasta urgie; femeile omoara pruncii. Eu vad ce vine aici. Rari gospodari si rare femei care pazesc viata
cinstita si nu omoara copiii; foarte putini au ramas. Da asta vin vanturile astea secetoase si asteptam potopul
cu foc care bate la usa, ca nu mai poate suferi Dumnezeu urgia acestei lumi. Toate pacatele sunt pacate, dar
pruncuciderea este mai mare decat toate. O femeie care a facut un singur avort, este oprita de la Sfanta
Impartasanie 20 de ani. Este ucidere de om. Sa nu-mi spui mie, cum venise o femeie acum: „Da, parinte, dar
era numai de o luna”. O luna? Auzi ce spun Sfintii Parinti? „Precum cand tuna si fulgera, odata ai vazut
lumina fulgerului, odata auzi tunetul, asa este si la zamislirea pruncului”. Daca Dumnezeu vrea atunci sa
zamisleasca un copil, in aceeasi clipa se zamisleste si trupul si sufletul. In aceeasi clipa. Si daca dupa
impreunare ai incercat sa impiedici nasterea si sa faci vreun avort, si dupa un ceas dupa ce te-ai impreunat,
ucigas de om esti. Ori ucizi omul de 30 de ani, ori il ucizi la un ceas dupa ce s-a zamislit, tot ucidere este,
pentru ca la inceput, ati vazut ce spune Scriptura: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti.
Dumnezeu Atotcreatorul creeaza, cum zice proorocul: „Eu creez duhul omului in pantecele maicii lui”. Si de
aceea e o urgie mare pe poporul nostru roman si pe alte popoare; in Franta, in Germania, in Anglia si in
America mai tare se practica avorturile, mai mare urgie, si de aceea focul acesta cand incepe va arde fara
crutare toate popoarele lumii. Multe pacate sunt, dar acesta le intrece pe toate, pruncuciderea. Pentru ca
sunteti cateva suflete aici, ca sa va dati seama ce insemna a omori copiii, am sa va spun o istorioara din
cartea care se cheama „Limonariu” sau „Livada duhovniceasca”.
O femeie a ramas vaduva de tanara cu doi copilasi. Unul avea cinci ani si altul aproape zece. Ea nu s-a mai
casatorit. Un ostas voinic, frumos, necasatorit, s-a liberat de armata; statea aproape de ea. Ea ar fi vrut cu
orice chip sa se casatoreasca si sa ia pe ostasul acela in casatorie. Si el s-a liberat sanatos, nu mai avea nici o
obligatie. Ea i-a trimis o scrisorica in care i-a spus ca vrea sa-l ia in casatorie. Dar el a spus la oameni:
„Spuneti-i la femeia aceea sa se linisteasca, ca eu nu iau niciodata in casatorie femeie care are copii. Eu n-
am fost insurat niciodata; vreau sa iau o fata, nu sa iau copii de la alt barbat. Imi place de ea – e frumoasa, e
gospodina, e harnica, e sanatoasa, dar pentru ca are copii nu o iau!” Cand a ajuns scrisoarea la dansa, ce i-a
pus satana in gand? „Vezi, daca n-ai avea copii, tear lua el. Tanar, frumos, cutare...”. I-a pus satana in gand
sa-si omoare copiii si sa-i scrie: „Mai, deamu’ copiii nu-i mai am”. Ganditi-va, copiii ei; copiii ei rupti din
inima ei. Unul avea cinci ani,
altul avea aproape zece ani. Sotul ei murise in razboi. Intr-o noapte, cand copiii dormeau linistiti, mama
criminala ia o barda si le taie capul la amandoi. Ai auzit mama? Tot asa si cei care fac reclaje. Nu-i cu
nimica deosebit. Isi ucid copiii. Dupa ce i-a omorat, copiii se zbateau in sangele lor, i-a dus in gradina, a
sapat o groapa si i-a ingropat pe amandoi si a pus tarana. A sapat sangele lor si ii scrie acelui tanar: „Fii
sigur, de copii am scapat. Acum poti sa ma iei in casatorie, ca mi-ai trimis raspuns ca nu iei femeie cu copii.
Copiii in veac nu-i mai am. Am facut eu asa fel ca nu-i mai am”. Dar el a cazut jos. Vai de mine, mare
criminala! Daca nu i-a fost mila de copiii ei si i-a omorat, oare pe mine, om strain, daca ma duc, nu ma
otraveste? Nu-mi taie capul? Si-i scrie inapoi: „In veacul veacului femeie de aceasta nu-mi trebuie, care a
ucis copiii ei. Criminalo si spurcaciune ce esti! Daca nu te-ai temut de Dumnezeu sa omori copiii tai, cum ai
39
sa ai mila de mine, un om strain, cand trebuie sa fim un trup si un suflet inaintea lui Dumnezeu? Sa te
gandesti ca o sa te ajunga urgia Domnului!” i-a scris el.
Atunci ea s-a temut foarte ca el o s-o parasca la autoritati: „Mai, trebuie sa plec de acasa, ca de acum gata!
Daca imi cere socoteala unde sunt copiii si nu pot sa spun? Ma omoara si pe mine”. Se duce la portul Pireu,
ca era din Grecia, si plateste la vapor sa fuga in Alexandria. De acolo plecau sute de corabii; si nu erau pe
atunci motoare ca acum, erau corabii cu panze. Una mergea la Alexandria, una merge la Haifa, una mergea
in Cipru, una mergea in Creata, una mergea in alta parte.
Dar corabia asta cum mergea, deodata se opreste in mijlocul marii, Marea Mediterana. Si nu o zi-doua, ci
cincisprezece zile. Si intrebau toti, ca era multa lume: „Domnule, ce are corabia? E stricata? Panzele nu-s
bune? Ia cauta si vezi!” „Mai, panzele sunt bune, toate sunt bune, vantul este prielnic, nu-i impotriva. Si
totusi corabia nu merge”. Si atunci comandantul corabiei, fiind un om credincios, a zis: „Ia sa cadem la
rugaciune! Asta este o mare ispita. Stam de cincisprezece zile in mijlocul marii”. Toti au cazut la rugaciune:
„Doamne, ajuta-ne sa plecam mai departe”. Unde sa se duca din mijlocul marii? Se rugau toti sa le arate
Dumnezeu ce sa faca. Si deodata toata lumea din corabie aude un glas, repetand de trei ori: „Daca vreti sa
mergeti inainte, aruncati pe Maria in mare!” Comandantul corabiei a zis:
– Oameni buni, auziti? De sus vine glasul.
– Da, auzim toti.
– Cine este aici Maria? Dar erau mai multe Marii. S-a intamplat de erau sute de oameni. Dar aceea care stia
ca a omorat copiii, a spus:
– Domnule corabier – i-a spus comandantului –, vreau sa graiesc ceva cu dumneata. Era urmarita de urgia
lui Dumnezeu.
– Domnule, pentru mine s-a facut glasul acesta – numai in patru ochi i-a spus. Eu, pacatoasa, sunt cea mai
rea de pe fata pamantului. Pentru mine sta corabia!
– Ce-ai facut, Marie?
– Domnule, uite ce-am facut... Si i-a spus istoria, cum a taiat copiii, ca sa o ia acela in casatorie.
– Tu ai auzit singura: „Aruncati pe Maria in mare!” Ce vrei sa facem?
– Vreau sa ma aruncati in mare, ca altfel nu mergeti mai inainte, ca ma urmareste dreptatea lui Dumnezeu de
sus. Dar el, cand a auzit ca ea recunoaste pacatul, ii parea rau. Dar ce gandea: „Noi murim aici. Gatim
mancarea. Gatim apa, ca in corabie nu bei apa din mare. Fiecare are apa de acasa. Mori cu apa din mare”.
Zice:
– Sora Maria, ma tem sa te arunc in mare.
– Cum credeti! Dar pana nu ma aruncati pe mine in mare, corabia nu merge mai departe. Pacatele mele au
oprit corabia.
Atunci el coboara intr-o barca, caci corabia avea barci de salvare in caz de furtuna, si zice:
– Uite, sora Maria, ma sui eu in barca. Daca corabia pleaca, inseamna ca pentru pacatele mele stam aici. Pe
urma te sui tu intr-o barca, sa vedem daca esti mata asa de vinovata. Ma tem sa te arunc in mare. Dar daca
nu esti mata vinovata? Daca-i alta?
– Ai zis bine. A coborat acela cu barca si se plimba – barca avea lopeti – si vine si-i da si ei o barca:
– Uite, sora Maria, suie mata in cealalta barca.
Toata lumea se uita sa vada ce se intampla. Si s-a suit si ea intr-o barca si a mers mai incolo cam la 20 de
metri de corabie. Atunci barca s-a invartit cu fundul in sus si a dat-o in mare. Si indata ce s-a inecat ea,
corabia cea mare a pornit. Toti s-au infricosat. Si cat trebuia sa mearga in cincisprezece zile, a mers in trei
sferturi de zi. Asa spor a avut de a ajuns la Alexandria. Mergea ca fulgerul, ca se daduse in mare greutatea
cea mare a pacatului uciderii de fii. Si s-a scris aceasta istorie spre folosul nostru si spre infricosarea celor
care practica aceasta urgie a lui Dumnezeu.

SFANTUL IGNATIE TEOFORUL

Voi ati auzit ca la 20 decembrie se serbeaza Sfantul Marele Mucenic Ignatie Teoforul. Oamenii care au
porci, se gandesc la alta: „Sa nu tai porcul pana la ignat, cand se apropie Craciunul. Ingrasa porcul, ca vine
ignatul”. Daca ar sti ei cine-i Igant, nu l-ar mai cisti cu porci taiati, ci l-ar cinsti cu alt fel de cinste. Stiti voi
cine-i Ignatie Teoforul? Ignatie Teoforul este copilul acela de care spune Evanghelia ca a luat Mantuitorul
40
un prunc in brate si l-a aratat la Apostoli si a zis asa: Amin zic voua, de nu va veti intoarce de nu veti fi ca
pruncul acesta, nu veti intra intru Imparatia cerului. Ni se cere curatia cea de la Botez si nevointa cea dintai,
asemenea pruncilor, ca sa mergem in imparatia cerului. Dar de ce? Auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat
nu va intra intru Imparatia cerului. Pana nu ne-om curati sa fim ca pruncii, sa n-asteptam sa intram in
Imparatia cerului. Acesta-i cuvantul lui Hristos: „Iata, vedeti, pana nu va veti intoarce sa fiti ca pruncul
acesta, nu veti intra”. Acesta-i Sfantul Ignatie. El a plecat in Antiohia Siriei cu parintii lui de unde erau, si l-
au crescut acolo. Si a ajuns episcop al Antiohiei celei Mari. In timpurile acelea traia imparatul Traian si era
mare prigoana, iar imparatia Romei stapanea tot Orientul pana in Persia. Cand era el episcop in Antiohia,
atata de frumos predica si atata de frumos se ruga, incat atunci cand slujea, era lumina in biserica, puteai sa
nu mai aprinzi lumanari. De la vesmintele lui lumina toata biserica.Si oamenii au inceput sa-i spuna asa:
„Ignatie purtatorul de Dumnezeu” sau „Teoforul” pe greceste. A auzit imparatul Traian. Si mergand la
razboi impotriva persilor, s-a abatut cu armatele prin Antiohia Siriei, ca pe acolo era drumul catre Persia. Si
a chemat la dansul pe episcopul Antiohiei:
– Tu esti Ignatie Teoforul?
– Eu, maria ta.
– Dar de ce iti zic tie oamenii „Purtator de Dumnezeu?” El n-a tagaduit:
– Pentru ca port pe Dumnezeu in inima mea. Imparatul Traian nu credea, mai ales ca era inchinator la idoli.
Se inchina la zei.
– Asa cred, ca eu port pe Iisus in inima mea.
– Am auzit ca tu predici pe Hristos Cel rastignit si tot Orientul l-ai luminat cu credinta in Hristos. Ai intors
atata lume de la zeii nostri.
– Da. Pana voi muri, voi intoarce popoarele pagane si intunecate de la draci la Dumnezeu.
– Asa raspunzi? Bine. A dat ordin la zece ostasi aspri, l-au legat cu lanturi si l-au adus de la Antiohia Siriei
pana la Roma, sa-l judece imparatul Traian; ia ganditi-va cata cale este! De aceea spunea Sfantul Ignatie in
scrisorile sale catre smirneni: „De la Siria pana la Roma cu fiarele ma lupt pe uscat si pe mare”. Ii faceau
cele mai grele necazuri.
Cand a ajuns la Smirna, s-a intalnit cu Sfantul Policarp, ucenicul lui. Acolo, cand l-au vazut oamenii pe
episcopul Siriei, veneau si-i sarutau lanturile, iar el le-a spus: „Dragii mei, pe voi nu o sa va mai vad”. Le-a
tinut o predica, iar Sfantul Policarp i-a sarutat lanturile si a stat cu ceilalti episcopi, preoti si diaconi, vrand
sa-l vada si dorind sa auda dumnezeiestile cuvinte care ieseau din gura lui. Nu mult dupa aceea, Sfantul
Policarp a fost ars cu foc si a murit ca martir. Si l-au petrecut crestinii la corabie, plangand cu jale, ca de
acum mergeau pe Marea Adriatica. Iar el le-a spus: „Dragii mei, crestinismul nu este un lucru numai al
sfatuirii, adica a sfatui ceva bun pentru Dumnezeu. Din contra. Crestinismul adevarat este un lucru al
suferintei, sa suferim toate necazurile pentru Dumnezeu, toate chinurile si moartea pentru Hristos. Asta este
calea pe care a mers Hristos si apostolii Lui, si pe asta trebuie sa mergem si noi, ca fara de cruce nu este
mantuire”.
Le-a scris si o epistola, ca avem Epistola catre smirneni, care este in Patrologia greceasca. Foarte intaritoare.
Mergand pe jos, a trecut in drumul lui prin Troada, prin Filipi si prin Macedonia, si a intarit bisericile
crestine, care erau sadite de Marii Apostoli Petru si Pavel si de ceilalti apostoli. Cerceta bisericile, invata,
sfatuia si intarea pe fratii cei neputinciosi, ca i-au dat voie ostasii sa tina predica: „Nu va uitati la minte ca
am lanturi, ca nimica in lume n-am cinstit mai mult decat lanturile”. Daca Pavel, auzi ce spune: Sunt legat
pentru Iisus Hristos, dar lanturile acestea ma fac sa fiu cel mai fericit. Toate vi le doresc bune voua, eu,
Pavel, legatul lui Iisus Hristos, care ma bucur foarte in lanturile mele.
Deci era urmator al lui Hristos, Care a fost legat la stalp, biciuit si chinuit, precum si al lui Pavel.
Cand a ajuns la Roma, l-au bagat la inchisoare pana avea sa vina Traian de la razboi. A venit imparatul
Traian si i-a adus aminte un ostas:
– Maria ta, pe episcopul acela care a predicat in Antiohia – ca a predicat grozav impotriva imparatului si a
paganilor, in fata imparatului Traian – il avem la temnita. Ce sa facem? Iar imparatul a spus:
– Pregatiti-i moartea la zi de sarbatoare, ca sa adun Roma toata, sute de mii, sa vada cum am sa-l omor. Mi
s-a impotrivit mie foarte si a zis ca nu se teme decat de Hritos. Sa-l vad eu, va veni Hristos sa-l scoata din
mainile mele? Si in zi de sarbatoare l-au scos in lanturi din temnita si l-au adus in arena, unde era imparatul
si toti senatorii Romei si sute de mii de oameni.

41
Eu am fost acolo la Roma, am vazut unde au mancat leii pe Sfantul Ignatie. Am vazut Coliseumul, unde au
patimit peste sase milioane de martiri. Este o cladire rotunda mare-mare, uriasa. Si custile leilor le-am vazut.
Si sus sunt trepte unde se urcau 100.000 de spectatori, ca sa vada cum ii mananca fiarele pe crestini si cum ii
chinuiesc. Am fost acolo. Cu ochii le-am vazut si am calcat pe-acolo.
Imparatul s-a gandit toata noaptea cu ce moarte sa-l omoare: „Sa-l rastignesc? Sa-l ard cu foc in cuptoare?
Sa-l bag in cazane de arama cu ulei incins? Sa-l sfasii cu unghii de fier?” Si la urma a spus ca cea mai
grozava moarte este sa-l dea la mancare leilor. Atunci a adus din Africa o corabie de lei, pe care-i tinea cate
o saptamana-doua flamanzi, ca sa fie infometati atunci cand le da drumul sa omoare pe crestini, ca avea mii
pe care-i dadea sa-i manance fiarele.
Si Sfantul Ignatie cand a auzit in temnita ca i s-a pregatit moartea sa: „Maine o sa te manance leii in arena”,
a simtit cea mai mare bucurie, si a zis asa: „Grau sunt al lui Hristos si foarte mult doresc sa ma macin de
dintii fiarelor, ca sa fiu dulce paine a Preasfintei Treimi”. Ganditi-va cu cata dragoste alerga la moarte
ucenicul lui Iisus Hristos, barbat urmator vrednic Marilor Apostoli Petru si Pavel si Sfantului Stefan, intaiul
martir, usa mucenicilor. Deci a doua zi au adus pe Sfantul Ignatie, iar cestinii din Roma, cand au auzit ca
episcopul Siriei a venit la Roma legat in lanturi sa-l manance fiarele, au tabarant si se rugau de el din suflet:
„Peasfintite, cruta-ti viata, ca esti o lumina lumii si cutare...”
Iar el le-a spus – vedeti Epistola catre romani a Sfantului Ignatie: „Dragii mei crestini, naratati catre mine
dragoste desarta. Aceasta dragoste cu care vreti sa ma crutati pe mine, ca eu sa mai traiesc, nu-i dragoste
crestineasca, ca vreti sa ma crutati, sa mai raman in lume. Oare eu, zice, ati auzit ce spune Pavel, cat doresc
a ma dezlega si impreuna cu Hristos a fi, ca mie a trai imi este Hristos si a muri imi este dobanda”.
Pavel asa a alergat la moarte, cum a alergat Mantuitorul cand mergea la Ierusalim, cand voia sa-L opreasca
Petru: Iata ne suim in Ierusalim si Fiul Omului se va da in mainile oamenilor pacatosi si-L vor bate, si-L
vor scuipa, si-L vor lega, si-L vor rani, si-L vor biciui, si-L vor rastigni, si-L vor omori pe El. Cand a auzit
Petru, care-L iubea pe Hristos foarte mult, a inceput sa aiba dragoste de El, dar nu dragoste duhovniceasca,
ci ca sa-L crute sa nu moara: Cruta-Te pe Tine, Doamne, sa nu-Ti fie una ca asta, ca sa mori.
Si atunci, cat de tare Il iubea Domnul pe Petru – ca l-a numit verhovnic si i-a dat cheile Imparatiei cerurilor
–, i-a zis: Inapoia Mea, satana – satana l-a numit –, ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce
sunt ale oamenilor. Spune Sfantul Nicodim Aghioritul: „Precum cand faci focul, iese fum mare, asa se
vedea la Hristos inainte de-a merge la moarte, cat de tare dorea sa moara”. S-a infuriat pe Petru si l-a numit
satana. Dragostea Lui Si-a aratat-o: „Doar pentru asta am venit in lume. Sa mor Eu, voi sunteti in moarte. Eu
am venit sa mor, sa va rascumpar pe voi”. Deci mai inainte de patima se vedea dragostea cea netarmuita,
cum iese fumul inainte de flacari: „Eu vreau sa mor pe cruce, cum este scris in Scripturi, sa va rascumpar”.
Asa si Ignatie Teofanul acum. Cand au vazut ostasii ca s-au adunat in numar mare crestinii din Roma, le-au
dat voie sa vorbeasca cu dansul, ca nu-i puteau omori pe toti, ca erau multi. Zicea:
„Nu aratati dragoste desarta catre mine, fratii mei! Cat am dorit sa mor eu la Roma si mai ales mancat de
fiare, pentru ca sunt grau al lui Hristos si nu vreau alta moarte, decat sa fiu macinat de dintii fiarelor, sa ma
fac paine dulce a Sfintei Treimi”.
Si atunci, vazand imparatul ca nu se teme, l-a bagat in arena. Dar i-a dat voie sa vorbeasca ultimul cuvant. Si
fiind legat, inainte de a se da drumul leilor, a tinut o predica strasnica: „Nu lasati credinta in Hristos! Nu va
lasati! Uite viata noastra! Intr-o clipa nu mai sunt cu voi. Eu care va vorbesc acum, peste cateva clipe
sufletul meu va zbura la cer. Pantecele leilor va fi mormantul meu. Carnea mea va fi in pantecele leilor, iar
sufletul meu va zbura de la acest trup la Preasfanta
Treime si la Iisus pe care-L iubesc si pe Care L-am purtat in inima mea toata viata”. Si era un stalp mare in
arena unde ii legau pe cei ce-i mancau fiarele. Dupa ce-a spus predica aceasta, l-au dezbracat de haine si l-au
legat gol cu mainile la spate, si 100.000 de spectatori se uitau din toate partile, cum il mananca fiarele pe
episcopul din Antiohia. Si au dat drumul la doi lei mari, flamanzi.
Leii au venit si intai l-au inconjurat de trei ori si au stat oleaca in genunchi inaintea lui. Dar el, daca a vazut
ca leii nu vor sa-l manance, a spus: „Doamne, cu aceasta moarte vreau sa zbor la Tine, nu cumva sa ma
cruti! Doamne, porunceste sa ma manance leii, ca totdeauna am dorit sa fiu mancat de fiare pentru Tine”.
Si atunci un leu a sarit pe un umar de-al lui si unul pe celalalt umar si l-au sfasiat bucati. Si au venit crestinii
din nou la imparatul sa le dea oasele, de la maini, de la picioare, care au mai ramas. Si le-a dat imparatul.
Ce s-a intamplat inca? Minune mare, minune mare! Oasele cele mai mici de la maini le-au mancat leii, au
mancat toata carnea, toate maruntaiele, insa inima n-au mancat-o. Inima-i de carne.
42
Statea intre oase. Si a spus imparatul:
– Ce-i cu inima de n-o mananca?
– Maria ta, uite leii inima au lasat-o!
– Mai, el imi spunea mie in Antiohia, inainte de a merge la razboi, ca poarta pe Iisus in inima lui. Si poate de
aceea n-au mancat-o leii. Ia luati sabia si despicati inima ceea. A luat un ostas sabia, si cand a despicat inima
Sfantului Ignatie, ca o lamaie s-a desfacut in doua. Si cu slove de aur era scris pe o parte: Iisus, si pe cealalta
parte, Hristos. Deci acesta-i Sfantul Ignatie Teoforul, care, atunci cand era copil mic, a fost purtat de
Mantuitorul in brate, iar el l-a purtat pe Iisus, nu in brate, ci in inima sa pana la mancarea leilor si invecii
vecilor il va odihni pe el intru Imparatia cerului, unde a zburat sufletul lui. Si s-a aratat dragostea Sfantului
Ignatie Teoforul, ca n-a cinstit in lumea aceasta nici viata, nici bogatia, nici cinstea, nimic, nimic mai mult
decat dragostea lui Iisus Hristos, pe Care L-a purtat in inima. Si s-a dovedit aceasta prin inima lui, care nici
leii n-au mancat-o, ca era Hristos intr-insa si prin slove pe care le-a scris Dumnezeu acolo: Iisus Hristos.
Acesta s-a desavarsit in dragostea lui Iisus Hristos, cum rar din sfinti au mai ajuns aceasta fericire. Amin.

DESPRE PACATELE CELE FACE OMUL IMPOTRIVA CELOR ZECE PORUNCI

Impotriva poruncii I gresesc:


– Cei fara de Dumnezeu;
– Cei cu multi dumnezei;
– Cei ce se leapada de pronia lui Dumnezeu si cred in noroc, in superstitii, ursitori,
fermecatori, vrajitori, descantatori, eretici;
– Cei ce se nadajduiesc spre sine si spre alti oameni;
– Cei care se deznadajduiesc in mila lui Dumnezeu;
– Cei care se hotarasc de a pacatui pana la moarte si a nu se pocai;
– Cei ce urasc pe Dumnezeu si se leapada de El;
– Cei care ispitesc pe Dumnezeu si cer de la El minuni fara de nevoie;
– Cei care fura lucruri sfinte si bisericesti;
– Cei care cumpara cu bani darul lui Dumnezeu;
– Cei care se lenevesc si nu voiesc a invata tainele credintei celei dreptmaritoare;
– Cei care citesc carti eretice si care se impartasesc cu nevrednicie cu Sfintele si
Preacuratele Taine ale lui Hristos.
La porunca a II-a gresesc:
– Cei care se inchina zidirii in locul Ziditorului;
– Cei care prin impartasirea catre materie slujesc zidirii in locul Ziditorului, asa cum sunt
iubitorii de argint, desfranatii, lacomii cu pantecele, pe care Apostolul ii numeste inchinatori de
idoli, zicand: Omorati madularele voastre cele de pe pamant: desfranarea, iubirea de argint si
lacomia, care este slujire de idoli (Col. 3, 5) si carora dumnezeul lor este pantecele (Filip. 3, 11);
– Toti cati au evlavie fatarnica;
– Cei care cred in viziuni si in vedenii desarte si inselatoare;
– Toti iubitorii de dezmierdari, care iubesc chipurile si idolii patimilor cu mintea si cu inima
lor.
La porunca a III-a gresesc:
– Toti hulitorii, cei ce jura stramb si pun pe altii sa jure;
– Cei ce zic „zau” sau „Dumnezeu stie”;
– Cei ce fac fagaduinte bune si le calca;
– Proorocii cei mincinosi, dascalii cei mincinosi, ereticii;
– Cei ce fac glume cu cuvintele Sfintei Scripturi;
– Cei ce hulesc si cartesc impotriva lui Dumnezeu la necazuri si la suparari;
– Toti care nu sufera cu rabdare si multumire bolile, necazurile, pagubele si alte incercari
43
care le vin prin ingaduinta lui Dumnezeu;
– Toti care hulesc adevarul si Sfintele Scripturi si zic ca in Scriptura se afla basme si alte
neadevaruri.
La porunca a IV-a gresesc:
– Toti care nu merg regulat la Sfanta Biserica in ziua Duminicii, intru care a mutat
Dumnezeu sambata cea veche;
– Cei ce lucreaza in Duminici si Sarbatori;
– Cei ce praznuiesc paganeste si nu crestineste si se duc in Duminici si sarbatori la
carciumi, la baruri, la jocuri, la filme nepermise, la scranciob, la jocuri de noroc;
– Toti pastorii duhovnicesti care nu invata poporul in zile de Duminici si sarbatori, din
Sfanta Evanghelie si din alte invataturi ale Sfintei Scripturi.
La porunca a V-a gresesc:
– Toti copiii care nu cinstesc si nu asculta pe parintii lor;
– Cei care nu asculta de parintii lor duhovnicesti, de arhierei, de duhovnici, de dascalii
Bisericii;
– Toti supusii care nu asculta de stapanii si conducatorii tarii lor;
– Toti parintii trupesti si duhovnicesti care nu se ingrijesc de fiii lor trupesti si duhovnicesti;
– Barbatii care nu ingrijesc trupeste si sufleteste de femeile lor si femeile care nu asculta de
barbatii lor cand aceia le invata pe ele cele bune.
La porunca a VI-a gresesc:
– Toti care omoara pe altii cu mana lor sau prin alte mestesuguri, sau prin para si clevetire;
– Toti care omoara sufleteste pe altii, precum sunt ereticii si invatatorii cei mincinosi;
– Cei ciumati care molipsesc pe altii in vremea ciumei sau holerei sau a altor boli molipsitoare;

„ FA UNA DIN TREI ! ”

Un baiat credicios foarte, dupa ce s-a liberat de armata, a spus parintilor lui ca el nu se mai insoara. „M-as
duce la manastire”. Avea un loc al lui. Tata-su si mama-sa l-au lasat la voia lui. Si-a facut o casuta acolo si a
invatat sa faca cosuri din nuiele. El nu s-a insurat. Era cel dintai in biserica, cel dintai la spovedanie, la
impartasanie. Nu l-a vazut nimeni injurand sau fumand sau beat. Ma rog, ducea o viata, cum spune
Mantuitorului: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada oamenii faptele cele bune ale
voastre si sa-L slaveasca pe Tatal cel din cer.
Un om care duce o viata curata nu-i de folos numai pentru el, este de folos pentru atata lume. Diavolului nu
i-a venit bine, ca el dadea pilda buna la toti fratii. El avea Psaltire, Ceaslov, icoane frumoase, ca un calugar.
Statea acolo. Avea un ogor, l-a arat si semana acolo ce trebuie.
Avea o padurice frumoasa si de acolo isi lua nuiele de facut cosuri. Era pilda. Si toti il aveau de model:
„Uite, Ion! Ia, acela-i om!”
Nu s-a casatorit. Casatoria ramane de bunavoia fiecaruia. Apostolul Pavel spune: Bine este tanarului sa se
insoare, dar mai bine sa ramana asa. Bine este fecioarei sa se marite, dar mai bine sa ramana asa. Cea
maritata grijeste de ale lumii, cum sa placa barbatului. Si cea nemaritata grijeste cum sa placa Domnului.
Diavolul nu statea. A inceput sa-l tulbure noaptea. I se arata in chip de leu, in chip de caine, venea in chip de
ostasi, batea doba prin pod pe la el noaptea, se arata in chip de sarpe ca-l musca, tiuia. Nu stiti voi, daca te-ai
apuca de o viata de rugaciune, cate de astea ai sa patesti. Du-te in padure sa vezi! Ca nu avem voie sa
spunem, ca am trait si acolo 9 ani si 7 luni, in creierii muntilor. Sa vezi acolo cate naluciri iti face diavolul.
Da. Asa bietul om, au inceput ispite mari cu el. Intr-o seara vine un drac la el:
– Mai Ioane, eu sunt diavolul. Mai, mare ciuda avem noi pe tine. Stai aici la marginea satului si mare necaz
ne faci – parintii lui erau foarte credinciosi, dar aveau casa in mijlocul satului. Si avea si o sora tare
credincioasa.
– Dar de ce ma suparati noaptea? Bateti in pod, chiuiti, suierati, bateti, urlati, mieunati. Ce, credeti ca eu ma
tem? Am pe Hristos.
44
– Mai, uite! Facem un legamant. Nu mai venim la tine niciodata, dar sa faci una din trei care ti-oi spune eu.
– Care?
– Sau sa-l omori pe tata-tu, sau s-o bati pe sora-ta – ca avea ciuda ca si parintii si sora lui erau credinciosi –
sau a treia, mai, uite ce-i sa te duci si tu o data in crasma. Macar o data, ca nu team vazut in crasma
niciodata.
– Si ce sa fac?
– Ia si tu un pahar de vin acolo si cu tine nu mai avem nimic. Nu mai venim sa te suparam
noaptea.Dar el spune diavolului:
– Daca esti drac! Ma inveti sa omor eu pe tata! S-o bat eu pe sora-mea! Eu n-am omorat un purice in viata
mea.
– Zici ca pe tat-tu nu vrei sa-l omori, pe sora-ta nu vrei s-o bati! Mai, fa-o pe cealalta, ca-i cea mai usoara si
nu te mai suparam niciodata. Intra si tu o data in crasma si ia un pahar de vin! Toata lumea zice ca nu te-a
vazut in crasma. Are mare ciuda, ca el dadea pilda buna. Dar lui i s-a parut asta mai usoara. „Mai, zice, asta
n-ar fi asa greu! Cand ma duc in targ sa-mi vand lucrul mainilor – stii, ca mergea o data la o luna, doua –,
voi intra intr-o crasma, beau un pahar de vin si am plecat”. Ei, dracul il pandea acum. Si-a dat cuvantul. A
ajuns intr-o saptamana, a legat cosarcile – ele au urechi, stiti –, le-a legat pe un ciomag si s-a dus cu ele la
vanzare. Il stiau toti: „Acesta-i cel care face panere! Cel care sta in padure, colo”. Cand s-a dus la targ,
niciodata n-a vandut el asa de repede cosarcile. I-au adus dracii musterii. Au venit si i-au cumparat cosarcile
repede. Acum a luat parale multe. Iaca vine un nepot de-al lui:
– Mosule, iaca ai vandut cosurile si ai luat pret bun pe ele! Esti bun de aldamas. Hai aici la crasma sa luam
un paharut de vin! El si-a adus aminte ce-a vorbit noaptea cu dracul.
– Mai, as merge, dar...
– Hai, mosule, daca nu dai dumneata, dau eu – ca la crasma-s milostivi, stiti, fac milostenie! Dar acesta cand
a auzit ca nici n-are sa plateasca, are sa dea acela de baut, a zis:
– Ei, hai mai, ce-ar sa fie?
Cand intri in crasma, dracul iti bate trei cuie: unul pe pragul crasmei, unul pe scaun unde teai asezat si unul
dupa ce ai luat primul pahar. Si cand a ajuns la crasma, el macar daca facea o cruce, sa se duca dracul
dinaintea lui, dar n-a facut si i-a dat nepotul un paharut de rachiu.
Dar el a zis:
– Mai, mie mi-e rau de la mirosul acesta de alcool. Nici n-am mancat nimic.
– Stai, mosule! Sa aducem o gustare si o sticla de vin de cel bun. Cand a intrat in crasma, iaca alt nepot al
lui:
– Ehei, mosule, bine ca te vad, ca nu te-am mai vazut niciodata aici, la „biserica” noastra. Vine si celalalt:
– Hai sa luam un pahar! Mosule, bine ca ai venit! Doar nu-i un pacat, domnule, sa mananci, sa bei! Ce,
Dumnezeu le-a lasat pe toate!
Celalalt era mai mare avocat. Si se apuca el si ia un paharut de aici, unul de acolo. El, care n-a baut
niciodata, imediat s-a ametit. Betivul care-i de meserie nu se imbata repede, dar acesta, care n-a gustat
rachiu in viata lui, nici vin mult, dupa ce-a baut, numai ce vede ca se invarte crasma cu el.
– Mai baieti, mai, eu ma duc, mai! Ca daca mai stau, trebuie sa ma duceti cu targa de aici!
– Dar ce, mosule, te-ai imbatat asa repede?
– Ei, eu vad ca nu-i bine. Eu am ametit.
– Taci, mosule! Pazeste-ti treaba!
Ei, daca erau de meserie, de! Iese el in drum. Dar aburii alcoolului s-au ridicat si i-au intunecat mintea, cum
norii, cand se ridica, intuneca soarele, asa si el. Casa lui tatane-su era in mijlocul satului. Si o ia pe drum, dar
masura drumul dintr-un colt in altul, cand aici, cand dincolo. Ca zice Sfantul Vasile cel Mare: „Cel betiv, ca
sa vina acasa, are nevoie de picioare straine, ca ale lui nu-l mai tin”, ii trebuie proptele, ca se duce jos.
Cum mergea, lumea se intreba:
– Mai, dar cine-i acesta?
– Ion, cel din padure/
– Taci, mai, ca nu-i el. Acela nu bea niciodata.
– Tu nu-l vezi, mai?
45
– Dar cum, ca acesta de cand e el nu l-a vazut nimeni in crasma?
– Nu stiu, bre, ce-a patit acum! Se duce unul la tata-su, ca avea sa treaca pe la poarta lui:
– Mosule, dar pe baiatul matale il socoteau oamenii ca-i sfant, dar acum, daca-l vezi, zici
ca-i drac. Uite, merge beat pe drum.
– Dar nu se poate, mai baiete! Dar unde-i? Ia du-te, Marie! ca avea o fata. Cand il vede aceea, de rusine ca
niciodata nu l-au vazut oamenii beat, se duce, il ia de mana si-l trage in ograda.
– Hai, mai, in casa, ca ne faci de rusine si rade lumea de noi!
Dar el cand a vazut ca-l trage:
– Dar ce, am baut banii tai? Si o ia la bataie pe sora-sa. Ti-am baut banii tai? Ce ai cu mine? I-a spus dracul,
ori s-o bata pe sora-sa, ori sa-l omoare pe tata-su, ori sa se imbete o data, sa ia un pahar de vin. Aude tata-su
cum o batea:
– Tata, valeu, a innebunit Ion aista! Ma bate! Uite ii beat, ma omoara! Vine tata-su s-o scoata pe fata din
mana lui.
– Mai, dar esti nebun? Tu nu te-ai imbatat niciodata...
Si era acolo un trunchi, cum a taiat tata-su lemne, si era un toporas infipt acolo, el, nebun, ca era turmentat,
cand a vazut ca vine tata-su, a luat toporul din trunchi si i-a dat una lui tata-su si la omorat. A batut si pe
sora-sa, a omorat si pe tata-su.
– Valeu!
– Ce-i?
– L-a omorat pe tata-su...
Fata a fugit. A venit stapanirea, militia, cum se zice: „Cutare a omorat pe tata-su, fiind beat!” Si daca a
omorat pe tata-su, l-a luat militia si l-a dus la inchisoare. Vine dracul la miezul noptii la dansul:
– Mai, Ioane, ma cunosti?
– Da.
– Eu sunt acela care ti-am spus sa-mi faci una din trei. Prost ai mai fost. Ti-am spus sa alegi una din trei, si
ai ales-o pe cea mai rea, sa te imbeti o data. Vezi ca din crasma mi le-ai facut pe toate? De acum al meu esti!
Acestia ti-au dat 15 ani inchisoare, dar pocainta care trebuie la acestea, n-o mai faci tu.
Si el, cand a vazut, a inceput a plange si a zis:
– Vai si amar, ca rau m-am inselat!
Si stand la inchisoare, dupa un an de zile a murit acolo nespovedit si neimpartasit. Si ati vazut diavolul ce-a
facut? „Fa una din trei!” Si le-a facut pe toate, si s-a dus si si-a pierdut sufletul. De aceea va spun. Daca ai
iesit de acasa si te duci sa bei in crasma, te-ai dus in „gura iadului”. Acolo are dracul toate la indemana: Si
rachiu si vin si muzica si oameni rai, blestemati, care te indeamna...
Mai, daca iti trebuie un pahar de vin, Dumnezeu le-a facut toate. La masa ta, in sarbatori, in duminici si cum
este acum in caslegi, adu-ti un pahar, doua de vin curat, si sa iei cu sotia, cu copilasii; daca ti-a venit un
neam. Dar la casa ta si cu masura. Ca toate-s pentru om. Ca ma intreaba unii: „Dar pot sa iau un pahar de
rachiu la o nunta sau la un praznic?” Poti. Dar unul, pentru ca-i blagoslovit. Nu zice ca toate se sfintesc prin
cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune? Si vinul cine l-a facut? Nu tot Dumnezeu? Vezi ca din vin, mai
ales, se fac si Preacuratele Taine, ce-i mai sfant pe lume. Ca zice Sfantul Ioan Gura de Aur: „Nu vinul este
de vina, ci betia!” Asa si rachiul, nu-i de vina. De vina-i betia, daca ai luat mai mult decat trebuie si te-ai
imbatat si tiai pierdut si mintea si sanatatea si sufletul. Fereasca Dumnezeu! N-ai ce cauta, sa te duci in casa
diavolului. Ca acolo este „Babilonul” si toate rautatile. Acolo gasesti de tot neamul. Da. Vrei in casa ta sa te
odihnesti, odihneste-te. Stai la masa, iei un pahar, te-ai odihnit si pe urma te ocupi de cele ce spune cartea.

DESPRE FEMEIA CARE NU SPOVEDEA UN PACAT

46
Era un duhovnic calugar, care avea un ucenic surdo-mut. Si o data, cand spovedea o femeie, duhovnicul i-a
aratat ucenicului sa faca focul; nimeni nu se smintea, stia ca el nu aude. Dar el, desi nu auzea din nastere, si
era si mut, insa avea viata sfanta, ca era crescut in frica lui Dumnezeu pe langa manastire.
Si a vazut cand se spovedea femeia aceea, ca tot iesea cate un sarpe din gura ei si tot cadea jos. S-a facut o
movila de serpi. El cat facea focul, a tras cu ochiul si a vazut ca un balaur a vrut sa iasa de trei ori din gura
femeii, dar s-a tras inapoi. Unul mai mare.
Atunci el de acolo, daca el n-a vorbit de cand l-a facut mama-sa, a inceput a striga:
– Veniti sa vedeti minuni mari! Veniti sa vedeti minunile lui Dumnezeu! Veniti sa vedeti balaurul care nu
vrea sa iasa din femeia aceasta!
Dar s-a minunat duhovnicul:
– Dar de unde vorbesti tu, ca de cand te-a facut mama-ta n-ai vorbit? Ce-ai vazut, de strigi asa?
– Femeia asta, uite, cum spunea cate un pacat, cate un sarpe cadea din gura ei jos. Si am vazut un balaur care
a scos capul de trei ori si s-a dat inapoi. Si il stia pe ucenic ca-i mut din nastere. Mut si totodata si surd.
Femeia, cand a auzit, a zis:
– Parinte, mare minune, ca baiatul acesta eu il stiu ca n-a vorbit de cand l-a facut mama-sa.
– Dar si eu ma minunez! I-a deschis Dumnezeu gura dupa atatia ani – ca avea peste 20 de ani – ca sa arate
primejdia in care esti tu. Mai baiete, de acum du-te de aici! Si a spus femeia. Avea un pacat mare si n-o lasa
dracul sa spuna. Ii era rusine.
– Uite, cutare lucru am facut cand eram tanara, uite asa...
– Aista-i balaurul care de trei ori a vrut sa iasa si s-a tras inapoi. Si dupa aceea a zis femeia:
– Parinte, stii cum ma simt acum?
– Cum?
– Parca m-am nascut din nou. Niciodata in viata mea la spovedanie nu m-am simtit asa de usoara – ca a scos
toata rautatea, toti serpii, tot pacatul. Imi pare ca m-am nascut din nou.
– Ei, pentru ca te-ai marturisit curat. Acum s-au dus toate gunoaiele satanei, toti serpii.

IMPORTANTA SPOVEDANIEI

Am fost vara asta cu Parintele Vartolomeu la o femeie Maria Olaru in satul Izvorul Muntelui, comuna
Ceahlau, judetul Neamt. Ea este o femeie care vine mereu cu lume aici si m-a trimis parintele staret sa-i fac
o aghiasma in casa. A venit cu masina si ne-a luat de aici, cu primarul orasului Bicaz, unul Sandu, si tot el
ne-a adus inapoi. Mare evlavie avea ea sa aiba un preot calugar sa-i faca agheasma.
Ea-i de la barajul Bicazului, in jurul muntelui, numai mergi in dreapta spre Ceahlau. Care ati fost pe acolo
stiti: Izvorul Alb, Izvorul Muntelui...
Acolo in satul acela, ca-i imprastiat tot prin paduri si prin poieni, el coboara din varful Ceahlaului, era o fata
cu oile. Pastea si ea oile – ca fetele de la munte stiu sa si mulga oile, sa le tunda, sa le pasca, ca daca se
ocupa cu cresterea oilor!
Un cioban de acolo, fara frica lui Dumnezeu, tot s-a imprietenit cu ea, tot, pana a inselat-o si a batjocorit-o.
Ea, daca ar fi spus unui duhovnic, daca s-ar fi spovedit si ar fi facut canon, ar fi stiut ce sa faca, dar diavolul,
cand il da pe om in pacat, niciodata nu-i sapa o groapa mai mica, ca zice acolo la Psaltire: Adanc pe adanc
cheama. Adica un pacat mare care te duce spre iad, la adanc, te duce in altul, mai adanc, cum este
deznadejdea. Ea a ramas gravida. Si tot s-a pazit, ca sa nu stie parintii. Tot o vedea tata-sau si mama-sa
suparata tare, ca numai pe ea o aveau si nu stiau ce-i cu dansa. Tot o intrebau: „Marie, ce-i cu tine?”, dar nu
pricepeau.
Ea cand a nascut copilul s-a dus la o stana acolo in padure, unde avea oile, a nascut acolo, a luat copilul si l-a
dat in Bistrita. Si pe urma a spus ca-i bolnava, ca nu stiu ce, si nu i-au dat de capat parintii ca ea a nascut
acolo. Dar numai ea stia ce-i in sufletul ei.
Acum nu era nimic pacatul ca a cazut, ca avea un copil, era un inger daca il nastea, dar a pus-o diavolul sa
faca si ucidere, sa ucida copilul. Dar mare evlavie avea fata asta la Maica Domnului: citea zeci de acatiste,
Paraclise, rugaciuni; si inainte si acum! Si ea plangea totdeauna si se ruga la Maica Domnului s-o ierte de
pacatul acesta. Se ducea la manastire, postea toate posturile, mergea la biserica, dar acest pacat nu-l spunea.

47
Ii era rusine, ca este pacat greu. Si satana n-o lasa, ca stia ca printr-un singur pacat se duce in iad. Cu un
pacat de moarte, ca auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu poate intra in Imparatia Cerurilor. Deci nu
putea sa se duca niciodata in cer cu aceasta crima asupra ei. Si Bunul Dumnezeu, Care vrea mantuirea
omului, a randuit ca s-a imbolnavit de cancer dupa vreo cativa ani. Au adus tata-sau si mama-sa preotul, a
marturisit-o, i-a facut Sfantul Maslu, ea s-a marturisit, dar acel pacat tot n-a vrut sa-l spuna. Dar atata pangea
si se ruga la Maica Domnului, si cand era bolnava. Ea a vazut ca de acum moare. Ea lua Acatistierul din casa
si-l citea tot si tot timpul plangea si zicea: „Maica Domnului nu ma lasa, ajuta-ma!” Venea mama-sa si o
intreba:
– Dragul mamei, dar te-ai marturisit?
– M-am marturisit, mama.
– Dar de ce plangi asa?
– Plang ca am durere mare! dar ea nu spunea.
Si n-o lasa vrajmasul sa spuna pacatul acesta. Ori, pentru un pacat nemarturisit te duci in iad. Fereasca
Dumnezeu! Nu poate – cum zice Apostolul Pavel – stricaciunea pe nestricaciune sa mosteneasca.
Ce s-a intamplat? Dupa multa suferinta, a mai venit preotul, a mai marturisit-o, s-a impartasit, dat tot n-a
spus pacatul acesta greu. Vezi ce face diavolul? Dar cui ii spui? Doar preotul nu-i o mana de pamant ca si
tine? Dar ii spui lui Dumnezeu sub epitrahilul preotului. Preotul are doar putere sa te lege si sa te dezlege!
Dar nu-i altceva! Este tot de tarana ca si tine. Nu ti-a pus Dumnezeu duhovnic un inger, care sa nu stie ce
inseamna greseala si pacat pe lume. Dar ea s-a temut sa spuna. Preotul a banuit si i-a spus lui mama-sa si lui
tata-sau:
– Are ceva pe sufletul ei si nu poate spune!
Preotul, ca duhovnic batran, cunostea ca ea are o stare sufleteasca nelinistita.
– Nu stiu ce-o fi avand, dar, zice, o vad plangand si tot se roaga la Maica Domnului!
Si a murit. Cand a murit, a venit preotul imediat sa-i citeasca stalpii, trisaghionul, vesnica pomenire, a
imbracat-o de moarte, a pus-o in sicriu. A trecut o zi, a trecut doua, a treia zi inmormanarea. A venit atata
lume. Cred ca avea neamuri multe si era o zi frumoasa in ziua aceea.
Cand o ducea la groapa, capacul il ducea unul, crucea altul, a vazut cineva ca a scuturat din cap o data in
sicriu.
– Mai, mi s-a parut mie ca moarta aceea a miscat capul.
Si cand colo, a mai scuturat o data capul.
– Vai de mine, a inviat Maria! ca Maria o chema.
Si dupa aceea numai ce-o vede ca se ridica asa, in sezut in sicriu, cum duceau aceia sicriul pe sus. S-au
speriat toti. Au lasat jos sicriul. Groaza mare! „A inviat moarta!”
Preotul era inainte cu epitrahilul si cu Molitfelnicul si dascalii cantau Sfinte Dumnezeule. Ai vazut cum
canta la inmormantare. Si ea a strigat din sicriu, dar oamenii s-au departat, caci se temeau si se minunau tare,
ca era ceva neobijnuit. Zice:
– Nu va temeti! Preotul sa vina la mine! Preotul. Parintele sa vina la mine!
Preotul a venit:
– Parinte, parinte. Am inviat ca am un pacat greu nemarturisit!
Auzi! Preotul:
– De unde vii tu? Spune la oameni!
Oamenii s-au dus tot mai incolo oleaca. Si ea zice:
– Parinte, pune epitrafilul pe capul meu sa-ti spun!
Si a spus:
– Ma duceam in iad pentru un pacat mare nemarturisit! Cand am murit, acum cand ati pornit voi la groapa,
m-au luat si ma impingeau diavolii, zice, si ma muscau cu dintii. Erau ca balaurii, ca leii si ziceau: „Hai
incoace, ca esti a noastra! Ai plans tu si te-ai rugat si ai postit, dar degeaba, ca ai un pacat nemarturisit”.
M-au dus la o prapastie, n-am mai vazut pe lumea asta atata adancime si se auzeau acolo tipete si vaiete si
curgea un rau de foc clocotind, din care se auzeau mii si mii de glasuri. Si cand mau dus pe malul prapastiei,
au zis: „Acum s-o aruncam aici!” Si ru am intrebat: „Ce este aici?”

48
„Aici este gura iadului si te inghite si pe tine, cum a inghitit atatea milioane si miliarde de suflete”. Eu atunci
am strigat la Maica Domnului: „Maica Domnului, nu ma lasa!” Ca de acum, daca ma duc, nu mai pot sa ma
rog tie!.
Cand am strigat: „Maica Domnului, nu ma lasa!” a aparut Maica Domnului ca un fulger si dracii au fugit si
m-au lasat pe mal. Si strigau: „Doamna, n-are dreptate! E a noastra. Uite, zice, Domnul a dat-o in mana
noastra pentru ca are un pacat greu nemarturisit”. „Nu-i a voastra, este a mea! Ca toata viata m-a rugat pe
mine si s-a rugat mie. Si acum a strigat la mine si am venit”. „Da, dar nu poate merge la imparatia cerurilor,
ca nu-i marturisita!” „Lasa, ca o invii eu, ca pacatele facute pe pamant trebuie sa le spovedeasca”, a zis
Maica Domnului.
A venit Maica Domnului si mi-a facut o cruce si a zis: „Ei scoala-te de acum si cheama preotul, ca trupul tau
merge la inmormantare si spovedeste-te la preot, ca ce dezleaga preotul pe pamant, este dezlegat si in cer,
cum spune Evanghelia”.
Si s-a marturisit la preot. Si atunci a spus:
– Spune la lumea asta – care era adunata la inmormantare – sa se adune aici. Si s-a adunat toata lumea si au
intrebat pe parinte:
– Parinte, dar ce vorbesti cu ea?
– S-a marturisit. Dar uite, mi-a dat voie sa va spun ceva. A avut un pacat greu nemarturisit si ea a avut mare
evlavie la Maica Domnului, si Maica Domnului a inviat-o din morti, sa spuna pacatul si sa fie dezlegata pe
pamant, ca sa nu se duca in iad. Si au intrebat-o si pe ea:
– Cum este acolo? Ce-ai vazut trei zile?
– Ei, ce-am vazut! Ai vazut cum este la primarie? Ca acolo este scris si cand s-a nascut omul, ca notarul face
asta, si cand a murit si cata lume este in sat, si care-i dator la primarie si cati copii are si cum ii cheama. Asa
am ajuns la niste tribunale, unde mii de suflete care mureau pe pamant, veneau si dadeau socoteala. Si era
scris acolo tot ce-a facut omul. „Tu esti cutare. Tu ai facut bine, asa ai facut rau, asa esti...”, toate, toatea.
Aveau registre. Totul este inregistrat acolo. Si cei mai multi merg la rau, ca mor nemarturisiti si nepocaiti. Si
eu trebuia sa ma duc in iad, daca nu era Maica Domnului. Maica Domnului atata putere are, ca m-a inviat sa
vin sa-mi spun pacatul, ca sa fiu dezlegata de preot pe pamant.
Sa aveti mare credinta in puterea preotiei, ca acest dar l-a dat Dumnezeu ca sa se poata mantui lumea, ca
preotul sa poata lega si dezlega pacatele lumii. Sa stiti un lucru: Tot ce dezleaga preotul pe pamant, este
dezlegat si in cer. Oricum, silitiva sa va faceti marturisirea cat mai curat!
Eu, pacatoasa, pentru un pacat, daca nu era Maica Domnului, ma duceam in muncile iadului pentru vecii
vecilor, dar prin mijlocirea Maicii Domnului am inviat si mi-am marturisit pacatele. Sa tineti cu mare putere
la Biserica si la darul preotiei, pentru ca prin preoti se poate mantui toata lumea!
Zicand aceasta, a spus: „Iertati-ma si mergeti mai departe!” Si numai s-a culcat inapoi in sicriu. Si atunci au
ingropat-o. Este scrisa aceasta minune in Istorioare duhovnicesti. Spune si anul si locul.
Iata minuni mari ale Maicii Domnului in timpul acesta. Dar cine poate spune minunile Maicii Domnului, ca
nimeni nu poate spune, pentru ca sunt in tot pamantul si lucreaza cu fiecare suflet. De aceea va rog, vorbind
despre Maica Domnului, sa aveti toti in casa icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea
Ferioarei Maria. Sa va siliti cat mai mult sa laudati pe Dumnezeu si pe urma, dupa Dumnezeu, pe Maica
Domnului si apoi sfintii lui Dumnezeu! Amin.

VINDECAREA LA MORMANTUL DOMNULUI


A UNEI FEMEI DEMONIZATE

In anul 1974, cand am fost la Ierusalim cu mai multi parinti, am vazut o minune care s-a facut cu Sfanta
Cruce in biserica Sfantului Mormant. Au adus o femeie indracita, venita din Cipru.
Cu ea erau mama ei, mama soacra si barbatul ei. Cand au bagat-o in biserica era legata cu lanturi de maini si
de picioare. Din cauza lanturilor i se vedeau oasele, si ca sa nu-i rupa mainile au pus sub lanturi niste carpe.
Avea parul incalcit, ochii rosii in cap, ca la caini turbati. Si cand a intrat in biserica era atata lume. Necheza
ca caii, boncanea ca taurii, batea ca cainii, urla ca lupii, oracaia ca broastele, croncanea ca corbii, suiera ca
serpii, vai de mine! Si a venit staretul Sfantului Mormant, Arhimandritul Daniil. Patriarhul avea 97 de ani,
Benedict, care a slujit cu noi la altar.
49
„Ce facem, preafericite, ca femeia asta strica linistea la atata lume?” Pe sus erau galerii, ca biserica are trei
randuri de galerii; incap zeci de mii de oameni. Si a zis: „Du-te, Daniile, si adu Crucea Domnului!”
Aceasta femeie fusese la toate bisericile cele mai mari din Grecia, la manastiri, la sfintele moaste si nu s-a
tamaduit. Si a zis unul: „Du-o la Ierusalim, la Mormantul Domnului, ca acolo ori moare, ori se
tamaduieste!”, ca asa-i acolo.
Dupa ce au adus crucea Mantuitorului si s-a apropiat de ea, 20 de oameni n-au putut-o tine.
Batea din picioare si din maini, racnea, facea niste huiete, de gandeai ca trece trenul.
Cand a ajuns cu Sfanta Cruce, preotul a zis: „Tineti-o bine!” Iar cand a atins piedestalul crucii de fruntea ai,
a sarit in sus si a cazut ca moarta la pamant. Toti ziceau ca a murit.
A venit un doctor din Franta, i-a cautat pulsul si a zis: „Nu a murit. Scoateti-o din biserica!”
Atunci au udat-o repede cu apa si incet-incet si-a revenit. Cand si-a revenit, a zis:
– Mama, dezlegati-ma!
– Dragul mamei – ii spunea pe greceste –, cum sa te dezlegam daca mata fugi?
– Nu mai fug. Nu va temeti, ca nu mai fug. M-a dezlegat Mantuitorul lumii, Hristos.
Mama ei a inceput a plange cu cei de fata cand a vazut minunea. Cand a mai stat oleaca a vazut hainele
pentru inmormantare, aduse de mama. Si a zis:
– Mama, mama, mi-ai adus haine de moarte? Nu stii ca aici Viata din mormant a rasarit, Hristos?
Auzi, din Scriptura! Si atunci a zis preotul:
– Dati-i drumul de acum!
Si i-au dat drumul si i-au spalat mainile si picioarele, era numai sange de la lanturi. Parul incalcit, au venit
niste femei cu niste piepteni, incet-incet-incet, abia au descalcit-o incet. Au luat cate un fir de par incet, asa
cum puteau. Si au spalat-o si au ingrijit-o si au imbracat-o cu hainele cele noi. Si dupa trei ore a venit pe jos
cu parintii ei la Mormantul Domnului in biserica.
Ce minune! Aceea care ai vazut-o mai inainte legata si salbatica si nebuna si cu draci intrinsa, numai cat s-a
atins de Crucea Mantuitorului, s-a si vindecat. Acolo sa fi fost blestematii de sectari, acestia care nu cred in
Crucea Domnului! Sa vada ei puterea Crucii lui Hristos, satanele astea, care uraste Crucea lui Hristos.
Si pe urma, cand a ajuns in biserica, a intrebat-o patriarhul:
– Silvano, ce s-a intamplat cand te-ai atins de crucea Domnului? Cand te-ai vindecat, tii minte?
– Cand s-a atins crucea Mantuitorului de fruntea mea am vazut o mana de pe cruce care s-a pogorat pe capul
meu. Si cand s-a pogorat, eu eram infasurata cu sapte balauri. Sapte balauri grosi in jurul meu. Toti stateau
cu capetele la gura mea si ma muscau. Cand s-a atins Crucea lui Hristos, s-au desfasurat toti si au zburat si s-
au facut de foc si nu i-am mai vazut. Si atunci cand am sarit in sus, toti au fugit.
Atunci de-abia au fugit cei sapte draci care o chinuiau de 35 de ani, cand s-a atins de Crucea Domnului.
– Aduceti-o s-o impartasim la terminarea Liturghiei. I-a spus sa stea la Mormantul
Domnului noua zile, s-o impartaseasca in fiecare zi, ca sa nu se mai intoarca balaurii aceia inapoi.
A venit saraca legata si cand s-a dus, s-a dus sanatoasa cu mama ei, cu mama soacra, cu sotul ei si fratele
sotului ei.
Dupa aceasta minune a venit un parinte cu condica in care se noteaza toate vindecarile facute de Sfanta
Cruce la Mormantul lui Hristos, incheiate cu proces verbal in fata martorilor oculari. Crucea este arma prin
care Hristos l-a biruit pe diavol si-l biruieste si astazi.

SFINTII IERARHI SPIRIDON SI NICOLAE

Sfantul Ierarh Spiridon a trait pe vremea imparatului Constantin cel Mare, primul imparat crestin, care a
vazut Sfanta Cruce pe cer, si a fost fost botezat de Sfantul Silvestru, papa Romei. El a fost pe scaun cu mma
sa, imparateasa Elena.
Dracii de arieni cuprinsesera Biserica universala, cu blestematul Arie din Alexandria, satana acela, care
despartea pe Hristos de Tatal, ca nu-i de o fiinta cu Tatal, si a umplut Imperiul Roman si Bizantin numia de
arieni. Atunci Biserica Ortodoxa era numai un sfert si arieni erau trei sferturi si mai mult. Era gata-gata sa
cada Biserica.

50
Sfantul Constantin cel Mare, vazand primejdia, a dat ordin sa se adune un Sobor la Niceea Bitiniei, in Asia
Mica. Sa se adune si Arie cu mitropolitii lui, ca avea sute de mitropoliti si episcopi, care erau arieni, sa se
adune si ortodocsii cu ei. Din partea ortodocsilor au fost 318 Sfinti Parinti, mitropoliti si episcopi, mari
facatori de minuni, sfinti purtatori de rani, care au fost scosi de Sfantul Constantin de la inchisoare, de la
moarte, unde erau de pe vremea lui Diocletian.
Atunci Sfantul Constantin cel Mare a trimis scrisoare si Sfantului Spiridon de la Trimitunda, ca stia ca-i
mare, sa vina si el la Sobor. Sfantul Spiridon a fost cel mai batran la Soborul I Ecumenic. Avea 99 de ani si
sapte luni; aproape o suta.
De nimic nu se temeau mai tare arienii, decat sa nu vina Sfantul Spiridon si Sfantul Nicolae la Sobor, si
Sfantul Atanasie al Alexandriei, care a fost cel mai mare dogmatist la Soborul I.
Acestia au fost cei mai straluciti.
Sfantul Spiridon primise scrisoarea de la imparat: „Parinte sfinte, Spiridoane, vino la Sobor, ca Biserica este
in mare primejdie! Iata, arianismul s-a intins in tot Imperiul Roman, si-i gata-gata hula lui Arie sa ajunga in
toata Biserica”.
Sfantul Spiridon, batran cum v-am spus, avea 100 de ani fara cateva luni, umbla incarcat cu opinci, si mitra
lui nu era cu pietre scumpe, ci era o mitra de papura si purta o cruce de lemn la gat, si sfintele moaste si un
baston de lemn.
Si atunci Sfantul Spiridon a zis diaconului sau, Trifilie:
– Fiule, iata am primit de la imparatul Constantin invitatie sa mergem la Sobor, la Niceea Bitiniei in Asia,
impotriva blestematului Arie!
Si avea de mers cu corabia pe Marea Mediterana, atata drum. Dar diaconul a zis:
– Parinte, mata esti tare batran si avem de mers pana acolo sute si sute de kilometri.
– Fiule, dimineata sa pui caii la trasura, mergem la port, ne suim cu caruta intr-un vapor, sa mergem in Asia
Mica!
Dar pana la port mai erau 60 de km. Sfantul Spiridon atata avea in grajd, doi cai. Un cal negru si unul alb, ca
atunci nu erau masini si tractoare ca acum, si trenuri si avioane. N-aveai cai, acolo stateai.
Abia la 1814 s-a inventat prima locomotiva cu aburi, intre Liverpool si Manchester, in Anglia. Primul motor
din lume, atunci l-au facut englezii. Pana atunci nu se stia ce este acela motor. Tractiunea – boul, calul si
magarul. Acestea erau de cand lumea, de cand le-a facut Dumnezeu.
Dar aceste avioane pe care le vedeti ca zboara acum, le-au aratat Sfintii Prooroci cu mii de ani inainte. Ia
cauta la Isaia Proorocul. El traieste cu 850 de ani inainte de venirea Domnului, si arata de avioane. El le
vedea si auzea si huietul lor: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se intrec cu norii si zboara ca porumbeii
spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulhura vazduhul?
Le gasiti acolo. Au trecut 2800 de ani pana s-au facut avioanele. De carutele acestea fara cai, ce spune
Ieremia? Numai ce auzi: „Ia seama, ma, ca vine remorca!” Ieremia a spus cu 2500 de ani inainte: Doamne,
ce sunt acestea care umbla huruind pe drumuri si impiedica carele oamenilor? Din Biblie.
Dar de trenuri ce zice? Doamne, vad ca de focul otelului fulgera drumurile, ca niste fiare au ochi luminosi si
alearga pe drumuri de fier.
Si a spus si de tramvaie: Vad ca prin orase, de focul otelului fumega drumurile. Toate-s scrise, toate. Dar ce,
la Dumnezeu exista nestiinta?
Dar sa revenim la ale noastre. Arienii, cand au auzit ca merge Sfantul Spiridon, eu stiau ca-i facator de
minuni, au zis: „Bai, daca merge mosneagul asta la Sinod suntem gata! Acesta nu vorbeste, ci face minuni,
si imparatul cand va vedea minunea, gata, iscaleste izgonirea noastra de acolo! Hai sa taiem calul la cai.
Daca n-are cai, mosneagul pe jos nu se poate duce, ca are 100 de ani”.
Si s-au dus arienii in grajd noaptea, ca in Cipru erau multi arieni, sate intregi, cum sunt sectarii acum, si au
taiat capul la amandoi caii.
Si dimineata, Sfantul Spiridon a zis baiatului:
– Du-te, fiule, si pune caii la ham sa plecam repede, ca se face ziua! Mai era un ceas-doua
pana la ziua.
Ucenicul s-a dus sa inhame caii, cu noaptea-n cap, cu o lumanarica in mana – ca nu erau becuri pe vremea
aceea. Acum ne-am invatat boieri. La buton lumina, la buton caldura, la buton apa, la buton toate.

51
Ba! O sa ne aduca Dumnezeu la opait. Eu am apucat opait in ’916. Nu era un kilogram de gaz in toata
Moldova, ca erau sondele in mana nemtilor. Facea mama oleaca de grasime de porc sua de pasare si o punea
intr-un castron de lut si un fitil de panza de bumbac si-l trageai cu un betisor pe marginea castronului. Aveai
oleaca de lumina, ca o candeluta. Cu acela traia lumea. Ehei! Ce boieri ne-am mai facut noi! Daca se ia
lumina, avem o ciuda!
Cand se duce ucenicul in grajd, gaseste caii morti:
– Parinte, vai de mine, ne-au taiat capul la cai! Caii-s taiati amandoi.
Dar batranul stia sigur ca arienii au facut aceasta, ca sa nu se duca la Sinod. Si a zis ucenicului:
– Asta arienii au facut-o. Du-te si pune capul inapoi la cai, ca vin eu acolo!
Si inca nu era ziua. Acela s-a dus si din gresala, pe intuneric a pus calul de la calul cel alb.
Si cand a ajuns Sfantul Spiridon acolo, el batran, a intrebat:
– Fiule, ai pus capetele la cai inapoi?
– Le-am pus, parinte.
– Unde sunt? Ia, aici, ca era intuneric.
Sfantul Spiridon zice:
– Bine este cuvantat Dumnezeu, Cel ce da viata la toata faptura totdeauna, acum si pururea si in vecii
veciilor. Amin.
Au inviat caii amandoi, s-au scuturat.
– Pune-i, fiule, la caruta!
Dar cela n-a vazut ca a pus capul de la cel alb la cel negru. Cand i-a scos la inhamat, ucenicul a zis:
– Parinte, am gresit ceva! Am pus calului negru capul celui alb si invers.
– Lasa-i asa, fiule, ca asa a vrut Dumnezeu!
Iar dupa ce a inhamat caii, se facusera ziua. Si cand au vazut arienii ziua ca merge un cal alb si capul negru
si un cal negru cu cap alb, au zis:
– Na. Ziceti ca ati taiat capul la cai?
– I-am taiat, mai.
– Dar uite! Cum i-a inviat? Daca a facut el minunea asta si a inviat caii, cand ajunge asta la Sobor, praf ne
face! Ii mare facator de minuni.
Cand au ajuns la port s-au suit pe corabie si s-au dus in Asia Mica, iar apoi pe uscat au mers pana la Niceea
Bitiniei.
Imparatul era pe scaun si langa el imparateasa, 318 Sfinti Parinti, armata care mentinea ordinea, generali,
cutare. Si toti, cu mitre stralucitoare pe cap, ca aurul. N-ati vazut cum poarta arhiereii? Toti in scaune. Era
Sobor mare. Sfantul Spiridon a ajuns mai la urma.
Acolo cand au ajuns, soldatii – armata care mentinea ordinea, garda imperiala – care cum venea, legitimatia:
„De unde esti?” ca veneau din tot pamantul. Santinele care pazeau, cand l-au cazut pe Sfantul Spiridon
incaltat cu opinci, cu un cojoc si cu cruce de lemn la gat, cu o mitra de papuca pe cap, batran, au intrebat:
– Stai, mai mosnege, unde te duci?
– Sunt chemat aici.
– Ce chemat? Du-te ca-i sperii pe ceilalti! Ia uite, aceia cu mitre de aur. Fugi de aici sa nu te vada imparatul!
Dar diaconul a spus:
– Este chemat si el de imparat.
– Pe aista sa-l cheme imparatul? Acesta-i stricat de minte. Cu mitra de papura pe cap, cu opinci, cu cojoc
vine aici sa faca de ras imparatul?
– Domnule, acesta-i Sfantul Spiridon de la Trimitunda.
Ce stiau soldatii de Sfantul Spiridon?
Dar vien diaconul si-i atata santinelei:
– Uite, mai. Are chemare. El toata saptamana paste oile, iar duminica slujeste la episcopie ca episcop. El
este cioban.
Cand a vazut stampila imparatului Constantin, a zis:
– Acesta-i chemat de imparat? Nu se poate, domnule!
52
– Dumneata stii cine-i acesta? Te uiti ca-i incaltat cu opinci si cu cojoc si cu mitra de papura? Nu stii cine-i
acesta. Acesta o sa-l biruiasca pe Arie.
– Acesta? Arienii sunt atatia arhierei si invatati si teologi si cutare. Apoi aici este imparatul cu coroana de
aur pe cap si ceilalti mitropoliti, au mitre cu pietre scumpe pe cap. Dumneata daca te duci ii faci de ras pe
ceilalti episcopi.
Arienii se laudau ca au mitropoliti invatati, pe Evsevie al Nicomidiei, pe Arie, pe Maris al Calcedonului, pe
Teognie al Niceei, atatia invatati. Arie avea mai multi episcopi decat ortodocsii. Dar avea si un filosof mare
care stia atatea limbi si stia si argumente biblice si argumente stiintifice.
Acela i-a spus Sfantului Atanasie: „Daca-mi dai un text din Scriptura, eu iti dau 10.000”. Cu acela se lauda
Arie. „Lasa, ca pe acesta nu-l biruiesc ei ortodocsii, cand va vorbi!” Soborul incepuse de sase luni. Erau
procese verbale, lupte mari, dogmatice, canoane. Nu se puteau hotari.
Cand au vazut chemarea de la imparat, au zis:
– Mai, da-i pace sa treaca! L-a chemat si pe mosneagul acesta! Cu acesta are sa faca el sobor?
Cand au auzit povestea, ca arienii au taiat capul la cai, au zis: „Acesta va hotarul soborului!”
Imparatul, cand l-a vazut, s-a dat jos de pe scaun, a dat coroana jos si i-a sarutat picioarele.
S-au speriat toti ceilalti episcopi. Si Arie s-a speriat cu filosofii lui: „Cine-i acesta, mai, sa-i sarute imparatul
picioarele?” Si i-a dat imparatul scaun langa el. Arie, cu ai lui, fata-n fata cu imparatul. Armata cu
mentinerea ordinii, sa nu se sfadeasca, sa nu se omoare. Si cand a ajuns si l-au vazut, sfintii l-au cunoscut:
„Acesta-i Sfantul Spiridon de la Trimitunda Ciprului”. Si apoi l-a luat imparatul de mana si l-a pus langa el.
– Stai aici, parinte Spiridoane!
A stat batranul. El era cel mai batran la Sobor.
– Parinte Spiridoane, uite ce spun acestia, ca Hristos n-a fost de o fiinta cu Tatal, ci ca a fost o zidire aleasa.
A fost mai mare ca ingerii, dar n-a fost chiar Dumnezeu. De aceea ne-am adunat aci, Sobor mare, ca sa
aratam adevarul credintei. Nu de alta, dar Biseica este in mare primejdie sa se faca toata eretica. Sfintia ta ce
zici?
Sfantul Spiridon a spus:
– Maria ta, mai inainte de-a incepe noi convorbirea cu dansii, sa ne rugam.
Gata, l-au ascultat toti. Au cazut toti arhiereii in ghenunchi, si imparatul si imparateasa. Cand s-au rugat, s-a
cutremurat pamantul cu dansii. Asa rugaciune, ca erau atatia sfinti! Pe urma au stat pe scaun. Imparatul a dat
ordin:
– Scoateti dintre voi unul care este cel mai invatat, cel mai destept, sa discute cu ortodocsii!
Ei, gata, au pus filosoful.
– Cu acesta sa vorbeasca!
Acela stia toata Scriptura. Avea un drac arhicon. Aceia sunt teologii iadului. Invata pe om toata Scriptura,
dar il invata gresit.
Iese acela, incepe a se lauda el, a huli pe Mantuitorul.
– Uite, Parinte Spiridoane, ce spune! Acesta-i un mare invatat de-a lor.
Dar invatatul:
– Dar cu cine vorbesc eu?
Iese Sfantul Spiridon.
– Cu opincatul asta? Cu mosteagul asta? De ce l-ati adus aici?
Iar Sfantu Spiridon cand a auzit, indata a facut cruce si a zis:
– Muta sa fie gura aceea care vorbeste hule impotriva adevarului.
Si filosoful acela a mutit.
– Im, im, im!
Se uitau toti. Stai drace, ca ai dat peste Sfantul Spiridon! De aceea sa aveti mare evlavie la sfinti. Imparatul a
vazut: „Mai, mare minune!” Dar acela, mut, mut, dar destept. Si-a zis el: „Mai, n-am de-a face cu oameni
filosofi, sa stie teorie multa! Spiridon acesta m-a trantit cu minunea! Nare nevoie de vorba multa”.
Arie a intrebat:
– Ce-i cu dansul, ma?
53
– L-o mutit.
– Nu ti-am spus ca daca vine mosneagul Spiridon, praf ne face.
Ehei! Prin cine lucreaza Dumnezeu! Prin acei smeriti. Cand a vazut filosoful, a scris o scrisoare: „Sfinte
Spiridoane, daca-mi dezlegi limba, pana la moarte voi apara Ortodoxia, nu mai vorbesc contrea ei!”
Si a facut Sfantul Spiridon cruce si a zis:
– Sa-ti dezlege Hristos limba si s-o faca trestie a scriitorului ce scrie degrab, impotriva ereticilor.
Si a inceput filosoful a vorbi si a trecut de partea ortodocsilor.
– Bine a zis Mantuitorul ca Imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant, ci in putere si minuni.
Acesta a venit cu puterea dumnezeirii. Nu-i vorba de vorbe aici, ci de fapta. In veac nu voi mai spune ca
Arie are dreptate.
Si a trecut filosful de partea adversarilor si a fost cel mai mare aparator al lor la Soborul I, dupa ce i-a
dezlegat limba lui. Si atunci iese altul din partea lui Arie. Era un mitropolit, Evsevie al Nicomidiei, mare
arian. Acela ce-a zis? „Sa aparam noi. Daca l-a biruit pe filosf, noi ce suntem aici?”
– Parinte Spirdoane, zice, cum se poate sa fie un Dumnezeu si trei, de o fiinta, de-un scaun? Acela sa fie si
trei si unu?
– Cum trei? E un singur Dumnezeu de o fiinta, dar este in trei fate. Ia uita-te la soare! Sunt trei sori? Are trei
insusiri? Are globul, lumina si caldura.
El inca tot nu se dadea.
– Cum ii, Parinte Spiridoane, un Dumnezeu si trei?
– Nu-s trei. Este un singur Dumnezeu in trei fete: Tatal, Fiul si Duhul Sfant – Sfanta Treime.
Tocmai atunci cum erau ei acolo, era o caramida pe jos, iar Sfantul Spiridon vorbea cu Evsevie, mitropolitul
Nicomidiei.
– Ia ascultati, parintilor, filosofilor, episcopilor, mitropolitilor, ia da caramida aceea incoace! si a ridicat-o in
sus. Tu crezi ca este un Dumnezeu in trei fete?
– Nu pot sa inteleg.
El tinea de Arie, ca Iisus Hristos n-ar fi de o fiinta cu Tatal; a fost cea mai mare zidire, mai mare peste
ingeri, dar n-a fost chiar de o fiinta cu Tatal.
Sfantul Spiridon ia caramida in mana:
– Cate corpuri am eu in mana?
– Una.
– Treime cinstesc, dumnezeire una. Asa Dumnezeul nostru. Este un singur Dumnezeu in trei fete.–
Atunci a iesit focul din caramida in sus, apa s-a coborat in jos si pamantul a ramas in mana lui.
– Se poate trei si una?
Cand a vazut imparatul a si iscalit izgonirea lui Arie si l-a canonisit cu toti ai lui. I-a prins frica pe toti.
Aceasta a fost minunea de la Soborul I de la Niceea cu Sfantul Ierarh Spiridon. Trei si una. O fiinta in trei
fete.
Ehei, cate minuni! Dar la toate Soboarele s-au facut minuni. Cum vin secatarii astia blestemati acum, ca nu
se inchina Maicii Domnului, la Sfanta Cruce, la icoane. Draci. Acestia sunt inainte-mergatorii lui antihrist.
Sa nu va luati dupa ei!
Moastele Sfantului Ierarh Spiridon de la Trimitunda sunt acum in insula Corfu (in frantuzeste) sau Cherchira
(pe greceste). Este ultima insula aproape de Chefalonia, catre Italia.
Acesta pazeste Grecia. Este la granita de vest a Greciei, iar moastele Sfantului Nicolae la granota de este a
Italiei.
Insula Corfu este o insula cu orase mari si munti si are 60 de km lungime. Cand l-ati vedea pe Sfantul Ierarh
Spiridon cum arata dupa o mie sase sute si ceva de ani! Nu i-a cazut un par din barba, din musteata, nimic.
Mainile galbene. Sta-n sicriu de aur. Vai si cate minuni se mai fac! Zilnic, zilnic.
Sub capul lui are o perna mare cu cordelute de matase inguste. Si am intrebat de ce-i asa. Asta la hramul
sfantului o desfac preotii si taie cate o bucatica mica sa dea credinciosilor.
Iar la picioarele lui stau sandalele care le schimba in tot anul, incaltarile lui. Ca el, cand il cheama cineva in
rugaciune, se duce cu totul noaptea pe jos. Si toceste cate o pereche de incaltari pe an. In acatistul lui spune:

54
„Bucura-te, ca incaltarile tale stau marturie!” I-am vazut incaltamintea uzata. Cand il cheama oamenii in
rugaciune, se duce asa. Se duce, face minuni si vine inapoi si se culca in sicriu.
Vai, cate minuni se fac la Sfantul Ierarh Spiridon! In fiecare zi. Armata de trei ori pe an mege, are o careta
minunata, asa, nu fel de trasura. Merg generalii langa el. Este patronul armatei grecesti, cum este la noi
Sfantul Gheorghe. Stii ce mireasma i-acolo? Stii ce frumusete?
Cand au venit turcii la 1456 si au facut mare navala peste tarile Europei si au cucerit Grecia, era la
Trimidunda Ciprului. Din Grecia de unde am fost noi si si pana in Cipru, am mers cu vaporul 800 de km. Ca
Cipru este aproape de Turcia. Dar populatia in Cipru este 3/4 greci si o parte sunt turci. Si prima data cand
ocupau turcii o tara, intai si intai sfintele moaste le luau. Si stii de ce? Ca sa le vanda la crestini.
Cum ne-au vantul noua pe Sfantul Grigorie Decapolitul de la Bistrita; Sfanta Paraschiva a luat-o Vasile
Lupu la 1642 cu 300 de pungi de galbeni de aur. Le vindeau scump ca stiau ca crestinii tineau la ele. Si turcii
daca veneau si gaseau moaste, ca erau mai multe sfinte moaste in Cipru, le luau.
Dar un calugar batran, cu numele Gheorghe, dar voinic: „Ei, Sfinte Spriridoane, n-am sa te las eu sa te ia
turcii!” A luat un sac mare, l-a bagat in sac pe Sfantul Spiridon si a pus deasupra lui un panus de papusoi si
mergea cu el.
Pe la orasul Arta – ca am fost acolo, mare centru universitar, unde spune Iorga ca au fost cei mai mari prelati
ai Greciei; un oras numai de marmura –, pe la Arta l-au ajuns trupele turcesti, ca sau alit italienii cu grecii,
cu francezii, toti impotriva turcilor, ca au vrut sa ocupe si Italia.
Cand am trecut la Cherchira cu vaporul, ne-au aratat: „Vezi? Aici s-au inecat mii si mii de turci si italieni si
greci!” CA a fost decisiva lupta acolo, cand i-au batut pe turci, cu rugaciunile Sfantului Spiridon.
Si cand l-au ajuns turcii l-au intrebat:
– Bai, mosnege, ce-ai in sac?
– Am hrana pentru vite.
S-au uitat si cand au vazut panusile acelea, au zis:
– Da-l incolo de mosneag! Uite panus de papusoi.
Iar cand a ajuns pe frontul grecesc, la portul Egumenita – am fost acolo – granicerii au strigat:
– Stai mosule! Ce-ai in sac?
– Comoara comorilor, le spunea la greci. Dati drumul, il am pe Sfantul Spiridon. L-au primit. Cand au vazut
grecii sau intrebat:
– Dar nu l-au luat turcii, mai? Ca ocupasera Ciprul.
– Ehei, l-am luat eu pe Spiridon al meu, sa nu ramana acolo.
Ai vazut mosneagul? Pe urma l-a primit generalul italian, care conducea cele mai mari flote din lume, flota
elvetiana, care a fost cea mai mare din Europa pe vremea aceea. Si a zis:
– Acesta-i Sfantul Spiridon? ca auzisera de minunile lui.
– Acesta-i.
L-a primit cu mare cinste si l-a dus in insula Corfu, intr-o bisericuta de lemn ortodoxa.
Generalul, cu toate ca era italian – comandantul tuturor flotelor de pe Marea Mediterana a italienilor –, s-a
rugat la el: „Sfinte Spiridoane, daca ne-ajuti sa batem pe turci, am sa-ti fac o biserica cu trei altare si ma fac
ortodox!”
Noi, cand am intrat in biserica asta, o catedrala cu noua policandre si de-un policandru atarna o barca de aur,
spanzurata cu lant de aur, am intrebat: „Ce-i cu barca asta?” „Stii ce-i? Biserica asta cu trei altare este facuta
de generalul care s-a facut ortodox, prin minunile Sfantului Spiridon. El este ingropat in pridvor”.
Generalul acesta a fost comandant peste sute de corabii, flota cea mare a Venetiei. Am fost acolo, in
Venetia. Un oras pe apa.
L-a dus la bisericuta aceea si s-au rugat grecii, saracii. Acolo insula aceea este cat ar fi de aici pana la Bacau.
Munti, orase. Tot acolo-s sfintele moaste ale Sfintei Imparatese Teodora, care a dat libertate Sfintelor
Icoane, ale Sfintei Mucenite Cherchira. Acolo sunt moastele Sfintilor Apostoli Iason si Sosipatru. Am fost si
la ele si am vazut si manastirea lor.
Si i-au batut pe turci, mare minune, de aici de la coastele Cherchirei i-au intors inapoi, au ocupat Ghecia
inapoi grecii impreuna cu iatalienii si i-au dus pana in tara lor. Biruinta mare la 1501, cu minunile Sfantului

55
Spiridon. Li se parea turcilor ca vin milioane de greci peste ei, insa acestia erau putini. Sfantul Spiridon ii
inmultea.
S-a intors inapoi generalul acesta si s-a botezat ortodox cu toata familia lui, cu ginere, cu nora, si sunt
inmormantati in pridvorul bisericii. Si a facut aceasta uriasa biserica cu trei altare si a lasat barca aceea de
aur, care am vazut-o agatata, sem ca el a fost comandant peste atatea sute de oameni din toate colturile lumii
si se fac minuni.
Din Grecia de la Sfantul Ierarh Spiridon, daca treci Marea Adriatica, ajungi la Bari in Italia la Sfantul Ierarh
Nicolae, mare facator de minuni de la Marea Lichiei. Acesti doi ierarhi au fost cei mai mari aparatori ai
Soborului I de la Niceea.
Sfantul Nicolae cand a auzit ca Arie huleste pe Mantuitorul de fata cu imparatul, n-a mai avut rabdare, i-a
sters doua palme lui Arie, de i-a sarit caciula. Atunci imparatul a spus: „Nu-i voie sa va bateti aici!” Si l-a
bagat la inchisoare pe Sfantul Nicolae si i-a luat omoforul. Sfantul Nicolae era tare bucuros ca este inchis
pentru Hristos.
Seara, cand s-a intunecat bine, a venit Maica Domnului si cu Mantuitorul. Cand au venit, sa cutremurat
temnita, s-au deschis toate usile si s-au dezlegat toate legaturile. Mantuitorul i-a adus mitra si o Evanghelie
Sfantului Nicolae, iar Maica Domnului omoforul, cum il vedeti pictat. „Nicolae, zice, bravo! Pentru Mine ai
suferit sa vii la inchisoare”.
Si atunci, cand au vazut cei de la temnita, s-au cutremurat:
– De ce l-ati adus pe sfantul acesta aici, ca au venit la el si Mantuitorul si Maica Domnului?
Cand a auzit imparatul Constantin, l-a adus inapoi si a cazut in genunchi inaintea lui:
– Iata-ma, Nicolae!
– Pentru Hristos, nu numai bataie, eram gata sa-mi dau sufletul, sa-mi taie si capul de o mie de ori!
El i-a tras lui Arie doua palme cand a auzit ca huleste dumnezeirea Mantuitorului. N-a mai putut rabda.
Cum, un drac de om sa huleasca pe Cel ce a facut cerul si pamantul?
Asa au fost sfintii pentru adevar!
De aceea, cand soseste ziua Sfintilor Nicolae si Spiridon, sa fiti cu mare atentie, ca acestia-s
mari facatori de minuni. Si avem si alte mii de sfinti, dar acestia sunt din cei mai mari facatori de minuni. Sa
stiti, la ziua lor totdeauna sa duceti la biserica daruri, sa aveti colive, sa duceti pomelnice.

MINUNEA SFANTULUI NICOLAE CU COVORUL

In Constantinopol traia un om cu numele Neculai. Era cu baba lui. Pe copii i-au casatorit si acum erau
singuri. Ei in viata lor, la ziua Sfantului Nicolae, ducea la biserica jertfa multa, pomelnice, slujba, colaci,
tamaie, lumanari, vin de slujba, prescuri, orice.
Si cand acum erau batrani, au saracit. Si venea ziua Sfantului Nicolae, ca ei faceau praznic la Sfantul
Nicolae. Cand veneau acasa de la biserica, puneau masa pentru toti, sa zica bogdaproste.
Si-i zice baba:
– Mai Neculai, ce facem noi acum, batrani si saraci? Uite, ziua Sfantului Neculae vine si navem nimic: nici
bani, nici alimente. Ce facem noi, sa putem face si anul acesta ceva la Sfantul Neculae? Poate la anul nu mai
suntem – ca erau batrani amandoi.
Batranului ii parea foarte rau ca nu avea bani. Dar baba avea ascuns ceva in lada ei de zestre. Nu stia
mosneagul. Avea un covor de cand era ea mireasa. Frumos tare. Il tinea ea acolo. Si mai avea ea pregatit
acolo servete pentru inmormantare. Tot ce-i trebuie. Mosneagul nu umbla in lada babei.
Se duce baba si scoate covorul acela frumos.
– De unde l-ai scos, baba hai?
– Ehei, de cand eram mireasa l-am pastrat.
– Dar cum l-ai pastrat ala de bine?
– Am pus naftalina sa nu-l manance moliile. Du-te, mosnege, si vinde covorul acesta! Cat vei lua pe el,
facem praznic la Sfantul Nicolae.
– Mai baba, acesta-i covor greu. Dar l-oi pune pe-un ciomag si l-oi duce cum oi putea. Dar cam cat face
covorul acesta?
56
– Cand eram eu tanara mi-a dat pe el 10 galbeni si n-am vrut sa-l dau. Dar acum, daca ti-ar da numai un
galben, sa-l dai cu atata. Sa te duci sa cumperi pentru Sfantul Nicolae prescuri si vin si lumanari. Ai inteles?
Cat ti-o da, numai inapoi sa nu mi-l aduci! Cat ti-o da, ca nu stiu, la anul oi mai ajunge ori oi muri, si vreau
la ziua Sfantului Nicolae sa facem ceva, stii cate minuni a facut Sfantul Nicolae si cat ne-a ajutat in viata
noastra.
Si-a luat mosneagul covorul, l-a pus pe un ciomag si s-a dus la targ. Era zi de iarmaroc. A trecut de biserica
Sfantului Platon, in Constantinopol, mai incolo era statuia marelui Constantin si a ajuns in targ. Acolo unul
vindea purcei, altul vindea fasole, unul faina, altul boi, unul cai, altul oi.
Vine un mosneag cu barba alba, batran, evlavios, la acesta cu covorul:
– De vanzare covorul, cumatre?
– De vanzare.
– Si cat costa?
– Apoi da, zice, baba mea spune ca pe vremuri ii dadea 10 galbeni pe unul ca acesta, dar mia
spus sa-l dau acum mai ieftin, ca avem nevoie mare. Vine ziua Sfantului Nicolae si n-avem nimic.
– 10 galbeni?
– Da.
Mosul se mai uita la dansul si scoate 10 galbeni si-i da la acesta si ia covorul si se duce.
Acesta, cand s-a vazut cu 10 galbeni, a zis: „Mai, ce credinta mare are baba mea! Ia uite, domnule!” si se
duce in targ.
Dar cel ce a cumparat covorul era Sfantul Nicolae, dar batranul nu stia. Se duce cu covorul acasa la baba si
bate in poarta. Iese baba. Vede un mosneag cu covorul.
– Ce-i?
– Cumatra, zice, barbatul matale mi-a fost prieten mie din tinerete si treceam prin targ si lam vazut cu
covorul acesta. A zis ca ti-l aduc acasa, ca el se mai uita prin piata.
Dar baba s-a facut foc.
– Dar ce i-am spus eu? Sa-l vanda cu-n galben, atat. Si baba a luat covorul manioasa si s-a dus murmurand
in casa. Asa om am eu? Ce i-am spus eu? Sa dea covorul, sa cumpere ceva. Iaca, mi l-a trimis acasa. Iaca
pomana!
Cartea baba.
– Buna ziua, cumatra, a zis batranul si s-a dus.
Mosneagul din cei zece galbeni a luat tot ce-o trebuit, doua traisti. Tot. Faina, lumanari, tamaie, untdelemn,
vin bisericesc, ce-a stiut el ca-i trebuie la praznicul Sfantului Nicolae. Si barbatul vine mai catre seara
incarcat.
Dar baba nu l-a intrebat ce are in spate, il ia la batjocura:
– Asa? Amu batrana te las si ma duc la un baiat. Ce ti-am spus eu, mai mosnege? Sa dai covorul cu cat il
dai. De ce mi-ai trimis covorul acasa?
Dar mosneagul nu stia.
– Baba hai, ce covor? Ce vorbesti? Tu nu vezi cu cate am venit eu?
– Dar ce ai acolo?
– Am cumparat pentru ziua Sfantului Nicolae.
– Dar de ce ai trimis covorul acasa?
– Dar nu ti l-am trimis deloc. Mi l-a cumparat un batran. Cand i-am spus ca a costat zece galbeni, zece mi-a
dat.
A inceput a plange baba.
– Vai de mine! Sfantul Nicolae a cumparat covorul nostru. Si ti-a dat zece galbeni?
– Zece. Si nici doi galbeni n-am cheltuit. Vezi cate am cumparat eu? Ceilalti ii am. Uite-i!
– Mi-a adus covorul si mi-a spus ca ii prieten cu tine de cand era tanar si l-ai rugat sa aduca covorul acasa.
– Dar cum era?
– Un om batran, cu barba alba, cu chip cuvios, bland asa.

57
– Vai de mine, Sfantul Nicolae. El mi l-a cumparat, eu m-am dus si am targuit si a venit si ti-a adus covorul
acasa.
Atunci a inceput a plange baba.
– Mare minune a Sfantului Nicolae.
S-au dus ei. A facut baba placinte pentru Sfantul Nicolae, s-a pregatit pentru biserica, si-a facut sarmale
pentru praznic. Si a facut un praznic de Sfantul Nicolae ca niciodata in viata lor, si leau mai ramas si opt
galbeni.
Este scrisa in Prolog. Minunea Sfantului Nicolae cu covorul. Asa face Sfantul Nicolae, pentru cei care au
credinta. Mari minuni.
Si mi-a ajutat mila Domnului sa nu mor, pana si eu pacatosul sa vad sfintele moaste ale mandurora, in
calatoria pe care am facut-o in atatea tari.
Am plecat din Grecia, de pe insula Corfu, cu un vapor mare „Aghia Triada” – Sfanta Treime si in Italia am
ajuns la ora unu si ceva. Am ajuns la cizma Italiei, la Bari, si ne-am inchinat la moastele Sfantului Nicolae -
San Nicola. Dar au facut biserica frumoasa si alaturi un altar ortodox, daca vin ortodocsi, sa faca si ei
Liturghia bizantina la Sfantul Nicolae. Am fost si acolo. Cand am ajuns scolo, catolicii ascultau mesa lor pe
scaune. Intr-o jumatate de ceas mesa e gata.
Noi am asteptat sa se temine mesa lor, ca aici nu mai este ca la Sfantul Spiridon sa fie deschis sicriul, sa-i
saruti picioarele sau mainile. L-au pecetluit pe Sfantul Niculae ca sa nu-l fure ortodocsii. Este o sfanta masa
de piatra, Sfantul Nicolae este bagat sub masa intr-un sicriu de aur si deasupra este un gemulet. Si te uiti pe
geam la Sfantul Nicolae ca sa-l vezi. Dar nu mai poti sa-i saruti moastele. Este sub paza acolo. Ei se tem de
ortodocsi sa nu-l fure inapoi. Este sfant de-al nostru.
Moastele Sfantului au fost furate de cruciati la 1204, de la Mira Lichiei din Asia, cand a fost Imperiul Latin
de Rasarit, si au fost duse la dansii in Italia la Bari. Mare port. La Bucuresti este mana dreapta a Sfantului
Nicolae, la biserica Sfantul Gheorghe Nou. De aceea, totdeauna sa-i cinstiti pe Sfantul Nicolae si Sfantul
Spiridon, sa le cititi acatistul de cate ori sunteti in nevoi, ca acestia-s mari facatori de minuni. Amin.

DUHUL SFANT: ROATA CREDINTEI

Intr-o zi, un om credincios fu intrebat de un prieten al sau:


- Spune-mi, frate, cand omul se intoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri incep sa lucreze mai intai in viata
lui: credinta, cainta, frica de iad, nadejdea?
Credinciosul i-a raspuns:
- Spune-mi, prietene, cand o roata incepe sa se invarta, care-i spita care porneste mai intai?
- Pornesc toate deodata, raspunse prietenul.
- Vezi, zise credinciosul, asa e si cand, sub bataia vantului Duhului Sfant, sufletul nostru porneste la drum
nou. Toate darurile ceresti si sufletesti se pornesc deodata, spre o rodnica lucrare, intocmai ca spitele rotii.

IERTAREA: CHIAR DE NU ESTI VINOVAT, CERE IERTARE!

Un satean era certat cu altul. Diavolul ii puse in minte gandul sa ucida pe cel cu care se dusmanea.
Celalalt, care era un om credincios, cand se duse la spovedit, ii spuse parintelui despre aceasta vrajmasie.
Preotul ii spuse ca se va putea impartasi numai daca se impaca cu dusmanul sau.
Omul merse atunci la cel cu care era certat si-i zise:
- Iata, prietene, am venit sa-ti cer iertare si sa ma impac cu tine, ca vin Sfintele Pasti si as vrea sa ma
impartasesc...
Celalalt ii raspunse:
- Bine-ai facut c-ai venit, pentru ca, uite, trebuie sa-ti spun ca de trei ori te-am pandit la loc dosnic sa te
omor. Multumesc lui Dumnezeu c-ai venit si m-ai ferit astfel de mare pacat.
Cu sufletul plin de dragoste, cei doi sateni isi dadura mana si de-atunci ramasera prieteni buni.

58
"N-A STIUT CE FACE..."

Sfantul Eusebiu, mergand intr-un oras unde se aflau multi necredinciosi, fu lovit greu si pe negandite de o
piatra aruncata de unul dintre ei.
Cazu la pamant si intra in agonie.
Inainte de a muri, fu adus in fata lui cel care aruncase piatra.
Norodul voia sa-l ucida.
Sfantul Eusebiu ii opri pe oameni si-i ruga:
- Crutati-l, ca n-a stiut ce face... Eu il iert.
Si peste cateva clipe muri.
Paganii, vazand atata bunatate si iertare, crezura si ei in Iisus Hristos si se botezara.

INVATATURA DOMNULUI: DIN LUME DAR NU AI EI

Un crestin ii spunea unui prieten ca el nu intelege vorbele Mantuitorului: «Voi sa fiti din lume, dar nu sa fiti
ai lumii».
Atunci, prietenul sau, care era un om mai zidit in invatatura Domnului, i-a raspuns:
- In lume, cu oamenii se petrece intocmai ca si cu pestii in mare. Cu toate ca apa marii e sarata, pestii nu sunt
sarati. Asa si cu oamenii: ei pot trai in lume fara sa ia «saratura» ei, adica pacatele ei.

MANTUIREA: AZI NU MAINE...

Un om plin de pacate, ascultand o predica despre mantuirea sufletului, prin primirea sfintei invataturi a
Domnului nostru Iisus Hristos, se hotari sa inceapa si el o viata lipsita de greseli, dar isi zise:
"Incep de maine".
Peste noapte insa, pacatosul muri.
"Maine" este vorba Diavolului, numai "azi" este vorba lui Dumnezeu.

PATIMILE: CUNUNA VIRTUTII

Un intelept din vechime, care toata viata luptase si biruise toate pornirile rele, iesi intr-o zi la plimbare avand
in jurul capului o coroana verde de stejar.
Niste trecatori il oprira, spunandu-i:
- Numai vitejilor din razboaie li se cuvine aceasta...
Iar el le raspunse:
- Oameni buni, eu am biruit dusmani mai tari si mai cumpliti decat cei de pe campul de lupta. Am biruit
saracia, am infrant lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupesti...
Cei ce strigasera la el ramasera rusinati la aceste vorbe, dandu-si seama ca inteleptul acela avea dreptate.

POCAINTA: DRUMUL LACRIMILOR

Un mare bandit, dupa ce a trait o viata de nelegiuiri, si-a luat indemnul sa se pocaiasca.
A mers la un pustnic si i-a spus gandul lui.
Pustnicul l-a sfatuit:
- Ia un butoi mare si umple-l cu apa. Si cand o fi plin, sa stii ca Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse si facu asa. Dar din ce turna, din aia butoiul ramanea gol. Turna zadarnic.
Incepu el atunci sa se mahneasca, zicandu-si: "Se vede treaba ca nu gasesc iertare la Dumnezeu...".
Asa de mare era mahnirea lui, ca incepura sa-i curga lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
59
Butoiul s-a umplut pe data, iar omul a simtit in suflet mangaierea iertarii lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile caintei putem capata de la Dumnezeu iertarea pacatelor noastre.

RUGACIUNEA: POTOLIREA FRICII

Fiind furtuna mare, capitanul unei corabii ii dadu porunca celui mai tanar marinar sa se urce pe catarg si sa
lege o franghie ce se rupsese.
Marinarul se infricosa si, inainte de a se urca, se duse putin in cabina sa.
Cum se intorsese inviorat la fata, capitanul il ispiti:
- Ai baut o gura de rachiu!?
- Nu, raspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.

SFANTA IMPARTASANIE: LEACUL MINUNAT

Intr-o casa de muncitor sarac dar plin de credinta in bunatatea lui Dumnezeu zacea de grea boala un copilas.
Doctorul nu mai avea nici o nadejde sa-l scape. Mama copilului, ostenita de veghe, astepta voia lui
Dumnezeu.
Vazand ca boala nu se da batuta, femeia il cheama pe preot sa-l impartaseasca pe copil.
Dupa ce-i dadu sfanta impartasanie, parintele il intreaba pe copil:
- Cum iti este?
Copilul isi aduna toate puterile si raspunse:
- Da, mi-e foarte bine.
A doua zi, cand veni doctorul, fu tare uimit: copilul era mult mai bine.
Peste o saptamana, copilasul se juca in ograda cu fratii lui, insanatosit pe deplin, cu toate ca nu mai fusese
nici o nadejde.
Fiindca una-i puterea omului si alta este cea a lui Dumnezeu.

SFANTA SCRIPTURA: CEEA CE NU ARDE

Luand foc odata casa unui om credincios din Scandinavia, au ars toate lucrurile, afara de Biblie, care fu
gasita neatinsa.
Tot asa s-a intamplat la focul din biserica de la Costesti. Sfanta Evanghelie a scapat neatinsa de foc.
Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi atins de foc, ci el e stapan pe foc.

SFANTA TREIME: UNUL SI TREI, TREI SI UNUL

- Cum se poate inchipui Sfanta Treime in una si aceeasi fiinta? intreaba odata un om pe un preot.
Preotul ii raspunse:
- Ia pilda, fiule, soarele. El unul este, si totusi, trei chipuri are. El, cu lumina si caldura lui una sunt, cu toate
ca-s trei. Si-s trei, cu toate ca-s una.

ADEVARATUL PRIETEN

Sfantul Grigore cel Mare atata de smerit era, ca intotdeauna zicea:


- Prieten imi este cel ce-mi arata greselile si dusman cel ce ma lauda.
Si aceste vorbe erau ale unui sfant...
"Spune-mi de cele rele ale mele..."
Daca mergea cineva la Sfantul Macarie si-i spunea ca e om mare si sfant, el nici nu voia sa-i raspunda.

60
Dar daca venea cineva si-i spunea: "Tii minte, parinte, cand erai in lume si furai silitra ca s-o vinzi?", cu
acela Macarie statea de vorba bucuros, raspunzandu-i la tot ce-l intreba.

CU CE-L BIRUIM PE DIAVOL

Sfantul Macarie, cel traitor in pustie, se intalni intr-o zi cu Diavolul.


Si i-a spus acesta:
- Multe rabd eu, Macarie, de la tine si nu pot sa te birui. Toate cate faci tu, fac si eu. Postesti tu, postesc si
eu; priveghezi, nici eu nu dorm deloc. Dar una este cu care tu ma biruiesti pe mine...
Si Macarie l-a intrebat:
- Ce este aceea?
Diavolul i-a raspuns:
- Smerenia ta.

VIATA: SACULETUL CU PIETRE

Umbland odata pe tarmul marii, un om a gasit un saculet cu pietre negre si marunte.


Mergand incet pe drum si neavand ce face, scotea pietre din saculet si le arunca in pasari cu ele. A zvarlit
asa toate pietrele afara de una, pe care a dus-o acasa.
Acolo i-a aratat-o unui vecin care, vazand-o, l-a intrebat cu mirare:
- Unde ai gasit-o? Piatra aceasta este de mare pret.
Afland aceasta, omul acela nepriceput s-a intors pe tarmul marii sa caute pietrele aruncate, dar n-a mai gasit
nimic.
Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare an, fiecare luna, fiecare zi sau ceas al vietii noastre sunt tot
atatea comori pe care ni le da Dumnezeu ca sa le folosim pentru mantuirea noastra si ajutorarea semenilor,
iar noi adesea le mistuim pe lucruri desarte. Iar vremea trece si intoarcere n-are, asa ca patimim si noi ca
omul care arunca zadarnic pietrele gasite pe tarmul marii.

VIATA VESNICA: CAND SE ISPRAVESTE, ABIA INCEPE...

Doi oameni taiau lemne in padure.


Doborand un copac, unul din ei, care parea a fi un om fara credinta, zise:
- Iata, asa e si cu viata noastra... Traim, ne zbatem, si la urma vine moartea si ne doboara ca pe busteanul
acesta, si nimic nu se alege de noi...
Celalalt, care era un credincios, ii raspunse:
- Nu-i asa, prietene. Abia dupa ce am doborat acest bustean vom putea vedea daca e bun de cladit sau daca e
scorburos si bun numai de aruncat pe foc. Asa e si cu noi. Abia dupa ce murim vede bunul Dumnezeu ce
trebuie sa faca cu noi: sa ne aseze de-a dreapta Lui, intru viata cea vesnica, sau sa ne arunce in focul cel
nestins...
Tovarasul sau cazu pe ganduri si peste putina vreme se intoarse si el la credinta.

ÎNTRE PATERIC ȘI LIMONARIUL MIRIENILOR

Era prima aniversare a căsătoriei lor.


Fotis voia să-i facă un cadou de valoare soţiei sale. S-a gândit însă să-i dea Ellisei libertatea de a alege.
- Iubirea ta mă emoţionează mult, i-a zis Ellisa soţului ei. Îţi mulţumesc pentru că îmi dai dreptul de a alege.
Aş vrea să mergem acum la magazin.
- Imediat şi cu mare plăcere, a răspuns Fotis.

61
- Dar unde mergem, Ellisa? Aici unde mă conduci nu există magazine. Nu vezi ce case sărace sunt?
- Ai puţină răbdare şi vei înţelege, a răspuns soţia cu multă bunătate.
Curând au ajuns pe un drum strâmt, care ducea la o casă de cărămidă.
Au intrat înăuntru. Pe pat era întinsă o femeie tânără, palidă şi slabă. În jurul ei se aflau trei copilaşi.
- Doamna Vasiliki, cum îţi merge astăzi? Am adus medicul, aşa cum am promis. Este soţul meu.
- Fotis, doamna Vasiliki suferă de mult timp. Şi-a pierdut soţul şi se luptă să-i crească pe cei trei copii ai săi.
Medicul, la început, a rămas uimit. Apoi şi-a revenit. A ieşit imediat afară şi a luat geanta din maşină. Apoi a
examinat-o pe bolnavă cu blândeţe.
- Doamnă Vasiliki, voi veni în fiecare zi să vă consult, până ce o să vă faceţi bine. De medicamente mă voi
îngriji eu...
- Iar de copii o să am eu grijă, completează Ellisa cu bunătate şi fericire.
- Da, înţeleg acum de ce m-ai adus aici, adaugă medicul. Şi trebuie să te încredinţez, Ellisa, că ai ales cel mai
bun cadou pentru aniversarea căsătoriei noastre. Un colier de iubire!... [26; 47-48]
*
Sofia era femeie din lume. Toată viaţa ei a fost influenţată de spiritul inovator. Le ironiza pe fetele şi femeile
care mergeau la biserică. Considera acest lucru o manifestare a înapoierii.
Însă odată s-a îmbolnăvit. I-a apărut o durere. I-a fost teamă să nu i se întâmple ceva serios. S-a dus la
medic. A consultat-o. Era un caz de boală rar întâlnită. I-a prescris un medicament nu foarte obişnuit. L-a
trimis pe fiul ei să-l cumpere de la farmacie.
A început să-l ia. După cinci zile medicul a revenit acasă la ea. A consultat-o iar. Privirea i-a căzut pe
noptieră, unde se afla medicamentul. A pălit dintr-o dată când a văzut o sticluţă de...
- Aţi luat din medicamentul ăsta? a întrebat medicul cu agonie...
- Da, doctore, a răspuns Sofia. De ce? Ce se întâmplă? Aţi devenit palid.
- Groaznic! Groaznic! a şoptit medicul. Cine ia din medicamentul acesta ori înnebuneşte, ori moare. Din
greşeală, ţi-au dat alt medicament... Dumnezeul meu!...
Sofia a rămas încremenită. Şi acum? Ce se va întâmpla acum? În ceasul acesta de primejdie şi-a adus aminte
de Dumnezeu. S-a ridicat încet. S-a îmbrăcat. Şi, însoţită de sora ei, s-a dus la biserică, care era aproape de
casa lor.
Era după-amiaza. Înăuntru nu se afla nimeni. A înaintat cu picioarele tremurânde. A zărit icoana lui Hristos.
A îngenuncheat... A început să se roage şi să plângă... „Dumnezeul meu, fie-Ţi milă de mine. Salvea-ză-mă!
Tu eşti Marele Doctor al lumii...”
A stat mult timp acolo, îngenuncheată, plângând... Apoi s-a ridicat. A simţit în ea o uşurare. În ziua
următoare a vizitat-o iarăşi medicul. A găsit-o mai bine. A rămas uimit de evoluţia bolii. El se gândea la
urmări îngrozitoare din cauza medicamentului luat.
În câteva zile bolnava s-a însănătoşit pe deplin. De aici încolo a devenit un alt om. Îl binecuvântează în
public pe Dumnezeu. Merge la biserică. Se spovedeşte. Şi predică peste tot credinţa şi recunoştinţa sa...
Două vindecări dintr-o dată. Una a trupului. Cealaltă, a sufletului. Două intervenţii tămăduitoare ale lui
Dumnezeu! Binecuvântat fie Numele Său! [26; 153-154]

*
- Dragă Barbara! Peste cinci zile e aniversarea ta. Aş vrea să-ţi fac un cadou. Să-l porţi şi să străluceşti.
Gândeşte-te ce doreşti şi spune-mi. Până la 120 de lire.
Barbara plutea de bucurie când l-a auzit pe soţul ei spunându-i aceste cuvinte.
- Mulţumesc, Tasos, îţi mulţumesc pentru dragostea ta. M-ai pus într-o situaţie delicată. Nu-ţi pot răspunde
acum. Întâi să mă gândesc.
- Da, draga mea, să te gândeşti, sunt de acord. Este prima ta aniversare după nunta noastră. Vreau să-ţi arăt
cât de mare e iubirea pe care ţi-o port.
Barbara a căzut pe gânduri. Multe voia. Ce o să aleagă în cele din urmă? Să cumpere brăţări? Colier? Era
seară. S-a hotărât să se gândească în ziua următoare. Şi aşa a făcut.
Zorile zilei de duminică. Barbara mergea mereu la biserică, împreună cu soţul ei. După citirea Evangheliei a
vorbit un predicator. A vorbit despre sărăcia şi lacrimile oamenilor. Apoi a pomenit şi de cheltuiala pe care o
62
fac mulţi pentru lucruri de lux şi fast. Şi i-a rugat pe credincioşi să nu-i uite pe bolnavi, pe săraci, pe cei
părăsiţi.
Barbara a ascultat cu atenţie. Şi la un moment-dat a lăcrimat. După Sfânta Liturghie au mers acasă.
- Tasos, a zis, sunt foarte mişcată de predica de astăzi. M-a pus pe gânduri. Am eu dreptul să cheltuiesc
pentru mine cele 120 de lire pe care mi le dăruieşti?
- Da, draga mea, şi eu am fost emoţionat de predică. Ce ai de gând să facem?
- Ascultă Tasos, doamna Vasilikis, vecina noastră, ştii, îl are pe singurul ei copil, Barnaba, bolnav. Sărmana
văduvă s-a topit de durere. Trebuie să-l trimită în Anglia pentru terapie. Dar nu are bani. Îi trebuie doar 100
de lire pentru călătorie. Şi acolo iarăşi cheltuieli. Ce ai zice dacă i-am da cele 120 de lire pentru a fi vindecat
singurul său fiu?
Tasos a lăcrimat. S-a apropiat de soţia lui şi a sărutat-o cu emoţie.
- Da, Barbara, să îi dăm. Tu eşti în întregime o podoabă vie. Ce nevoie ai de bijuterii?
Pe înserate s-au dus acasă la îndurerata mamă.
- Doamna Vasilikis, a zis Barbara cu blândeţe. Tasos s-a hotărât să-mi facă un cadou de aniversarea mea.
Dar ne-am gândit că ar fi mai bine ca aceşti bani să vi-i dăm vouă, pentru ca Barnaba să meargă în Anglia
pentru terapie. Un copil ai şi e singurul tău sprijin. Primeşte, deci, cele 120 de lire şi aranjează degrabă totul.
Doamna Vasilikis a ascultat cu uimire cuvintele acestea. Pe neaşteptate, s-a repezit, a luat mâna Barbarei şi a
început să o sărute cu lacrimi. La fel a făcut şi Barnaba cu domnul Tasos.
- Dumnezeu să vă răsplătească pentru marele bine pe care ni-l faceţi, a zis printre suspine nefericita mamă.
După câteva zile, Barnaba a plecat la Londra. A rămas acolo două luni. Din fericire avea un unchi în Anglia.
Barnaba a fost la terapie intensivă şi s-a întors pe deplin vindecat.
De atunci, în fiecare duminică trimite acestei familii blânde un buchet de flori pe care le adună din grădinile
cunoscuţilor săi. Flori proaspete, stropite cu lacrimi de recunoştinţă pentru acei binefăcători [26; 20-22].
*
O să vă vorbesc despre o familie necăjită care trăia în parohia noastră. Făceam parte din comisia Casieriei
săracilor şi l-am auzit pe preotul nostru discutând în legătură cu acest caz. M-am dus în casa unde locuiau ca
să capăt informaţii şi să constat despre ce e vorba. Mama şi cei patru copii locuiau într-un apartament aflat în
spatele bisericii. Mama era bolnavă, nu putea să lucreze. Un copil ieşise din spitalul de psihiatrie şi avea
nevoie de însoţitor şi de medicamente, una din fete mergea la liceu, iar cealaltă, mai mare, lucra într-un
restaurant la spălatul vaselor şi ajuta pe cât putea (avea şi un prunc în afara căsătoriei); al patrulea, băiat,
suferea de cancer şi mergea la spital. Aveau patru luni de când nu plătiseră chiria şi proprietara se pregătea
să-i dea afară. Aceasta era pe scurt, situaţia.
M-am gândit că trebuie să fac ceva, altfel aş fi dat socoteală lui Dumnezeu. Am început deci o chetă la
biserică şi am adunat patru chirii lunare, iar în continuare am discutat problema cu colegii de la şcoala unde
lucram, hotărând ca în fiecare lună când primeam salariile să punem fiecare într-o cutie cât voiam. În felul
acesta aproape scoteam chiria lor. Mai târziu au plecat din casa aceea şi ne-am străduit din nou să îi ajutăm.
Între timp ceva s-a schimbat în familie şi oarecum situaţia s-a îndreptat [26; 44-45].
*
Încă din primele zile era ceva evident. Nu o simpatizau prea mult pe noua noră, venită în casa bărbatului ei.
Cele două cumnate necăsătorite ale ei o priveau încruntate. Şi cealaltă cumnată, femeia fratelui celui mai
mare, îi făcea mereu scene. Încet-încet a fost influenţată şi soacra.
Lena – acesta era numele ei – pricepea totul. Dar nu vorbea. Aştepta să vorbească Dumnezeu. Singurul ei
răspuns era să se facă jertfă pentru toţi. Să îi ajute pe cei care îi picurau otravă.
Într-o zi s-a îmbolnăvit Georgia, soţia fratelui soţului ei. Toţi ceilalţi o priveau şi... îşi vedeau de treabă. Însă
Lena a rămas la căpătâiul bolnavei. Zi şi noapte. Ceilalţi vedeau aceasta.
Într-o după-amiază, când Lena era aplecată deasupra bolnavei, aceasta i-a spus:
- Eşti un înger. A trebuit să mă îmbolnăvesc pentru a înţelege acest lucru. Iartă-mă... te-am amărât de multe
ori.
Lena a zâmbit şi i-a mângâiat părul. Altceva nu a zis...
Încet-încet toţi au început să-şi schimbe atitudinea faţă de ea. Şuşotelile şi şicanele au încetat... Cumnatele îi
vorbeau dulce. Soacra se bucură acum de o aşa noră.

63
Dar într-o seară pe Lena a cuprins-o o durere de stomac. Medicul a venit urgent. Peste puţin timp, ambulanţa
a transportat-o pe tânăra femeie la spital. Operaţie de apendicită. Încă puţin şi ar fi făcut peritonită... Pericol
mare.
Lena a fost salvată ca prin minune. Lângă ea s-au aflat în tot ceasul cumnatele şi soacra sa. Se rugau cu toţii
pentru nora de aur, precum spunea de repetate ori cu ochii în lacrimi, soacra...
Cum s-au mai schimbat vremurile! Lena Îl slăveşte din tot sufletul pe Dumnezeu. Şi se gândeşte: soarele
dragostei a învins iarăşi crivăţul. Crivăţul sălbatic al răutăţii... [26; 75-76].
*
H.D. era cunoscut în comună. Moştenise de la părinţii lui avere multă. După aceea, el o înmulţise şi mai
mult. Dumnezeu nu-i dăduse copii.
Soţia lui, femeie evlavioasă, îi spunea adesea: „Trebuie să facem ceva pentru sufletul nostru. Vom muri şi
rudele se vor arunca precum corbii asupra averii noastre. Nimeni nu va veni să aprindă măcar o lumânare pe
mormântul nostru”. Dar bătrânul se zgârcea să dea...
Însă într-o dimineaţă s-a trezit bolnav. O durere de inimă l-a răpus. Au venit medicii. Au făcut şedinţă.
Situaţia era critică. Infarct la inimă!
L-au chemat şi pe preot, om cu virtute şi experienţă. Bolnavul s-a spovedit. S-a săvârşit şi maslul. Apoi s-a
împărtăşit.
Din ceasul acela criza a cedat. Inima a reînceput să funcţioneze normal. Bolnavul a adormit liniştit.
După o lună, omul nostru s-a dus la lucru...
Însă nu a uitat ce i-a promis preotului. În după- a miaza unei duminici i-a chemat pe cei doi preoţi, pe
epitropii bisericii, pe delegaţii asociaţiilor creştine şi pe învăţătorii şcolilor.
- Am fost salvat din ghearele morţii datorită puterii lui Dumnezeu, a zis cu emoţie.
Când m-am spovedit, am promis să dăruiesc o parte din bunurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, pentru
sufletul meu, spre binele semenilor. Până acum am fost nepăsător în viaţă. Am hotărât ca în clipa aceasta să
anunţ oficial:
Mai întâi mă angajez să plătesc iconostasul bisericii. Vreau să fie construit din marmură aleasă. Voi cumpăra
şi icoane. Apoi doresc să construim o clădire pentru asociaţiile creştine. Pregătirile să înceapă de acum.
Înainte de a muri vreau să merg înăuntru, să mă bucur de ele.
Şi în al treilea rând, deoarece sălile de clasă din şcoli nu sunt suficiente, să fie construită încă una pe
cheltuiala mea... Şi încă ceva. Era să uit. Voi da zestre pentru două fete în fiecare an, pentru că Dumnezeu
nu mi-a dat copii... Voi depune în Bancă o sumă de bani pentru zece fete.
Două lacrimi s-au scurs din ochii bătrânului. Toţi ceilalţi plângeau de fericire...
Astăzi bătrânul se bucură de faptele lui [26; 150-151].
*
Până atunci erau o familie fericită. Kostas şi Froso trăiau bine şi dobândiseră şi un băieţel, Dimitris.
Însă... la serviciul lui Kostas venise o nouă funcţionară. Biroul ei se afla în aceeaşi încăpere cu al lui. La
început nu părea nimic primejdios. Dar mai târziu lucrurile s-au schimbat. Kostas a devenit nervos, distrat.
Froso a observat imediat schimbarea bărbatului său. Nu i-a spus însă nimic. Ştia ce caracter are. Ar fi
înrăutăţit situaţia.
Până ce într-o zi a plecat din casa lui, lăsându-şi soţia şi copiii.
Froso nu voia să ajungă la tribunal. S-a luptat cu inima curată pentru a depăşi drama în care se afla.
S-au scurs zece ani. Dimitris devenise un voinic de 19 ani. Funcţionar la o bancă, câştiga atâta cât trebuia ca
să trăiască amândoi.
În anii aceştia, tatăl, fiind părăsit de femeia aceea rea, singur, izgonit de la serviciu, a fost nevoit să trăiască
în lipsuri şi izolare. Într-o zi s-a îmbolnăvit grav. I-au paralizat mâna şi piciorul drept. Locuia într-un subsol
şi nu avea pe nimeni să-l îngrijească. Lacrimi fierbinţi îi udau perna.
Dimitris a aflat despre situaţia tatălui său. L-a durut. Orice a făcut, era tatăl lui. I-a spus mamei sale. Şi într-o
după-amiază a luat o maşină şi s-a dus în camera tatălui său. Mizerie şi sărăcie...
- Tată, ridică-te! Te voi lua acasă la noi. Inima mea nu îndură să te vadă aşa.
Kostas a început să plângă. Nu a putut spune nimic altceva, decât: „Iartă-mă, copilul meu!”
Şi l-a transportat acasă...
64
Era Vinerea Mare! În ziua aceea Dumnezeu Se răstignise din iubire... Din iubirea care iartă [27; 197].
*
Era miezul nopţii. Afară ploua mărunt. Frigul era pătrunzător. În oraş nu se zărea nici o mişcare. Medicul
V.S. abia se întorsese acasă din vizita pe care o făcuse unui bolnav. Şi-a făcut un ceai cald şi s-a întins în pat.
Obosit cum era, a adormit imediat.
Nu trecuse însă nici o jumătate de oră, când soneria de la uşa exterioară s-a auzit puternic. În somnul său
adânc, abia dacă a tresărit. Dar s-a trezit restul familiei.
- Cine să fie iar la o asemenea oră?, a întrebat soţia lui, cu evidentă neplăcere.
Soneria a sunat din nou. Medicul a deschis ochii.
- Cineva sună la uşă, i-a spus soţia lui. Unde te vei duce iarăşi pe vremea aceasta? Abia te-ai întors. Ai şi tu
dreptul să dormi şi să te odihneşti!
- Doctorul, Maria, e ca o lumânare. Se topeşte făcându-şi datoria faţă de ceilalţi. Trăieşte mai mult pentru
oameni şi mai puţin pentru sine. Trebuie să văd ce se întâmplă. Şi s-a ridicat din pat. S-a îmbrăcat cu
paltonul şi a deschis uşa de la intrare.
Era un tânăr de până în 17 ani. Faţa îi era palidă.
- Doctore, iertaţi-mă că vă deranjez, dar veniţi repede. Tatăl meu moare.
Acestea a putut să le spună tânărul, şi ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Vin îndată, băiete. Aşteaptă un minut să mă îmbrac.
Peste puţină vreme a plecat spre casa bolnavului. Au ajuns. Era o casă cu un singur etaj. Au intrat. Toţi
membrii familiei erau adunaţi în jurul tatălui bolnav. Mama şi cei cinci copii. Tatăl abia dacă mai putea să
respire.
- Doctore, salvaţi-l pe tatăl nostru! au zis toţi cu agonie.
Medicul l-a consultat grabnic pe bolnav.
- Infarct miocardic uşor, a zis rar.
A stat acolo o oră. A făcut tot ce-a putut. Bolnavul şi-a revenit. A recomandat nemişcare totală. A scris două
reţete. A promis că va trece iarăşi de dimineaţă. I-a liniştit. Şi a plecat mulţumit de evoluţia crizei.
Dimineaţa s-a dus din nou. Bolnavul era destul de bine. Primejdia cea mare trecuse. Când medicul se
pregătea să plece, au ieşit cu toţii la uşă ca să-i mulţumească. S-a emoţionat mult. Şi pe când maşina se
depărta, medicul V.S. se gândeşte câte bucurii ascund dăruirea şi jertfirea pentru semeni. Desigur, ieri
noapte nu dormise decât trei ore. Dar salvase un om.
Şi-a amintit de lacrimile copiilor şi de mulţumirile pe care i le aduseseră. „Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc
pentru că m-ai învrednicit să fiu de folos”, a zis cu emoţie.
Maşina alerga încă. Pe faţa medicului era zugrăvit un zâmbet. Zâmbet de fericire [27; 104].
*
Un bătrân oarecare s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi curgea sânge din lăuntrul lui, iar un frate,
făcându-i-se milă de dânsul, i-a fiert puţină mâncare şi, aducându-i, l-a rugat să mănânce, zicând: rogu-te,
părinte, gustă şi mănâncă puţin din această mâncare, că ţi-am adus şi poate o să-ţi fie de folos. Bătrânul,
căutând la dânsul, i-a zis: Domnul să-ţi primească dragostea, frate, dar adevăr zic ţie, că aş vrea să mă lase
Dumnezeu aşa, în această boală, chiar şi până la treizeci de ani. Şi n-a vrut să guste. Iar fratele, mirându-se
de această răbdare a acelui bătrân, s-a dus luând mult folos [33; 278].
*
Un pustnic oarecare a fost supărat de iubirea de argint. Acesta a adunat din lucrul mâinilor sale un galben,
apoi doi, după aceea trei şi aşa, nevoindu-se, a câştigat cinci. După aceea, îndată a căzut la pat şi picioarele i-
au putrezit şi a dat doctorului cei cinci galbeni, dar boala nu mai înceta. Venind într-o dimineaţă, doctorul i-a
zis: trebuie să ţi se taie un picior, că de nu, va putrezi tot trupul tău. El însă s-a dat pe sine morţii şi, dacă a
sosit noaptea, plângea, şi a venit către dânsul îngerul Domnului şi, cum zăcea, l-a apucat de picior şi,
netezindu-i rana, grăia: mai aduna-vei cinci? Şi îndată tămăduindu-l s-a făcut nevăzut. Făcându-se ziuă, a
venit doctorul şi a bătut la uşa lui, iar el, sculându-se, l-a întâmpinat pe acesta. Doctorul, când l-a văzut, s-a
mirat foarte şi, înştiinţându-se de ceea ce s-a întâmplat, s-a făcut creştin [33; 355].
*

65
Povestit-a unul din părinţi că era un magistrat trimis cu o solie împărătească, şi pe cale a găsit un mort sărac,
zăcând gol şi, făcându-i-se milă, a zis slugii sale: ia calul şi mergi puţin mai înainte! Acela pogorându-se s-a
dezbrăcat de una din hainele sale şi a pus-o peste mort şi s-a dus. Apoi, după puţin, trimis fiind tot cu o solie
şi ieşind afară din cetate, a căzut de pe cale şi i s-a frânt piciorul. Şi ducându-l la casa sa, se lupta cu mari
chinuri şi doctorii încercau să-l vindece. După ce au trecut cinci zile, i s-a înnegrit piciorul. Şi aceasta
văzând doctorii, au hotărât să-i taie a doua zi piciorul, să nu putrezească şi trupul. De aceasta înştiinţându-se
magistratul, s-a supărat şi plângea de acea primejdie, şi de mâhnire nici nu putea să doarmă, ci în noaptea
aceea a rămas treaz. Deci luminând candela, a văzut la miezul nopţii că se pogoară un om pe fereastra cea de
sus şi vine la dânsul şi, stând lângă dânsul, i-a zis: de ce plângi, de ce te scârbeşti? Iar el a răspuns: Doamne,
cum să nu plâng, că mi s-a frânt piciorul şi mâine vin doctorii să-l taie? Iar el a zis: arată-mi piciorul tău! Şi
arătându-l, l-a uns cel ce s-a arătat şi i-a zis: scoală-te şi umblă. Bolnavul însă zicea: Doamne, nu pot că este
frânt. Iar el a zis către dânsul: sprijineşte-te de mine! Şi sprijinindu-se, s-a sculat şi a mers sănătos. Apoi a
zis iarăşi cel ce s-a arătat: iată, te-ai făcut sănătos! Deci culcându-te, odihneşte-te şi nu te scârbi! Vorbindu-i
şi despre milostenie, i-a spus înainte câteva cuvinte, zicând că a zis Domnul: fericiţi cei milostivi, că aceia se
vor milui! Şi fără de milă este judecata la cel ce nu a făcut milă. Şi altele ca acestea. Apoi i-a mai zis:
mântuieşte-te! Magistratul l-a întrebat: te duci? Zis-a lui acela: ce mai voieşti, dacă te-ai vindecat? Şi iarăşi
magistratul: pentru Dumnezeu care te-a trimis, spune-mi cine eşti? Răspuns-a cel ce s-a arătat: caută la
mine! Şi, după ce l-a privit, i-a zis: cunoşti haina aceasta, pe care o port? I s-a răspuns: da, Doamne, a mea
este! Şi iarăşi a zis acela: eu sunt cel pe care l-ai văzut mort, aruncat în drum, şi mi-ai aruncat haina ta şi
acum m-a trimis Dumnezeu să te vindec. Mulţumeşte deci totdeauna lui Dumnezeu! Şi acestea zicând, a ieşit
pe fereastra prin care a intrat. Iar bolnavul vindecat nu a încetat mulţumind lui Dumnezeu, dând săracilor din
cele ce avea [33; 374].
*
Povestit-au părinţii despre un grădinar că lucra şi toată osteneala lui o da milostenie, ţinând numai pentru
cheltuială. Mai pe urmă însă i-a pus în minte satana, zicând: strânge-ţi nişte bani, nu cumva când vei
îmbătrâni şi te vei îmbolnăvi să nu ai de cheltuială! Şi a adunat şi a umplut un borcan cu bani, după care s-a
întâmplat de s-a îmbolnăvit şi i-a putrezit piciorul şi a cheltuit banii la doctori, dar nu i-a folosit. Mai pe
urmă a venit un doctor iscusit şi i-a zis: de nu ţi se va tăia piciorul, tot trupul o să-ţi putrezească. Şi s-a
hotărât să i se taie piciorul a doua zi. În noaptea aceea, venind grădinarul întru sine şi căindu-se pentru ceea
ce a făcut strângând bani şi nădăjduind mai mult în ei decât în Dumnezeu care ocârmuieşte toate şi le
hrăneşte, a suspinat şi a zis: adu-ţi aminte, Doamne, de lucrurile mele cele proaste de mai dinainte, pe care le
făceam lucrând şi dând fraţilor mei, dar mai vârtos mai-nainte de acestea, adu-ţi aminte de bunătatea Ta şi
de îndurările Tale cele nenumărate şi mă miluieşte după mare şi bogată mila Ta! Şi acestea zicând el, a stătut
înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: unde sunt banii pe care i-ai strâns? Unde este sfatul pe care l-ai
primit? Iar el, umilindu-se foarte şi lăcrimând, a zis: greşit-am, Doamne, iartă-mă, că de acum nu voi mai
face aceasta! Atunci s-a atins îngerul de piciorul lui şi îndată s-a vindecat. Şi sculându-se dimineaţa, s-a dus
să lucreze. Iar după puţin timp a venit doctorul să-i taie piciorul, după hotărâre, şi, neaflându-l, întreba de
dânsul. Şi i-au spus lui: azi dimineaţă s-a dus să lucreze la ţarină. Iar doctorul s-a dus la ţarina aceea în care
lucra, vrând să-l vadă. Şi văzându-l săpând pământul, L-a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce l-a vindecat, cu
proslăvire [33; 375].
*
Zis-a un părinte: de-ţi va trimite Dumnezeu vreo boală trupului, să nu cumva să te mâhneşti sau să te
scârbeşti, ca unul din cei necredincioşi, de vreme ce Stăpânul şi Făcătorul tău vrea să-ţi lămurească şi să-ţi
curăţească sufletul cu boala şi pedeapsa trupului, ca un pururea purtător de grijă ce este pentru viaţa şi
mântuirea ta. Tu, făptură fiind, pentru ce să te mâhneşti şi să te scârbeşti asupra Făcătorului tău, care te-a
făcut din nefiinţă întru fiinţă şi dintru ce nu erai întru ceea ce eşti? Acela, văzându-ţi şi cunoscându-ţi
stricăciunea şi bolnăvirea sufletului, pe care ai câştigat-o prin păcatele trupului tău, vrea iarăşi să o
lămurească şi să o tămăduiască prin boala şi pedeapsa trupului tău, precum Însuşi ştie cum şi ce să facă. Iar
tu, frate, cu tot sufletul şi voinţa, primeşte toate cele ce îţi vin ţie după voia lui întocmai, cele iuţi şi amare ca
şi cele dulci, căci toate sunt bune şi folositoare care îţi vin cu voia lui Dumnezeu. Mulţumeşte bunei Lui
voinţe şi te roagă Lui să-ţi dea răbdare până în sfârşit. Aşa fă, frate, şi te vei mântui [33; 342-343].
*
Zis-a iarăşi (maica Singlitichia): dacă ne bucură boala, să nu ne mâhnim, ca şi cum pentru boala şi hrana
trupului nu putem să cântăm cu glas. Toate acestea se făceau de noi, spre surparea poftelor. Căci şi postul şi
66
culcarea pe jos pentru dezmierdări ni s-au legiuit nouă. Deci, dacă boala pe acestea le-a stricat, de prisos este
cuvântul. Că aceasta este nevoinţa cea mare: a răbda în boli şi laude de mulţumită a înălţa lui Dumnezeu [33;
226].
*
A zis Avva Pimen: de sunt trei la un loc şi unul se linişteşte bine, iar unul este bolnav şi mulţumeşte, celălalt
slujeşte cu cuget curat, toţi trei de o lucrare sunt [33; 170].

TREI ORE IN IAD

Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga către Domnul, cerând să-l slobozească de durerile
cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:
– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca, în loc de un an
de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să petreci trei
ore în iad. Deoarece sufletul tău are nevoie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să suferi boala încă un
an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă,
dacă vrei, să rabzi numai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.
Bolnavul s-a gândit: „Un an de chinuri pe pământ e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei ceasuri, decât un
an“.
– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.
Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:
– Mă voi întoarce după trei ceasuri.
Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmtorarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la urechile lui şi
înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfricoşătoare. Peste tot vedea
şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai
ochii înflăcăraţi ai diavolilor, gata să-l sfâşie.
Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abisul. I s-a
părut că au trecut secole întregi, şi din clipă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.
În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea niciodată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar nimănui
nu-i păsa de el. În iad, păcătoşii se gândesc numai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.
Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat deasupra
celui chinuit şi l-a întrebat:
– Cum eşti, omule?
– N-am crezut că şi la îngeri poate exista minciuna!, a şoptit cel chinuit, cu o voce stinsă.
– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.
– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de
atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri întregi de chinuri nesuferite.
– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi
trebuie să mai rămâi aici încă două.
– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dumnezeu, te
rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoate-mă din iad.
Ai milă de mine!, striga, gemând,cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.
– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.
La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte.

DESPRE RAI

Iata cum “O mie de ani inaintea ochilor Tai, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut ( Psalmul 89,
4 ).”
“Era un calugar de mult intr-o manastire si se intreba: ” Cum poate sa treaca o mie de ani ca o zi ?” atat este
de frumos in Rai si atat de mare fericire, ca, o mie de ani pare o zi. Calugarul era paracliser la biserica si
avea viata inalta. El s-a rugat Maicii Domnului cativa ani de zile si zicea : ” Maica Domnului, roaga-te la
67
Mantuitorul Hristos sa-mi arate cum trec o mie de ani ca o zi ? Caci stiu ca aceste cuvinte ale Duhului Sfant
sunt adevarate “. S-a rugat trei ani si i-a aratat Dumnezeu.
Fiind paracliser, dupa slujba de la miezul noptii a ramas singur in biserica citind acatistul Maicii Domnului.
Cheile le avea in mana si fesul il pusese pe o strana. Deodata a intrat in biserica un vultur si s-a asezat pe
iconostas. dar atat era de frumos vulturul, cum nu mai vazuse in viata aceasta nimeni. Era cu mii de culori,
avea coc, ochii negri si se uita prin biserica.
Fiecare pana era ca o piatra scumpa. Calugarul cand a vazut vulturul ca s-a asezat pe iconostas, a uitat sa se
mai roage si s-a gandit : ” Mai, eu ma reped ca sa-l prind ! Ca daca l-oi prinde pe acesta, nu-mi mai trebuie
alta avere pe fata pamantului. Macar o pana sa iau de la el !”
S-a repezit spre vultur, dar vulturul a zburat in mijlocul bisericii. Se facea ca nu poate zbura. Calugarul, dupa
el. Cand sa-l prinda, vulturul a zburat din pridvor. ” Vai de mine ! Doamne, ajuta-ma sa-l prind !” Dar cand
sa puna mana pe el, vulturul iar a zburat, dar mai mult pe jos; iesind din biserica s-a asezat pe gard. Cand s-
a repezit calugarul spre gard, vulturul a zburat in padure.
Calugarul a sarit peste gard, zicand : ” Doamne, ajuta-ma sa-l prind !” Cand sa puna mana pe el, vulturul a
zburat intr-o poiana mare. ” Doamne, nu ma lasa. Macar o pana sa iau de la el !” Cand s-a repezit in mijlocul
poienii la vultur, acesta a zburat intr-un brad. Atunci a inceput a plange calugarul : ” Doamne, n-am fost
vrednic macar o pana din el sa iau “.Si se uita la vultur.” Doamne,Doamne, ce pasare frumoasa !”
Dar deodata vulturul a inceput sa cante, o cantare cum nu a mai auzit el pe fata pamantului. Era ingerul in
chip de vultur, dar el nu stia; si a stat si s-a uitat la vultur, care i-a cantat 355 de ani. Parandu-i-se ca a trecut
doar un ceas, calugarul, in timpul acesta, nici nu a imbatranit, nici nu a obosit, nici nu a flamanzit, nici nu a
insetat si nimeni nu a dat peste el.
Zburand vulturul, monahul fiind cu cheia bisericii in mana si-a adus aminte : ” Vai de mine, nu mi-am luat
nici fesul si biserica a ramas descuiata; ma duc sa incui biserica “.
A venit la manastire, avand cheia bisericii in mana, dar manastirea nu o mai cunostea. Biserica era acoperita
alfel, chiliile erau altele. Se gandi intru sine : ” Doamne, ori eu mi-am iesit din minti, ori manastirea asta nu-i
a noastra “. Stiind ca statuse doar un ceas si ceva, s-a dus la portar cu cheia in mana.
Portarul vede un batran cu barba alba, foarte stralucit la fata si-i zice :
- Binecuvinteaza, parinte ! Cu ce drum pe la noi ?
- Fiule, ma duc sa incui biserica.
- Dar de unde esti ?
- De aici, de la manastire.
- Dar unde ai fost dus ?
- Pana aici, mai aproape.
- Parinte, nu esti de la noi.
- Nu ma cunosti, fiule, dar eu sunt calugarul cutare, sunt paracliserul si ma duc sa incui biserica !
- Stai, parinte, ma duc sa-i spun staretului.
Dar staretul a visat in noaptea aceea o descoperire si a auzit de trei ori : ” Deschideti portile manastirii, ca sa
intre porumbelul Domnului !”
- Parinte, a venit un calugar batran, luminat la fata, zicand ca el vrea sa incuie biserica, ca el este paraclisier.
- deschide-i, fiule, ca o taina mare este aceasta ! Vino cu el la mine.
Cand a venit la staret, acesta l-a intrebat :
- Parinte, ma cunosti pe mine ?
- Nu.
- Dar manastirea o cunosti ?
- Nu o mai cunosc. Biserica o cunosc, dar parca nu mai este asa cum era. Avea alt acoperis.
- Dar unde ai fost plecat, parinte ?
- Am fost pana aici, in padure.
Sttaretul a pus sa se traga clopotele manastirii si a adunat in biserica tot soborul, care avea 300 de calugari.
Apoi l-a adus pe acest calugar in mijlocul bisericii si l-a pus in fata catapetezmei sa-l vada toti calugarii si l-a
intrebat :
- Parinte, dintre toti acesti calugari, cunosti pe vreunul ?
68
- Viu este Hristos, nu cunosc pe niciunul ! A raspuns el.
- Dar voi, il cunoasteti pe acest calugar ?
- Nu-l cunoastem, au raspuns ei.
- Parinte, daca spui ca ai plecat de un ceas de aici, cine era staret cand ai plecat ? A intrebat atunci staretul.
- Avva Ilarion.
- Cine era ecleziarhul mare ?
- Avva Ambrozie.
- Cine era econom ?
- Avva Chiriac.
- Cine era vestmantar ?
- Avva Gherontie.
Atunci a spus staretul :
- Mare taina s-a descoperit intre noi. Sa vina arhivarul manastirii. Si i-a spus : Du-te si ada arhivele
manastirii aici pe cateva sute de ani in urma si cauta cand a fost randul acesta de calugari.
A cautat cu 50 de ani, cu 100 de ani; a cautat cu 200 de ani, cu 300 de ani si nu se gaseau. Si a cautat cu 355
de ani si a gasit niste registre mancate de carii, vechi, ratacite prin podul manastirii. Cand a inceput a citi
cutare, cutare, i-a gasit.
- Parinte, dar cand ai plecat ?
- Trebuie sa fie un ceas si ceva.
- Parinte, dar care a fost lucrul pentru care te-ai rugat lui Dumnezeu ?
- Eu ma rog de mult avreme si citesc rugaciuni la Maica Domnului ca sa-mi arate Mantuitorul ceea ce spune
in Psaltire : O mie de ani inaintea ochilor Tai, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut !
- Parinte, iata ca Preasfantul si Preabunul Dumnezeu ti-a implinit cererea sfintiei tale. N-ai vrut sa crezi, sau
ai crezut, dar ai vrut sa te convingi. Iata, de cand ai plecat, au trecut 355 de ani !
Batranul a inceput a plange. Staretul ii vorbi :
- Vezi, parinte, ca ti-a aratat Dumnezeu minunea pentru ca te-ai rugat cu credinta. Daca 355 de ani ti-au
parut ca un ceas, acum crezi ca o mie de ani este ca o zi inaintea lui Dumnezeu ?
- Cred, parinte !
Atunci staretul a poruncit ca un preot sa se imbrace repede in vestminte, a adus Sfintele taine si l-a
impartasit pe batran in fata tuturor.
Batranul a primit Sfintele Taine si a zis :
- Parintilor, iertati-ma, ca mare uimire mi s-a facut.
Fata lui lumina ca soarele. Apoi a cerut iertare de la toti si a murit in biserica.”

SĂRACUL MILOSTIV

Într-o mănăstire, trăia un alt călugăr bătrân. Deşi era foarte sărac, el avea totuşi harul milosteniei.
Într-o zi, a venit la el un sărac, cerându-i pomană. Bătrânul nu avea decât o pâine, pe care a dat-o săracului.
Săracul însă a zis:
– Nu vreau pâine, ci o cămaşă!
Bătrânul voind să-l ajute, l-a luat de mâna şi l-a dus în chilie. Când săracul a văzut că nu găseşte nimic decât
cămaşa ce o purta călugărul, s-a minunat de sufletul plin de virtute al bătrânului şi şi-a dezlegat traista de la
gât şi a deşertat în mijlocul chiliei tot ce avea zicând:
– Ia acestea, părinte! Voi mai găsi eu în altă parte cele ce-mi trebuiesc.
(II) GÂŞTELE ŞI FURTUNA

A fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi
copii. Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si
sarbatorile crestine. Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si
in Isus, in ciuda comentariilor ironice ale sotului ei.
69
In Saptamana Mare, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau. L-a invitat si pe
sotul ei, insa acesta a refuzat:
-Prostii! Daca ar exista intr-adevar Dumnezeu, iar Isus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant
cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva,
n-are nici un sens!...
Asa ca sotia si copiii au plecat, iar el a ramas acasa. N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata tare, din
ce in ce mai tare. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, nori negri se strangeau, se lasa o ceata groasa
si incepu ploaia. S-a asezat sa se odihneasca, inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte. Si
chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu putea
distinge nimic. Se intunecase ca noaptea.
Curand, ploaia s-a oprit, ceata s-a ridicat, iar vantul a imprastiat norii. Barbatul a iesit afara sa vada ce
anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice. Se parea ca ele se
intorceau din tarile calde pentru perioada verii, cand au fost surprinse de vantul puternic si nu au mai putut
inainta. Pasarile erau epuizate si nu si-ar fi putut continua drumul. Isi miscau ciudat aripile si tremurau
ravasite de vantul napraznic si ploaia rece de primavara. Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.
Taranul, om cu inima calda, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui cateva zile, de vreme ce nu
puteau sa mai zboare dupa acest incident.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici.
Poate ca pana maine isi vor reveni.”
Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa poarta
deschisa si vor intra. Gastele ramasera insa pe loc, dand in continuare haotic din aripi, si se parea ca nu au
observat ferma si ca nu si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele. Barbatul a incercat sa le atraga
atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au indepartat.
Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care
sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles. S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre
ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu. Nimic din ce a
facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.
„De ce nu ma urmeaza precum gastele mele?!”
Tot gandindu-se la asta, si-a dat seama ca gastele salbatice nu vor urma niciodata un om.
-Poate daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez! - a spus el tare.
A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele
stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul. Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una
cate una, gastele salbatice au urmat-o spre acel loc sigur. Barbatul a ramas tacut pentru un moment, in timp
ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte: „Doar daca as fi unul de-
al lor, atunci le-as putea salva!”
Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine, ca
sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”
Dintr-o data, totul incepea sa capete sens. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati.
Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.
„Aceasta este adevarata insemnatate a Invierii!” – a realizat omul si privirea i s-a luminat. Ani de
indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare.
A ingenunchiat si a rostit prima rugaciune din viata lui: „Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si
ai venit sa ne scoti din furtuna!”

(III) DUMNEZEIEŞTILE VEDENII ARĂTATE MAICII ELENA, ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII ŞI AL


TUTUROR SLUJBELOR SĂVÂRŞITE DE CĂTRE CUCERNICII PREOŢI ÎN SFÂNTA BISERICĂ

Ei (preoţii), au primit dar de la bunul Dumnezeu de a deschide Împărăţia Cerurilor şi de a lega şi


dezlega neputinţele noastre şi păcatele pământeşti, astfel Măicuţei Elena, i s-a spus: „În Sfânta Biserică, în
timpul Sfintei Liturghii, coboară Sfintii Îngeri şi Sfintele Duhuri Cereşti învrednicite să transforme,
prin lucrări tainice pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului Iisus Hristos”.
Să luăm aminte de vorbirea măicuţei:
La începutul Utreniei, vede cum intră în Sfântul Altar doi Sfinţi Îngeri, dând ajutor la preot (totul în
mod nevăzut), să îmbrace Sfintele Veşminte. Biserica apare în acel moment, mult mărită, dispărând zidurile

70
şi căpătând o formă spirituală. Văd cu ochii spirituali (sufleteşti) atunci când părintele citeşte prima
Evanghelie a Utreniei. Biserica se luminează, ca şi cum ar răsări un soare.
Când preotul iese cu Sfânta Evanghelie să o pună în mijlocul Sfintei Biserici, văd deasupra mâinilor
lui, două mânuţe mici, ţinând de Sfânta Evanghelie. Preotul face trei închinăciuni, moment în care apare
Sfântul Înger Păzitor al preotului, acesta, cînd săruta Evanghelia îi aminteşte preotului despre înscrierea
biletului de călătorie veşnică. Când preotul intră în Sfântul Altar, Îngerii fac înscrierea veşnică. Acelaşi lucru
îl fac şi Îngerii mirenilor, când sărută Sfânta Evanghelie.
Când dăm liturghie (pomelnic, prescure şi lumânare aprinsă şi le primeşte preotul în Sfântul Altar),
un Sfânt Înger, face înscrierea biletului, respectiv Sfânta Proscomidie, scoţând numele celor pomeniţi, se
formează o steluţă urmată de o panglică, ce alunecă spre Cer. Lumânarea pusă în sfeşnicul Bisericii din Cer.
De asemenea, banii care se dăruiesc, prin mijlocirea Sfântului Înger, urcă spre Cer, tot într-o aură şi se pun
în visteria templului Lui Dumnezeu, cum au fost primiţi cei doi bănuţi ai văduvei, fiind socotiţi bani de la
Sfânta Liturghie. Acestea toate se petrec în timpul ecteniilor ce se rostesc până începe Sfânta Liturghie.
Când preotul iese în mijlocul Bisericii (în timpul Sfintei Liturghii) cu Evanghelia, văd Sfânta
Evanghelie mare şi luminoasă, ţinută de două mâini mari, mâinile Domnului Iisus Hristos (care nu mai sunt
mici ca la început), din care se revarsă raze de lumină.
Când preotul intră în Altar cu Sfânta Evanghelie şi rosteşte cuvintele: „Slavă Celui ce ne-a arătat
Lumina!” după care invocă Duhul Sfânt cu mâinile ridicate în sus, o mare lumină se revarsă. Apoi, pe masa
Sfântului Altar, se coboară trei scări formate dintr-un material alb şi luminos, ca un nor. După coborârea
scărilor, preotul rosteşte ecteniile.
În vederea începerii Sfintei Liturghii, coboară de Sus darul preotului, care are forma unor cununii
din care ţâşnesc raze de lumină. Acest dar, este ţinut de doi sau trei Îngeri, după vrednicia preotului şi se
aşează deasupra capului, cu un cot mai sus de creştet. Dacă preotul este mai puţin vrednic, darul este ţinut de
doi Îngeri într-o parte a capului şi mai sus (mai ales cei dornici de înavuţire şi la cei învrăjbiţi, dar şi la cei cu
gânduri împărţite). După începerea Sfintei Liturghii, preotul nu mai are voie să părăsească Sfântul Altar,
chiar de i-ar arde casa, decât numai la cerinţele Sfintei Liturghii. La preoţii nevrednici care fumează şi sunt
bărbieriţi, cei doi Îngeri care ţin de dar, sunt foarte trişti (căci în barbă le stă toată puterea de dar). La preoţii
vrednici, darul stă mai aproape de cap şi este ţinut de patru Sfinţi Îngeri. În timpul mişcărilor făcute de preot
în Altar, darul se menţine deasupra capului, cu deosebire la Sfântul Arhiereu, la care darul este ţinut de o
ceată mare de Sfinţi Îngeri.
Când preotul iese cu Sfânta Evanghelie, la tămâiat şi când iese cu Sfintele Daruri, darul este ţinut
deasupra uşilor Împărăteşti de către Sfinţii Îngeri. Darul preoţesc a fost dat prin Sfântul Altar şi în Altar
rămâne până când se va ridica harul.
Când preotul intră cu Sfintele Daruri în Altar, iar se aşează darul deasupra capului preotului şi acest
dar îi dă puterea să nu ostenească, ţinere de minte şi tot ceea ce trebuie pentru desăvârşirea Sfintei Liturghii.
Şi mai văd visteria inimii fiecăruia şi căsuţa sufletului fiecăruia de la Arhiereu, preot, călugăr, până
la ultimul mirean. Visteria inimii o văd ca valurile unei ape când luminată, când întunecată, după cum îi este
gândul şi spunându-i de către Sfântul Înger la ce se gândeşte, adică la bine sau la rău. Căsuţa sufletului o văd
deasupra inimii, cum sunt chivoturile de la masa Sfântului Altar, biruinţa în mijlocul Bisericii, văd sufletul
ca o păsărică şi căsuţa este cu patru luminiţe aprinse în patru părţi, în formă de cruce, ce sunt ca patru
lumânări aprinse. La unii, văd patru lumânări aprinse, la alţii văd trei, la alţii două sau una, iar la alţii
întuneric şi lumânările aici se vor aprinde, aici se vor stinge, după cum îi frământă inima.
După aceea, văd cum pe scara din dreapta, coboară cele Şapte Sfinte Taine, bărbaţi ca diaconii, cu
stihar, care sunt de aceeaşi vârstă şi neînchipuit de frumoşi, toţi fac câte trei închinăciuni în faţa mesei din
Sfântul Altar, la dreapta, la spate şi la stânga, în total 12 metanii şi se aşează în spatele Sfintei Cruci din
Altar. Aceşti şapte bărbaţi, sunt cele Şapte Sfinte Taine ale Sfintei Biserici.
Apoi, prin partea dreaptă, coboară 12 cete de câte 12 Îngeri fiecare cu câte două aripi, îmbrăcaţi în
roz, toţi fac metanii în cele patru părţi ale mesei din Sfântul Altar şi trec fiecare la misiunea sa. O parte dă
cădelniţa la preot, o parte scrie pe fiecare ce vine la Biserică, o parte trece cu cântăreţii la strană, dar stau
mai sus de strană.
Când se rostesc ecteniile ce se fac înainte de ieşirea cu Sfânta Evanghelie, văd că pe scara din
mijloc se coboară Duhul Sfânt, în formă de porumbel, cu nişte ochi ca de om, ce varsă raze de lumină
orbitoare. La preoţii cu barbă şi vrednici se aşează pe umărul drept, iar la cei nevrednici stă mai sus, tot mai
sus, în partea dreaptă foarte întristat.
Când se începe citirea Sfintei Evanghelii, Sfânta Biserică se luminează foarte mult.
71
Văd că pe scara din mijloc se coboară Domnul Iisus Hristos, ca un copil mic, până în dreptul
Sfintei Cruci, de pe masa Sfântului Altar şi o ia către Sfânta Proscomidie şi nu-L mai văd până când iese cu
Sfintele Daruri.
La ieşirea cu Sfânta Evanghelie, cele patru cete de Sfinţi Îngeri, vin în jurul preotului şi pe
Evanghelie, văd mâinile Domnului Iisus Hristos, vărsând raze deasupra preotului. Cele Şapte Sfinte Taine,
stau în genunchi precum şi lumea, până când preotul intră în Sfântul Altar şi rosteşte: „Veniţi să ne
închinăm şi să cădem la Hristos!”. Apoi Ingerii se apropie de preot şi cântă răspunsurile la Sfânta
Liturghie, împreună cu strana.
După citirea Ecteniilor, preotul dă binecuvântarea, făcând trei metanii mari, călugăreşti. Stând în
spatele Sfintei Cruci până la pământ, cum fac călugării, fără să îndoaie genunchii. După aceste trei
închinăciuni, se luminează tare la faţă şi se aşează în genunchi. Şi nevrednica de mine, după Sfintele Puteri,
stau ghemuită şi nu mă scol până se citeşte Sfânta Evanghelie.
Când începe cântăreţul să citească „Apostol”, văd că pe strana din dreapta, se coboară cei 12
Apostoli, îmbrăcaţi ca pe vremuri. Şi Sfinţiile Lor fac tot trei metanii ca şi Sfintele Taine, dar călugăreşti, tot
în 4 părţi ale Sfântului Altar, stând tot în genunchi, când se citeşte Sfânta Evanghelie.
Când preotul citeşte, zice: „Câţi sunteţi chemaţi”, văd cum Sfinţii Îngeri dau afară pe cei
necredincioşi din Biserică. Toţi cei care sunt necredincioşi, sunt frământaţi de grijile pământeşti, legaţi de
plăcerile lumeşti, fumători, jucători sau cu cravata la gât (cravata simbolizează ştreangul lui Iuda), alţii
poartă barbă şi nu le este îngăduit si nici femeilor cu capul descoperit. Uneori nu îi dă afară, dar îi înconjoară
Îngerul cu un nor negru şi nu mai văd în Biserică decât o mână de oameni. Apar apoi, după ce preotul
termină această Evanghelie.
Când se cântă: „Ca pe împăratul tuturor să-l primim”, Sfânta Biserică se luminează foarte tare, ca
un soare puternic. Pe scara din mijloc a Altarului, se coboară Sfinţii Serafimi în 12 cete, cu câte 6 aripi,
câte 12 în fiecare ceată, formează deasupra Altarului o Strană Cerească şi cântă această cântare toţi în
genunchi. După această cântare, sunt acoperiţi cu un nor negru necredincioşii din Biserică şi nu mai văd
decât o mână de oameni.
Când se cântă: „Toată grija cea lumească să o lepădăm”, coboară în centrul Bisericii pe scara
coborâtă din Altar, 12 cete de Heruvimi, şase cu câte 6 aripi şi şase cu câte 4 aripi.
Când preotul cere iertare şi face plecăciune în faţa Porţilor Împărăteşti, fac plecăciuni cu preotul şi
Sfinţii Serafimi şi trec cu preotul Sfânta Procomidie.
Văd pe Domnul Iisus Hristos, ca un Prunc Născut, în Sfântul Potir şi cu Sfintele sale brate întinse
în formă de cruce. Când preotul ia Sfântul Potir, Îngerii, Serafimii, pun toţi mâinle pe el, peste mâinile
preotului. Nu se vede decât faţa preotului. Din Potir, Domnul Iisus revarsă o mare strălucire. Când iese cu
Sfântul Potir în mijlocul Bisericii, Domnul Iisus stă cu braţele întinse şi priveşte lumea din Biserică,
care este în genunchi.
Când se citeşte pomelnicul cu enoriaşii cei vii şi apoi cei morţi, dacă lumea stă nepăsătoare, vorbeşte,
stă pe scaune, Domnul Iisus se întristează şi în unele Biserici, îl văd cum se întoarce cu spatele la oameni şi
faţa la Altar. Când preotul termină pomelnicele, se întoarce cu faţa la oameni, dar foarte trist. Am văzut că în
unele Biserici, preotul atinge cu Sfântul Potir, capetele oamenilor. Văd că din Sfântul Potir dispare Domnul
Iisus şi mare tristeţe şi supărare fac acei preoţi Domnului Iisus. Mare greşeală fac acei preoţi şi aspru vor fi
judecaţi pentru această înrdăzneală a lor. Acestea sunt Sfinte Vase şi nu trebuie atinse de muritorii
Pământului, care sunt plini de toate păcatele, pe care nici preoţii nu le cunosc.
Când preotul intră în Sfântul Altar cu Sfintele Vase, atunci Sfinţii Îngeri înconjoară pe Domnul Iisus
şi fac plecăciuni până la pământ, în jurul Sfintei Mese. După ce se fac aceste plecăciuni, nu-L mai văd pe
Domnul Iisus în Sfântul Potir, până se zice: „ Luaţi, mâncaţi...”, când apare din nou, în acel moment cele
12 cete de Sfinţi Îngeri, fac rugăciuni până la pământ, cu semnul Sfintei Cruci.
Mai văd că în timpul Ecteniilor, până la Crez, Sfinţii Apostoli îşi iau drumul lor pe scara pe care au
venit.
Atunci când preotul zice: „Uşile, uşile...” şi strana zice „Crezul”, văd cum Sfinţii Îngeri, cei cu două
aripi, stau în genunchi, Sfinţii Serafimi fac plecăciuni şi fac semnul Sfintei Cruci cu capul şi cu corpul la fel
ca preoţii. În acest moment, cele Şapte Sfinte Taine dispar şi apar iarăşi la Sfânta Împărtăşanie, apoi pleacă
pe scara pe care au venit, fie mulţuimiţi sau nu, după cum este vrednicia preotului. Dacă preotul este
vrednic, pleacă mulţumiţi şi veseli, dar vai de preotul bărbierit, cel fumător, cel ce dă la rele, care merge la
petreceri, care nu ţine Sfintele Posturi de peste an. Atunci, cele Şapte Sfinte Taine, pleacă întristate sau dacă
este vrednic, cum spuneam, pleacă mulţumite şi vesele.
72
În momentul în care preotul zice: „Sus să avem inimile” şi corul răspunde „Avem către Domnul”,
atunci cele 12 cete de Sfinţi Serafimi, se formează în cete, aşa cum au venit şi îşi iau drumul către Cer, pe
scara din mijloc pe care au venit. Sfinţii Îngeri, cei cu câte 2 aripi, se ridică din genunchi, apoi merg prin
biserică, pe deasupra tuturor celor aflaţi în Sfânta Biserică, în acel moment, şi scriu pentru fiecare persoană,
un „sfânt bileţel”, cu purtarea lui în biserică. Vai... de femeile rujate şi descoperite pe cap, că atunci dispare
chipul de pe icoană şi apare după aceia. Vai... de bărbaţii care nu au semnul bărbăţiei, mustaţa, că nici de
aceştia nu se pot apropia Sfinţii Îngeri, nescriindu-le biletul, ca şi când nu ar fi fost în biserică, în acea zi. La
mirenii care poartă barbă, Sfântul Înger nu se poate apropia, întrucât, barba este un semn pe care numai
preoţii o pot purta, de asemenea, călugării şi pusnicii. Îmi mai spune Sfântul Înger, că: „pe bilet le-am scris
purtarea necuviincioasă”.
Când preotul zice: „Cântare de biruinţă cântând...” şi apoi „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
meu”, în acel moment, ca un mare cutremur se face în biserică şi în zbor văd pe Domnul Iisus cu capul
mic în Sfântul Potir, care face 4 plecăciuni în cele 4 părţi, în formă de cruce, frângându-se de la mijloc,
umplându-se Sfântul Potir cu Sângele, apoi se ridică o mare strălucire pe scara din mijloc, cu Sfintele
Puteri Cereşti. La capătul scării, Îl primeşte Maica Sfântă, Îl ia în braţe până la terminarea cântatului şi
toţi stau un genunchi.
Când strana cântă: „Pe Tine Te lăudăm...”, coboară din Cer, ca nişte nori luminoşi şi umple toată
biserica în nori, sunt foarte mulţi Sfinţi Îngei, nu se pot număra.
La cuvântul preotului: Mai ales pentru Sfânta Preacurată şi Preabinecuvântată, Stăpâna noastră,
de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria, văd cum se coboară Măicuţa Domnului pe scara
din mijloc, înconjurată de o mare ceată de Sfinţi Îngeri. În momentul în care se cântă AXIONUL, văd cum
fac plecăciune Sfinţii Îngeri şi Maica Domnului. După terminarea AXIONULUI, eu cad într-un somn, încât
trebuie neapărat să mă sprijin de cineva şi aşezată pe un scaun. Capul şi de la brâu în sus, îmi amorţeşte. Mi
s-a spus, că este somnul Vedeniilor. Când sunt în acest somn, mi se arată Sfinţii, dar foarte repede, aşa, ca
într-un film, iar Maica Domnului şi Sfinţii Îngeri, pregătesc coroniţa pentru cei ce sunt în biserică.
Când corul cântă: „Tatăl Nostru”, văd foarte clar cum Maica Domnului şi Sfinţii Îngeri, ţinând câte
o coroniţă din flori, după anotimp şi după praznic, le pune pe capetele oamenilor, în biserică.
Când se rosteşte: „Capetele voastre Domnului să le plecaţi...”, celor care stau în genunchi şi sunt cu
toată fiinţa şi cu sufletul la Sfânta Liturghie, li se pune coroniţa, iar la ceilalţi, nu.
Când preotul începe predica, eu văd de ce duh este stăpânit şi cum este frământat de diferite gânduri
care-l muncesc, îi văd şi căsuţa sufletului, dacă este luminată sau întunecată. Văd de asemenea, şi Sfântul
Înger al fiecărui creştin, cu biletul de călătorie al vieţii veşnice care a fost completat cu tot ce a făcut de când
a venit la Sfânta Biserică.
Miruirea este ştampila ce se pune pe biletul fiecăruia, dar trebuie neapărat să prinzi scoaterea
Sfintei Evanghelii.
La Sfintele praznice împărăteşti: Sf. Vasile, Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, etc.
iau parte şi Sfinţii respectivi, iar la Sfânta Liturghie, de Crăciun, Sfântul Altar se transformă într-o peşteră,
exact ca staulul din Betleem, iar Domnul Iisus, în chip de prunc aşezat în fân, în ieslea vitelor şi învelit în
scutece. Văd cum Sfinţii Îngeri în văzduh, cântă nespus de frumos. I s-a spus Măicuţei, că nu este bine să se
împărtăşească în ziua de Crăciun, căci „atunci Domnul vine şi nu se jertfeşte”. La Sfânta Bobotează, în
Sfânta Biserică se vede râul Iordanului, dar cu totul schimbat, cu treptele de marmută şi prin văzduh Sfinţii
Îngeri fără de număr, cântând cântări de Slavă Lui Dumnezeu. Cerul pare deschis şi văd cum Duhul Sfânt
se pogoară, iar Sfinţii Îngeri înmuindu-şi aripile în apă şi stropind cu apă, mai întâi pe preot şi apoi pe toţi
creştinii.
De Buna Vestire, văd un Sfânt Altar nespus de frumos şi pe Maica Domnului, stând în genunchi,
într-o frumuseţe nemaivăzută, iar pe Sfântul Arhanghel Gavriil, rostind cuvintele de la Sfânta Evanghelie de
la Luca.
De Florii, văd popor mult adunat în templul din Ierusalim şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe
mânzul asinic şi lumea toată punând crengi verzi în calea Lui.
Începând cu Săptămâna Mare, văd toate momentele ce s-au petrecut atunci. Sfânta Împărtăşanie
din Joia Mare, este valabilă un an de zile şi este foarte bine să se dea de pomană în această zi mare,
întrucât este foarte bine primită. În Vinerea Mare, să se dea 24 de lumânări, pentru cele 24 de vămi din
văzduh, de asemenea, tot 24 de lumânări, pentru cei sinucigaşi. Pentru cei nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, să se
plătească în numele a 9 oameni, liturghie a câte 3 prescuri şi astfel le-a câştigat spovedania şi împărtăşania,

73
de asemenea, câştigându-le luminarea prin Marele Duh al Bunului Dumnezeu. Fiecare om trebuie să aibă
cel puţin 24 de spovedanii, ca să poată trece cele 24 de vămi.
După ce Domnul Iisus, a distrus Iadul cu puterea Sfintei Cruci, astăzi se ţine o frumoasă datină
creştinească, ca la Sfintele Paşti să iasă preotul de trei ori cu Sfânta Cruce în uşa bisericii. Foarte bine fac
acei preoţi. Maicii Elena, i s-a spus că la 5.555 de ani, Domnul Iisus Hristos, a distrus Iadul şi a scos
sufletele din robia satanică, tot atunci au fost scoşi şi Adam şi Eva. Maicii i s-a spus, că a doua
înşelare a fost şi mai grea, nu ca cea din Rai. Atunci ne-a blestemat Dumnezeu. Iată, a doua înşelare: După
ce Bunul Dumnezeu a scos pe Adam şi Eva din Rai, satan li s-a arătat cu o cărămidă în mână, a iscălit
numele lui Adam pe cărămidă şi a zis: „Acum mă duc să pun piatra fundamentală a împărăţiei mele şi
nimeni să nu o poată strica, decât cu preţ de sânge” şi după aceia, satan s-a făcut nevăzut. Dumnezeu s-a
arătat şi i-a zis lui Adam: Te-a înşelat Eva pentru a doua oară. Blestemat este pământul din pricina ta,
spini şi pălămidă să crească pe ogoarele voastre, Eva în dureri să facă copii, iar tu Adame, cu sudoarea
frunţii să-i creşti. Necazul să se ţină de tine, până vei intra în Pământul din care ai fost făcut.
Fericiţi cei ce mor în ziua de Paşti şi până în Dumnica Tomii! - că în această perioadă, Vămile
sunt desfiinţate, iadul închis, iar Raiul este deschis pentru toţi, inclusiv şi pentru cei păcătoşi, aceasta este o
garanţie din partea Lui Dumnezeu, cu ocazia Învierii. Din momentul în care preotul zice: „Veniţi de luaţi
Lumină”, deodată Sfânta Biserică ia legătura cu Cerul şi toate Sfintele Puteri Cereşti, iau parte la săvârşirea
Sfintei Liturghii. Ceea ce s-a petrecut acum 2.000 de ani, se petrece acum, în Sfânta Biserică Ortodoxă, din
acest moment nimeni nu mai stă în genunchi, până în duminica Tomii.
La cununii: văd de asemenea, că se petrec lucrări tainice: atunci când preotul pune pe capul tinerilor
coroanele, văd cum un Sfânt Înger îi încinge pe tineri cu un brâu, făcând din ei un singur trup. Dar..., după
ce ies din bisrică şi se începe petrecerea nunţii cu jocuri şi beţii, satana se amestecă printre ei, tăind
legăturile făcute de Înger şi din luminaţi... încep să se întunece treptat.
La botez: văd cum se coboară Duhul Sfânt la Sfânta Slujbă a părintelui şi sfinţeşte apa şi pruncul,
dărunindu-i un Sfânt Înger Păzitor.
La înmormântare: atunci depinde de starea omului, dacă a trăit în toate cele rele, vede pe satana,
care îi ia sufletul şi Sfântul Înger Păzitor plânge în urma lui. Când se face pomana de 6 săptămâni, Sfântul
Înger îi spune măicuţei ce trebuie făcut, ca să-l scape din mâna lui satan. Vede cum sufletul se prezintă la
toate parastasele. La glasul preotului, satana este obligat să-l aducă la parastas, dar nu-l lasă să-şi ia darul,
când se face legănarea la „Veşnica pomenire!” şi „Aleluia!”. Atunci Sfântul Înger, îi spune maicii ce-i
trebuie şi prin marele dar al părintelui, îl poate scăpa din mâinile satanei. Dar trebuie să ştie ce să facă.
La spovedanie: dacă cei ce spovedesc, sunt vrednici şi mireanul este vrednic, vede deasupra potirului
pe Domnul Iisus, iar în dreapta, Sfântul Înger Păzitor. La cel nevrednic, i se întunecă faţa şi dispare Domnul
Iisus, iar Sfântul Înger se înalţă Sus... La cei vrednici, Sfântul Înger îi pune pe cap şi o flacără, ca două
lumini unite, se luminează mâna părintelui şi faţa celui ce se împărtăşeşte; la cei nevrednici, când apare
flacăra, o ia Sfântul Înger în palmă şi o aruncă în sus, luând vinul şi apa, ca o osândă.
Vedeniile măicuţei Elena pe care le-aţi lecturat, au avut următoarele repercursiuni asupra
Maicii Elena: prima vedenie a avut-o Maica Elena, într-o biserică din Bucureşti, situată în Calea 13
Septembrie, unde oficia părintele Spiridon Andreescu şi a fost în data de 14 septembrie 1941. Întrucât Maica
Elena nu a vrut să spună nimănui ceea ce a văzut în Sfânta Biserică, a rămas mută timp de 9 zile. La a II-a
atenţionare, a fost răpită timp de 30 de minute. A III-a oară, a fost înţepenită timp de 5 zile, fără a mai fi
nevoie de nimic. A IV-a oară, a rămas oarbă 9 zile. Pe urmă, timp de 15 zile, nu a putut mânca nimic, fiind
zi şi noapte în vedenii. Apoi în anul 1951, a fost răpită cu tot cu trup, timp de 3 zile dintr-o biserică de pe
Valea Jiului, unde se afla, şi a fost dusă de către Sfântul Arhanghel Gavriil, în Grădina Raiului. Toate aceste
dramatice încercări, au încetat în momentul în care a început să spună ceea ce a văzut. Aceste mărturii
deosebite, se află în arhiva mânăstirii din Calea 13 Septembrie Bucureşti şi au fost confirmate în
decursul acestor zeci de ani, de către o mulţime de preoţi vrednici şi de către o mulţime de mireni
vrednici, trăind şi ei aceleaşi momente, ca şi Maica Elena.
Cunoaşteţi cu toţii, că în momentul în care pe Pământ se săvârşeşte Sfânta Liturghie, în acelaşi
moment, are loc şi în Cer aceeaşi Sfânta Liturghie, săvârşită de către Sfintele Puteri Cereşti. Dacă
pământenii ar putea vedea cum se desfăşoară o asemenea Dumnezeiască Sfântă Liturghie, ar îngheţa
instantaneu şi ar rămâne muţi şi fără puterea de a se mişca sau scoate nici măcar un singur sunet.
Smerenia, evlavia, dragostea şi Puterea Duhului Sfânt, care se revarsă în timpul Sfintei Liturghii
Cereşti, întrece capacitatea minţii noastre de a ne putea imagina aşa ceva. Cântecele absolut divine care se
aud în Ceruri la adresa Tatălui Ceresc, prin înalta lor vibraţie, nu ar putea fi suportate de o fiinţă umană.
74
Câteodată, auzim glasuri de copii (spunem noi), cântând cântece de slavă în biserici, care sunt închise sau în
care la acea oră, nu slujeşte nimeni. Ele sunt mici fragmente care ni se dau nouă, pământenilor „spre luare
aminte”, spre înţelegere şi pentru a privi cu cea mai mare seriozitate Sfânta Slujba a Sfintei Liturghii.
Să ne bucurăm, dragi creştini, de Dumnezeiasca Sfânta Liturghie, atâta timp cât trăim pe acest Pământ,
întrucât ea este Salvarea şi Mântuirea noastră. Mergeţi în fiecare duminică la Sfânta Biserică! - şi participaţi
cu toată fiinţa dumneavoastră la Sfânta Liturghie, căci aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi: „Ea este singura
care mai ţine Pământul şi viaţa pe Pământ!”.
Vă rog să luptaţi cu toată puterea fiinţei voastre de creştini ortodocşi pentru ca SFÂNTA
LITURGHIE să nu fie NICIODATĂ, SUB NICIUN MOTIV – INTERZISĂ, aşa cum se pregăteşte în
aceste timpuri pe care le trăim. Odată cu interzicerea săvârşirii Sfintei Liturghii pe Pământ ... va dispărea şi
VIAŢA. Salvaţi cea mai scumpă avere a noastră, a creştinilor, căci de 2.000 de ani, Sfinta Lumină nu se
aprinde decât la NOI, LA ORTODOCŞI!
La nici o altă religie de pe Pământ, Dumnezeirea nu îşi manifestă Divinitatea într-un mod atât de
vizibil şi evident – decât numai la Creştinii ortodocşi. Orice alt cuvânt este de prisos. Rugaţi-vă neîncetat
pentru salvarea voastră şi a familiilor voastre! Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

(IV) O MARE MINUNE DE LA SFÂNTA MĂNĂSTIE ROHIA


de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii - prefaţă de Danion Vasile

Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea
mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu
Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o
carte întreagă pe această temă. Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le
face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de
noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să
aflăm vieţile lor, nevoinţele lor. Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în
zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi. Şi totuşi cred că Nuţu
Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o
inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu
pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care
l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură.
Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în
viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să
facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca
a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei
româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini - format mare) Ortodoxie şi
pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum. Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o
difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a
avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi
se vor folosi de cele citite aici.
1. Accidentul
Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953,
pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă.
Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul
în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel
încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng.
Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger
năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei
îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.
2.Morga
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de
gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu
targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu
puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu
75
puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud.
Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu
sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în
gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit
domnul director şi vrea să-l vadă!”
Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de
gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?”
Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?!
Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat
puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…
3. Încălzirea
Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem
la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap,
mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat
picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri.
Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă
încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi
mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica. Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu
puteam să-i răspund.
După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna
dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să
pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la
intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.
4. Operaţia
Prima dată am refuzat operaţia, pentru că unul dintre medici mi-a spus că piciorul stâng trebuie
amputat de sus. Peste trei zile, după ce directorul m-a asigurat că nu-mi taie piciorul, am acceptat operaţia.
Am cerut să nu mă adoarmă, ca să văd ce fac medicii. În loc de adormire, directorul mi-a făcut o injecţie
rahianestezie în măduva spinării.
Eram întins pe masa de operaţie. Înainte de a începe lucrul, directorul şi-a făcut cruce şi a zis: „Eu voi
face ceea ce ştiu cu ştiinţa mea. Dumnezeu să facă prin puterea Lui”. Apoi, cu mâna stângă, a luat bisturiul
şi a tăiat o lungă deschizătură în lungul femurului drept. Am urmărit cu atenţie toată operaţia, schimbând
uneori cuvinte cu directorul. Aveam în mână o oglindă mică şi o ţineam în aşa fel să văd cum lucrează.
Operaţia a durat multe ore. Fragmentele femurului drept mi le-a legat cu o sârmă metalică, pe care o am în
picior şi astăzi. După câteva ore, efectul anesteziei s-a terminat. Se lucra pe viu. Când directorul a cusut
tăietura cu un ac special, la fiecare împunsătura simţeam dureri fulgerătoare. L-am rugat pe director să se
grăbească fiindcă nu mai puteam suporta. Au lucrat apoi la piciorul stâng. Am fost pus în ghips. Numai
mâinile şi capul îmi erau afară din ghips. Am fost aşezat într-un pat pe spate şi fără să mă întorc nici cel
puţin cinci grade într-o parte sau în alta, am stat aşa, nemişcat, într-o singură poziţie, timp de o sută optzeci
şi patru de zile.
5. Ideea sinuciderii şi supraomul
Domnul Şerbu a tăiat în ghips o aşa zisă fereastră la operaţie. La vizită, doctorul Ivănescu a zis: „E
curată operaţia. N-a curs nici o picătură de sânge”. Directorul i-a răspuns: „N-a avut de unde curge”.
După câteva zile de la operaţie a urmat o perioadă de criză extremă. Picioarele şi tot corpul s-au
umflat. Ghipsul mă strângea cumplit. Durerile erau neîntrerupte şi atât de puternice, încât depăşeau puterile
suportabilităţii. Mi-au dat morfină. După aceasta aţipeam puţin şi visam că sunt într-o pădure cu copaci
foarte înalţi şi că mă urcam pe câte unul până în vârful lui, iar de acolo treceam în vârful altuia. După fiecare
morfină, se repeta visul. Uneori cădeam de la înălţime. Aţipirea dura numai câteva minute. Durerile mă
trezeau. Simţeam în tot corpul o durere copleşitoare, fierbinte şi foarte sărată.
Întristarea mă copleşea. Eu eram fecior din munţii Maramureşului, sprinten. Alergam pe munte în sus.
Acum am ambele picioare rupte. Continuarea chinurilor n-o mai pot suporta şi o perspectivă pe care o
întrevăd nu o vreau. Viaţa în cârje îmi topeşte creierul. Mai bine moartea. Trebuie să am tăria acum să pun
capăt la toate. Singur nu pot, că sunt închis aici în piatra aceasta de ghips. Cine mă poate ajuta? Poate
directorul mă va înţelege. Era trecut cu o oră de miezul nopţii. Ceilalţi şapte, ce erau în salon cu mine,
dormeau. Directorul a rămas peste noapte în spital, cum o făcea deseori. De obicei pe timpul acesta,
asistenta de serviciu verifica saloanele. Peste câteva clipe a deschis uşa: s-a uitat, a constatat că e linişte şi a
76
dat să închidă. Am strigăt-o. A venit la mine. Am rugat-o să-l cheme pe director. „Nu se poate la ora
aceasta”, mi-a răspuns. „Bateţi la uşă şi spuneţi-i cine-l cheamă”. Peste câteva clipe a venit directorul. A luat
un scaun, l-a pus lângă patul meu, s-a aşezat şi m-a privit îngândurat. I-am spus toată disperarea, că nu mai
pot suporta durerile, că nu am încredere în vindecare, iar viaţa pe care o întrevăd nu o pot accepta. Dacă
eram dus atunci la morgă, astăzi nu m-ar durea nimic şi nu m-ar îngrozi viitorul. L-am implorat să-mi dea o
injecţie letală, să termin cu chinurile.
Mi-a vorbit ca niciodată. Niciodată n-am văzut aşa de bine supraomul din el ca în noaptea disperării.
Avea boabe de transpiraţie pe frunte şi pe faţă. A plecat. A venit apoi o asistentă şi a cules de prin noptiere
toate furculiţele, cuţitele, lingurile, sticlele, borcanele şi ceştile şi le-a dus.
În noaptea aceea n-am dormit deloc până după vizita de dimineaţă. De ce n-a vrut directorul să mă
asculte? I-a fost frică de Dumnezeu să-mi ia viaţa. El a luptat până acum să mi-o salveze. El s-a temut de
Dumnezeu să-mi ia viaţa …Dar eu să nu mă tem, când vreau să mi-o iau?… Viaţa este dată de Dumnezeu şi
numai Dumnezeu are dreptul să o ia. Dumnezeu a dat porunca: Să nu ucizi! Aceasta implica şi pe: Să nu te
sinucizi. Ce era să fac?…Ce se alegea de sufletul meu dacă directorul m-ar fi ascultat?… Era o crimă, pe
care aş fi împărţi-o cu directorul. Directorul mi-a salvat sufletul. Eu am vrut să scap de chinurile acestea…
În iad nu erau chinuri?…
Poate că durerile nu vor ţinea mult şi mă vor lăsa. Dacă vor ţine, poate voi muri din cauza lor şi voi
scăpa. Dumnezeu îmi ştie necazurile şi durerile şi poate îmi va da putere să trec prin ele. Trebuie să vreau să
trăiesc şi să cred că mă voi face bine, iar până atunci să rabd. Doamne, dă-mi puterea răbdării.
Dimineaţă, când directorul a venit în vizită, n-a venit la mine întâi, ca alte dăţi, m-a lăsat ultimul. Fără
zâmbetul şi vorbele entuziaste din alte dăţi, s-a apropiat şi mi-a spus doar atât: „Te vei face bine”. Mai târziu
am aflat că în jurământul lui Hipocrate se spune: „Nu voi da niciodată nimănui otravă, chiar dacă mi se
cere”.
Am suferit toate durerile şi toate chinurile mai departe. În clipele de ameliorare îmi venea speranţa
vindecării şi dorinţa de viaţă. Unele clipe erau însă foarte grele şi lungi, iar acestea se făceau ore, orele se
înlănţuiau în zile, dar mai ales lungi şi grele erau nopţile. Şi au fost foarte multe nopţi. Directorul se ocupa
foarte mult să-mi refacă voinţa şi fiinţa. Îmi arăta radiografii ale unor oameni care au avut picioarele rupte,
pe care i-a vindecat. Pe doi i-a căutat, le-a cerut să vină la spital, le-a cerut să mă încurajeze şi să se plimbe
prin salon, apoi îmi spunea: „Aşa vei merge şi tu”.
Alături de el era sora Vica. Sora Ardeleanu nu credea că nu voi muri. De aceea, ea nu „strica”
injecţiile pe mine, ci, ca să cred eu că mi le face, trăgea apă în seringă. La câţiva ani, după ce m-am făcut
bine, am vizitat spitalul şi am stat de vorbă cu fiecare. M-a uimit când Ardeleanu mi-a mărturisit fapta, dar i-
am admirat sinceritatea. Şi-a cerut iertare. Am înţeles-o şi am iertat-o, pentru că atunci şi eu gândeam aşa.
După ce au trecut şase luni de zile, mi s-a luat ghipsul. Îmi erau anchilozate încheieturile de la glezne,
genunchi şi coapse. Peste câtva timp reuşeam să mă dau jos din pat şi, ţinându-mă bine de barele de la
capetele paturilor, mergeam de la o margine a salonului până la cealaltă, dar mai mult în mâini decât în
picioare.
Mi s-a făcut ieşirea din spital. Directorul m-a sfătuit să mă hrănesc bine – aveam un metru şi optzeci
centimetri înălţime şi cincizeci şi şapte de kilograme -, să merg la Spitalul Floreasca de la Bucureşti, unde să
urmez un tratament de mecanoterapie pentru desfacerea anchilozelor, pentru că toate încheieturile îmi erau
blocate, să fac gimnastică şi să-mi forţez încheieturile în acest scop, oricât ar fi de dureroasă această forţare,
că altfel voi rămâne cu încheieturile imobile.
6. Nedreptăţile
De la Azuga m-a adus acasă, în comuna Bârsana din Maramureş, soldatul Jean Pribeagu. Acasă am
aflat un dezastru. Totul era confiscat de fisc şi de colectori. Tata era ameninţat cu Canalul Dunării pentru că
nu şi-a putut achita în întregime cotele şi impozitul. Nicio posibilitate de tratament la Floreasca sau de hrană
bună. Dimpotrivă. A rămas neconfiscat numai ceva porumb ales anume, slab şi necopt, şi nişte cartofi pe
care tata, ca să nu ni-i ia, nu i-a recoltat. Toamna târziu, în postul Crăciunului, când pământul era îngheţat,
tata spărgea pământul cu târnăcopul şi scotea cartofi. Toată iarna aceea am mâncat numai cartofi din aceia
cu mămăligă din mălaiul acela slab. În primăvară toţi din familie am fost bolnavi de pelagră. Prima s-a
îmbolnăvit mama.
Eu eram foarte slăbit, cu anchilozele prea puţin degajate. Nu puteam să merg cu ai mei la lucrul
câmpului. Abia treceam pragurile casei. Lucram ce puteam pe acasă şi îmi forţam încheieturile. Încercările
acestea erau foarte dureroase şi cu foarte slabe rezultate. După mai bine de un an de zile, am început să-mi
îndoi atâta picioarele, încât să pot să mă las pe genunchi.
77
Pentru viaţa de ţăran trebuie forţă fizică: să mergi cu carul, să încarci pietre, să ridici buşteni, să porţi
saci plini. Eu nu dispuneam de asemenea calităţi. Dar atunci ce-i de făcut?… Ce strungă să găsesc prin care
să pot să intru în viaţă? … Poate că ar fi şcoala…Să învăţ ceva meserie sau poate mai departe… Numai
şcoala mă poate salva. Altfel sunt inutil şi povara altora, ceea ce nu pot să suport. Şcoala… Dar eu am numai
patru clase primare… Ar trebui să o iau de la clasa a cincea. Am să o iau de acolo. Cum? Unde? Cu cine să
mă sfătuiesc? Oricum, hotărârea este luată. Şcoala este calea vieţii mele. Într-o duminică am ţinut un
consiliu de familie şi mi-am spus hotărârea. Mama plângea. Fraţii îi cereau lui tata să nu mă lase, că pentru
şcoală mi-or trebui bani, iar el este mereu ameninţat cu temniţa că nu-şi poate achita datoriile, impuse în
mod exagerat, către stat. Verdictul lui: „Nu vorbi tu nebunii despre şcoală. Dacă n-ai învăţat când ai fost
mic, acum nu se mai poate, că omul mare nu poate învăţa, că nu-i stă capul la carte”. Răspunsul meu: „Unde
mi-oi pune capul, acolo mi-a sta”. Mai târziu m-a înţeles şi m-a ajutat.
Eu ştiam despre un om luminat – profesorul Ion Cleja din Bucureşti. M-am dus şi l-am întrebat dacă
omul mare poate învăţa. Drept răspuns, profesorul mi-a dat toate manualele de gimnaziu, m-a încurajat şi
mi-a spus că după gimnaziu să-l caut, că o să-mi spună ce să mai fac.
După patru ani de la accident şi după multă trudă, anchilozele s-au desfăcut mult şi am început să merg
relativ bine. Am urmat gimnaziul la fără frecvenţă şi liceul la seral, la Liceul Dragoş Vodă din Sighetul
Marmaţiei. De la liceu am fost exmatriculat pentru motivele că am avut rude chiaburi, pentru că tata nu s-a
înscris în colectiv şi pentru că eram bănuit că aş merge la Teologie. După un timp am revenit. Mi-am
continuat apoi pregătirea la cursul de zi de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca.
De la accident până la terminarea facultăţii au trecut cincisprezece ani. Mi-am făcut dosar de
pensionare, pe baza actelor medicale. După opt ani, mi s-a aprobat o pensie de gradul trei, de care am
beneficiat timp de şapte ani, până la terminarea facultăţii.
Comisia medicală din Cluj-Napoca mi-a recomandat serviciu cu normă redusă şi fără navetă. Am
primit un post cu supranormă şi cu navetă de treizeci de kilometri pe drum de ţară neasfaltat. După un timp,
am funcţionat pe la alte şcoli.
Timp de douăzeci de ani m-am simţit bine şi am muncit din greu. Între timp m-am căsătorit cu
învăţătoarea Elena Radu. Avem un fiu, care este profesor de informatică la Colegiul Naţional Dragoş Vodă
din Sighetul Marmaţiei. M-am înscris pentru doctorat la Universitatea din Bucureşti. În 1978 mi-am susţinut
teza şi am primit titlul ştiinţific de doctor în filologie. La susţinere, l-am invitat şi pe profesorul Ion Cleja.
Mergeam bine. Aveam sprinteneala şi elasticitatea normale. Pe lângă activităţile didactice, făceam şi
muncă de cercetare. În fiecare an participam cu comunicări ştiinţifice la diferite sesiuni, simpozioane,
reuniuni, organizate de inspectorate şcolare, universităţi, Academia Română şi de alte instituţii. Am publicat
mai multe studii. Cu toate acestea, regimul comunist m-a nedreptăţit şi marginalizat. Nu mi-a dat dreptul să
mă titularizez pe nici un post şi am funcţionat mereu ca profesor suplinitor, ca şi cum aş fi fost necalificat.
Am predat pe la diferite şcoli şi licee, pe unde am primit câte un post de suplinit.
7. Boala morţii
După douăzeci de ani de muncă au reapărut necazurile, care au evoluat în două perioade. Prima a durat
doi ani şi fost cu dureri suportabile. A doua a fost gravă şi a durat şase ani: dureri la încheieturi şi la locurile
unde oasele au fost rupte, mai ales la schimbarea vremii. Durerile au progresat timp de doi ani. Am urmat
tratamente şi am suportat operaţii, dar fără rezultate de ameliorare. După această perioadă, am ajuns în
situaţia de a nu putea merge fără baston.
Prin deplasările fragmentelor de oase la accident, au fost lezate venele, care cu timpul au slăbit şi s-au
dilatat. Pe lângă acestea, eram suspectat şi de coxalgie (tuberculoză osoasă). Durerile sporeau. Timp de şase
ani apoi n-am putut să fac nici un pas fără să mă sprijin puternic în baston. Am urmat alte multe tratamente,
am suportat numeroase operaţii. Cu toate acestea făceam, printre necazuri, supraeforturi să-mi completez
stagiul de pensionare, dar n-am rezistat. Ajuns la vârsta minimă de pensionare, m-am pensionat fără să am
vechimea completă, îmi mai trebuiau doi ani.
Ultima operaţie mi-a făcut-o doctorul Horaţiu Angelescu la Spitalul C.F.R. II din Bucureşti. Era să
mor pe masa de operaţie sub privirile medicilor. Mi-au dat oxigen şi am trecut peste clipa critică. Peste
câteva luni, profesorul Victor Ciobanu, fostul ministru al Sănătăţii, mi-a propus o operaţie de coxartroză.
Aceasta ar fi constat în tăierea unei bucăţi din capul de sus al femurului drept şi fixarea acolo a două plăci de
material sintetic sau de porţelan foarte fin. Aceste plăci trebuiau procurate din străinătate şi costau enorm.
Nu aveam asemenea posibilităţi. M-am hotărât să renunţ şi să mă opresc aici şi cu tratamentele şi cu
operaţiile, convins fiind că aceasta este boala morţii. Îmi ziceam că moartea mă va primi şi cu douăzeci şi

78
patru de operaţii. Pentru marea trecere nu-i nevoie de încă una. Boala m-a răpus. Mă mişcam foarte greu. A
fost mult timp când nu puteam merge până în bucătărie la masă şi mâncam în pat.
Moartea e aproape… Să scriu un testament?… Nu!… Las urmaşilor mei să facă ce vor vrea… Totuşi
biblioteca…şi mai ales manuscrisele… Dar cine se va ocupa de ele?… Se vor folosi la aprinderea focului în
sobă… Doar valori mai mari au dispărut. ..
Înainte de a ajunge în această situaţie, dintr-un cuvânt al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, am aflat că urmează să fie canonizat episcopul Iosif Stoica al Maramureşului,
care a condus această eparhie în urmă cu trei sute de ani şi că studiul şi propunerea în faţa Sfântului Sinod
pentru canonizare au fost susţinute de Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi
Sătmarului. Mi-am exprimat atunci dorinţa să scriu monografia acestui sfânt. Am primit binecuvântarea
pentru această muncă. Am început atunci să fac unele investigaţii. Dar agravarea bolii a oprit continuarea
cercetării. Îmi părea rău că n-am putut să fac această lucrare. .. Poate se va găsi cândva altcineva să o facă…
Dar ce-mi bat eu capul, când e aproape moartea. Lumea va merge înainte pe drumurile ei. Dacă rolul meu se
încheie aici… Trebuie şi a muri. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câtă viaţă mi-a dat.
În unele clipe grele îmi recitam în gând poezia:
Crucea vieţii
Crucea mult îmi este grea.
Doamne, cum o voi putea
Duce tot căzând sub ea?
Şi Hristos, când a fost Om,
Ca de furtună un pom,
A căzut sub grea povară
A doua şi-a treia oră,
Dar s-a ridicat mereu.
Cum m-aş ridica şi eu…
Mai o bucată de drum
Am de sus şi nu ştiu cum.
Doamne, mult îmi este greu…
De-ar veni un Cireneu…
Dar nu vine, aşa mi-i soartea
Poate că el este moartea.
8. Minunea
La Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia se pregătea pentru ziua de duminică, 17 aprilie 1994,
hirotonirea Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu Vicar. Fiind deputat eparhial,
am fost invitat la această solemnitate. Copleşit de neputinţă, eram hotărât să nu dau curs invitaţiei. Părintele
protopop al Sighetului, Mihai Oprişanu, a insistat însă să merg, aşa cum eram, la Mănăstirea Rohia,
promiţându-mi că va veni cu maşina să mă ia de acasă, mă va duce până la mănăstire şi mă va aduce înapoi
acasă. Fiind convins că voi muri peste puţin timp, peste puţine zile, m-am gândit că mergerea la mănăstire ar
fi ultima pregătire pentru marea trecere şi, dacă aş merge, aş muri cu imaginea de la sfinţirea unui episcop,
ceea ce nu se poate vedea decât foarte rar. Această imagine înaintea morţii ar fi un dar de la Dumnezeu.
Eram liniştit şi împăcat că se vor termina toate necazurile. Acestea m-au făcut să promit plecarea.
Ca să fie consemnată o dată apropiată de dinaintea morţii mele, am luat cu mine într-o geantă două
cărţi - Romanitate, continuitate, unitate, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolitul
Ardealului, Crişanei şi Maramureşului şi Pro memoria, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului - pentru autografe.
Stau într-un bloc la etajul doi. Am făcut supraeforturi şi am coborât foarte greu, mai mult în mâini
decât în picioare: cu una mă sprijineam în baston, cu cealaltă de balustradă. Părintele protopop îmi ducea
geanta şi încerca să mă ajute. Am intrat în maşină şi am pornit.
Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus
sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta
cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de
vară. Slujba era începută. Părintele protopop, care este foarte punctual, dându-şi seama că a întârziat, m-a
lăsat şi a intrat în sobor. Mă uitam spre biserică. M-aş fi dus acolo să stau pe un scaun, dar mi-a fost
imposibil să străbat prin desimea mulţimii. Mi-am dat seama însă că dacă afară este aşa, nici în biserică nu

79
va fi loc. Nu puteam să mă mişc din locul în care eram. Mi-am pus bastonul în faţă şi m-am sprijinit în el cu
ambele mâini.
Slujba arhierească a durat mult. De unde eram, auzeam bine şi vedeam cum oficiază măritul sobor de
ierarhi şi preoţi. Răspunsurile erau date de corul teologilor, care părea un cor de heruvimi. Era o zi frumoasă
de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta
Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate
imnuri.
Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot
corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se
întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam
că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort. Mă rugam lui
Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă
nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că
drumu-i lung.
Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de
vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Părintele protopop a venit la mine. Îmi aducea şi geanta. Mi-a spus
că suntem invitaţi la masă. I-am pus mâna pe umăr şi am pornit încet, dar îmi era frică de întârziere pentru
plecarea acasă. Credeam că mai am puţine clipe. Ajuns acolo, mi-am pus bastonul în spătarul scaunului şi
m-am aşezat. Masa a durat mult, cu belşug de bunătăţi şi cu multe binecuvântări către noul arhiereu. Când s-
a terminat, am cerut celor doi înalţi ierarhi autografe pe cărţi. Am pus apoi cărţile în geantă, am mulţumit
Prea Sfinţitului Episcop Justinian pentru invitaţie, am felicitat pe noul episcop şi am plecat cu părintele
protopop. Mergeam prin curtea mănăstirii. Din loc în loc ne întâlneam cu oameni cunoscuţi, schimbam
câteva cuvinte şi mergeam mai departe. Mergeam spre maşină. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii,
drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am
rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:
1. Că bastonul nu este la mine.
2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer.
3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop.
4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu.
5. Că mă simt foarte uşor.
6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile.
7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri.
8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat.
Toate acestea m-au copleşit. Nu mă puteam mişca din loc de uluit.
Din toate acestea mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării.
Între timp, părintele protopop a făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit şi s-a uitat la mine întrebător de ce nu
merg. Eram pătruns de o emoţie puternică. Abia aveam aer să vorbesc, dar l-am strigat şi i-am spus: „Părinte
protopop, s-a întâmplat o minune. Eu am venit uşor prin toată curtea şi n-am baston! Mi l-am pierdut. Şi n-
am nicio durere!” Părintele protopop m-a privit atent şi foarte mirat. A văzut că nu-i la mine bastonul, ci
geanta. Şi-a adus aminte şi cum am venit de lejer prin curtea mănăstirii. Atunci şi-a dat seama şi sfinţia sa de
minunea petrecută. S-a închinat adânc, spunând: „Îţi mulţumesc, Doamne, că o văd şi pe aceasta!”
Eu m-am întors de mi-am luat bastonul. Am venit prin curtea mănăstirii, nu sprijinindu-mă în el, ci
învârtindu-l între degetele mâinii deasupra capului. Părintele protopop m-a aşteptat, apoi ne-am dus la
maşină şi am pornit spre casă. Drumul spre casă l-am făcut foarte tăcuţi. Nu ştiam ce să ne spunem unul
altuia. Eram copleşiţi.
De atunci au trecut zece ani. De atunci eu n-am mai pus mâna pe baston.
Acasă am tot analizat minunea de la Mănăstirea Rohia. N-am ajuns la alt rezultat decât că minunea îşi
are taina ei şi rămâne minune.
Pe lângă bucuria vindecării, pe care am avut-o, mi s-au lămurit şi unele probleme de care nu mi-am dat
seama la momentul lor. Acestea m-au chinuit , mi-au adus regrete, mustrări de conştiinţă, dar am avut şi
unele nedumeriri. M-am pomenit dintr-o dată într-un alt plan al vieţii decât cel prevăzut.
Mă frământau mereu întrebări şi gânduri. De ce m-am dus eu la mănăstire numai cu gândul la moarte?
De ce nu m-am dus cu gândul să mă rog lui Dumnezeu să mă facă bine? Dar iată că Dumnezeu a ştiut mult
mai bine decât mine ce-mi trebuie şi m-a vindecat.

80
Oricât am fost de copleşit de minune, eu nu trebuia să mă duc înapoi după baston. Văzând că
Dumnezeu mi l-a luat din mână, de ce m-am mai întors după el?! Când am văzut că puterea lui Dumnezeu
este cu mine, am mai întors după un vreasc… Am crezut că voi mai avea nevoie să mă ajut de el, când cu
mine era ajutorul lui Dumnezeu…În clipele acelea am abandonat puterea lui Dumnezeu şi am crezut că voi
mai avea nevoie de ajutorul unei bâte… Ce era dacă Dumnezeu ar fi zis atunci: Fie ţie după cum crezi?…
Dar bunătatea lui Dumnezeu nu m-a abandonat… Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.
Faptul că minunea s-a produs îmi este clar, dar cum s-a produs nu mi-am putut da seama, numai m-am
pomenit cu ea înfăptuită. Minunea este o putere divină. Ea se înfăptuieşte prin harul lui Dumnezeu. Harul nu
vine ca o pasăre, să-l vezi zburând, să ţi se aşeze pe umăr şi apoi să-ţi intre în oase. Minunea este o taină, şi
acolo unde este taină nu are loc analiza, ci credinţa.
Am gândit că am ajuns la capăt. Nici testamentul n-am vrut să mi-l scriu. Acuma mă simt bine… Cât
va dura acest bine?… Oare mai am de trăit?… Ce să fac?…
În momentul de criză din timpul slujbei, când credeam că totul s-a sfârşit, m-am rugat lui Dumnezeu
numai să nu mor la mănăstire, până voi ajunge acasă. M-am rugat în gând şi pe drumul de la Sighet la
mănăstire. Dar, fiind convins că voi muri, m-am rugat pentru marea trecere dincolo. Dumnezeu mi-a dat
altceva şi mult mai mult de cât am cerut.
Îmi era şi frică de atât de mare dar pentru nevrednicia mea.
Sunt acasă, dar nu sunt mort, ci sănătos. Toate acestea m-au frământat şi nu mi-am găsit liniştea.
După mai multe zile, m-am dus la Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi
Sătmarului, căruia i-am spus toate gândurile şi frământările. Prea Sfinţitul Episcop m-a ascultat cu răbdare,
apoi m-a întrebat: „Mai lucrezi dumneata la monografia aceea despre care mi-ai vorbit cândva?” I-am
răspuns că nu mai lucrez fiindcă, de când mi s-a agravat boala, am abandonat lucrarea, pentru că n-am mai
putut să mă deplasez, să fac investigaţii. Prea Sfinţitul Părinte Episcop mi-a spus: „Să reiei munca şi să scrii
monografia, că de aceea te-a făcut Dumnezeu bine, ca să scrii cartea despre Sfântul Ierarh Iosif
Mărturisitorul din Maramureş”.
Am umblat apoi sute de kilometri pe urmele acestui sfânt, în ţară şi în Ucraina. În Ucraina a venit cu
mine şi părintele protopop Mihai Oprişanu şi m-a ajutat. Am vizitat locurile şi mănăstirile pe unde sfântul a
ţinut soboare şi pe unde s-a adăpostit, pe unde a ţinut scaune de judecată şi pe unde a fost întemniţat. Am
făcut investigaţii prin biblioteci şi arhive, am adunat date şi imagini şi am elaborat monografia cu titlul
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, pe care am publicat-o cu binecuvântarea Prea Sfinţitului
Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, la Tipografia Marinex Print din Baia Mare, în
anul 2000.
Pe lângă aceasta, am mai scris o mulţime de studii şi câteva cărţi, unele sunt publicate, iar altele în
manuscris.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate!
Prin această scriere n-am făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată, scriind întocmai ceea ce
am trăit. Am scris sub impresia că, peste umăr, îngerul adevărului îmi priveşte fiecare cuvânt pe care îl scriu.

(V)TESTAMENTUL LUI AVVA ARSENIE, UCENICUL LUI NEOFIT PUSTNICUL


(DIN CARTEA ISIHASM A PĂRINTELUI GHELASIE DE LA FRĂSINEI 1992)

Fiule, îţi las ca Moştenire Dumnezeiescul Dar al Isihiei, ca Binecuvântare transmisă de Avva Neofit
Pustnicul, cel ce s-a învrednicit de Darul Dumnezeiesc al Lucrării celei de Taină a Isihiei. Îţi las Moştenire
acest Dar ca pe un Talant. Ai grijă să nu-l îngropi, ci să-l dai schimbătorilor ca să-l înmulţeşti şi să câştigi
dobândă înzecită, prin care să nu se stingă Văpaia de Taină a Lucrării Isihiei. Ţine Candela aprinsă a
Lucrării Isihiei şi nu te îngrijora că pari singur. A proorocit Avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei
ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi
Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în
Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei
din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel
Preasfânt Îşi va arăta Puterea mai presus de toate! Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul
multor Inimi, ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate. Îţi las Binecuvântarea Isihiei, pe care să o ţii Aprinsă în
propria Candelă ca o scânteie din care să se Aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi
această minune. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre! Istoria care vine va fi
cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii, dar Puterea
81
Luminii va fi atât de mare încât va depăşi toate legile fireşti! Fă-te părtaş la această Aprindere
Duhovnicească a Lucrării celei de Taină! Îţi las această Binecuvântare şi Darul Domnului nostru Iisus
Hristos să fie cu tine şi toţi doritorii de Taina Dumnezeiască. Preasfântul Duh să te ocrotească! Amin!

(VI) BISERICA SFANTA TEODORA DIN PELOPONEZ – VASTA

Biserica Sfanta Teodora din Peloponez, localizata in asezarea Vasta, este una dintre cele mai minunate
bisericute din lume, fiind unica prin cele petrecute cu ea. Biserica este zidita pe un loc unde mai apoi au
crescut copaci. Copacii au imbratisat-o si au strans-o la piept, insa fara a o deteriora. Vasta este o localitate
din municipalitatea Megalopolis, in prefectura de Arcadia, Peloponez, Grecia. Vasta, micuta asezare din
Arcadia, este cunoscuta lumii intregi pentru "miraculoasa bisericuta" a Sfintei Teodora de Peloponez.
Aceasta sfanta a vietuit in secolul al XI-lea, in vremea maretului Bizant. Cand regiunea a fost asaltata
de banditi, Sfanta Teodora a fost nevoita sa-si apere, dupa puteri, satul, insa, ca femeia, nu putea face prea
multe. Pentru a nu fi respinsa din oaste, Teodora s-a deghizat in soldat si a intrat in randurile luptatorilor
Din randuiala lui Dumnezeu, Teodora nu a supravietuit luptei. Se zice astfel ca, pe cand zacea intinsa
la pamant, ea ar fi soptit cuvintele: "Fie ca trupul meu sa devina biserica, sangele meu sa devina rau de apa,
iar parul meu sa devina padure de copaci." Locuitorii din Vasta, miscati de eroismul acesteia si indurerati
pentru pierderea ei, au construit o biserica pe locul unde a avut loc batalia si unde a si adormit in Domnul
sfanta. Bisericuta din piatra a fost construita de localnici undeva intre secolele X-XII. Legendele locului
marturisesc cum ca un rau al zonei si-a schimbat traseul, ajungand astfel sa treaca chiar pe sub temelia
bisericii construite de ei. Mai apoi, copaci au inceput sa creasca din acoperisul bisericii, ale caror radacini nu
se vad nici in interiorul bisericii, nici sub tavan si nici pe lateralul cladirii. Sute de ani au trecut, insa
radacinile tot nu se vad.
Astazi, pe acoperisul bisericutei ridicate in cinstea Sfintei Teodora de Peloponez , se afla un numar de
17 copaci uriasi. Cea mai mare parte dintre ei sunt inalti de peste 30 de metri, unii dintre ei avand o grosime
de peste un metru. Multi dintre copaci au o greutate de peste o tona. Totusi, desi acoperisul bisericutei este
subtire, fara nici o intaritura speciala, rezista ca prin minune. Oamenii de stiinta care au cercetat cazul isi
marturisesc neputinta de a explica cum cresc copacii pe un acoperis subtire fara sa se prabuseasca biserica.
Sfanta Teodora din Vasta a ajuns, in foarte scurt timp, mult iubita de crestinii din zona.
Minunile nu au incetat sa apara, multi gasindu-si alinare la mormantul sfintei. Biserica Ortodoxa a
Greciei a canonizat-o, iar pelerinajele in Vasta nu inceteaza niciodata. Se intampla adesea ca Sfanta Teodora
de Peloponez sa fie confundata cu Sfanta Teodora din Alexandria, care imbracandu-se in haine de barbat a
intrat si s-a nevoit intr-o manastire de calugari. Si-a luat numele de Teodor. O femeia a l-a acuzat pe
"Teodor" ca a lasat-o insarcinata, iar sfanta a tacut, pentru a nu crea sminteala. Pentru mai multe, sa cititi
viata Sfintei Teodora din Alexandria.
Ce spun oamenii de stiinta despre minunea din Vasta ?
In anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de "Archaeometrie" din Grecia s- a prezentat un raport
geofizic asupra bisericutei din Vasta. Cercetatori de la Universitatea din Patras au venit special in Grecia
pentru "a studia" minunea. Bisericuta se afla atat in purtarea de grija a Arhiepiscopiei locului, cat si sub
ocrotirea Ministerului Culturii, ca monument bizantin de valoare nationala.

Minunea este evidenta: radacinile celor 17 copaci imensi nu se vad pe nici o parte. Acoperisul are o
grosime de doar cativa centimetri, peretii sunt si ei din piatra, fara crapaturi sau gauri. Radacinile nu se vad
nici in interior, nici in afara. Datorita acestora, micuta cladire se afla sub o imensa presiune, in timp fiind
necesare unele restaurari, dar minore, si mai ales din cauza curiozitatii unora lipsiti de experienta, care au
incercat "sa inteleaga" misterul. Interventiile neprofesioniste au afectat arhitectura bisericii, insa mult prea
putin.
S-a hotarat sa se faca un test cu ultrasunete, peretii urmand a fi analizati bucatica cu bucatica.
Rezultatul cercetarilor au oferit cercetatorilor raspunsurile necesare pentru a primi abrobarile necesare
restaurarii in intregime a monumentului. S-a vazut cum radacinile se scurg prin firisoarele de spatiu ramas
liber intre pietrele zidurilor, pana in pamant. Zidurile se afla intr-o permanenta tensiune, iar cladirea a
devenit "un corp viu".
Marturiile arheologilor raman insa si ele la aceeasi concluzie: aceasta este o minune, unica in lume si
inca inexplicabila, cum radacinile au putut urma aceasta cale si cum bisericuta si acoperisul sunt neatinse.
Loukas Constantin, geolog: "Nu exista explicatie din partea geologiei. Este vorba de o minune continua"
82
(1987). Gheorghe Raptis, silvicultor: "Intregul fenomen depaseste orice explicatie logica, fireasca si
stiintifica a omului" (1992).
Elefterie Beligiannis, inginer: "De vreme ce vanturile care sufla acolo au puterea sa dezradacineze
arbori, se intelege clar cu ce mare putere apasa cei 17 copaci asupra acoperisului" (1986). Elena
Stavrogiannis, arhitecta: "Fenomen inexplicabil stiintific. Puterea greutatii si a vanturilor ar fi trebuit ca,
datorita pozitiei bisericutei, dar si datorita constructiei provizorii a acesteia, si tinand seama si de vechimea
ei, sa duca la distrugerea sa. Insa ea a ramas in picioare de atatea secole, fara stricaciuni serioase" (1993).
Anastasie Tinka, teolog, arheolog, istoric: "Intreaga crestere, existenta si viata a copacilor de pe
acoperisul bisericutei Sfintei Cuvioase Mucenice Teodora uimeste, depaseste orice ratiune si explicare
fireasca a omului. Aceasta arata o insusire rara: interventia lui Dumnezeu pentru faptura Lui, savarsirea
minunii."
Makrigiannis, geolog: "Saptesprezece uriasi sprijiniti pe nimic. Toti acesti arbori imensi sunt
inradacinati pe nimic, sau mai bine-zis pe acoperisul gros de cativa centimetri! Cea mai mare surpriza ne
asteapta inauntru. Nici o radacina cat de mica nu iese dintre zidurile vechi. Nici o crapatura care sa se
datoreze lor! Atunci cand vantul bate printr-un copac urias al bisericutei, radacinile lui formeaza niste
parghii atat de puternice, incat micul asezamant ar trebui sa se darame imediat. Ca geolog, sunt in masura sa
stiu foarte bine ca zidurile s-ar fi crapat si s-ar fi spart chiar numai din cauza unui singur copac, cu atat mai
mult ca sunt saptesprezece" (1993).

(VIII) EFECTELE MIRACULOASE ALE SEMNULUI CRUCII ŞI ALE RUGĂCIUNII

Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale semnului crucii şi ale
rugăciunii: Am stabilit că vechiul obicei, al facerii semnului crucii deasupra mâncării şi a băuturii,
înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificată
efectiv instantaneu! Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi! - a declarat fizicianul
Angelina Malakhovskaya, citată de publicaţia Zhizn (agenţia Interfax).
Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de aproximativ zece ani. A făcut numeroase
experimenţe, ce au demonstrat în mod verificat, rezultatele făcute apoi publice. Ea a descoperit în special
proprietăţile bacteriale unice ale apei după ce este binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul
crucii. Studiul a mai observat un nou şi necunoscut efect al Cuvântului Lui Dumnezeu, de transformare a
structurii apei, în special densitatea ei optică, în spaţiul spectral ultra-violet, scrie Interfax, Oamenii de
ştiinţă au studiat impactul rugăciunii Tatăl nostru şi al semnului crucii asupra bacteriilor patogenice.
Mostre de apă din diferite surse - fântâni, râuri, lacuri - au fost folosite în cercetare. Toate mostrele
conţineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rosteşte rugăciunea domnească Tatăl nostru şi se face
semnul crucii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de şapte, zece, sute, chiar mii de ori.
Experimentele au fost făcute astfel încât să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a
fost spusă atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut
faţă de mostrele de referinţă.
Oamenii de ştiinţă au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii şi al semnului crucii asupra oamenilor.
La toţi participanţii la teste, presiunea sângelui s-a stabilizat, iar parametrii s-au îmbunătăţit. În mod uimitor,
parametrii s-au modificat în direcţia necesară vindecării: la oamenii hipotensivi presiunea sângelui a crescut,
iar la hipertensivi a scăzut. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, şi fără să atingă
punctele corespunzătoare - centrul frunţii, centrul plexului solar (buricul) şi umerii - rezultatele pozitive
ale testelor sunt mai slabe, sau chiar absente.

RAIUL ȘI IADUL

Odată un creştin se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate Raiul şi Iadul. După ce s-a rugat el un timp, se pomeneşte într-
o noapte cu un înger, care îi spune: Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi m-a trimis ca să-ţi arăt Raiul şi Iadul. L-a luat
de mână şi l-a condus în faţa a două uşi. A deschis una dintre ele, iar creştinul nostru a privit înăuntru. În mijlocul
încăperii era o masă mare şi rotundă. În mijlocul mesei era un vas mare cu mâncare, care, după mirosul îmbietor,
părea a fi deosebit de plăcută. Însă oamenii care stăteau în jurul mesei erau slabi ca nişte schelete, flămânzi, palizi si
bolnăvicioşi. Fiecare avea în mână câte o lingură cu coadă foarte lungă. Ajungeau cu lingurile până la vasul cu
mâncare, umpleau lingurile, însă când trebuia să introducă lingurile cu mâncare în gură, nu reuşeau fiindcă lingurile
83
aveau cozile foarte lungi. Se părea că de mult timp se chinuiau aşa. Creştinul s-a cutremurat la vederea acestei
nenorociri şi suferinţe şi mare milă l-a cuprins. Îngerul i-a spus: ai văzut Iadul. Hai să vezi şi Raiul.
Au mers la a doua uşă şi au deschis-o. Era o încăpere exact ca prima. Avea masă mare şi rotundă cu o oală mare cu
mâncare, care împrăştia acelaşi miros plăcut. Cei care erau în jurul mesei aveau în mâini aceleaşi linguri cu cozi lungi,
cum aveau şi cei din camera alăturată. Nici ei nu puteau să introducă singuri mâncarea în gură, însă, spre deosebire de
ceilalţi din camera alăturată, aceştia păreau hrăniţi, erau veseli şi cântau. Atunci creştinul i-a spus îngerului: nu înţeleg
nimic. De ce aceştia se simt ca în Rai, iar ceilalţi se chinuiesc ca în Iad ? E simplu, i-a spus îngerul. Vezi tu, ei au
învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce egoiştii, lacomii, indiferenţii se gândesc doar la ei înşişi.

Frumoasă istorioară. Atâta timp cât îl vom hrăni pe aproapele, atâta timp cât îl vom folosi sufleteşte, pe noi înşine
ne vom hrăni. De aceia vă îndemn, fraţilor, să nu pregetaţi al folosi pe aproapele, căci este poruncă de la Hristos: să-l
iubim pe aproapele ca ne noi înşine.

RESPECTUL PENTRU PĂRINȚI

Copil fiind, mă lua tata de mânuţă şi mă ducea la biserica din sat. Acolo, la Sfânta Liturghie, după ce se cânta
„Tatăl nostru”, era obiceiul ca tinerii să sărute mâna bătrânilor. Frumos obicei, care, din păcate, astăzi nu se mai
păstrează. Frumos şi creştineşte este, de asemenea, să sărutăm mâna mamei, mâna tatălui, a naşilor şi, mai ales, mâna
preotului.
De ce creştinii ortodocşi sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor noştri?
Se sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor pentru că mâinile lor sunt slujitoare ale sfinţeniilor lui Dumnezeu şi se
umplu de harul Sfintelor Taine pe care le slujesc. Din mâna preotului primim Sfânta Împărtăşanie, vrednicie pe care
nu o au nici îngerii.
Am văzut, întâmplător, că unii creştini, când îşi aduc darul la Sfântul Altar, nu sărută mâna preotului. Cred că din
neştiinţă. Nu ştiu de ce binecuvântare se lipsesc şi n-au auzit istorioara cu cneazul Miloş şi tânărul preot, care sună
aşa:
Un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de
evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el.
În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inima înfrântă. După ce tânărul preot a
terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o
sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi
a zis: “Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău (vrednicia şi vechimea tagmei preoţeşti – n.n.), care
e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.
Sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul Apostolului Pavel, sărutare sfântă. (I
Cor. 16,20)
Cu sinceritate şi fără nicio excepţie, vă sărut mâna, părinţi ortodocşi!

TELEFONUL MOBIL

Când venim la sfânta biserică, trebuie ca „toată grija cea lumească, să o lepădăm”, aşa cum cântăm la Heruvic. Să o
lepădăm, ca să ne folosim de darurile Sfintei Liturghii. Dar nu toţi creştini fac aşa. De aceea intră în biserică având
telefoane mobile deschise. În caz că sună cineva, să fie pe fază. Poate e o problemă importantă, zic ei. Să fie mai
importantă decât sufletul? În nici un caz.
Mai sunt şi alţii care, fiind mai grăbiţi, când intră în biserică, uită să-l închidă. Mi s-a întâmplat şi mie.
Problema este că atunci când sună un telefon mobil în timpul slujbei, se produce rumoare, se distrage atenţia. Pe
unii, e adevărat, îi mai trezeşte din călătoria lor cu gândul, care umblă peste mări şi ţări…, dar pe creştinii evlavioşi îi
deranjează. Şi deranjează nu numai melodia personalizată, ritmată sau extrasă din ultimul album de manele
achiziţionat de la tarabe, ci şi faptul că mulţi dintre creştini întorc capul să vadă şi să audă de unde vine zgomotul. Ba
unii îl şi apostrofează pe fratele lor neglijent. Desigur, cei care n-au greşit niciodată.
Să mă iertaţi! N-a fost decât un „bip”.

FRIZERUL

Un creştin a mers la o frizerie ca să-şi tundă părul şi să-şi taie barba. În timp ce frizerul îşi servea clientul, între cei
doi s-a pornit o conversaţie interesantă. Au vorbit despre multe lucruri şi au abordat diverse subiecte. În cele din urmă
au început să vorbească despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:
- Eu cred că Dumnezeu nu exista.
- De ce spuneţi asta? a întrebat clientul.

84
- Trebuie doar să ieşiţi pe stradă şi veţi realiza că Dumnezeu nu există. Spuneţi-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar
mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi atâţia copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinţă şi nici
durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care să îngăduie astfel de lucruri.
Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a răspuns deoarece nu a vrut să stârnească o ceartă. Frizerul şi-a terminat
treaba, iar clientul a părăsit frizeria.
Chiar când a ieşit din frizerie, creştinul nostru a văzut pe stradă un om cu părul mare, încâlcit şi murdar şi cu o
barbă mare, neglijentă. Era murdar şi neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie şi i-a spus frizerului:
- Ştiţi ce? Frizerii nu există.
- Cum puteţi spune asta? a întrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer şi tocmai te-am aranjat!
- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu există, căci dacă ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu părul lung şi murdar
şi cu barbă netăiata, cum e omul acela de afară.
- Ah, dar frizerii există! Însă asta se întâmplă când oamenii nu vin la mine.
- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Însă necazurile şi suferinţa se întâmplă atunci când
oamenii nu vin la El şi nu-L caută pentru a-i ajuta. De aceea este atâta suferinţă şi durere în lume.

ECOUL VIEȚII

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic,
supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: “Te urăsc !” Dar, imediat, un glas puternic i-a
răspuns: “Te urăsc, te urăsc, te urăsc ...!”. Era ecoul.
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l
urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte ?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc ! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: “Te iubesc, te iubesc, te iubesc ! ...”
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun
şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către
oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

N-AM TIMP

Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de
întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma
după pensie.
În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă
certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor
care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică
pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două
luni, ai timp?”.
Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp
două luni pentru a-l vindeca.
După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a
pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul,
lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.
Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!

NOROC

Mergând odată în pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova, am trecut, cum era şi firesc, şi pe la Părintele Cleopa.
Acolo, Părintele le vorbea pelerinilor, în stilul binecunoscut, despre idolul Noroc, zicând: Am văzut pe unele
pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc: "pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru
norocul familiei". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi ştiţi cine a fost Noroc ? Cel mai mare demon, care a
secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare rătăcire !
N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? …şi multe altele despre acest idol, îndemnând creştinii să nu mai pronunţe
acest cuvânt.
După ce Părintele s-a retras la chilie, o creştină, impresionată de învăţătura Părintelui, zice: Ce noroc am avut că
am ajuns aici, căci noi nu ştiam lucrurile astea…!

85
GRABA

Ori de câte ori vrem să lucrăm sau ne implicăm într-o acţiune de folos sufletesc, vine şi vrăjmaşul ca să-şi ia partea
lui. Şi dacă nu suntem atenţi, şi-o ia.
Cu mulţi ani în urmă, în Postul Adormirii Maicii Domnului, un grup de pelerini aştepta la chilia unui părinte
duhovnicesc. Unii aşteptau pentru spovedit, alţii pentru un cuvânt de folos, dar cei mai mulţi pentru amândouă. Însă
Părintele zăbovea fiindcă avea musafiri: nişte oameni mari, veniţi de departe, care şi-au dorit mult să-l vadă, căci nu se
mai văzuseră de mulţi ani, iar bucuria revederii era mare.
Fiind ora mesei, în grabă, o soră novice de la bucătărie, având o tavă cu mâncare pentru musafiri, a intrat la
Părintele. Pe tavă, care nu era prea bine acoperită, ochii iscoditori puteau să vadă că pe lângă mâncarea de post, era şi
mâncare de dulce. Pe chipurile unora a apărut mirarea: cum, acum în post, mâncare de dulce!? Cum, Părintele…!?
Iată un examen, iată că n-am pus gândul cel bun înainte, iată cum judecăm noi!
Despre ce era vorba: Părintele, după ce i-a ospătat sufleteşte pe musafiri, şi-a dorit, cu multă dragoste, să-i ospăteze
şi trupeşte, însă unul dintre ei era suferind. Avea un canon trupesc destul de greu, şi pentru el laptele era medicament.
Primise de la duhovnic dezlegare pentru lapte. Însă cei de faţă, care aşteptau la uşă, nu ştiau aceasta. (Desigur, sora de
la bucătărie nu a scăpat fără dojană).
De aceea, în călătoria noastră pe valurile acestei vieţi, ne trebuie multă atenţie, căci tare uşor ne mai smintim, sau
smintim pe alţii mai neputincioşi!
De fapt, spun Părinţii, că se smintesc doar cei care erau deja smintiţi.

ANORMALITATE

Se spune că într-o zi virtutea s-a pornit la drum, din ţinutul său îndepărtat, să se arate oamenilor dintr-un oraş,
îmbrăcată într-o frumoasă manta de flori. Intrând în cetate, păcatele s-au coalizat şi au alungat-o dincolo de zidurile
cetăţii. Peste noapte virtutea s-a aşezat sub un palmier şi a adormit. În timpul nopţii au venit fărădelegile din oraş şi au
furat mantaua cea frumoasă a virtuţii. De atunci ispitele se îmbracă cu ea, spre a ne amăgi.
De aceea astăzi răul se îmbracă cu florile binelui. Păcatul se prezintă ca virtute, anormalul ca normalitate şi
oamenii anormali ca oameni normali.
Proorocind despre vremurile din urmă, zis-a avva Antonie: "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când
vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea
lor".
Să fie oare vremurile din urmă, căci adevăraţii creştini aşa sunt astăzi catalogaţi: nebuni, habotnici, exageraţi, chiar
de confraţii lor, care sunt doar cu botezul, ortodocşi. Ba unii afirmă chiar că ortodoxia e învechită şi ar trebui
modernizată, adaptată vremurilor. Adică să facem şi noi ca alţii: să hirotonim femeile, să-i cununăm pe homosexuali,
să scurtăm sfintele slujbe etc.
Păcatul este cosmetizat şi îmbrăcat într-o manta de flori, primind o nouă denumire: desfrânarea – "dragoste" sau
"căsătorie de probă", sodomia – "orientare sexuală", desfrânatele – "femei de companie", homosexualii - "gay" ,
uciderea pruncilor - "playning familial", concubinul - "prietenul meu", haosul - "democraţie", furtul şi minciuna -
"criză financiară", neascultarea de părinţi - "drepturile copilului", libertatea de a păcătui - "drepturile omului".
Această stare anormală a societăţii o regăsim, la dimensiuni mai reduse decât acum, şi în cetăţile antice Sodoma şi
Gomora, precum şi înainte de Potopul lui Noe. Atunci, pentru a se intra în normalitate, a fost nevoie de intervenţia lui
Dumnezeu. Acum oare ce va fi?

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1. Să ascultăm (în biserică, nu la radio - n.n.) cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare.
2. Să ţinem toate posturile de peste an.
3. Să cinstim feţele bisericeşti.
4. Să ne spovedim şi să ne cuminecăm în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, dacă în fiecare post nu
putem, cel puţin o dată pe an, în Postul Paştilor.
5. Să ne rugăm pentru cei ce stau în fruntea ţării.
6. Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului în vreme de primejdii, de molime sau
alte necazuri.
7. Să nu citim cărţi eretice sau ale sectarilor.
8. Să nu înstrăinăm, nici să folosim, spre scopuri străine, lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii.
9. Să nu facem nunţi şi ospeţe, sau alte petreceri, în timpul posturilor.

AM CREDINȚA MEA

86
Ca să faci parte dintr-o societate, organizaţie, asociaţie, uniune, partid, comunitate sau oricare altă grupare de
persoane, care urmăreşte un scop comun, trebuie să respecţi un statut, nişte reguli de funcţionare. Aşa trebuie să se
întâmple şi în cazul unei confesiuni creştine, care este o comunitate de creştini; în cazul nostru Biserica Ortodoxă.
Şi noi creştinii ortodocşi, dacă vrem să fim membri, mădulare vii ale Bisericii, trebuie să respectăm un statut, nişte
reguli, cum ar fi: Sfintele Canoane, Decalogul, Cele nouă porunci bisericeşti şi altele. De asemenea, trebuie să
cunoaştem Crezul şi toată învăţătura de credinţă a Bisericii noastre. Dar ce auzi astăzi la unii creştini (după botez)?
„Am credinţa mea”. Dar ce spune Apostolul Iacov: „Credinţa fără fapte este moartă”. Ei stau acasă în Duminici şi
sărbători, habar nu au de Crez; fără rugăciune, fără spovedanie, fără fapte bune şi totuşi cred că sunt creştini ortodocşi,
pentru că au „credinţa lor”. Cum îi mai înşală vrăjmaşul! Care altă organizaţie ar accepta aşa ceva: să nu cunoşti şi să
nu respecţi statutul, să nu ai activitate în cadrul organizaţiei etc.? De aceea unii creştini îşi aduc aminte că sunt creştini
doar pe patul de moarte. Atunci cheamă preotul pentru spovedanie, căci toată viaţa n-au avut timp. Iar alţii nici atunci.
Bineînţeles că la slujba de înmormântare li se cântă „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului
Tău…”. Auziţi ce ironie, cu sfinţii! Acesta este numit, şi i se scrie şi pe cruce, „robul lui Dumnezeu”.
De curând am fost la o înmormântare şi rudele răposatului i-au atras atenţia preotului că la slujbă n-a zis
„nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”. Adică preotul să-L facă atent pe Dumnezeu în privinţa asta, ca şi cum
Dumnezeu n-ar fi ştiut…Şi acesta era un om cumsecade, blând, harnic, gospodar, dar… avea „credinţa lui” şi a murit
în credinţa lui.

MINTEA ȘI COȘUL DE NUIELE

De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca
gândurile să ne zboare în altă parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de sfârşit sau
că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic.
Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment dat nu-i mai rămânea nimic în minte din
toate predicile şi citirile din biserică. Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit toate
acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi
va odihni mintea şi va putea iarăşi să se concentreze la rugăciune.
Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus:
– Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat
cu ele bălegar de la grajduri. Alege unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză.
Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e una din îndatoririle de căpătâi ale
monahului, n-a prididit să îndeplinească porunca.
După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion posomorât. În tot acest timp cărase apă,
făcând drumul de la izvor şi până la răsadniţă, dar de fiecare dată ajungea cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri
răsadurile s-ar fi uscat de tot!...
– Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? – l-a întrebat stareţul.
– Aici, preacuvioase – mormăi înciudat călugărul.
– Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? – l-a mai iscodit stareţul.
– Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa e curat, celălalt e murdar.
Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat:
– Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine, dar auzind cuvintele din predică ori de la
slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru chiar fără să bagi de seamă...
De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi care se îndrepta spre sfânta biserică.

CREDINȚA UNUI COPIL


(Din cartea „Noi minuni ale Sfântului Nicolae”)

Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada
Ohta, o bătrână, care avea credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi
discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una dintre ele:
"Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă nevastă, care, pentru mine, s-a dovedit a fi o
mamă vitregă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Intr-o zi m-a luat cu el
la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi-a spus:
- Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să mănânci pe degeaba! Şi a plecat. Eu am apucat
plugul, am mers în urma calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. In jur - ţipenie
de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama
vitregă, că mă va bate. Mi-am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile spre ea şi am
strigat:
- Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă bată!
Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat:
87
- De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi
continuă tot aşa mai departe.
Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a părut atât de uşor, încât am început să râd de
bucurie.
- Vei reuşi? m-a întrebat bătrânul.
- Da, da, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.
Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae. După aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog,
mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni".

CUM REZISTAM IN FATA BARFELOR ?

Din viata marelui filosof grec Socrate se povesteste, pana astazi, aceasta intamplare. Intr-o zi oarecare, Socrate s-a
intalnit, in calea sa, cu un cunoscut. Acela, vazandu-l, l-a oprit si i-a zis:
- Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum despre unul dintre studentii tai?
Auzind aceasta, Socrate zise:
- Stai o clipa. Mai inainte de a-mi spune tu cele ce ai aflat, as vrea sa treci printr-un mic test, numit "Testul celor
trei.”
- Trei ?
- Da, trei. Inainte de a-mi vorbi despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul
test este cel al adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?
- Nu. De fapt doar am auzit despre el.
- E-n regula. Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum, sa incercam testul al doilea, cel al
binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
- Nu, dimpotriva...
- Deci, vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?
Omul din fata lui Socrate a dat din umeri, putin stanjenit de situatia in care se baga de unul singur.
Socrate a continuat.
- Totusi, mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba, a folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul
meu imi este de folos?
- Nu, nu chiar...
In cele din urma, Socrate incheie discutia, cu o intrebare retorica:
- Ei bine, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu stii daca este adevarat, nici de bine, nici macar de folos, atunci de ce sa-
mi mai spui ?!

SPOVEDANIA SOACREI

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească. Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:
- Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?
- Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din
cauza ei.
Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de
mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi
părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.
- Înţeleg, zise părintele. Altceva?
- Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi
pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.
- Altceva, soră?
- Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să
dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de
m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.
Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.
- N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse
sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i
dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când
te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.
Dacă i se potriveşte şi altei „Tincuţe” istorioara aceasta, o rog să nu se supere şi să nu se mânie… din cauza mea,
care mai rău ca o soacră vă tot pisez cu poveşti din astea...

USA INIMII

88
Pictorul terminase tabloul, care il reprezenta pe Iisus in fata unei usi. Si-a chemat prietenii pentru a le auzi parerea.
Toti au admirat tabloul, frumusetea si blandetea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemna in fata usii intunecate. Toti
erau incantati si aveau numai cuvinte de lauda, cand unul a spus:
–Maestre, mi se pare ca lipseste ceva usii. Ea n-are clanta, cum se poate intra?
Pictorul a raspuns:
–Usa, la care bate Iisus, se deschide numai dinauntru...

CUM SA MORI FERICIT

Un om s-a dus odata la Sfantul Macarie, in pustie, si i-a cerut sa-i arate un mijloc de a muri fericit.
- Mergi in curtea bisericii si defaima mortii, a fost raspunsul.
Tanarul a facut dupa cum a fost sfatuit, si cand s-a intors la Macarie a fost intrebat de raspunsul mortilor.
- Nimic, a raspuns tanarul.
- Mergi atunci maine si lauda-i, i-a zis Macarie.
Tanarul, dupa ce a facut intocmai, s-a intors si a zis:
- Nici acum nu mi-au raspuns nimic.
Atunci sfantul i-a zis:
- Asculta, fiul meu, daca vrei sa traiesti bine si sa mori fericit, atunci fii asemenea celor morti, adica nu cauta lauda
sau defaimarea oamenilor, ci lasa-te in grija bunatatii si indurarii lui Dumnezeu.

VEDEREA CEA RODITOARE

Aveau trei dintre parinti obiceiul ca sa vina in fiecare an la Avva Antonie. Si doi il intrebau despre ganduri si
despre mantuirea sufletului, unul tacea malc fara sa intrebe nimica. Si intr-un tarziu ii spuse Avva Antonie:
- Iata ca vii de atata amar de vreme aici si nu ma intrebi nimic.
- Imi ajunge ca te vad, parinte.

PREZENTA GANDURILOR RELE

Un frate a venit la avva Pimen si a spus: "Avva, am multe ganduri rele si ma pun in primejdie“. Batranul l-a scos
afara din chilie si i-a spus: "Umfla-ti pieptul si opreste vantul!“. Fratele a raspuns: "Nu pot sa fac asta“. Atunci
batranul i-a zis: "Cum nu poti sa faci asta, nu poti impiedica nici gandurile rele sa navaleasca peste tine. Dar macar
tine-le piept“.

ADUCEREA AMINTE DE MOARTE

Aducerea aminte de moarte este de mare folos, ca smereste pe om si ne da ravna pentru rugaciune si uneori si
lacrimi. Sa mearga fratii mai des in cimitir si sa vorbeasca cu cei morti, ca ei ii vor invata cam asa: "Ce esti tu azi, am
fost noi ieri; si ce suntem noi azi, vei fi tu maine".

POCAINTA NU ARE NEVOIE DE TIMP

Un frate il intreba pe avva Pimen:


– Am facut pacat mare si vreau sa ma pocaiesc trei ani.
– E mult.
– Dar pana-ntr-un an?
– E mult.
Cei de fata zisera:
– Pana in patruzeci de zile?
– E mult. Apoi adauga: eu asa spun, daca din toata inima se pocaieste omul, si nu pacatuieste mai departe, si in trei
zile il primeste Dumnezeu.

SA NU PETRECEM MULT IN CADERE

Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe:


– Ce sa fac, avvo, ca am cazut?
– Ridica-te iar.
– M-am ridicat si am cazut iarasi.
– Ridica-te iar si iar.
89
– Pana cand?
– Pana cand vei fi luat sau in bine, sau in cadere.
Ca in ce stare este gasit omul, in aceea si pleaca in lumea cealalta.

SMERENIA ALUNGA DIAVOLII

Maica Theodora spunea: nici nevointa, nici privegherea, nici orice fel de osteneala nu mantuiesc, ci doar smerenia
cea adevarata. Era odata un pustnic care gonea dracii si ii întreba:
– Ce va izgoneste, postul?
– Noi nici nu bem, nici nu mancam.
– Atunci privegherea?
– Noi nu dormim.
– Atunci sihastria?
– Noi petrecem prin pustietati.
– Atunci ce va izgoneste?
– Nimic nu ne biruieste, decat smerenia.
Deci vezi ca smerenia este biruitoarea dracilor.

SIMPLITATEA ATRAGE HARUL

L-au intrebat unii pe avva Macarie:


– Cum trebuie sa ne rugam?
– Nu e nevoie de vorbarie, ci intindeti-va manile si ziceti „Doamne, cum vrei si cum stii, miluieste!“ si daca va
vine vreo lupta, „Ajuta-ma, Doamne!“ Si El stie ce e bine si ne miluieste.

GRIJA ZILEI DE MAINE

Fost-a intrebat Avva Isaia:


- Ce este iubirea de argint?
- Iubirea de argint este a nu crede lui Dumnezeu ca poarta grija de tine, a te deznadajdui de fagaduintele lui
Dumnezeu si a iubi peste masura ca sa te intinzi cu avutiile.

ADEVARATA MUCENICIE

Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand:


- Voiesc sa marturisesc pentru Dumnezeu.
Si i-a zis batranul:
- Daca in vreme de nevoie isi va suferi cineva vecinul, este intocmai cu cuptorul celor trei tineri din Babilon.

ZIUA SI NOAPTEA

Un batran intelept si-a intrebat ucenicii.


–Cum stiti ca s-a terminat noaptea si incepe ziua?
–Va spun eu, s-a repezit un ucenic. Cand de la distanta poti deosebi cainele de oaie!
–Nu, a raspuns batranul.
–Ar putea fi inceputul zilei, a spus altul, cand vazand de departe un arbore, poti spune daca este piersic ori
smochin.
–Nici, a insistat inteleptul.
–Atunci cum putem sti? au strigat ucenicii.
–Cand privind in fata un om, vom vedea in el un frate! Altfel, orice ora a zilei ar fi, tot noapte este!

POMUL CU ROADE

Un om credincios fiind asuprit de necredinciosi, merse intr-o zi la duhovnicul sau si i se planse, zicandu-i:
- "Ce au cu mine, parinte, de nu ma lasa in pace?"
Parintele, un om batran si plin de intelepciune, il lua si il duse in gradina. Acolo se aflau si pomi roditori si altii
neroditori.

90
- "Iata fiul meu, ai aici pilda vietii. Crezi tu oare ca arunca cineva cu pietre in pomii acestia cari au numai frunze?
Nu, fiule - oamenii arunca cu pietre numai in pomii cu roade. Fii vesel ca te asupresc oamenii - caci asemeni pomului
cu roade esti.”
De-atunci, omul acela nu s-a mai vaitat de asupririle semenilor.

HRANA MONAHULUI

Zis-a un batran oarecare: se bucura calugarul tanar, cand se apropie ziua vreunui praznic, stiind ca atunci o sa se
puna la masa mai bune bucate, iar celui ce este adevarat calugar, mancarea cea mai buna si bautura lui sunt umilinta si
lacrimile.

PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU

Un batran adeseori patimea si se imbolnavea. Si s-a intamplat intr-un an sa nu se imbolnaveasca si s-a intristat
cumplit si plangea, zicand : m-a parasit Dumnezeu si nu m-a cercetat.

CASA SUFLETULUI

Zis-a un batran catre un frate: Diavolul este vrajmasul, iar tu esti casa. Deci vrajmasul nu inceteaza sa arunce in
casa ta orice afla, toata rautatea turnand-o. Insa tu sa nu te lenevesti, ci sa maturi afara tot. Dar, de te vei lenevi, se va
umple casa ta de toata necuratia si, dupa aceea, nu vei mai putea intra in ea. Ci, indata ce arunca el, tu matura si va fi
casa ta curata, cu darul lui Hristos.

NU FAPTA, CAT NEVOIA

"Zis-a un batran: este un om care mananca mult si inca nu se satura si este altul care mananca putin si se satura.
Deci, cel ce mananca mult si inca i-ar mai trebui, are mai mare plata decat cel care mananca putin si se satura."

PRIORIATEA CRESTINULUI

Un frate l-a intrebat pe avva Teodor: "Ce este lucrarea sufletului, care acum a devenit, pentru noi, secundara, si ce
este lucrarea secundara, care a devenit, pentru noi, principala?“. Batranul zice: "Tot ce facem din porunca lui
Dumnezeu este lucrare a sufletului, in vreme ce tot ce facem si adunam dupa capul nostru trebuie socotit ca fiind lucru
secundar“. Fratele zice: "Lamureste-ma in aceasta privinta“. Batranul raspunde: "Iata, auzi despre mine ca sunt bolnav
si trebuie sa vii sa ma vezi. Iti spui in sinea ta: "Oare trebuie sa-mi las lucrul si sa plec chiar acum? Nu, termin intai ce
am de facut si dupa aceea ma duc". Mai tarziu iti vine alt chef si pana la urma renunti de tot sa mai pleci. Alt frate iti
zice: "Ajuta-ma, frate!". Iar tu cugeti asa: "Trebuie sa-mi las lucrul si sa merg sa lucrez pentru altul?". Daca nu te duci,
incalci porunca lui Dumnezeu, care este lucrarea sufletului, si faci un lucru secundar, care este lucrarea mainilor“.

CUM SA NU SE CERTE OAMENII?

Doi batrani de multi ani sedeau impreuna si niciodata n-a fost cearta intre dansii.
Si a zis unul catre celalalt:
- Sa ne certam si noi ca oamenii.
Iar celalalt a zis:
- Nu stiu cum se face cearta.
Al doilea a zis:
- Iata, pun o caramida in mijloc si zic ca este a mea. Tu zici nu, ca este a ta. Si de aici se face inceputul.
Deci, au pus in mijloc caramida si a zis unul catre celalalt:
- Aceasta este a mea.
Si a primit raspuns:
- Nu, ca este a mea !
Si i s-a spus:
- Daca este a ta, ia-o si mergi.
Si s-au dus, neputand sa se certe intre dansii.

MILA NE PUNE INAINTEA LUI DUMNEZEU

Avva Teodor a rugat pe Avva Pamvo:


- Spune-mi un cuvant.
91
Si cu multa osteneala, i-a spus lui:
- Teodore, mila ta sa o ai peste toti, caci mila a aflat indrazneala inaintea lui Dumnezeu.

CUM IL TI PE DIAVOL DEPARTE

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Spune-mi un cuvant“. El ii zice: "Cand cazanul e pus pe foc, nici musca, nici
taratoarele nu se pot atinge de el; cand se raceste, atunci se pun deasupra lui. Asa si calugarul: cat timp se tine de
lucrarile duhovnicesti, dusmanul nu se poate atinge de el“.

CUM SUNT OAMENII

Un ucenic si-a intrebat batranul dascal: Cate feluri de oameni sunt?


Batranul i-a spus: Sunt patru soiuri de oameni:
Cei care stiu si stiu ca stiu. Acestia sunt invatatii.
Cei care stiu, dar nu stiu ca stiu. Acestia sunt visatorii si trebuiesc treziti.
Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu. Ei trebuie ajutati sa invete.
Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu. Acestia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de facut.

FRICA DE DUMNEZEU MANANCA TRUPUL

Cativa parinti l-au intrebat pe avva Macarie Egipteanul: „Cum se face ca trupul tau ramane la fel de uscat fie ca
mananci, fie ca postesti?“. Batranul le zice: „Lemnul cu care se intorc lemnele arzand e mancat tot timpul de foc. La
fel, daca un om isi curata mintea prin frica de Dumnezeu, frica de Dumnezeu ii mananca trupul“.

INCERCAREA CREDINTEI

Avva Agathon a venit candva sa vanda cateva lucruri si a dat peste un schilod la marginea drumului. Schilodul il
intreaba: "Unde mergi?“. Avva raspunde: "In oras, ca sa vand marfa“. Acela zice: "Fa-ti mila si ia-ma cu tine“.
Batranul l-a luat in spinare si l-a dus in oras. Acela i-a zis: "Unde-ti vinzi marfa, acolo sa ma pui jos“. Si a facut
intocmai. Dupa ce vindea cate un cos, schilodul intreba: "Cu cat l-ai dat?“. Si el ii spunea cu cat. Atunci schilodul ii
cerea: "Cumpara-mi o placinta“. Si-i cumpara. Apoi mai vindea un cos. Si acela intreba: "Cu cat l-ai dat?“. Si-i
spunea: "Atat“. "Cumpara-mi cutare.“ Si batranul ii cumpara. Dupa ce si-a vandut toata marfa si vroia sa plece,
schilodul il intreaba: "Pleci?“. El zice: "Da“. Celalalt: "Mai milostiveste-te o data si du-ma in locul in care m-ai gasit“.
Si luandu-l iar in spinare, l-a carat in locul de unde-l luase. La sfarsit, acela ii zice: "Binecuvantat esti, Agathon, de
Dumnezeu in cer si pe pamant“. Dar cand si-a ridicat batranul ochii n-a mai vazut pe nimeni. Fusese un inger al
Domnului, care venise sa-l puna la incercare.

SOMNULUL IN VREMEA LITURGHIEI

Au mers unii batrani la avva Pimen si i-au zis:


– Ce zici, daca vedem frati motaind la Liturghie, sa-i imboldim, ca sa fie treji la priveghere ?
Zis-a lor, avva Pimen:
– Eu unul, daca vad un frate atipind, ii pun capul pe genunchii mei si-l odihnesc.

USA LIMBII

Un frate s-a dus la avva Pimen in a doua saptamana din Postul Mare si, dupa ce i-a destainuit gandurile si si-a gasit
pacea, ii zice: „Cat pe ce sa nu vin aici astazi“. Batranul il intreaba de ce. Fratele zice: „Mi-am spus ca din cauza
Postului Mare nu-mi vei deschide“. Avva Pimen ii zice: „Noi n-am invatat sa incuiem usa de lemn, ci mai degraba usa
limbii“.

MOARTEA NU PRIVESTE LA INTENTII

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand:


- Avvo, au fost doi oameni: unul calugar si altul mirean. Calugarul a socotit seara ca dimineata sa lepede cinul
monahal si sa plece in lume, iar mireanul a socotit seara ca dimineata sa devina calugar, insa amandoi au murit in
noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?
92
Si a zis batranul:
- Calugarul a murit calugar si mireanul mirean, caci in ce s-au aflat, in aceea s-au dus.

RABDAREA POATE INTRECE IZBANDA

Un batran l-a vazut pe ucenicul sau ca este foarte suparat si necajit - razboit - de dracul curviei.
Si i-a zis lui:
- Fiule, vrei sa-L rog pe Dumnezeu sa departeze de la tine si sa te paraseasca acest razboi?
Iar el a zis:
- Ba nu, parinte, ca de ma si supara si ma necajeste acest razboi si ma ostenesc muncindu-ma, dar vad din osteneala
roada rabdarii intru mine. Pentru aceasta mai vartos te roaga pentru mine, parinte, sa-mi dea Dumnezeu rabdare ca sa
pot purta cu multumire aceasta ispita.
Zis-a lui, batranul:
- Acum, fiule, am cunoscut ca esti in sporire si ca ma intreci.

CUM SPAPAM DE JUDECATA

Un batran a fost intrebat de un frate:


- Pentru ce judec necontenit pe fratele ?
Batranul i-a raspuns:
- Pentru ca nu te cunosti inca pe tine insuti.
Cel care se cunoaste pe sine nu se mai uita la viata si faptele fratilor.

MILOSTENIA NU CUNOASTE LIMITE

Se spune despre un calugar batran din Lavra Turnurilor. Desi era foarte sarac, el avea totusi harul milosteniei. Intr-
o zi a venit un sarac la turnul lui, cerandu-i pomana. Batranul nu avea decat o singura paine, pe care a dat-o saracului.
Saracul insa, i-a zis:
- Nu vreau paine, ci o camasa !
Batranul, voind sa-l ajute, l-a luat de mana si l-a dus in turnul lui. Cand saracul a vazut ca nu gaseste nimic afara de
camasa ce o purta, s-a mirat de sufletul plin de virtute al batranului si si-a dezlegat traista de la gat si a desertat in
mijlocul chiliei tot ce avea, zicand:
- Ia acestea, calugare ! Voi mai gasi eu in alta parte cele ce imi trebuiesc.

RUSINEA ALUNGA PATIMILE

Trecand Efrem pe cale, din indemnare oarecare a venit o pacatoasa, cu magulire sa-l traga spre impreunare urata,
iar de nu, macar sa-l porneasca spre manie, ca niciodata nu-l vazuse cineva manios.
Si a zis ei:
- Vino dupa mine!
Si apropiindu-se la un loc intru care era mult norod, a zis ei:
- In locul acesta vino precum ai voit.
Iar aceea vazand norodul, a zis lui:
- Cum putem aceasta sa facem, atata norod stand si nu ne rusinam?
Iar el a zis catre dansa:
- Daca de oameni ne rusinam, cu mult mai vartos trebuie sa ne rusinam de Dumnezeu, care vadeste cele acunse ale
intunericului.
Iar ea rusinandu-se, s-a dus fara de isprava.

DRAGOSTEA NU CUNOASTE LIMITE

Un pustnic, afland un om indracit si care nu putea sa posteasca, s-a rugat lui Dumnezeu sa se mute la sine dracul si
acela sa se zlobozeasca. L-a ascultat deci Dumnezeu si a intrat dracul in pustnic, departandu-se de la omul acela. Iar
pustnicul, fiind ingreuiat de drac, rabda nevoindu-se in post si rugaciune. Dupa putine zile, pentru dragostea lui, mai
mult a gonit Dumnezeu si de la dansul dracul.

RAVNA CELOR TINERI

Zis-a un batran:
- Eu urasc slava desarta a tinerilor, de vreme ce se ostenesc si plata nu au, cautand spre slava omeneasca.
93
Iar alt batran, mai iscusit, i-a zis lui:
- Eu le-o iubesc, ca mai bine este si mai de folos celui tanar a se slavi, iar nu a se lenevi. Caci am vazut marindu-se,
infranandu-se, priveghind, gol umbland si dragoste castigand si necazuri suferind pentru laudele cele omenesti. Dar
vietuind asa, ii vine darul lui Dumnezeu si ii zice: "De ce nu te ostenesti pentru tine, ci pentru oameni?" Atunci el nu
mai ravneste sa caute spre slava omeneasca, ci spre slava lui Dumnezeu.
Si auzind batranul cel dintai, a zis:
- Asa este, cu adevarat.

VULTURUL SI COCOSTARCUL

“Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri
întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum
trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oa
meni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe
acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit:
„înseamnã cã e multu mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.
Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascul tat
cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã
cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si
fiecare a rãmas multumit de soarta lui. Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si
mai mult, atunci când un om du hovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhov nicesc este asemenea
vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cu getã ziua si noaptea la
legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu hovnicesc e lipitã de
pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar su fletul celui neduhovnicesc
stã gol si împrãstiat. Omul du hovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea
întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de
bogãtii, sau cautã des fãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în tâlneste cu unul neduhovnicesc,
legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…)
Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il
cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in
ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a
mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el
tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de
imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau
si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se intristeaza si tanjeste sufletul atunci cand pierde harul.
Cand preafrumosul Iosif a fost vandut rob egiptenilor de fratii sai intr-o tara straina indepartata, el plangea nemangaiat
dupa tatal sau; si cand a vazut mormantul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar si a zis: ‘Mama mea, vezi oare ca sunt
dus in robie intr-o tara indepartata?‘ Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului
Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a
alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara
traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus
departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l
pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si
sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic“.

ÎNGERAȘII

Doi ingerasi s-au gandit intr-o zi sa se joace de-a oamenii.


- Uite cum facem, a spus cel care avea mai multa experienta cu pamantenii- ne asezam la distanta unul de celalalt ;
eu te chem la mine dar tu nu vii si din aceasta cauza ne certam un picut, asa cum fac oamenii, ca se pare ca le place
tare mult sa se certe, din moment ce o fac mai tot timpul ! Vrei?
- Bine, incuviinta celalalt !
- Ingerasule, zise rugator primul, hai la mine !
Celalalt ingeras veni cat putu el de repede langa prietenul sau, cu fata stralucind.
- Nu asa !! Eu te chem, dar tu nu vii, ai inteles?
- Da, spuse iar cel de-al doilea ingeras ! Dar cum auzi " Ingerasule, hai la mine !", cum se duse tinta la amicul sau
si-l imbratisa !
Acesta il mai instrui inca o data :
-Eu te strig, dar tu te tii tare si nu vii, bine?
In sfarsit , hatari sa nu se mai lase convins, asa ca spuse : -Nu vin !
94
- Ei bine, atunci vin eu la tine !! il linisti primul ingeras pe prietenul sau, mergand intr-un suflet la acesta si il
imbratisa cu multa afectiune ! "

DESPRE IERTAREA CELOR DE APROAPE

Un frate l-a intrebat pe Avva Pimen:


- Daca vad o greseala a fratelui meu, e bine s-o trec cu vederea?
Si a zis lui batranul:
- De fiecare data cand noi trecem cu vederea o greseala a fratelui nostru, si Dumnezeu ne trece cu vederea o
greseala a noastra; si de fiecare data cand noi o dam in vileag pe-a fratelui, si Dumnezeu o da in vileag pe-a noastra.

NAŞUL

Marian era de felul lui un creştin bun, dar, uneori, mai şi şchiopăta. Avea soţie, avea copii, însă influenţa
anturajului de la serviciu şi a societăţii în care trăim, îi provocau câteodată derapaje de la calea cea dreaptă pe care
trebuie să păşească un adevărat creştin. Mai mergea şi la o bere cu prietenii, mai pierdea şi timpul la televizor, mai
mergea şi la câte un meci şi alte asemenea "mărunţişuri". Pe lângă aceste neputinţe ale sale, avea şi o calitate: îşi
întreba naşul cum să procedeze în situaţiile grele. Avea un respect deosebit pentru naşul său şi tot ce-i spunea acesta,
îndeplinea întocmai. Aşa a înţeles el de la biserică, atunci când s-a cununat cu Doina, soţia lui. Însă pe zi ce trece
situaţia financiară a familiei se înrăutăţea. Iată-l pe Marian nevoit să alerge din nou la naşu', care nu locuia departe de
casa lui, pentru sfaturi.
După ce a bătut sfios în uşă, aude vocea naşului:
- Intră!
- Sărut mâna, naşule! Bucuroşi de oaspeţi?
- Bucuros, finule!
După o scurtă conversaţie plină de amabilităţi, naşul îl întreabă:
- Cum vă mai descurcaţi, finule?
- Rău, naşule! Criza asta ne-a pus capăt. Nu ne mai ajung banii deloc. Avem rate pe la bănci, întreţinerea, lumina,
bani la şcoală, bani peste tot. De aici începe şi cearta cu Doina, nevastă-mea, de la bani. Îmi vine să plec în Spania, la
căpşuni. Nu ne mai ajungem! Nu ştiu ce să mai facem. Când o mai aud şi pe Doina zicând: economie, economie, îmi
vine să-mi iau câmpii…
Naşul asculta cu atenţie plângerea finului şi, ca un om cu experienţă, "vulpoi bătrân", a priceput că nu criza este
chiar de vină, şi-i zise:
- Ce-mi spui tu, măi finule… Mai întristat de tot. Nu ştiu cum aş putea să te ajut. Cu banii nu stau nici eu prea
bine…
- Măcar nişte sfaturi, naşule…
Naşul se gândi un pic, după care zise:
- Uite ce idee mi-a venit! Vrei să-ţi fie mai bine?
- Cum să nu vreau, naşule, zise finul bucuros. Doar ştii că mereu te-am ascultat.
- Uite ce zic eu: Dacă vrei să-ţi fie mai bine, adu-l să stea la voi pe cumnatul tău, fratele Doiniţei. El e student şi stă
la cămin, din câte ştiu. O să vă ajute la treabă, la cumpărături. Îl pui să spele maşina şi poate să rezolve atâtea treburi
în casă… Să vezi ce bine o să vă fie!
- Gata naşule, chiar de azi îl aduc să stea la noi. Ştiu că întotdeauna mai sfătuit la bine.
După o săptămână, vine iar finul în vizită la naş, dar cam abătut.
- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e mai bine?
Trist, Marian îi răspunse:
- E şi mai rău acum, naşule. Mă ajută cumnatul meu la treabă în casă, dar l-am trecut la întreţinere, că m-au întrebat
ăia de la asociaţie de el. Mai stă şi învaţă şi noaptea; consum de curent. La masă, trebuie să-l chemăm şi pe el…
Cheltuielile acum sunt şi mai mari. Ca să facem faţă, am fost nevoit să scot cablul TV şi internetul. Voiam să punem şi
noi gresie pe jos cum am văzut la alţi creştini… S-a terminat! De unde bani?
- Ce rău îmi pare, măi finule, că îţi merge tot rău! Dar tot eu te vindec.
- Ia spuneţi naşule, ce idee mai aveţi?
- Uite ce e: dacă vreţi să vă meargă bine, aduceţi-o la voi şi pe soacră-ta de la ţară! Să vezi ce bine o să vă fie! Ea o
să stea cu ăia mici, o să le spună poveşti, încât o să uite şi de foame şi nu o să fie nevoie să le mai cumperi atâtea
jucării; costă şi alea! Ea este un mediator în casă, o să vă ajute şi la bucătărie. Ce să mai zic, o să fiţi tare fericiţi!
Încântat de sfatul naşului, finul sări în picioare şi zise:
- Gata naşule, până deseară o aduc. Şi plecă.
După o săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, dar de data asta şi mai abătut.
- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e şi mai bine?

95
- Naşule, de când am adus-o şi pe soacră-mea, ne merge şi mai rău. Ne ajută ea la bucătărie, le spune poveşti
copiilor, dar e o gură în plus la masă, la întreţinere, trebuie să-i mai iau şi medicamente… Ăla bătrânu', socrul meu,
ne-a înnebunit cu telefoanele, şi ziua, şi noaptea, zice că nu se descurcă fără soacră-mea. E greu naşule! Ca să ne
descurcăm, am renunţat de tot şi la ţigări. Şi aşa nu-mi făceau bine şi nu-i creştineşte… Voia nevastă-mea să ne luăm
şi noi o mobilă de-asta nouă cum arătau ăia la televizor, dar aşa cum am renunţat la televizor, aşa o să renunţăm şi la
mobilă. Şi apoi… nu-i aşa că-i lux, naşule, şi nu prea e creştineşte…
- Ce spui, tu, măi finule… Iar mai întristat! Şi eu care credeam că de data asta…, dar ştii ce? Mai am o idee. Cred
că o să ieşi din necaz.
- Ziceţi naşule, că eu ştiţi că sunt ascultător…
- Măi, adu-l la voi şi pe socrul tău de la ţară. Să stea la voi. Mai scapi şi tu de atâtea telefoane, atâta stres. Ştii tu,
dacă nu ai un bătrân, să-l cumperi. Ce să-l mai cumperi; tot n-aveţi bani; e pe gratis şi o să vă fie de folos. Cu
înţelepciunea sa, o să fie administrată familia şi mai bine…
- Gata naşule, până deseară îl aduc. Ce nu fac eu ca să-mi fie mai bine, că m-am săturat. Şi plecă.
După o altă săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, slab, palid şi fără glas.
- Bine ai venit, finule! Nu-i aşa că acum e mai bine?
Cu o voce stinsă, finul zise:
- Naşule, cred că l-am supărat cu ceva pe Dumnezeu, că toate-mi merg rău în casă. De-abia supravieţuim. De când
l-am adus şi pe socrul meu, mâncarea nu mai ajunge, dormim pe jos. Ca să nu murim prin inaniţie, am renunţat şi la
şpriţ, şi la meci. Sâmbăta mai mergeam şi eu pe stadion, aşa pentru relaxare, când jucau ai noştri. Acum de unde bani,
că au scumpit şi ăştia biletele. Iar cu şpriţul… s-a terminat vremea ceea când în fiecare seară îmi luam şi eu un kil de
vin, ştii de oboseală. Oricum, a doua zi, nu mă simţeam prea bine după el. Nu-mi pare rău că am renunţat. M-am
obişnuit aşa, şi parcă şi la rugăciune e mintea mai limpede.
Voiam şi noi să ne schimbăm maşina, cum am văzut pe la alţi creştini… Dar… lasă naşule, că-i bună şi "Dacia".
Când îi văd pe alţii că merg pe jos, sau cu bicicleta… Păi eu sunt boier. Nu mă plouă, nu mă ninge, nu-mi vin nici
gânduri de mândrie, că de, am maşină de lux…
Cu bucurie în suflet, dar afişând o figură gravă, compătimitoare, văzându-şi treaba terminată, naşul zise:
- Ce rău îmi pare măi finule că îţi merge din ce în mai rău! Dar eşti gata să asculţi în continuare?
- Ascult, naşule, că... n-am încotro.
- Uite ce să faci! Ca să-ţi fie mai uşor, du-l pe socrul tău acasă, că a venit primăvara şi trebuie să taie via, şi după
aia vii încoace şi-mi spui cum este.
După o săptămână vine Marian cu o faţă mai luminată şi, fără să-l întrebe ceva naşul, îi zise:
- Naşule, să ştii că acum e mai bine. Suntem mai puţini la masă. Respir şi eu mai uşurat. Cu banii suntem la limită,
dar nu ne plângem.
- Bine măi, finule, dar n-ai vrea să-ţi fie şi mai bine?
- Aş vrea, dar e bine şi cum e acum. Ce trebuie să fac?
- O duci şi pe soacră-ta acasă, că începe iar circul, iar telefoane ziua şi noaptea, şi vii să-mi spui cum îţi merge!
După o altă săptămână vine Marian fredonând "Cu noi este Dumnezeu…" şi, sărutându-i mâna părintelui său
spiritual, îi zise cu mare bucurie:
- Naşule, aşa de bine ne simţim acum!... A fost bună ideea cu soacră-mea… Acum dormim şi noi în pat, acum ne
ajung banii. Ne-am cumpărat şi noi un DVD-player de la METRO, ca să mai vedem câte ceva duhovnicesc, că de
când am scos cablul, stă televizorul acela degeaba. Acum îl folosim la DVD-player.
- Mă bucur, măi finule, că Dumnezeu vă poartă de grijă, dar n-ai vrea să vă fie şi mai bine?
- Mai bine ca aşa, naşule, nu cred că se poate. Dar cum ziceţi dumneavoastră… eu aşa fac.
- Uite ce m-am mai gândit, ca să-ţi fie şi mai bine. Studenţii ăştia intră în sesiune şi cumnatul tău n-are cum să
înveţe la voi; fac ăia mici gălăgie. Du-l la cămin, la colegii lui, că şi-aşa e ultimul an.
- Nu, naşule, că avem cu ce să-l ţinem. E băiat bun, dar… fac ascultare naşule, că şi el voia să plece.
După o altă săptămână vine Marian cu un buchet de flori în mână şi cu un cadou pentru naşu'. Cum intră îi sare de
gât năşicului său şi îi spune:
- Naşule, ce bine este că am ascultat de dumneavoastră. Aşa bine e la noi acasă. Toate ne merg bine. Avem şi bani.
Ne-am cumpărat multe CD-uri şi DVD-uri cu programe duhovniceşti, avem bani şi pentru fapte bune…
Zâmbind, îi zice naşul:
- Mă bucur mult de această schimbare, dar cred că nu trebuie să ne oprim aici. N-ai vrea să-ţi fie şi mai bine?
Ziceai acum câteva săptămâni în urmă, că te mai cerţi cu Doina, cu fina. Uite ce m-am gândit, ca să vă fie şi mai bine,
ca să nu vă mai certaţi s-o trimitem şi pe ea de acasă…
- Nu, naşule! sări ca ars Marian în genunchi. Nu-mi porunciţi una ca asta. Doina e cea mai bună soţie de pe lume.
Promit că o să mă comport cu ea aşa cum scrie în Apostolul de la cununie. Am să o ajut şi la bucătărie, şi cu ăia
mici…
Aşa a ajuns Marian să se schimbe. Cu toate că nu i s-a mărit salariu, fiindcă a renunţat la unele lucruri
nefolositoare, acum îi ajung banii, ba mai mult, poate să mai facă şi câte o faptă bună, fără să mai plece în Spania. De
aceea, o, fraţilor, vă îndemn să vă căutaţi naşi creştini şi să-i ascultaţi.
96
NAŞA

despre finu’ marian cred că aţi mai auzit, dar despre doina, soţia lui, nu cred să ştiţi prea multe. în unele privinţe
seamănă cu soţul ei. vorba ceea: “cine se aseamănă se adună” sau “şi-a găsit sacul peticul”. de câte ori marian avea
vreo problemă mai dificilă de rezolvat, alerga la naşu’ ca să-l povăţuiască. la fel făcea şi doina. când nu ştia ceva,
alerga la naşa. şi, fiind tânără, multe lucruri nu le ştia. însă avea un defect: era cam mândruliţă. după ce primea o
povaţă, zicea: “tot aşa ştiam şi eu!”
odată, marian o roagă să-i facă o supă de legume cu găluşte de post, aşa cum îi făcea mama lui când era flăcău.
- ştii să faci? o întrebă marian, zâmbind.
- cum să nu!
după ce plecă marian la serviciu, doina se puse pe treabă, dar nu ştia cum să înceapă. s-a gândit ea ce s-a gândit, s-a
mai uitat şi pe o carte de bucate, dar tot nu-i era clară reţeta. aşa că, neavând încotro, a alergat la naşa şi, cu o oarecare
reţinere, o întreabă:
- naşa, cum se face supa de legume cu găluşte de post, că eu am uitat.
şi-i zise naşa: iei o ceapă, doi cartofi, o roşie, un morcov, un ardei gras, o vânătă, un dovlecel, un pic de pătrunjel, o
lingură de ulei. căleşti ceapa… şi ia spus amănunţit toată reţeta.
după ce ascultat cu atenţie, fina zise:
- aaa! tot aşa ştiam şi eu…
ajungând acasă, a făcut întocmai cum îi spusese naşa şi a ieşit o supă de minune.
venind finu' de la serviciu, doina cu multă delicateţe îi aşeză supa pe masă, aşteptând laudele de rigoare. şi au venit.
- de unde ştii să faci o supă aşa de bună? o întrebă finu':
- de la mine! zise ea cu trufie.
altă dată finu' a rugat-o pe doina să-i facă o prăjitură de post, cum mâncase el când a fost în vizită pe la naşi.
la fel, doina neştiind cum se face, a alergat la naşa, care cu dragoste a învăţat-o pe ea, înţelegându-i lipsa de
experienţă.
după ce i-a explicat naşa totul, fina din nou zise:
- aaa! tot aşa ştiam şi eu…
văzând naşa că doina persistă în mândria ei, s-a gândit s-o ajute, căci îi era părinte spiritual şi datoria naşului este
mai întâi de a-l povăţui pe fin cum să meargă drept pe calea credinţei.
într-o zi, marian a rugat-o pe doina să-i facă “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”. auzise el pe la colegii lui, de
aşa ceva. şi a plecat la serviciu.
s-a frământat doina cât s-a frământat, dar neavând încotro, a alergat din nou la naşa şi a întrebat-o:
- naşa, marian are poftă de “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” şi am cam uitat reţeta.
- aaa! nimic mai simplu fina! din astea i-am făcut şi eu odată lui naşu'. tot aşa a avut şi el poftă. amintiri, fina! uite
ce să faci: te urci în pod şi cauţi în sacul cu lenjerie veche, uzată, un cearceaf alb. parcă ziceai “...în foi albe înfăşate”.
- da, naşa, albe!
- aşa. tai cearceaful în peticuţe, cam cât o foaie de varză. faci aluatul pentru sarmale de post, cu arome, aşa cum te-
am învăţat altă dată...
- da' îl ştiam şi eu, naşa…
- bun. înfăşori aluatul în aceste foi albe şi să vezi ce “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” o să iasă, că ai să mă
ţii minte… ai înţeles cum se fac?
- aaa! tot aşa ştiam şi eu, naşa!
- bine! grăbeşte-te că vine finu' de la muncă şi trebuie să-l bucuri... ca de obicei.
vine finu' acasă obosit şi înfometat. doina îi aşază masa, spunându-i cu bucurie că i-a făcut “sărmăluţe aromate în
foi albe înfăşate”, aşa cum a dorit el, aşteptând noi laude de la soţul ei. a încercat bietul om să mănânce măcar o
sarma, dar n-a reuşit şi-i zice:
- de unde ai reţeta?
- e reţeta mea! zise ea cu mândrie.
- cred că n-au fiert bine. sunt puţin cam aţoase. cum le-ai făcut? ia gustă şi tu!
şi i-a spus reţeta.
atunci a înţeles şi doina, şi marian că naşa le-a dat o lecţie.
ruşinată şi smerită, fina a mers la naşa şi cu sfială şi-a cerut iertare pentru atitudinea ei mândră, i-a mulţumit pentru
lecţie şi i-a promis că de-acum înainte se va schimba în bine. şi adăugă:
- naşa, cum de v-a venit ideea asta năstruşnică?
- ei, fina, la fel am păţit şi eu, “tot aşa ştiam şi eu…” ca şi tine să fac mâncare. “reţeta” asta, fina, o ştiu şi eu de la
naşa mea, care, la rândul ei, o ştia de la naşa ei. vorba ceea: orice naş îşi are naşul…

NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR

97
Ce ne mai supărăm atunci când în viaţa noastră cotidiană îşi fac loc unele neplăceri, cum ar fi: nu sună ceasul şi
întârziem la serviciu (poate că l-aţi şi trântit de podea); nu porneşte maşina; vărsăm din greşeală cafeaua pe haină
etc. Dar, nimic nu este întâmplător. Orice se întâmplă în viaţa noastră este spre binele nostru.
După evenimentele de la 11 septembrie 2001, o firmă a invitat membrii rămaşi ai altor firme, care fuseseră afectate
de atentate, să împartă spaţiul de birouri rămas disponibil.
La una din întâlnirile de dimineaţă, au fost povestite motivele pentru care supravieţuitorii au rămas în viaţă; cum de
n-au fost în birouri în momentul exploziilor. Motivele lor au fost toate lucruri „mărunte”.
Aşa cum probabil aţi mai auzit, directorul firmei a supravieţuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa;
Un altul a rămas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi;
O femeie a întârziat la serviciu fiindcă nu sunase ceasul deşteptător;
Un altul a pierdut autobuzul;
Un altul şi-a murdărit hainele cu mâncare la micul dejun şi a trebuit să se schimbe;
Altuia nu i-a pornit maşina;
Unul s-a întors să răspundă la telefon;
Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la şcoală;
Altul nu a găsit un taxi.
Exemplul care i-a uimit pe toţi a fost al unui om care se încălţase cu o pereche de pantofi noi în dimineaţa aceea. Pe
drum spre serviciu, l-au ros pantofii şi s-a oprit la farmacie să cumpere leucoplast. De aceea este în viaţă astăzi.
Când ne blocăm în trafic, când pierdem un lift, când ne întoarcem din drum să răspundem la telefon.... adică toate
acele lucruri mărunte care ne enervează, să ne gândim că... nimic nu e întâmplător. Când dimineaţa ta pare că începe
prost, când copiii se îmbracă prea încet, când nu găseşti cheile maşinii, când prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te
mai supăra. Când toate acestea se întâmplă fără voia ta, gândeşte-te la ceea ce ai citit mai sus. Pronia divină, care se
îngrijeşte de păsările cerului şi de crinii câmpului, cu mult mai mult se va îngriji de cununa creaţia Sale – omul.

O PILDĂ DE DRAGOSTE

Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea
zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră, pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul
singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă priveliştea pe care o
putea oferi unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor,
despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare după-amiază, cel
căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede afară.
Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi când i se descria, de către colegul său,
amănunţit, ce se întâmplă în afara spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită acestei
descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră
cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi, admirând
florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se
vedeau păsări în feeria zborului.
Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de
povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră povesti
despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi vecinul de cameră nu putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze
costumele, carele alegorice şi caii împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de la
biserica din apropiere.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt de a se bucura de
priveliştea de afară. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit
să fie el cel care putea admira priveliştea.
Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu
tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul neînsufleţit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se transferă în locul care şi-l dorise atâta. Încet şi
cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară.
În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: Cum se face că omul acela, colegul meu de
cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi dragoste
când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?
Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg de cameră era orb? Nu putea să vadă nici
măcar zidul, darămite altceva. Apoi adăugă: Poate că voia să vă încurajeze?
Ai auzit o poveste mai emoţionantă decât aceasta? Ai simţit vreodată ceva asemănător sentimentelor pe care
această povestire le invocă?
Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce
alţii încearcă să îţi dăruiască.
98
Ai fost vreodată dezamăgit pentru ceva, care ai crezut că va fi minunat, dar care s-a dovedit ulterior a fi mult mai
puţin de atât? Ai primit vreodată încurajări fără rezerve şi nu ai apreciat la acel moment importanţa lor? Ai simţit
vreodată invidie cruntă faţă de o persoană căreia ai fi vrut să îi iei locul?
Sunt conştiinţa ta, răspunde-mi!

ESTE FOARTE BINE

Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din copilărie. Acest prieten era creştin şi avea
obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, bună sau rea, să spună cu seninătate şi fără să se mânie: „Este foarte
bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!”
Într-o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă
s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare. Prietenul regelui, nefiind deloc mişcat de întâmplare, a zis ca
de obicei: „Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!”
Enervat, regele a răspuns: „Nu, nu e bine deloc!” şi a poruncit ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.
Peste un an, regele, vânând într-un teritoriu străin, a fost capturat de canibali şi dus în satul lor. L-au legat de un
proţap şi se pregăteau să-l „prepare”. Pregătindu-se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că regele nu avea
buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l-
au eliberat pe rege.
La întoarcerea acasă, regele şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare când îşi pierduse degetul şi, cuprins de
remuşcări, ordonă să fie eliberat prietenul lui.
– Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine că mi-ai retezat buricul degetului.
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.
– Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.
– Nu, a replicat prietenul, este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!
– Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?
– Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi, eu neavând niciun cusur trupesc, mă mâncau sigur canibalii, aşa
că... este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!

ISPITIREA LUI DUMNEZEU

Apele au ieşit din matcă şi au început să inunde satul. Oamenii, rând pe rând, s-au urcat în bărcile de salvare. Doar
Ioan a refuzat de fiecare dată să o facă. Stătea cocoţat pe acoperişul casei şi o ţinea pe a lui: “Eu rămân aici. Sunt sigur
că Dumnezeu mă va salva.”
Dar nu a fost să fie aşa. Apele au crescut atât de mult încât l-au înghiţit pe Ioan al nostru.
Ajuns sus în ceruri la Dumnezeu, Ioan l-a întrebat pe acesta: “Păi Doamne cum ai putut să îmi întorci spatele mie,
cel mai credincios om din satul acela. Cum ai putut să mă laşi să mor?”.
La care Dumnezeu i-a răspuns tot cu o întrebare: “Tu cum ai putut să refuzi toate cele trei bărci pe care ţi le-am
trimis în ajutor?”

O AFACERE GROZAVĂ

Un om de afaceri american se plimba pe ţărmul mării, într-un mic sat de pescari. O barcă intră în port şi pescarul,
care era creştin, coboară cu un coş plin de peşti. Americanul îl felicită pe pescar pentru peştii săi frumoşi şi îl întreabă:
- Cât timp ţi-a luat să pescuieşti aceşti peşti?
- Destul de puţin, răspunse creştinul.
- Dar de ce nu ai rămas mai mult, ca să prinzi mai mulţi peşti? întrebă bancherul.
- Pentru că aceşti câţiva peşti ne ajung mie şi familiei mele.
- Si ce faci în restul timpului?
- Păi mă scol când vreau, însă de obicei când răsare soarele, îmi fac rugăciunile de dimineaţă, mă duc să pescuiesc
un pic, iar dacă e duminică sau sărbătoare, merg la biserică, mă joc cu copiii mei, citesc o carte ziditoare de suflet sau
văd un program duhovnicesc, îmi ajut soţia la menaj, îngrijesc de grădină… Seara, în răcoarea brizei, ies cu familia la
o mică plimbare sau ne întâlnim cu prietenii, punem la cale o faptă bună, servim ceva, chiar şi un pahar de vin, cântăm
cântece de-ale noastre, de la biserică… O viaţă plăcută, ce mai!
Americanul îl întrerupe:
- Ascultă! Am un masterat în Administrarea Afacerilor de la Harvard şi pot să te ajut. Ar trebui să începi prin a
pescui mai mult şi cu beneficiile astfel obţinute să îţi cumperi un vas mai mare. Cu banii pe care o să ţi-i aducă acest
vas, poţi să-ţi cumperi un al doilea şi tot aşa până când vei avea o mică flotilă. Apoi, în loc să vinzi peştele unui
intermediar, ai putea să negociezi singur cu fabrica sau să-ţi deschizi propria fabrică de peşte. Aşa ai putea să renunţi

99
la sătucul ăsta şi să te muţi la Mexico City, Los Angeles sau chiar New York şi să-ţi dirijezi de acolo propriile
afaceri…
Creştinul întreabă atunci:
- Cât timp ar lua toate astea?
- Intre 15 şi 20 de ani, răspunse bancherul.
- Si după asta?
- Ei bine, după asta devine interesant, răspunse americanul zâmbind. La momentul oportun, poţi să-ti introduci
societatea la bursă şi să câştigi milioane!
- Milioane? se minună creştinul. Şi apoi?
- Apoi poţi să ieşi liniştit la pensie, să te scoli când vrei tu, de obicei când răsare soarele, să-ţi faci rugăciunile de
dimineaţă, să te duci să pescuieşti un pic, iar dacă e duminică sau sărbătoare, să mergi la biserică, să te joci cu nepoţii,
să citeşti o carte ziditoare de suflet sau să vezi un program duhovnicesc, să-ţi ajuţi soţia la menaj, să îngrijeşti de
grădină… Seara, în răcoarea brizei, să ieşi cu familia la o mică plimbare sau să te întâlneşti cu prietenii ca să puneţi la
cale o faptă bună, să serviţi ceva, chiar şi un pahar de vin, să cântaţi cântece de-ale voastre, de la biserică… O viaţă
plăcută, ce mai!

CĂMAŞA UNUI OM FERICIT

Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a
reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar
acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în
asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac
orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.
Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă
împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:
- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem
împăratului nostru.
- Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu
am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au
zis:
- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne
dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi
pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum
să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe
alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.
- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea
lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului
nostru.
- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate,
mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă
fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au
aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau,
aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii
mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....."
Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în
genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte
fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă
bucurie ca asta?!
- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o
va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:
- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...

~~~~~~~

100
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară.
Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care
umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul
lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte
primejdioasă.
Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare
şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu.
Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel
de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de
Biserică uitând că mai sunt creştini.

UN RĂSPUNS NEAŞTEPTAT

În părţile îndepărtate ale Oceaniei, un călător ateu de neam mare, dar vrăjmaş şi batjocoritor al religiei creştine,
întâlneşte odată un şef de trib al băştinaşilor de acolo, care se făcuse creştin.
- Eşti un mare şef de trib, îi zise călătorul, dar păcat că ţi-ai plecat urechea la cele spuse de preoţii misionari, care
fac această misiune numai şi numai cu scopul de a se îmbogăţi pe spinarea voastră. Nimeni nu mai crede azi în acea
carte învechită a Bibliei şi nici cele ce se povestesc despre Iisus Hristos, despre sfinţi şi Maica Domnului. Oamenii
cunosc azi altceva mai bun decât aceasta. Te plâng că ai fost aşa de lesne crezător.
La auzul acestor cuvinte, ochii bătrânului şef de trib fulgerară de-o lumină vie şi după câteva clipe îi răspunde:
- Vezi colo piatra aia mare? Pe ea sfărâmam capetele celor ucişi de noi. Vezi alăturea cuptorul ăla? În el frigeam
carnea omenească pentru ospeţele noastre cele mari. Şi dacă nu erau aceşti preoţi misionari, care să ne fi învăţat cele
cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dacă nu era mila Maicii Domnului, dacă nu era dragostea cea mare a
Domnului nostru Iisus Hristos, care să ne fi învăţat să iubim pe aproapele nostru şi care ne-a schimbat pe noi
sălbaticii, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu, nici tu nu te-ai mai fi întors de aici.
Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru Evanghelia Sa, căci fără această Evanghelie ai fi fost ucis şi fript în acest cuptor
pe care-l vezi şi de mult ne-am fi ospătat din trupul tău, pe când acum te-am întâmpinat ca pe un frate.
Atunci călătorul, întorcându-se în ţara de unde venise, merse la un preot ortodox şi se boteză cu toată casa lui.
De aceea, o, fraţilor se cade ca şi noi să facem misiune creştină, dar nu peste mări şi ţări, ci în jungla sălbăticiei
care este astăzi în jurul nostru, ca să guste cât mai mulţi oameni din bucuria de a fi creştin, dar creştin adevărat,
practicant al dreptei credinţe, pentru ca „sălbaticii” din lumea de astăzi, să nu mai mănânce carnea fraţilor lor.

VALOAREA TIMPULUI

Cine nu a auzit spunându-se „timpul înseamnă bani” sau, în varianta originală, „time is money” (Benjamin
Franklin), însă câţi cunosc valoarea acestei „vorbe de duh”?
Dacă într-adevăr timpul înseamnă bani, haideţi să ne închipuim o bancă (imaginară) care îţi creditează în fiecare
dimineaţă contul cu 86.400 lei, iar în fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei. Ce ai face?
Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?
Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.
În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde (atâtea secunde are o zi). În fiecare noapte trece la pierdere
tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.
De ce nu facem şi cu timpul, tot la fel cum am face cu banii? Adică să-l folosim la maximum, în vederea mântuirii.
Parafrazându-l pe Benjamin Franklin, noi, creştinii am putea spune „timpul înseamnă veşnicie”, fericită sau
nefericită.
“În viaţa mea – spune Părintele Arsenie Papacioc - am fost la multe căpătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau
dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia.
Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai trăiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se
opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipa… Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decât timpul. Ni l-a dat ca să ne
salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu - ne ţine o viaţă întreagă! Dacă
am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus - ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin
timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptam, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou”.

CEASUL TICĂIE. SĂ PROFITĂM DIN PLIN DE FIECARE CLIPĂ!

Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la
Olimpiadă.
Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
101
Pentru a realiza valoarea UNUI ORE, întreabă un tată care zilnic a dedicat o oră educaţiei copilului.
Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă pe soţul care a luat o decizie în „săptămâna oarbă”.
Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
Pentru a realiza valoarea UNEI VIEŢI, întreabă un creştin care n-a avut niciodată timp să se spovedească.

ÎNVAŢĂ DE LA TOATE

Învaţă de la toate, să ai statornic drum,


Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi,
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui,
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,


Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră, să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti;

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi.


Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi;
Învaţă de la vulturi, când umerii-ţi sunt grei.
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei…
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa;
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.

Învaţă de la toate, că toate sunt surori,


Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci:
Să-nveţi din tot ce piere, ca să trăieşti pe veci.

OILE ŞI CAPRELE

În poiana de sub munte, în concert de păsărele,


Paşte-o turmă iarba grasă cu miros de floricele.
Oi şi capre, laolaltă, se înfruptă din frunzişuri;
Oile din iarba verde, caprele din lăstărişuri.
Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag,
Le admiră şi le cântă din caval ades cu drag.
Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmăreşte
Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăceşte.
Şi când vede că vreo oaie se abate de la şatră,
De-i îngăduie stăpânul, o-ncolţeşte şi o latră
Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă,
Până când se cuminţeşte şi revine iar în turmă.
Le-ar mai trage el de blană, şi aşa nevinovate,
Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…

După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate,


La amiază, oi şi capre, stând la umbră adunate,
Se porniră să discute ce mai este nou prin lume,
102
Despre vreme, despre soartă, despre mode şi costume.
Mai întâi o capră zveltă, galeşă, dar cam râioasă,
Ia cuvântul şi vorbeşte despre vremea călduroasă:
„Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită,
Cum puteţi voi, oi neroade, în asemenea ţinută,
Să petreceţi zi şi noapte, tot în lână-nvăluite,
Tot smerite şi plecate, liniştite şi tăcute?
Când vă văd îmbrobodite ca pe nişte maici sau ţaţe,
Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soaţe?
Voi nu ştiţi că astăzi lumea s-a emancipat în toate
Şi de nu ţii pasul lumii eşti în ex-societate?
Nu vedeţi ce rău arată lâna voastră - ca un ciuf -
Că sunteţi, cum zice lumea, „ca o oaie pe zăduf”?
De ce nu priviţi în lături la familia căprească,
Care e nu doar modernă, dar şi demnă să uimească?
Nu vedeţi ce siluete şi ce bine arătăm,
Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne căţărăm?
Nu vedeţi ce mândre coarne şi ce ugere avem,
Cât suntem de elegante şi ce sprintene suntem?
Nu vedeţi ce admirate suntem noi de ţăpişori
Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori
Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific?
Cât de eleganţi sunt dânşii şi ce mers vioi, mirific,
Ce superbă ţăcălie şi ce coarne ondulate!
Aşadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate.
Chiar şi unii dintre oameni ne adoptă moda noastră.
De aici puteţi pricepe că-i distinsă şi măiastră.
Căţărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă,
Şi femeile din lume ca şi caprele se poartă.
Şi bărbaţii îi imită pe ai noştri ţăpişori
Nu atât prin ţăcălie, cât prin gesturi şi purtări.
Însă voi tot ameţite, cu concepţii retrograde,
Cu smerenie şi teamă, staţi închise-n calapoade!
Nu consideraţi că-i vremea să trăiţi a voastră viaţă,
Să gustaţi din vraja vieţii, să gustaţi a ei dulceaţă”?
Şi, aşa, râioasa capră, pe oi le-a povăţuit
Cu parşivele ei sfaturi, până când a obosit.

Încântată de îndemnuri şi de cele auzite,


Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte:
„Cred că voi aveţi dreptate, trebuie pogorăminte!
Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte!
Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă,
Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă!
De aceea, se impune ca şi noi să aderăm
La perceptele globale şi să le asimilăm.
Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler,
Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer.
De aceea mult distinsă şi prea nobilă căprime,
Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine”.

Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată


Şi a fost felicitată de căprimea adunată.
De atunci, oiţa neagră, ca s-arate ca o capră,
A-nceput o viaţă nouă, neputând în ea să-ncapă.
Şi-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căpreşte,
Şi pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i creşte.
Coada proaspăt ajustată şi-o ţinea pe spinăruşe
Şi mergea păşind agale, doar în două picioruşe.

103
Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă.
Toate anunţau, convinse, vremea zilelor din urmă.
Ale iernii semne sumbre se-arătau cu-nverşunare,
De aceea, păstoraşul le-a adus spre numărare,
Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape.
Şi le-a despărţit pe ele, într-o zi, în oi şi capre.
A pus caprele la stânga, iar oiţele de-a dreapta,
Fiecare dintre ele singure găsindu-şi ceata.
Numai oaia, travestită în familia căprească,
Nu ştia, şezând în poartă, în ce parte să păşească.
Întrebându-şi conştiinţa şi privindu-l pe păstor,
Şi-a dat seama că e capră, şi-a trecut în ţarcul lor.

Tot aşa va fi odată, la temuta Judecată:


Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceată.

PEŞTICĂ BIBĂNESCU

Peştică Bibănescu, un peşte dolofan,


Născut în Marea Neagră abia acum un an,
Distins şi venerabil, cu nobile purtări,
Având înalte studii făcute-n alte mări,
Pe unde studiase cu zel filozofia
Şi alte noi ştiinţe, precum psihologia,
Simţindu-se celebru şi ager orator,
Vorbea ades cu patos prostuţului popor.
Erau acolo crapul, şalăul şi rechinul,
Plătica şi scrumbia, nisetrul şi morunul,
Carasul şi balena, chefalul şi păstruga,
Avatul, somnul, linul, obletul, caracuda;
Şi de-alde pierde vară, şi de-alde cască gură,
Veniră toţi să afle o nouă-nvăţătură.
În astă conferinţă, solemn, domnia sa,
Mişcând vioi din coadă, grăi, zicând aşa:
Pioasă adunare de peşti neînvăţaţi,
Ce n-aţi ieşit în lume ca să vă luminaţi,
Ce stăruiţi în teze şi-n dogme învechite
Pe care lumea nouă le vede ruginite.
Voi neavând cultură, vă pierdeţi în tradiţii
Şi credeţi în religii, şi-n rele superstiţii.
Voi credeţi că mai este deasupra altă lume,
Dar spun cercetătorii că astea sunt doar glume.
Nici mintea mea isteaţă nu poate să conceapă
O lume diferită, o lume fără apă.
Eu nu pot să-mi închipui alura altei firi
În care, fără apă, se poate să respiri?
Cum poţi s-alergi prin mare, cum ai putea să-noţi,
De n-ar fi numai apă, iubiţi compatrioţi?
Şi multe ca acestea, să ştiţi că am a aflat
La şcolile prin care cu zel am studiat.
Aşa că eu, pe-acolo, aflat-am adevărul
Şi nu e cum s-aude, cum crede prost poporul
Că e şi-o altă viaţă, şi-o lume neştiută,
Necunoscută nouă, de oameni locuită.
Vedeţi-vă de treabă, căci nu există om,
Nu e nici judecată, nu este nici pogrom.
Nici undiţă nu este, şi nici măcar năvod,
Cum auzeam aseară vorbind pe un nerod.
Nu este nici jăratic, nu e nici iad fierbinte,
De care voi vă temeţi ca nişte fără minte.
104
Aicea este Raiul şi Iadul, dragă frate!
Tu eşti stăpânitorul şi dumnezeu a toate!
Şi nu vă mai încredeţi în basme, şi poveşti,
Şi-n alte bazaconii, şi scornituri popeşti.

De vreţi să fie viaţa uşoară-n astă lume,


Să facem cu grăbire o mare uniune,
În care toată marea să fie-n armonie
Şi să trăiască-n pace o-ntreagă veşnicie.
De vrem să fie bine şi să scăpăm de rău,
De noi depinde totul, tu eşti stăpânul tău.

Şi tot spunând la lume pe unde-a mai umblat,


Cuprins de oboseală, spre casă a plecat.
Gândindu-se cu fală la marea-i isteţime,
Înainta prin apă la mare înălţime,
Şi cugetând că-n mare, ca el un altul nu-i
Şi că la înălţime e, sigur, locul lui.
Bazându-se pe sine, bibanul îngâmfat,
De-odată, fără veste, în plasă a picat.
La aşteptat la pândă pescarul cel flămând,
Ce, mulţumit de pradă, voios şi surâzând,
Aprinse-n grabă focul, să-l pună pe jăratic
Pe înţeleptul mării, pe marele zănatic.

Abia acum Peştică văzu că-i altă lume,


Şi tot ce-au spus părinţii e drept, şi n-au fost glume.
Acum îşi dete seama că a căzut în sus
Şi falsa lui ştiinţă pe jaruri l-a adus.

Aşa e şi cu omul, cel ce la cap se-mpute:


Ca peştele sfârşeşte, în focul cel mai iute.

GLASUL CONŞTIINŢEI

Sub cochilia ovală şi roşcat-a unui ou,


Sta un pui de găinuşă încuiat ca-ntr-un cavou,
Care, zilnic, într-o vreme, cât a stat el la clocit,
Se uita sfios în lături, curios şi uluit.
Cugetând la existenţă şi la viaţa lui de pui,
El, adesea, cu mirare, îşi zicea în mintea lui:
O, ce mică este lumea, ce-ntuneric e în jur;
Toate sunt nedesluşite şi lipsite de contur.
Cum de-am apărut aicea, eu nu pot să înţeleg;
Cred că-i vorba de-o-ntâmplare, cred că-i vorba de Big Bang.
Totuşi, simt că o căldură mă învăluie firesc
Şi m-ajută, cu iubire, ca încet-încet să cresc.
Nu se poate, zise puiul, ca să fiu întâmplător.
Cred că lumea asta are, negreşit, un Creator.
Am nădejde, zise iară, că-ntr-o zi, necunoscută,
O să aflu mult mai multe despre lumea neştiută.

Şi, odată, într-o vineri, să vedeţi ce s-a-ntâmplat:


În a douăzeci şi una zi de prizonierat,
După ce-a-nghiţit găluşca, puiul nostru gălbior,
A ieşit din carapacea, ce-l ţinea ca-ntr-un cuptor.
După câteva minute, după ce-a ieşit din ou
Şi-a-nceput ca să păşească pe tărâmul ăsta nou,
Puişorul nostru galben, viitorul cocoşel,
A văzut că lumea nu e cum şi-a-nchipuit-o el.
105
Şi mirat de lumea nouă, tot privind sfios natura,
A văzut-o-ntâi pe mama, care-i dăruia căldura,
Care i-a purtat de grijă cât a fost în ouşor,
Ca s-ajungă el acuma „dragul mamei puişor”.
A văzut că are aripi, şi că e-mbrăcat în puf,
Şi că-n lumea asta nu e, cum era în ou, zăduf.
A văzut că în grădină este iarbă, şi e soare,
Şi că poate să alerge, fiindcă are şi picioare.

Însă când privi cuibarul unde-a stat trei săptămâni,


Timp în care mama-cloşcă a clocit jos, sub salcâmi,
A văzut pe fraţii leneşi, morţi în oul de găină,
Care n-au avut dorinţa ca să iasă la lumină.

Tot aşa e şi cu omul, ce nu crede-n Dumnezeu,


Care crede în Big Bang-uri, declarându-se ateu;
După „ce-a-nghiţit găluşca”, vede cât s-a înşelat,
Fiindcă glasul conştiinţei, el mereu l-a ignorat.

DAR N-AM MATERIAL!

Când negrul val al nopţii, tainic, se-aşează peste munţi şi văi,


Ieşind ades pe prispa casei, un tată blând, cu fiii săi,
Privind la cerul plin de stele, vorbeau de-a zilelor dogoare
Şi plănuiau, cu grijă, lucrul şi truda zilei următoare.

Şi zise lor bătrânul tată, odată, seara, după cină:


Aş face, dragii mei, în vale, pe malul apei, o grădină,
În care aş sădi garoafe, dar şi legume, pomi şi vii…
Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

Aş face, dragii mei, acolo, şi-o casă mare, spaţioasă,


În care să-şi găsească pacea toţi cei lipsiţi aici de casă,
Toţi cei lipsiţi de taţi şi mame, ce încă sunt în lume vii…
Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

Aş face tot acolo,-n vale, şi-o şcoală cu ferestre mari,


Cu temelia pe o piatră, cu ziduri falnice şi tari,
În care să înveţe carte, cei mai sărmani ai lumii fii…
Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

Şi tot acolo, dar pe apă, aş face o corăbioară;


Să pescuim cu ea în noapte, toţi peştii, care, bunăoară,
Sunt orbi sau ameţiţi de valuri, de mari şi groaznice furii…
Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

Trecură anii peste lume, şi peste fii trecu ‘nainte,


Trecură, însă cu iuţeală şi peste-al lor iubit părinte.
Din când în când, bătrânul tată, zicea în gând, nu către fii:
„Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!”

Şi a plecat bătrânul tată spre zările din paradis


Şi au rămas ei, toţi, în minte, cu-al tatălui nostalgic vis.
Dar mai târziu, privind în urmă, spre valea locului natal,
Au înţeles că ei, copiii, erau acel material…

CALUL ŞI IAPA

Era odată întru-n sat, în vale, lângă apă,


106
Un brav şi harnic gospodar, ce-avea un cal şi-o iapă.
Şi îi creştea pe amândoi cu grijă şi onoare,
Căci nu era pe-atunci tractor şi nici semănătoare.

Căluţul, toată ziua-n câmp, ara ogoru-n grabă


Şi numai noaptea, obosit, mânca puţină iarbă,
Iar iapa-n fiecare zi mergea pe câmp să pască,
Ba chiar şi noaptea, stând în grajd, dorea să se hrănească.

În vremea ceea, de demult, pe când luptai cu scaii,


Precum auzi pe om vorbind, la fel vorbeau şi caii.
Şi zise iapa către cal, ca o superioară,
Pe când erau din nou în grajd, la iesle, într-o seară:

- Măi frate cal, tu nu observi că ai ajuns o gloabă,


De-atâta cât zoreşti la câmp, făcând atâta treabă?
Păi tu nu vezi că tot arând, din zori şi până-n noapte,
Eu pot să-ţi număr, prea uşor, şi ale tale coaste?

Eu dac-aş fi în locul tău, la câmp nu m-aş mai duce,


Chiar dac-ar fi să încasez pe spate multe bice!
Aş da şi eu, necontenit, în spate, din copite
Şi îl voi face pe stăpân, ca să mă ţină minte!

Smeritul nostru cal, atent, îşi asculta consoarta,


Ce-l indemna, în chip vădit, de-acum, să-şi schimbe soarta.
Aşa fiind povăţuit, convins de a lui Evă,
A hotărât ca, mâine-n zori, la cinci, să intre-n grevă.

Precum a zis, a şi făcut, iar când veni stăpânul


Să-l scoată iarăşi la arat - mai mişcă-l pe nebunul!
Căci sforăind sta nemişcat, cum zise-a sa muiere,
Iar când se-apropia, lovea în spate cu putere.

Văzând stăpânul că nu chip din grajd ca să-l urnească,


A renunţat, fiind grăbit la glie să sosească,
Şi-atunci, în minte, i-a venit ideea salvatoare:
Să-njuge… iapa de-azi la plug, că tot stă pe răzoare.

Aşa că dacă-ndemni la rău şi la neascultare,


Se poate-ntoarce prea uşor asupra-ţi, frăţioare!

CERUL ŞI PĂMÂNTUL

După ce Adam şi Eva au fost scoşi din Paradis,


Înşelaţi fiind de şarpe, Raiul iute s-a închis.
Şi prăpastie grozavă, dup-acest deznodământ,
S-a creat de-atunci, îndată, între Ceruri şi Pământ.
Pân-atunci era Pământul într-o mare bucurie
Şi era unit cu Cerul într-o sfântă armonie,
Dar de-atunci, de la cădere, Cerul tot s-a supărat,
Fiindcă omul, pentru poftă, de Stăpân n-a ascultat.

Mii de ani a plâns Pământul, Cerului cerând iertare


Şi voia în orice clipă să ajungă la-mpăcare.
- Cerule, a zis Pământul, dă-mi-L iar pe Dumnezeu,
Căci mă simt aşa de singur şi îmi e atât de greu!
Amintirea dureroasă a Edenului pierdut,
Nu-mi dă pace şi m-apasă, de când omul a căzut.
Toate-s parcă împotrivă, a mea faţă e aridă
107
Şi pe mine creşte-ntr-una numai spini şi pălămidă.
- Ce-mi dai tu, îi zise Cerul, cel ce zilnic ceri iertare,
Să ţi-l dau din nou pe Domnul, să ajungem la-mpăcare ?
- Îţi dau regi şi prooroci, înţelepţi, judecători...
Însă nu l-a-nduplecat şi-i răspunse după nori:
- Pentru darul tău amabil, îţi pot da, atât, o parte
Din a îngerilor ceată, dar de ţel, suntem departe...
- Cerule, grăi Pământul, dacă-ţi dau într-o clipită
Pe Avraam, Isac şi Iacov pe Susana cea cinstită,
Îmi primeşti acum ofranda? Este vrednic darul meu?
Este el pentru-mpăcare? Mi-l poţi da pe Dumnezeu?
- Pentru ce-mi oferi acuma, din a Cerului oştire,
Îţi mai dau câţiva arhangheli, însă, pentru păciuire,
Darul e micuţ, nevrednic, pentru visul tău cel mare.
Doar cu-atât nu ai să afli sus, la Cer, răscumpărare.

Şi aşa-ncerca Pământul cu oferte grăitoare


Să înduplece, nostalgic, Cerul, pentru împăcare.
După ani şi ani de zile, zise iar plângând Pământul:
- Cerule, îţi cerem iarăşi să ni-L dai din nou pe Sfântul!
S-a născut la noi, în lume, o copilă preacinstită
Şi nu s-a aflat vreodată de cât dânsa mai smerită.
După mamă, Preacurata, e de neam arhieresc,
Iar ca spiţă, după tată, e de neam împărătesc.
Este tot ce-avem mai nobil şi nu cred s-avem vreodată
Altă pruncă pământească decât dânsa mai curată.
Fericită va fi veşnic de-ale lumii neamuri toate,
Fiindcă harul o cuprinde pentru mare-i bunătate.
Dânsa este pildă vie de smerită ascultare
Şi nu va mai fi vreodată alta mai ascultătoare.
Ea-i nădejdea omenirii, salvatoarea din blestem,
Noi smeriţii, pământenii, altceva mai bun, n-avem.
Al ei nume e Maria, fiindcă e ca o crăiasă
Şi e vrednică să fie peste lume-mpărăteasă.
Noi îţi dăm pe-această Sfântă şi Preanobilă Fecioară
Şi de crezi că-i cu putinţă, să-L cobori pe Domnul, iară!
- Da, a zis cu bucurie Cerul Sfânt din înălţime,
O asemenea făptură merită divine stime.
După cum băgăm de seamă, e mai sus de heruvimi,
E mai sus şi de arhangheli, şi de sfinţii serafimi.
Ea e vrednică să fie şi în Cer împărăteasă
Şi va fi, fără-ndoială, Tatălui Preasfânt, mireasă.
Pentru-o astfel de fecioară, iată, Cerul s-a-ndurat
Şi al lumii vis de veacuri astfel s-a realizat.
Şi-a trimis în lume, Cerul, un arhanghel s-o vestească
Pe Maria, că pe Domnul, pe Mesia o să-L nască.

Prin Măicuţa Preacurată, fiindcă a voit şi Sfântul,


S-a unit, pentru vecie, iarăşi Cerul cu Pământul.
Cerul Sfânt, pentru-mpăcare, a dat lumii pe Mesia,
Iar Pământul, pentru Ceruri, a născut-o pe Maria.
Vrednică va fi de-a pururi Maica Sfântă Preacurată,
Ca să fie preacinstită şi de neamuri lăudată.

O, Preasfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi,


Ocroteşte lumea-ntreagă de-al ispitelor puhoi!
Cere milă şi-ndurare de la Bunul Dumnezeu
Şi îl roagă să ne ierte, căci suntem din neamul Tău

SIMT AŞA O BUCURIE...


108
Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii,
Când văd luna că răsare din cămările tăcerii,
Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare,


Când vad pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare,
Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum,


Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum,
Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând,


Ce-şi înalţă,-n priveghere, către ceruri al său cânt,
Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă


Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă,
Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit,


Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit
Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi,


Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi,
Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii,


Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii,
Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă,


După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă,
Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare,


Când aud că este pace între oameni şi popoare,
Când aud că sunt familii unde este armonie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu,


Când văd tineri care cântă la biserică mereu
Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă


Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă,
Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
109
Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine,
Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine,
Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie,
Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie...!

TREI PAŞI

Tu m-ai chemat când nu eram,


Şi nu ştiam ce har mă cheamă,
Tu m-ai chemat când nu ştiam
Ce este dragostea de mamă.

Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept


Cu-n dor nebun, de pus în ramă,
Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept,
Copilul meu, nemângâiat de mamă!

Regret c-am mers pe căi deşarte,


Străin de bravi şi căuzaşi,
C-am stat atâta timp departe,
Deşi, eram la doar trei paşi…

Când am făcut, fricos, întâiul pas,


Privindu-mi fraţii uriaşi,
Mi-ai zis, cu bucurie-n glas,
Copilul meu, mai fă trei paşi!

Când am căzut şi m-am rănit,


Împins fiind de cei pizmaşi,
Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit:
Ridică-te şi fă trei paşi!

Văzându-ne în greu necaz,


Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi,
Din nou ne spune mama azi:
Copiii mei, mai sunt trei paşi!

Vegheaţi copii, vegheaţi mereu,


C-aveţi la ceruri bravi chezaşi,
Iar lângă voi e Dumnezeu,
La mai aproape de trei paşi!

Şi tot ce e proorocit,
Se va-mplini, iubiţi ostaşi,
V-aşteptă cerul, pregătit,
Mai faceţi încă vreo trei paşi!

Nu auziţi din cer cum cheamă


Atâţia sfinţi şi îngeraşi:
Să ascultaţi de-a voastră mamă!
Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!

"Cine nu are Biserica de Mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată" - Sfântul Ciprian

VASUL DEFECT

O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,


Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,
Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,
110
De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.
Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,
Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,
Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,
Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.
Dintre cele două vase, unul nu era perfect,
Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.
Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,
Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.
Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat
Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,
Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,
De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.
Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,
Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.
Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,
Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.
Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,
Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate.
Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat,
Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:
Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz,
Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz,
Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale,
Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale.
Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic,
Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic.
M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele,
Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.
Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:
Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat!
Nu observi că este plină de flori vii şi colorate?
Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte.
Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat,
O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;
Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele…
Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!
Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă
Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă.
Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă,
Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.
De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,
Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!


Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită.
Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?
Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas de onoare.

DEMISIE

Subsemnatul Dan Stresatu, vă aduc la cunoştinţă


O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă,
De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin
Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin.

Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,


Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă;
De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă,
Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.
111
După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,
Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme,
Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang,
Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag

Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,


Atribuţiile simple ale unui copilaş,
Ce le-ndeplineam odată cu atâta iscusinţă
Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.

Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,


Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă;
Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă
Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.

Vreau să merg cu trotineta “tituind” pe trotuare


Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare;
Să nu mă intereseze, pentru anul următor,
Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;

Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac


Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac;
Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit
Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.

Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos


Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos;
Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească
Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?

Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă


Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă,
Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane
Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.

M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;


Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare!
Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame,
De justiţie coruptă, de copii murind de foame;

Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,


Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri,
De ciudata şi parşiva educaţie atee,
De căsătorii de probă şi de droguri în licee;

Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,


Unde se oficiază cununii între bărbaţi.
Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu,
Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.

Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema


Şi la orice disciplină singur rezolvam problema;
Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate
Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;

Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,


Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare.
Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame,
Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.
112
Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,
Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul;
Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte
Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.

Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,


Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu;
Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării,
Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.

Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,


Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare?
N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil,
Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!

Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!


Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez
Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup
De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.

Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,


Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral,
Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil,
Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.

ÎNVINGĂTORUL

În ograda lui Vasile, pe maidanul din grădină,


Doi cocoşi, trufaşi şi chipeşi, se băteau pentru-o pricină.
Însă nu loveau în glumă, ci era, cinstit, bătaie,
Căci din crestele lor roşii, sângele curgea şiroaie.
Găinuşele, pe margini, le făceau încurajare
Şi aplaudau din aripi pe cel ce dădea mai tare.
Unul dintre ei, desigur, a învins, fiind puternic
Şi l-a alungat de-acolo pe cel slab, pe cel nevolnic.
După lupta asta cruntă, orătăniile toate,
Din întreaga bătătură, laolaltă adunate,
Îi aduseră-mpreună, celui falnic cu statura,
Laude nenumărate şi strigau din inimi, ura!
Dar cocoşul, fire mândră, nu se mulţumi s-audă
Numai laude din curte, de la intima sa ciurdă,
Ci, zburând pe magazie, pentru un mai larg răsunet,
El bătu vioi din aripi şi strigă cu glas de tunet:
Ia priviţi vecini la mine, l-am bătut pe cel mai tare;
Celălalt cocoş din curte îmi stă astăzi la picioare
Şi nu e cocoş pe lume să-mi stea mie împotrivă,
Că-i mănânc într-o clipită, furios, a sa colivă!
Dar nu apucă prea bine să îşi termine strigarea,
Căci pe loc, din înălţime, îi veni şi lui chemarea.
Un înfometat de vultur, ce trecea atunci pe cale,
Când văzu pe magazie creştetul domniei sale,
Se coboară într-o clipă, îl înşfacă de spinare,
Bucuros de-o fripturică, şi zbură cu el în gheare.

O, trufie, o, trufie, ce ne urci pe magazie,


Neamul tău să nu mai fie, nici spurcata-ţi seminţie!
Piei în veci cu-a ta urgie şi cu-a ta împărăţie!
Piei din lumea noastră vie! Asta îţi dorim, noi, ţie!

113
ŞORICELUL

Şoricelul Mickey-Mouse, de curând venit pe lume,


Un ştrengar de prima clasă, jucăuş şi pus pe glume,
Care locuia la ţară, lângă leasă, într-o ladă,
A ieşit, de dimineaţă, prima dată prin ogradă.
După ce dădu târcoale, curios, pe bătătură,
Se întoarse iar la mama, după mica aventură.
Şi-l întreab-a sa măicuţă pe voinic, zicând din gură:
- Ce-ai văzut tu Mickey, mamă, cât ai fost pe bătătură?
- Am văzut, măicuţă dragă, când dădui acum târcoale,
La stăpân pe bătătură, două stranii animale:
Unul fioros şi mare, altul blând la arătare.
- Şi cum arătau aceste nemaiîntâlnite fiare?
- Fiara mare, fioroasă, ce părea a fi de pradă,
Se plimba de colo-colo, agitată prin ogradă.
Ea avea picioare negre şi-nfricoşătoare gheare;
Clonţul ei părea, măicuţă, când îl ridica spre soare,
Un cârlig precum e coasa, care taie pe răzoare;
Ochii săi ca de cerneală, bulbucaţi, când se holbau,
Scânteind de răutate, şi închişi mă-speriau,
Iară moţul ei din creştet, roşu şi pătat de sânge,
Cred că îl avea măicuţă, pentru a putea împunge.
Când a ridicat piciorul, a răcnit aşa de tare,
Că nu mai ştiam pe unde să găsesc ascunzătoare.
- Ăsta e cocoşul, Mickey, îi grăi bătrâna mamă,
El nu face rău la nimeni, tu de el să nu ai teamă!
Dar ia spune-mi, tu, cealaltă fiară ce era în curte,
Cum ţi s-a părut copile, arăta la fel de iute?
- Nu! Cealaltă fiară, mamă, era blândă, şi smerită,
Şi se încălzea la soare, stând pe-o parte tolănită.
Părul ei pufos şi moale, cobora uşor spre coadă
Şi, aşa, domol, de parcă singură era-n ogradă,
Îşi spăla, conştiincioasă, dând alene din bărbiţă,
Cu limbuţa-i roşcovană, delicata ei blăniţă.
Ea avea lăbuţe fine, ochi rotunzi, ascunşi de pleoape
Şi dădea uşor din codă, când vedea că sunt aproape.
- O, prostuţule, acela e şiretul de motan;
El e inamicul nostru, cel mai de temut duşman!
Dacă vrei să nu-i cazi pradă, să faci totul cu-ntrebare
Şi de-a ta bătrână mamă, să faci zilnic ascultare.

Nu întotdeauna, frate, cel ce pare fioros,


Este în realitate şi un om periculos,
Cum nici cel ce la vedere, ascunzând a sa trufie,
Pare blând, smerit, cucernic, dar nu e ce-ar vrea să fie.

Aşadar, să fiţi cu teamă, şoricei şi şoricuţe,


Căci cei blânzi pot fi prea lesne, motănei sau pisicuţe.

REŢETA MINUNATĂ

Undeva, la noi în ţară, într-un sat, după război,


Oamenii trăiau în lipsuri, sărăcie şi nevoi.
Toţi erau lihniţi de foame, nu aveau nimic în pungă
Şi n-aveau din ce să facă, nici măcar o supă lungă.
Într-o zi, trecu pe-acolo un călugăr de la schit,
Un bătrân cu barbă albă, blând şi îmbunătăţit.
Cum aflară de părinte, au venit cu mic, cu mare,
Toţi în piaţă, dând năvală, pentru binecuvântare.
114
Şi s-au strâns pe lângă dânsul, şi bărbaţi, dar şi femei,
Încântaţi de-aşa surpriză, ce veniră peste ei.
Când i-a întrebat bătrânul:
- Cum petreceţi, oameni buni?
Începură a se plânge şi cei mici, şi cei bătrâni,
Mai întâi că n-au mâncare; n-au o supă, n-au o ciorbă;
Despre alte „bunătăţuri”, nici nu mai încape vorbă.
Şi ziceau, plângând cu lacrimi, că, fiind lipsiţi de hrană,
Vor muri de foame sigur, căci n-aşteaptă vreo pomană.
Cu răbdare, blândul stareţ, sta pe toţi să îi asculte
Şi îi iscodea pe dânşii, ca să afle cât mai multe.
După ce îi ascultară, cu o faţă luminată,
Înţeleptul stareţ zise către gloata adunată:
- Înţeleg a voastră scârbă şi tot ce vă preocupă,
Că n-aveţi din ce să faceţi nici măcar o biată supă…
De aceea, vă voi spune o reţetă de-îndată,
Care nu-i nici cunoscută şi nu e nici complicată.
Vă voi divulga secretul unei supe „de cinci stele”,
Ce se poate lesne face, doar cu două pietricele.
Dacă vreţi acum o probă, să aduceţi, oameni buni,
Un vas mare plin cu apă, ca să-l punem pe cărbuni.
Au adus în grabă vasul, plin cu apă de fântână
Şi-ncepur-a-i face focul, doritori de-o supă bună.
După ce-ncepu să fiarbă apa-n clocot, în ceaun,
Stareţul vârî în apă două pietre de pe drum.
- Bine-ar fi, grăi bătrânul, cu o faţă zâmbitoare,
Dac-am pune lângă pietre, şi un bulgăre de sare…
Ar ieşi o supă „extra”, cum nu aţi mâncat vreodată,
Dar nu e nicio problemă, bună e şi nesărată.
Auzind aceasta Leana, îşi aduse-aminte iute,
Că mai are prin cămară nişte sare într-o bute.
Şi aduse-n grabă sarea, care fu vârâtă-n oală
De bătrânul nostru stareţ, fără multă osteneală.
- Bun-ar fi şi o gulie, zise părinţelul, iară,
Dar nu e, desigur, musai să îi punem gulioară…
Cum a auzit Maria, c-ar fi bună şi-o gulie,
Şi-a adus aminte-n grabă, c-ar avea prin magazie.
N-a mai stat deloc pe gânduri; alergă de zor acasă
Şi-o aduse, ca să fie supa ceea delicioasă.
- Buni ar fi şi vreo doi morcovi, ar ieşi, cred, ideală,
Zise iar bătrânul nostru, învârtind de zor în oală.
Şi aşa, îşi amintiră fiecare om în parte,
C-ar avea prin pod, prin curte, multe soiuri, dar uitate.
Astfel apăru în piaţă, lângă oala clocotindă,
Pătrunjel, orez şi morcovi, ouă, caş, mălai, şi urdă.
Unu-aduse-o damigeană de vin roşu de butuc,
Altul carne de friptură, altul rodul unui nuc…
Fiecare-aduse, iată, din firava lui strânsură,
Ce-i rămase prin ogradă, ce avea pe bătătură.
Şi-au întins o masă mare, şi-au mâncat pe săturate
Toată supa şi friptura, până-ntr-un târziu de noapte.
Bucuroşi îi mulţumiră, şi-i căzură la picioare,
Înţeleptului călugăr, pentru marea sărbătoare,
Pentru că îi învăţară o reţetă fabuloasă
Şi le-a divulgat secretul pentru supa delicioasă.
După ce se liniştiră, toată gloata adunată,
Iarăşi le grăi bătrânul cu un glas blajin, de tată:
- Fraţilor, oricând la masă, poţi mânca doar o gulie,
Doar un morcov, doar o ceapă, doar o mazăre târzie…
Însă când le ai pe toate laolaltă stând pe masă,
115
Hrana ta va fi, desigur, mai bogată, mai gustoasă.
Iată dragii mei ce-nseamnă ajutorul între fraţi;
Veţi fi deci hrăniţi mai bine, veţi fi mai îndestulaţi
Asta e reţeta sfântă, care face să apară
Din nimic, din piatră seacă, pentru toţi, o supă rară…
Tot aşa-i şi pentru suflet, dacă vreţi ca să sporiţi:
În unire, în iubire, între voi să vă hrăniţi!
Aţi văzut că egoismul duce clar la sărăcie
Iar unirea, duce sigur la cereasca bogăţie.
Şi plecă bătrânul stareţ la ai săi, mai sus de munţi
Şi-i lăsară jos pe oameni, lăcrimând, dar folosiţi.

Haideţi fraţilor, chiar astăzi să o punem de o "supă"


Şi să ne hrănim cu toţii în iubire, dintr-o cupă.

FRAŢILOR ELECTRONIŞTI

Dan informaticianul, un băiat isteţ, laconic,


Care este pe deasupra şi electronist destoinic,
S-a gândit să-şi facă singur, din motive evidente,
Un calculator puternic, folosind doar componente.
Şi n-a stat prea mult pe gânduri, căci ştia ce vrea să facă,
Şi-ncepură iute lucrul, mai întâi cu prima placă,
Întru care implantară toate piesele curente,
Placa de reţea şi sunet, alte plăci şi componente
(„Floppy”, „RAM”-ul, „hard”-ul „flat”-uri, cabluri „sata”, cabluri „COM”,
Culerul şi procesorul, unitatea CD-ROM);
Toate astea îmbrăcate într-o chipeşă carcasă,
Ce cu grijă şi cu cinste o-aşezară sus, pe masă.
După ce îi conectară mouse-ul şi monitorul,
Boxele şi imprimanta, gata fu calculatorul!
Ca să şi funcţioneze, iute e alimentat
De la priza din perete, printr-un cablu adecvat.
După ce îi instalară şi sistemul de-operare,
Calculatoraşul nostru, bun era şi vrednic tare.
Şi s-a înţeles cu dânsul în lucrare, multă vreme
Şi nu a făcut vreodată, creatorului probleme.
În limbajul lui - „maşină”, el vorbea adeseori
Cu stăpânul lui, pe care, îl servea fără erori.
Căci având inteligenţă, ce e drept primită-n dar,
El ştia să şi vorbească, şi să converseze chiar.
Însă, după luni de zile, ale sale scumpe softuri,
Mai mereu dădeau eroare şi făceau atâtea mofturi.
Ba mai mult, calculatorul cel iubit, frumos şi harnic,
A-nceput să se mândrească şi să fie cam obraznic,
Afirmând că-i brav la minte, şi a-toate-ştiutor
Şi-l hulea cu nesimţire pe-al său vrednic creator.
- Eu fac mii de operaţii într-o clipă, zise el,
Pe când tu nu faci cu mintea, nici măcar un procenţel;
A mea inimă lucrează c-o viteză furibundă,
Cu cincizeci de miliarde de impulsuri pe secundă;
Al meu hard, doar ştii prea bine, ţine minte mii de file,
Ba mai mult, chiar milioane, ce s-au scris în ani de zile,
Pe când tu, cu greu, ţii minte şi o scurtă poezie
Şi-apelezi mereu la mine, ce ştiu orice jonglerie;
Am pe mine Windows Vista, ce nu are orişicine;
De aceea, nu mă-ntrece nimenea în isteţime.
Şi nu e pe lumea asta vreo problemă oarecare,
Pentru care subsemnatul să nu-i afle rezolvare.
Ce te-ai face fără mine, cel ce îţi aduc în casă
116
Tot ce e mai nou în lume, orice ştire savuroasă.

Supărat, privi stăpânul pe al său prieten brav


Şi-nţelese cu mâhnire că e foarte grav bolnav,
De aceea, nu îi dete nicio replică stăpânul,
La tot ce a zis cu fală şi cu mult tupeu „jupânul”.
Nu i-a spus nici verde-n faţă să devină mai smerit,
Fiindcă n-are nici un merit, căci pe toate le-a primit;
Nu i-a spus nici adevărul, că el ştie-a număra,
Doar atât, până la unu, doar atât e munca sa.
Mai întâi, cu multă grijă, îi dădu o resetare,
Dar nimic, tot grav şi mândru; şi-i dădu o formatare.
Însă nici cu formatarea nu îşi reveni săracul,
De aceea – jos din priză! – şi a amuţit novacul,
El, cel care cu atâţia gigabaiţi se mândrea,
Cum fu decuplat din priză, nici măcar nu mai clipea.
A lui minte de siliciu a-ncetat să mai gândească
Şi-ncepură toate-n dânsul uşurel să se răcească.
Şi-a dat seama creatorul că,-n acest sistem stricat,
E de vină procesorul, care-i tare afectat,
Şi de-acolo, scurt pe placă şi în toată măţăraia,
Iar defectele pornite, s-au transmis, pe rând, cu droaia.
Ce păcat de toată truda şi de suma investită!
Ce păcat de dăruirea şi de vremea irosită!
Dându-şi seama, trist, stăpânul, că nu are vindecare,
L-a urcat într-o maşină şi l-a dus la reciclare.

Tot aşa şi unii oameni îl jignesc pe Creatorul,


Care e al nostru Tată şi Atoateţiitorul.
Câţi din oameni nu încearcă azi, în lume, cu tupeu,
Să-i aducă - vai! – corecţii veşnicului Dumnezeu!?
Câţi nu îi hulesc, săracii, al Său nume, pe pământ,
În loc să-I aducă slavă Creatorului Cel Sfânt!?
Câţi din oameni nu-I înjură al Lui drag şi mare nume!?
Câţi mai sunt creştini de jertfă, autentici, azi, în lume!?
Până când să ne mai rabde, cu atâta indulgenţă,
Cel ce ne-a creat cu daruri şi ne-a dat inteligenţă,
Dacă noi, în loc de slavă, îi aducem blasfemie,
Iar în loc de mulţumire, hule mari şi semeţie?
Dacă noi zvârlim la gheenă tot ce-i rău, tot ce-i stricat,
Ce va face Creatorul cu cel care l-a creat,
Dacă s-a stricat la minte, dacă ţine lumii trenă,
Dacă-i necurat la suflet, nu-l va arunca la gheenă?
Pentru că nimic, clar scrie, necurat nu va intra
În a Domnului Cetate, în Împărăţia Sa.

POVESTEA UNUI "VIERME"

Alexandru şi Maria au mulţi ani de căsnicie,


Dar s-au cam luat în grabă, dânşii, în căsătorie.
Hotărârea pentru nunta, au luat-o într-o seară,
Chiar în „săptămâna oarbă”, într-o dulce primăvară.
La-nceput, plini de iubire, soţii conversau aşa:
„Cum zici tu, e bine, dragă!”, „Cum zici tu, iubita mea!”.
Dar trecură cam degrabă şirul lunilor de miere
Şi-ncepură cu iuţeala cel al lunilor de fiere,
Căci bădiţa Alexandru se luară de beţie
Şi-o teroriza prin asta pe fidela lui soţie,
Care zilnic, singurică, l-aştepta pe-al său bărbat,
Ce era între prieteni, jos, la cârciuma din sat.
117
Anturajul şi rachiul îi erau acum tovarăşi,
Pe când buna lui soţie rămânea acasă iarăşi.
Cât n-a încercat Maria sa-l convingă că nu-i bine,
Că e un păcat beţia, dar nu a avut pe cine…
S-a rugat mereu cu lacrimi pentru-această neputinţă,
L-a certat, l-a pus la slujbe, însă dacă nu-i voinţă…
Când îl dojenea spunându-i să mai bea şi dânsul apă,
Că rachiul este moarte şi îl va băga în groapă,
El mereu zicea în glumă: „Dar ce vrei, să ruginesc?
Te pot părăsi pe tine, dar pe el nu-l părăsesc!”.
Ca să-l facă să-nţeleagă cât de rea e băutura,
Cât de toxic e rachiul, dac-ai întrecut măsura,
Înţeleapta lui soţie, fire blândă, dar isteaţă,
Într-o zi, lui Alexandru, pe o tavă-i puse-n faţă
Un pahar umplut cu apă şi un altul cu rachiu,
Iar pe o farfurioara a adus un vierme viu.
Sub privirile mirate ale bietului bărbat,
Ea vârî uşor în apă viermişorul agitat.
De cum îl vârî în apă, viermele-ncepu să zburde
Şi se zbenguia ca-n gala păgâneştii paparude.
După câteva minute, îl luă din apă, viu,
Şi-l vârî, apoi, pe dânsul în paharul cu rachiu.
Cum îi dete drumul, iată, a picat ca bolovanul;
Nu a mai zburdat ca-n apă, ci muri pe loc sărmanul.
- Ce ai înţeles bărbate din experienţa asta?
Îl întreabă zâmbitoare, pe bărbatul său, nevasta.
- Da, îţi mulţumesc, Marie, că mai luminat la minte;
Eu am înţeles din asta, ca un bărbăţel cuminte,
Că de-oi bea pe mai departe, tot la fel sau chiar mai bine
Nu voi face niciodată viermişori la intestine…!

Nu cumva şi dumneavoastră tot la fel aţi înţeles?


Că nu-i gluma cu rachiul şi cu tot ce e-n exces!
Întrebaţi-o pe Maria, de nu credeţi al meu glas,
Şi ea sigur vă va spune, chiar de e la… parastas.

ALEGEREA VIETII

Voi, care v-ati adunat aici, sunteti ca niste pastori care vin pe un copac si incep a canta oleaca si apoi pleaca. Un
stol de pasari. A ciripit oleaca si sfrrr..., nu le mai vezi. Asa sunteti voi pe la noi. Si nici noi n-avem timp sa va spunem
multe, ca suntem obositi. Dar in trecere asa, cateva cuvinte am sa va spun, si din cate minti sunt aici, poate va va fi de
folos. Erau doi oameni casatoriti si aveau o singura fata. Barabatul, tatal fetei, era un om asa de linistit, asa de tacut,
asa de credincios, incat ziceau oamenii ca nu exista altul in sat ca acela. Dar acest om credincios, saracul, era bolnav.
Toata viata lui a fost bolnavior. El mergea la biserica, nu vorbea de rau de altul, nu spunea minciuni, postea toate
posturile, facea milostenie. Dar nu vorbea cu nimeni. Mergand la biserica, zicea rugaciuni, venea inapoi, la fel. Vorbea
cu Domnul. Iar femeia lui era cu totul invers. Femeia lui iscodea tot satul. Lumea zicea: „Daca vrei sa stii casa cuiva
din sat, du-te la femeia aceea acolo, ca aceea stie tot ce e in sat”. Vorbea de rau; daca auzea o minciuna, o facea de o
mie de ori mai mare decat a auzit-o. Clevetea, spunea minciuni. Pe langa asta, fiindca barbatul ei era bolnav si om
tacut, ea traia cu fel de fel de barbati. Cum voia ea, asa facea. Ba, daca ar fi spus barbatul ceva, il batea, ca era mai
voinica decat dansul. Si ce s-a intamplat? Sa va spun. Fata lor de acum era de 17 ani si ea se gandea ca fata: „Vai de
mine, zice, ce rele face mama si cata rabdare are tata cu dansa!” Dar ce s-a intamplat cu tatal ei? Dupa o vreme a mai
racit, a venit o gripa si a murit tatal ei. Si cand a murit tatal ei, s-a pornit o vreme asa de rea – era iarna –, s-a pornit un
viscol asa de mare, ca a tinut o saptamana in satul acela. Si la trei zice, cand l-a scos din casa, asa de tare viscolea,
incat preotul nu putea rosti ecteniile. Poporul nu putea merge la inmormantare, cu mare greutate l-au dus la cimitir.
Cand s-au dus, groapa era viscolita cu zapada pana sus, era viscol mare. Au scos niste oameni repede zapada si l-au
pus cum eu putut in groapa pe omul cel bun, pe omul cel tacut. Si cand veneau de la cimitir, ziceau oamenii, asa cum
judeca ei: „Ati vazut ce rautate traia in satul nostru?” Isi dadeau si ei cu parerea, asa cum judeca oamenii. „Iata ce
rautate hranea satul nostru. Ai vazut? Ziceau toti oamenii ca e credincios, ca e tacut, ca merge la biserica. Ai vazut cat
de rau a fost, ca nici vremea nu i-a dat voie sa-l ingroape? N-au mers decat zece oameni pana la cimitir, ca se
naduseau de viscol. Si aceia cu mare greutate, pentru ca erau neamuri mai de aproape, ca sa-l vada inmormantat”.
118
Si l-au ingropat cu chiu, cu vai, pe omul cel bun, pe o vreme grea strasnica. Inca si preotul zice, ca se inselase si el:
„Acest om s-a dus in iad, daca Dumnezeu nu l-a miluit sa aiba un ceas de vreme buna de cand a murit pana acum.
Numai viscol si furtuna, si pana l-am dat in groapa, se intuneca, nu puteam zice nici rugaciunile”.
Dar sa vezi cum judeca oamenii si cum stau lucrurile. Femeia lui, care-si facea de cap si cand traia el – ca el era
tacut si el il batea de multe ori, iar el tacea, ca era voinica si tare, si bea si isi facea de cap cu totii golanii – s-a
intamplat ca dupa ce a murit barbatul acesta tacut si rabdator saracul, care a zacut mai toata viata lui, ea, cand a vazut
ca nu mai are de cine se pazi, a facut casa ei casa de desfrau. Veneau la el barbati seara, se ducea si ea.
Fata era de acum marisoara, cand a auzit ce spuneau oamenii la inmormantarea tatalui ei, se gandea si ea ca fata, ca
ea nu cazuse in pacate: „Oare a cui viata sa o iau eu? Tata mergea la biserica, postea, nu vorbea de rau, nu se imbata,
nu injura, tot timpul se ruga, era bland, dar ce folos, daca vremea a fost rea la inmormantare?” Minte de copil, s-a luat
si ea dupa babele care daca-i vremea rea la inmormantare zic ca „cela o murit rau”. Cum fac si astazi unii. Si nu stia
fata, o vedea pe mama-sa ca injura, se imbata, traieste cu barbati, ca a facut casa ei casa de desfrau dupa ce a murit
barbatul ei si vedea ce faradelegi face mama-sa: „Ei, cum o rabda Dumnezeu pe mama daca-i asa de rea?”
Si n-a trecut mult si a murit si femeia, mama ei. A venit o gripa peste ea sau niste tifos si a murit. Dar a murit
linistita si cand au pus-o in sicriu parca era vie, asa de frumoasa era. Si in ziua cand a murit femeia asta desfranata si
betiva si rea, s-a facut o vreme asa de frumoasa – vreme alinata, lina, soare, nu batea vant, parca si aerul lumina de
sus, iar cand au mers la inmormantare, mergea tot satul cu dansa. „Cumatra, hai sa mergem, uite ce vreme frumoasa,
hai pana la cimitir”. Au pus neamurile ei vreo sapte preoti, au ingropat-o cu mare fast. Si ziceau toti: „Iaca mai,
barbatul ei, ce om era acela, ai vazut ce vreme rea a fost la moartea lui? Si iaca ea si-a facut de cap si ai vazut
Dumnezeu ce vreme buna i-a dat la inmormantare? Se vede ca s-a dus la bine asa cum a fost ea”. Asa judeca oamenii,
dar ascultati sa vedeti pana la urma.
Ce s-a intamplat? Fata, dupa ce a dus-o pe maica-sa la groapa, era de maritat, statea si ea si se gandea: „Oare a cui
viata sa urmez eu? Oare sa urmez eu viata tatei, sa postesc, sa ma rog, sa ma duc la biserica, sa fiu tacuta, sa fac
milostenie? Dar ce folos? Tata a avut vreme rea la inmormantare. Sau sa urmez viata mamei? Sa ma dau la desfrauri,
la betii, la distractii, la jocuri, la dracii, ca sa am vreme buna la inmormantare, ca mama?”. Si nu stia ce sa faca/ Fata
era insa cutata, nu stia de barbat, de curvie, si a inceput sa se roage: „Doamne, am ramas singura, tata a fost un om
sfant si ce inmormantare grea a avut si ce vreme rea! Mama a fost desfranata, betiva, rea si ce vreme buna a fost la
inmormantarea ei! Arata-mi mie, Doamne, care viata sa urmez, a tatei sau a mamei?” Si rugandu-se ea asa, Dumnezeu
a ascultat-o. Ea a adormit trista, chiar la o saptamana dupa ce a murit mama, si a adormit gandindu-se: „Ce folos de
viata asta, mai bine sa traiesc ca mama in lumea asta, ca sa am vreme buna la inmormantare”.
Si dormind ea, iata apare un tanar foarte infricosat, care stralucea ca fulgerul. Si se facea undeva intr-un sat. Si
zice:
– Care-s gandurile tale? Ce gandesti?
Dar ea, cand a vazut ca o intreaba de ganduri si cand l-a vazut asa de stasnic si de frumos, ca fulgerul, a zis:
– Doamne, tu esti Hristos?
– Eu nu sunt Hristos. Dar care sunt gandurile inimii tale? Ce ai gandit aseara cand te-ai culcat?
– Doamne, eu am gandit asa: Nu stiu a cui viata sa urmez. A tatei, sa fiu milostiva, tacuta, sa merg la biserica, sa
postesc, sa ma inchin? Sau a mamei, ca tata a avur vreme rea la inmormantare. Nu stiu pe care carare s-o iau. Am
ramas singura. N-am nici tata, nici mama.
Atunci tanarul a zis:
– Ia vino incoace. Hai cu mine. Vino sa-ti arat unde sta tatal tau si unde sta mama ta, ca m-a trimis Dumnezeu. Eu
sunt ingerul pazitor al vietii tale. Si pentru ca te-ai rugat aseara m-a trims Dumnezeu. Hai incoace.
Si a luat-o de o mana si a dus-o si au intrat in niste gradini, a caror frumusete nu se poate spune. Palate de aur,
cantau pasarile, miliarde de flori, batea oleaca de vant, le alina si era o mireasma! Si se vedeau ingerii si mii de suflete
care se veseleau acolo. Nu se putea spune frumusetea acelor locuri. Si fata mergea cu tanarul acela alaturea. Si a
intrebat:
– Ale cui sunt gradinile acestea?
– Ai sa vezi acusi.
Mergand printre pometurile acelea, printre livezile acelea, iaca il vede pe tatal ei. Foarte frumos la fata, cum ar fi
de 30 de ani. Si cand l-a vazut, a zis:
– Vai de mine, acesta-i tata.
Si cand a vazut-o tata-l ei, a zis:
– Draga tatei, fiica tatei, cum a ajuns tu aicea?
Si a luat-o si a sarutat-o. Dar ea a zis:
– Tata, dar mata cum ai ajuns aicea si ale cui sunt livezile acestea? – ca erau incurcate cu fel de fel de roade ca de
aur, cantau pasari si se vedeau palate de aur.
– Fiica tatei, tii minte ca eu am fost bolnav toata viata si mama ta ma batea si ma injura si-si facea de cap cu alti
barbati. Eu am rabdat-o si mi-am pus toata nadejdea in Dumnezeu, ca viata aceasta e trecatoare. Si iata aici m-a adus
Hristos.

119
– Dar ale cui sunt, tata, palatele acestea de aur? Ale cui sunt gradinile acestea cu atatea roduri, unde canta atatea
pasari, cu atata frumusete?
– Cu darul lui Hristos sunt ale mele.
– Da? Daca sunt ale matale, vad aici un mar frumos tare, poti sa-mi dai si mie cateva mere?
– Du-te in numele Domnului si ia trei mere.
Si le-a luat, dar erau asa de frumoase cum n-ai vazut pe fata pamantului. Si zice:
– Ce sa fac cu ele?
– Pune-le in san.
Iar ingerul care a adus-o, a zis si el:
– Ia trei mere, ca sunt din gradina tatalui tau, ca ai sa vezi cum au sa-ti prinda tie bine acestea.
Dar, dupa ce a vazut unde statea tatal ei, ingerul a intrebat:
– Vrei sa stii unde-i mama?
– Da.
– Hai cu mine!
Ca mama ei a avut vreme buna la inmormantare, dar a facut toate rautatile in lumea asta. Si cand s-au dus, a bagat-
o in iad si cand au vazut niste cuptoare de arama, se auzeau gemete si tipete si ardea strasnic. Si la un cuptor mare
stateau doi urati cu coarne si cu sabii de foc. Si cand a venit ingerul cu dansa, a zis:
– Ia dati drumul la gura cuptorului, ca fata asta vrea sa vada unde e mama-sa.
Si cand a deschis, in cuptorul acela ardea mai multa lume. Era un cuptor mare, te suiai cu scara, asa era de inalt. Si
a vazut cum se chinuiau acolo si dracii ii intorceau cu furcile de foc. A vazut-o pe mama-sa, iar aceea cand a vazut-o
pe fata, a inceput a striga:
– Draga mamei, fiica mea, Maria, nu ma lasa, draga mamei, pentru laptele care l-ai supt de la mine! Nu ma lasa, ca
tare ard! Draga mamei, intinde mana si ma scoate!
Si ea a intrebat pe tanar:
– S-o scot pe mama?
– Nu te apropia.
Dar maica-sa striga:
– Nu ma lasa, draga mamei, ca ard aici in foc nestins si de milioane de ori mai fierbinte decat cel de pe fata
pamantului!
– Mama, zice, nu-mi da tanarul acesta voie.
– Draga mamei, nu ma lasa!
Si tanarul s-a facut ca se uita in alta parte. Atunci ea a indraznit si s-a repezit dupa mama-sa pana aproape de buza
cuptorului. Si a intins mana si a ajuns-o para focului din cuptor de i-a ars mana pana la os. Ea era in vin si s-a trezit cu
durere, cu mana arsa din iad, din cuptorul unde ardea maica-sa. Si cand s-a vazut arsa, a inceput a striga tare:
– Valeu, valeu!
Acea durere mare, ca i-a ars degetele. Si au venit vecinii:
– Ce-i fata, ce-i? Vai de mine, dar unde te-ai ars?
Ca au vazut ca in soba nu era foc, plita nu era incinsa, jar nu era.
– Cine te-a ars pe tine?
– Vai de mine, oameni buni, mi-am ars mana. Am vrut sa o scot pe mama din cuptorul iadului si m-a atins focul si
uite mi-a ars mana.
Si a venit doctorul si a vazut-o. Si zicea:
– Asta nu-i arsura de foc de aicea.
I-a retezat degetele de la mana dreapta, ca a vrut sa-i dea mana la mama-sa, s-o scoata din cuptor. Si a intrebat-o
cum s-a intamplat si i-a spus toata istoria:
– Iaca aseara cand m-am culcat, ma gandeam cum au murit si mama si tata. Tata a avut vreme rea la inmormantare
si a fost om asa de bun si mama a avut vreme buna si ea a fost o desfranata si o betiva. Si nu stiam a cui viata sa o duc.
Iar dupa ce am adormit a venit un tanar si mi-a spus: „Hai sa-ti arat unde-i taica-tu si maica-ta, sa stii ce viata sa
urmezi”.
Dar cand s-au uitat aceia, au zis:
– Tu esti cu mana arsa, dar se simte o mireasma in jurul mainii tale.
Miroseau cele trei mere din rai, din gradina tatalui ei.
– Vai, ce am uitat ca am de la tata!
Cand au vazut aceia, au intrebat:
– De unde ai scos merele acestea? Nu exista pe fata pamantului din acestea.
– Vai, Doamne, acum mi-am adus aminte, tata mi le-a dat din gradina lui de pe cealalta lume. Iata, din gradina tatei
din rai am merele acestea, iar de la cuptorul mamei din iad am mana arsa.
Si le-a spus toata istoria, si apoi a zis:
– Doamne, ajuta-ma sa mai ajung sa traiesc sa-mi tamaduiesc mana.

120
Si merele acelea le-a luat si cand le-a taiat, cati bolnavi era in satul acela si au gustat cate o faramitura, toti s-au
facut sanatosi. Care erau orbi, si s-au deschis ochii, care erau surzi, au auzit, ca erau din rai, din gradina tatalui ei.
Si atunci, ea vazand unde-i mama ei si unde-i tatal ei, ea s-a dus si toata viata a plans si s-a rugat in pustie sa-i ajute
Dumnezeu sa-l mosteneasca pe tatal ei, pe care l-a vazut in gradina raiului.
Si cum i s-a tamaduit mana a plecat la o manastire si a stat acolo 30 de ani, apoi a plecat in pustie si a trait numai
cu radacini si cu ierburi 60 de ani. Si aproape de sfarsitul ei au gasit-o niste mari sfinti parinti si au spus:
– Cum ai venit, maica sfanta, in pustia aceasta? Cine te-a adus aici?
Si ea le-a aratat mana si le-a zis:
– Uite, mana asta care s-a ars la cuptorul din iad unde arde mama.
Iata ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ca judecatile noastre. Ca daca-i vreme buna la inmormantare s-a dus omul
in rai si daca-i vreme rea s-a dus in iad. Acestea sunt pareri gresite, ale oamenilor celor nesocotiti. Dumnezeu nu tine
cont de vreme, Dumnezeu tine cont de faptele omului!

VREDNICIA RUGACIUNII CATRE MAICA DOMNULUI


SI A MILOSTENIEI

Pentru ca v-am vorbit oleaca de milostenie, sa va mai spun o istorioara. A fost un talhar mare in Antiohia. Si a
facut talharul asta 99 de omoruri. Ca si atunci erau vestiti talharii, care aveau multe crime. Daca facea 20-30 de
omoruri, acela era talhar mai de mijloc. Daca avea 100, acela era vrednic sa comande mari bande de talhari. Dar el,
cand pleca la furat, scotea icoana Maicii Domnului si o saruta. Si zicea: „Maica Domnului, ajuta-ma!” Poftim, crezi ca
Maica Domnului vrea sa te ajute la rau? Dar iata ce-a facut Maica Domnului cu dansul! Ceilalti radeau de el: „Ba, ce
sa te mai inchini la Maica Domnului? Tu esti un criminal!” Dar el zicea: „Mai, eu am auzit ca are o mare putere Maica
Domnului”. Ca sa vedeti cat poate Maica Domnului. Si intr-o dimineata se scoala ei si dupa ce au stat la masa cu
fripturi, cu bauturi scumpe, fiecare a plecat in directia lui la pradat. El ascutea sabia. „Strasnic, zice! Mai, astazi
trebuie sa fac suta! Nouazeci si noua am pana acum”. Suta de omoruri. „Ce-oi intalni in cale primul, acela-i de la
Dumnezeu, ii tai capul, ca sa am suta”. Si a incalecat pe cal. Avea cai buni, ca prada in toate partile Antiohiei. Era
groaza lumii, Man talharul, pentru ca ataca cu banda lui si orase, lume multa, drumuri mari. Omora, sfarama, prada,
batjocorea femei, era groaza lumii. Au incalecat pe cai si fiecare a plecat in alta directie, fiecare opera pe direactia lui.
El a plecat prin munti calare cu calul. Si plecand el prin muntii Antiohiei, fara sa observe, a gresit cararea, ca el se
ducea pe o carare sa iasa de-a dreptul intr-un sat, unde voia sa dea o lovitura. Si gresind calul cararea, a apucat-o in
alta parte si a dat de un pustnic. Voi stiti ce inseamna pustnic?
Un calugar care traieste in pustie si se hraneste numai cu ce gaseste el acolo. A nimerit la chilia pustnicului.
Pustnicul avea peste 90 de ani, batran, foarte batran. Cand la vazut Man – el a jurat ca pe cine intalneste intai, capul
jos –, i-a zis:
– Parinte, pregateste-te ca iti iau capul! Eu sunt Man talharul, ai auzit de mine?
Auzise si pustnicul.
– Eu am jurat cand am plecat de la banda mea si trebuie sa fac suta. Si am sa fac o suta de morti cu capul dumitale.
Ce esti?
– Sunt un preot batran, fiule.
– De cand stai aici?
– De 70 de ani.
Dar pustnicul, stand acolo, era inainte-vazator cu mintea. Stiti ce inseamna inainte-vazator? Ca sa vezi acum cati
draci sunt aici si cati ingeri. Oriunde sunt oameni, sunt si draci si ingeri. Si sa vezi si gandurile fiecaruia, toate
gandurile. Asta inseamna inainte-vazator. Mintea curatita de rugaciune si de post devine inainte-vazatoare. Darul
stravederii se cheama acesta. Pustnicul, cand l-a vazut pe talhar ca s-a dat jos de pe cal, i-a vazut mana lui dreapta ca
de aur si a inteles ca are ceva. Si ce s-a intamplat? Pustnicului tocmai ii secase atunci izvorul de apa. De noua zile nu
mai bause apa. Ar fi baut apa, dar era batran si alt izvor unde mai era apa era departe si izvorul de aproape ii secase. Si
a zis:
– Fiule, faci bine ca imi tai capul, ca de acum ce mai este pentru mine viata? Am aproape o suta de ani. Dar fiule,
daca esti bun, n-am baut apa de noua zile.
– Dar de ce, parinte?
– Izvorul meu a secat si nu mai pot sa aduc apa si mor de sete. Uite, eu ma voi ruga lui Dumnezeu pentru tine si pe
cealalta lume, daca inainte de a-mi taia capul, o sa-mi aduci o canuta de apa, sa beau apa da ma racoresc si pe urma
poti sa-mi tai capul.
El, daca era din fire milostiv, avea si mila cateodata, cat era el de talhar. Si zice:
– Parinte, unde ti-e vasul de apa?
– Uite colo un vas de lemn.
– Stiu eu unde este apa.
A luat vasul, a incalecat pe cal si s-a dus, iar pustnicul a cazut la rugaciune. Se ruga pentru el:
– Doamne, da-mi mie sufletul acesta. Doamne nu-l pierde pentru cate rautati a facut el, ca uite, are si mila.
121
Vezi ce inseamna milostenia? Si s-a rugat pustnicul pana a venit el cu apa. Si s-a dat jos de pe cal:
– Parinte, uite, ti-am adus apa. Bea apa.
Dar calugarul, dupa ce a baut, a zis:
– Sa-ti dea tie Dumnezeu mare plata in ziua cea mare a judecatii, ca m-ai racorit. Si atunci s-a intors inima
talharului si a zis:
– Parinte, nu te pot taia pe sfintia ta. Dar voi gasi eu altul. Dar, parinte, daca vrei, sa-mi spui mie, oare mai este
mantuire pentru mine, daca eu m-as intoarce la pocainta? Ai vazut ce a lucrat Dumnezeu pentur canuta cu apa, ca
acela s-a rugat: „Da-mi, Doamne, mie, sufletul talharului acestuia”, iar Dumnezeu l-a ascultat, ca era om sfant. Si zice:
– Fiule, la Dumnezeu este iertare pana la ultimul ceas, daac se intoarce omul.
– Parinte, se mai poate sa ma mai ierte? Eu am 99 de omoruri si am vrut sa fac azi al o sutalea.
– Opreste-te, fiule, ca mare e Dumnezeu. Adu-ti aminte de imparatul Manase. 52 de ani a facut un popor sa se
inchine la idoli. Si atunci n-a pierdut 99, ci a pierdut milioane de suflete. Si daca s-a pocait, l-a primit Dumnezeu si l-a
facut sfant.
– Este, parinte, mantuire dupa cate rele am facut eu? a strigat talharul.
– Este, nu te deznadajdui.
– Dar, parinte, eu mai am 30 de tovarasi talhari in pestera noastra. Si am pradat si avem mari bogatii acolo.
Iar pustnicul a zis:
– Fiule, daca ma duci pe mine pana la pestera voastra, am sa va spun o mare taina.
– Parinte, uite, am saua si calul. Te sui pe matale pe cal si eu merg cu calul de capastru. Ca nu-i prea departe de aici
unde stram noi si avem pesterile.
– Am sa va spun o mare taina spre folosul tuturor. Si pe urma, daca vreti sa ma aduceti tot aici, ca eu aici vreau sa
mor, ca nu mai traiesc mult. Bietul talhar l-a luat in brate pe pustnic. Era usor ca o pana batranul. L-a pus pe sa si
mergea cu calul de capastru sa-l duca pana la pestera lor talhareasca. Si cand a ajuns acolo, ceilalti venisera cu prazi si
au inceput a rade:
– Uite, bai, comandantul nostru a zis ca se duce sa faca o suta de morti si vine cu un
calugar.
Calugarul era batran, cu barba pana la brau. Dar comandantul a zis:
– Taceti din gura!
– De ce ai adus batranul asta aici?
– Bai, mare taina am patit eu astazi. Luati batranul asta – ca ei pregatisera masa – si duceti-l in camera aceea si sa
stea linistit.
– Dar de ce ai adus batranul asta aici?
– Mare taina are sa ne spuna el noua.
Si au stat la masa. Mancau carnuri, fripturi, nu stiau ei ce-i acela post. Su cum stateau la masa, a luat comandantul
de talhari o portie de paine si un pahar de vin curat si a zis:
– Du-te si da-l la pustnicul acela care l-am adus, ca el n-a baut de 70 de ani, de cand e in pustie. Si spune-i ca am
spus eu sa guste oleaca din vinul asta si din painea asta, pana stam noi la masa
Si-i duce. Batranul, saracul, statea la rugaciune. Si cand a vazut ca a avut mila de el, a zis:
„Doamne, nu m-am inselat. Vezi ca are mila. Da-mi sufletul acesta. Cate rele a facut, iarta-l, pentru indurarile tale
cele fara de margini”. Si cu putere se ruga pentru el. Iar dupa ce au stat la masa – erau toti acolo –, a zis comandantul:
– Ia ada, mai, pustnicul incoace. Ca el a zis ca daca il aduc la pestera noastra talhareasca are sa ne spuna o mare
taina. Calugarii acestia care stau prin pustie stiu mari taine. Si l-au adus si i-au dat un scaun.
– Ei parinte, noi suntem treizeci si ai spus ca ne zici o mare taina.
Dar un talhar, un bandit tanar care slujea la masa, cand a venit pustnicul, ba fugea incolo, ba fugea dincolo, punea
pe masa si fugea. Calugarul, cand a venit, a vazut ca toti stau, dar acela fuge. Si atunci zice:
– Ia chemati pe bucatarul vostru incoace.
Si cand l-au chemat in fata pe bucatarul lor, pustinicul a zis:
– In numele Preasfintei Treimi, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, te leg sa stai pe loc, sa spui cune esti tu,
de ce ai venit aici si pana cand stai aici.
I-a zis asa pentru ca bucatarul lor era diavol. De 11 ani era acolo si le slujea dracul la bucatarie, la banda asta de
talhari. Si atunci acela zice:
– Paritne, nu ma lega.
– Taci, nu te clinti deloc. Te arde puterea Sfintei Cruci. Cine esti tu? De cand ai venit aici si pana cand vrei sa stai
aici?
Si atunci el a inceput a marturisi cu glas tare si toti talharii erau atenti:
– Eu sunt diavol si sunt trimis de satana. Am venit aici sa iau sufletul comandantului talharilor si sa-l duc in iad.
– Si pana cand stai aici?
– Pana in ziua in care nu se va ruga el la Maica Domnului si n-a face milostenie. Doua fapte bune pentru care nu
ma pot apropia de el: se inchina la Maica Domnului si poarta icoana ie la dansul si cand vede un om necajit face

122
milostenie. Pentru aceste doua fapte bune nu-i pot lua sufletul lui, iar in ziua cand a uita sa faca acestea, ii pot lua
sufletul si sa-l duc in gheena, ca se teme satana sa nu-l piarda, pentru aceste doua fapte bune.
Ai auzit ce face milostenie si rugaciunea catre Maica Domnului?
Cand a auzit comandantul, a sarit?
– Cum, parinte, aista-i diavol? Dar el ne slujeste bucatar de 11 ani aici.
– Ehei, fiule, asta nu pandeste numai sufletul tau, ci si pe al celorlalti talhari si va ia sufletul la toti, ca voi pradati si
faceti rautati. Si Dumnezeu m-a trimis aici ca va scot din gheena pe voi. Si atunci toti talharii au zis:
– Parinte, e diavol? Nu vezi ca-o om?
Atunci a zis pustnicul catre diavol:
– Ia sa te arati tu oleaca asa, numai cat sa nu moara de frica.
Ca un diavol daca se arata cum este el, toti morim de frica, atat e de urat.
– Arata-te asa ca sa te cunoasca ca nu esti om.
Si cand s-a facut ca un leu, scotand para de foc pe gura si cu ochii ca si carbunele, si cand a mugit o data, toti
talharii au cazut cu fata la pamant, incat nu se puteau ridica de jos.
– Parinte, murim de frica.
Dar parintele radea de ei:
– Asta-i bucatarul vostru, ce va temeti, mai? Nu va facea mancare buna?
– Dar ce mancare si bautura buna va dadea?! Cati ani ai slujit?
– 11 ani de cand le slujesc trimis de satana ca sa le iau sufletul – intai comandantului de talhari si apoi astora.
Si au zis banditii, cu fata la pamant:
– Parinte, daca il duci de aici, toti ne pocaim. Nu ne mai trebuie talharii, nu ne mai trebuie nimic. Daca unul e asa
de urat, dar ce-i in iad, unde-s miliarde?
Si atunci a zis pustnicul catre drac:
– Ia asculta, mai. In numele lui Iisus Hristos, pleaca in gheena!
Si s-a facut ca un fulger, nu l-au mai vazut. Si au ramas cu pustnicul. Si le-a zis:
– Ridicati-va, fiilor.
Le amortisera mainile, picioarele. Si le-a zis:
– Ati vazut cine era bucatarul vostru? Satana de 11 ani. Ca sa va ia sufletele, intai al comandantului si apoi ale
voastre. Si ati auzit de ce nu poate sa le ia?
– Vai, parinte, de acum purtam si noi icoana Maicii Domnului, ne rugam, postim si noi, facem milostenie.
– Fratilor, tot ce ati adunat din jaf sa dati la saraci, la vaduve si la necajiti. Voi duceti-va si va pocaiti si luati si
faceti milostenie, iar daca vreti sa fiti iertati mai repede, intrati in manastire si va faceti calugari. Daca nu, chiar de veti
fi la tara, sa va marturisiti curat la duhovnic, sa puneti inceput bun si sa nu mai faceti ce ati facut. Iar tu, comandantule
de talhari, sa mai prazi.
– Eu, parinte, sa mai prad, dupa ce am vazut pe satana? Nu!
– Taci, eu vreau sa te scot pe tine. Tu sa mai prazi, dar sa pazesti ascultarea care iti spun: In cele douasprezece
praznice de peste an – Schimbarea la fata, Sfanta Maria Mare, Duminica Mare,
Ispasul, Pastile... – sa nu porti arme la tine si sa nu mai faci moarte de om. Dar sa mai prazi cat iti trebuie tie hrana
si imbracaminte.
– Parinte, nu mai fac, ma duc la pocainta.
– Nu, ramai la pestera.
– Parinte, mi-e urat aici. Daca e diavolul aici, nu mai pot sta aici.
Ca ei acum au prins frica de draci.
– Stai pe aici, zice, ca ai icoana Maicii Domnului si nu pot sa se apropie de tine. Si sa nu porti arme la tine si cine
va vrea sa-ti faca rau in zilele acelea, sa te predai. Sa nu te mai aperi.
Asa i-a dat canon comandantului de talhari, dar lor le-a spus: „Plecati la pocainta”. Si ei sau dus si au impartit aur,
argint, haine, cate aveau ei, tot au dat de pomana. Unii s-au dus si s-au facut calugari, altii s-au dus in lume si au lasat
pacatul, ca au vazut pe dracul cu ochii lor. Iar pustnicul a ramas acolo. Si i-au zis:
– Parinte, dar dumneata ce faci?
– Pe mine luati-ma, fiilor, si ma duceti de unde am venit, ca eu nu mai am mult de trait.
Si l-au suit pe cal si l-au dus la pestera lui.
Iar comandantul a ramas si a inceput a plange:
– Vai, Maica Domnului, vrei sa ma scoti pe mine din iad, se poate una ca asta? Un om care am facut atatea
omoruri!
Si plangea si se ruga. Si potera din Antiohia il cauta si se temea foarte tare de el, ca acesta era Man talharul, cel mai
mare talhar din partile acelea, si avea atatia tovarasi. Si a dat odata peste dansul, dar era intr-o zi cand el nu purta
arme, era in ziua de Sfanta Maria Mare. Si el a ridicat mainile si a zis:
– Mai, fratilor, veniti si ma prindeti, ca nu mai am arme.
Dar aceia:

123
– Mai, asta si sub limba are arme. El anume te cheama, dar banditii lui poti sa stii de pe unde sunt acum? Ei ne
fulgera pe noi pe departe si gata suntem.
Si se temeau sa se apropie. Dar odata, ei pandindu-l asa, il gasesc intr-o poiana, in alt praznic, tot al Maicii
Domnului, in Sfanta Maria Mica. Statea si se ruga.
– Mai, aista-i Man talharul. Uite, domnule, ca se roaga. Stai!
– Stau.
– Mainile sus! Unde ti-s armele?
– N-am arme!
– Unde ti-s tovarasii?
– S-au dus la pocainta.
Si le-a zis de departe:
– Am dat de un pustnic mare care ne-a sfatuit sa ne predam si eu nu mai prad toata viata.
Vreau sa sufar mii de morti numai sa-mi mantuirasca Dumnezeu sufletul. Prindeti-ma ca n-am
arme.
Ei s-au uitat intai in stanga, in dreapta, si au zis: „Mai, n-are arme”. Dar nu era nici patruzeci de zile de cand fusese
intamplarea cu calugarul.
– Mai, n-are mai, nu-i nimeni pe langa el.
– Uita-te colo in padure.
– Nu-i nimeni.
– E o taina aici, ia sa-l prindem.
Si atunci au indraznit si s-au apropiat si au pus mana pe dansul:
– Hai la ighenom (adica la prefect).
– Merg oriunde. Sa nu va temeti de mine, ca vreau sa mor de o suta de ori, ca multe rele am
facut.
– Dar cine v-o invatat pe voi aici sa va pocaiti?
– Am dat de un mare sfant parinte in muntii astia. Si el ne-a spus sa ne pocaim si am vazut si pe diavolul cu ochii
nostri.
Ei credeau, dar cu rezerva, ca era hot. L-au dus la Antiohia si l-au bagat intr-o temnita mare.
Ziceau: „Nu-l judecam pana nu-i prindem pe ucenicii lui – credeau ca ceilalti prada –, ca sa facem un proces mare
sa vedem cat a operat el, ca a facut pradaciuni mari”. Dar el a zis:
– Nu va bateti capul, ca aceia s-au dus la pocainta. Pe unde s-or fi dus, nu stiu.
Si l-au dat la inchisoare si el scotea icoana Maicii Domnului si plangea. Si avea cinci betiste si atata a plans, ca
acelea s-au facut numai apa, au putrezit de lacrimile lui. Si iata, cand s-au implinit patruzeci de zile, l-au scos la
judecata. Si a venit calaul cu sabia trasa, ca era pedepsit cu taierea capului. Si l-au intrebat pe ighemonul:
– Cum de te-ai predat tu?
– Domnule, nu m-am predat decat de frica lui Dumnezeu. Uite asa am dat de un pustnic si uite asa ne-a aratat pe
diavolul si uite asa a fost.
Si au inceput sa creada, ca erau crestini pe atunci, era in timpul imparatului Anastasie, care a fost pe vremea
Sfantului Simeon Stalpnicul.
– Domnule, omul asta s-a predat de bunavoie si a fost pedepsit cu mare foamete la temnita.
Dar el manca foarte putin, numai plangea si se ruga la Maica Domnului sa-i ajute in vremea mortii.
Si atunci a dat ordin ighemonul:
– Scoateti-l de aici si duceti-l in cutare loc (unde-i exexcuta, ca era o rapa, o prapastie, ca sa
le taie capetele).
Dar el a spus:
– Va rog, nu-mi taiati capul pana cand nu aduceti pe duhovnicul meu.
– Dar unde sta?
– Uite, in cutare munti, in cutare loc.
Si au trimis repede si l-au gasit. Nu murise inca batranul. Dumnezeu l-a tinut pentru ajutorul talharului. Si cand l-au
adus aceia cu mare cinste, au zis:
– Intr-adevar, domnule, talharul asta a avut mare fericire. Ce batran venerabil a gasit el in pustie!
Si a intrebat ighemonul:
– Parinte, acest talhar s-a pocait? Este adevarat?
– Da, fiule. Le-a slujit dracul de bucatar si a vrut sa-i duca pe toti in gheena. Dar fiindca a avut mila de mine, mi-a
adus apa, ca muream de sete, si n-a vrut sa ma taie, Dumnezeu si-a intors mila spre el.
– Uite, parinte, el de cand sta la inchisoare numai plange, nu mananca aproape nimica.
– Nu-i taiati capul, zice, pana nu-l marturisesc.
L-a luat deoparte si el s-a marturisit din mica lui copilarie. Tot ce a facut el, cat si-a adus aminte, cat a plans acolo
in temnita. Si pe urma a chemat duhovnicul pe calarii care trebuiau sa-i taie capul, ca era condamnat la moarte.
– Acuma lasati-l sa se roage trei ceasuri.
124
Dar cand se ruga, el uda pamantul cu lacrimi. Aceia n-au avut rabdare, a scos unul sabia, dar cand l-a lovit, sabia s-
a indoit ca ceara si s-a dus in jurul gatului lui. Nu l-a putut taia, pentru ca nu se terminase rugaciunea.
– Parinte, nu-l putem taia, e vrajitor.
– Nu e vrajitor. El acum se roaga. El s-a marturisit la mine de tot ce a facut ca om in viata, si rugaciunea lui e
inainte de sfarsit. Nu-l puteti taia pana nu termina rugaciunea.
– Dar cand o termina?
Trei ceasuri s-a rugat singur. Cand s-au implinit trei ceasuri, ei l-au lovit cu sabia, i-au taiat capul, iar de pe
grumazul lui a zburat un porumbel alb, care avea trei batiste legate de un picior si doua ce celalalt picior. Cele cinci
batiste cu care a fost el in inchisoare, care erau pline de lacrimi, cum a plans el atata la inchisoare. Si a vazut
duhovnicul, ca era inainte-vazator, ca atunci cand a ajuns sufletul talharului – porumbelul – la vami, cand puneau
ingerii batistele in cantar, ii ridicau pe draci in sus, ca erau mai grele pocainta si lacrimile talharului decat faradelegile
lui. Si a trecut in ceruri. Si in loc sa curga sange din grumazul talharului, a curs lapte, ca la unii martiri, cum a fost la
Sfantul Pantelimon.
Asa s-a savarsit in pocainta sfanta Man, talharul Antiohiei. Pentru ca a purtat icoana Maicii Domnului si s-a rugat
Maicii Domnului si a facut milostenie. Si am vrut sa auziti si aceasta istorie sfanta, ca sa vedeti ca Dumnezeu primeste
pe om la pocainta pana la ultima lui suflare, daca se intoarce din toata inima, daca cinsteste pe Maica Domnului,
mijlocitoarea noastra catre Dumnezeu, si daca face milostenie. Amin.

JUMĂTĂŢILE VIEŢII

Demult, a venit la un călugăr bătrân un om tare necăjit şi l-a întrebat:


- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a
întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină.
În viaţă trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă
vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om în adâncul lui, vom vedea
bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

DUMNEZEU NU SE LASĂ BATJOCORIT

În general oamenii respectă legile statului şi toate reglementările în vigoare din orice domeniu. Şi bine fac, chiar
dacă sunt legi omeneşti, perfectibile. Dar când e vorba despre Legile lui Dumnezeu, situaţia e alta. Cei mai mulţi nu le
cunosc şi nici nu vor să le cunoască, iar o parte din cei care le cunosc, cât de cât, îl judecă pe Autorul lor, pentru că nu
le-a făcut Dumnezeu legi după poftele lor.
Una din porunci, spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit
pe cel ce ia în deşert numele Lui”. (Ieşire 20,7)
I-am auzit pe unii spunând: dacă Dumnezeu este dragoste şi este bun, atunci de ce îl pedepseşte pe câte un om
când greşeşte, uneori chiar cu moartea?
Răspunsul este simplu: datorită smintelii, datorită exemplului negativ. Prin pilda sa cea rea, un singur om îi poate
„contamina” pe mulţi semeni de-ai săi şi în final aceştia pot pieri sufleteşte. Şi este o mare pierdere. Decât să se
piardă o mulţime de oameni, mai bine să piară unul; de aceea Dumnezeu intervine. Este logic. Desigur, Dumnezeu nu
îl pedepseşte atât de aspru pe om de la prima abatere, ci îl aşteaptă, îl rabdă, dar când vede că nu e nici un semn de
îndreptare şi când sminteala ia proporţii…
Iată nişte exemple de atenţionare din partea lui Dumnezeu:
Era odată un beţiv, care-şi bătea joc de oameni şi de cele sfinte. Când vedea pe vreun cunoscut de-al lui că citeşte
cărţi sfinte îl batjocorea, zicând: «Noroc că au hârtia subţire, că pot face ţigară cu ea». Nu trecu mult şi, împins de
vrăjmaşul, îşi puse gândul în lucrare. Găsind o Biblie, rupse din ea o filă, dar când vru să-şi răsucească ţigara, citi cu
uimire pe foaia gata să fie făcuta scrum: «Dumnezeu nu se lasă batjocorit….». Şi se îngrozi. Fireşte, n-a mai făcut
ţigară cu fila ruptă, ci o lipi la loc, zicând «Doamne, iartă–mi nebunia!».
Copil fiind, ne povestea tata – Dumnezeu să-l ierte! – o întâmplare adevărată, petrecută la câmp. Afară era o vreme
frumoasă, cerul era senin. Acolo era un grup de ţărani la seceriş. Între ei veni de la raion un activist de partid, cu ţintă
precisă: să le explice oamenilor că nu e Dumnezeu şi să nu mai meargă la biserică, să nu se mai închine…
Le-a vorbit, el, cât le-a vorbit şi în timp ce îl hulea pe Dumnezeu, apare pe cer, aşa „ca din senin” un norişor şi din
acel norişor începe să fulgere, să tune şi să trăsnească. Ţăranii, desigur, s-au închinat cu respect, ca unii ce erau
obişnuiţi cu asemenea fenomene. Speriat de intensitatea şi de frecvenţa trăsnetelor, activistul de partid, trezindu-se din
nebunia lui, a început să se închine şi el şi să zică: "Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!" La care ţăranii l-au

125
întrebat: "Păi ce faci? Cui te-nchini? Nu ziceai că nu e Dumnezeu?". Ruşinat, umilit şi cu frica în sân, le răspunse:
"Mănânc şi eu o pâine, măi, oameni buni!".
Săracul!
Iată şi câteva exemple în care oamenii au încercat să batjocorească numele lui Dumnezeu:
După ce s-a încheiat construirea vasului Titanic, un reporter l-a întrebat pe constructor cât de sigur era vasul.
El a răspuns cu un ton ironic: “Nici chiar Dumnezeu nu îl poate scufunda”. Cred că ştiţi cu toţii ce a urmat.
John Lennon, un membru al formaţiei Beatles, cu câţiva ani înainte de a muri, într-un interviu pentru o revistă
americană, a declarat: “Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur.
Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El”
(1966).
Lennon, după ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Iisus Hristos, a fost împuşcat de
şase ori.
Tancredo Neves, preşedinte al Braziliei, în timpul campaniei prezidenţiale, a declarat că, dacă ar obţine 500.000 de
voturi din partea partidului său, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea îndepărta de la Preşedinţie.
Bineînţeles, a obţinut voturile, însă s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni preşedinte, apoi a murit.
Cazuza, compozitor, cântăreţ şi poet bi-sexual, în timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce îşi
fuma ţigara, a pufăit fumul în aer şi a spus: “Doamne, asta e pentru Tine.”
A murit la vârsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, într-un fel groaznic.
Fostul vocalist al formaţiei AC/DC, Bon Scott, într-un cântec din 1979, spunea: “Nu mă opriţi: mă îndrept pe
drumul meu, pe drumul care duce în infern”.
Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat cu propria vomă.
În anul 2005, în Campinas, Brazilia, un grup de prieteni, beţi, au luat, în drum, o altă prietenă. Mama fetei a însoţit-
o până la maşină şi, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ţinând-o de mână pe fata care se aşezase
în maşină: “Fiica mea, mergi cu Dumnezeu şi fie ca El să te apere.”
Aceasta i-a răspuns în batjocoră: “Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru nu
mai e loc, e deja plin.”
Peste câteva ore, a sosit vestea că tinerii au fost implicaţi într-un accident mortal, toţi au murit, maşina era de
nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de maşină fusese, însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliţia a
declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj au găsit un carton
de ouă, iar ouăle erau toate întregi.
Christine Hewitt, ziaristă şi redactoră de emisiuni de divertisment din Jamaica, a declarat că Biblia (Cuvântul lui
Dumnezeu) este cea mai proastă carte scrisă vreodată.
În iunie 2006 a fost găsită arsă în maşina proprie.
Se spune despre Irod cel Mare prigonitorul pruncului Iisus, că a murit în chinuri groaznice. Acesta, nemaisuferind
viermii din piele, şi bubele, şi mulţimea puroiului ce-i ieşea din trup, poruncise slujitorilor lui să-i aşeze peste răni
carne proaspătă de viţel, ca ieşind vietăţile lacome viermuitoare din trupul său cel putred de viu, să intre în carnea
proaspătă ostoindu-i astfel durerea.
Un bun prieten creştin, din zona Botoşanilor, îmi povestea un fapt asemănător.
Un activist de partid din satul lui, pe timpul comunismului, era atât de înrăit, de demonizat, de vrăjmaş a lui
Dumnezeu, încât se lupta pe toate căile să-i convingă pe oameni că Dumnezeu nu există. Şi nu s-a mulţumit numai cu
hulele aduse la adresa lui Dumnezeu, ci a trecut şi la profanări. Şi într-o zi ce credeţi că a făcut? Un fapt înfricoşător!
A intrat în biserică, s-a urcat pe masa Sfântul Altar şi acolo – vai! – pe Sfânta Masă, şi-a făcut necesităţile fiziologice.
Bunul şi iubitorul Dumnezeu l-a aşteptat şi pe acesta să se pocăiască de faptele sale, dar nicio întoarcere.
După un timp, această lighioană cu chip de om, s-a îmbolnăvit de o boală stranie. L-au mâncat viermii de viu şi a
murit în chinuri groaznice, ca Irod cel Mare.
Cum să ne mai suporte Dumnezeu! După ce sunt căzuţi în atâtea păcate, să mai fim şi vrăjmaşi ai Lui!?

MEDITAŢIE

Dacă-ţi vine-aşa în minte un cuvânt rău, de ocară,


Şi-a ta limbă este gata să îl dea pe el afară,
Tu gândeşte-te, creştine, cu smerenie firească
La un mut, ce tot ascultă, dar nu poate să vorbească.

Când te-apasă neputinţe, când picioarele te dor,


Când vederea-ţi este slabă, sau auzul nu-i uşor,
Tu gândeşte-te, creştine, la cei fără de picioare,
La orbi, surzi şi paralitici, ce trăiesc aşa sub soare.

126
După ce, sătul de muncă, obosit, soseşti acasă,
Iar mâncarea ce te-aşteaptă nu îţi pare prea gustoasă,
Înainte de a spune că nu-ţi place, măi, creştine,
Tu gândeşte-te la fraţii ce n-au niciun colţ de pâine.

Înainte de-a te plânge că în casă n-ai condiţii,


Că n-ai lux, n-ai termopane sau moderne achiziţii,
Tu gândeşte-te că unii n-au nici casă, nici ogradă,
Că trăiesc sub cerul liber şi adesea dorm pe stradă.

Dacă soţul sau soţia ţi-au greşit, iubite frate,


Înainte ca să-l judeci pentru cele întâmplate,
Tu gândeşte-te că-n lume sunt atâţia soţi uitaţi,
Sunt atâţia oameni singuri, care plâng nemângâiaţi.

Astăzi când te plângi de viaţă, de cumplita ei povară,


Tu gândeşte-te, creştine, la aceia ce plecară
Prea curând din viaţa asta, regretând al vieţii dar,
Ce-şi doreau să mai trăiască doar o zi, atâta doar…

Când te plângi pe la prieteni de copiii tăi zburdalnici,


Neascultători şi mândri, uneori, ba chiar obraznici,
Tu gândeşte-te, creştine, la părinţii fără fii,
La căsuţele în care n-auzi glasuri de copii.

Înainte de-a te plânge că stai mult la semafoare,


Că maşina e prea veche, şi distanţa e prea mare
De acasă la serviciu, şi e drumul plicticos,
Tu gândeşte-te, creştine, la acei ce merg pe jos.

Când vorbeşti despre serviciu, despre şefii tăi şi trudă,


Şi te plângi pe la prieteni de-a ta soartă rea şi crudă,
Tu gândeşte-te, creştine, şi privirea îţi aruncă
Spre şomerii care astăzi nu găsesc un loc de muncă.

Înainte ca să judeci, să condamni, să osândeşti,


Tu gândeşte-te, creştine, în ce stare te găseşti.
Nu uita că nu e nimeni pe pământ făr’ de păcat,
Iar cel care osândeşte, şi el va fi judecat.

Dacă-ţi pare rugăciunea lungă şi obositoare,


Tu gândeşte-te, creştine, că sunt unele popoare
Idolatre şi păgâne, ce se roagă în zadar,
Ce nu au ca noi, creştinii, scumpul şi cerescul har.

Când primeşti loviri şi scârbe de la fraţi sau venetici,


Tu ia pildă de răbdare de la sfinţii mucenici
Şi priveşte spre Golgota la Acela, care duce,
Umilit şi plin de sânge, dar cu dragoste, o cruce.

Când atâtea gânduri sumbre vor făţiş să te doboare,


Cu-ale lor sclipiri viclene şi săgeţi nimicitoare,
Du-te iute la duhovnic şi demască-l pe vrăjmaşul,
Căci el e, să ştii, creştine, autorul, el, trufaşul.

TANTI FLORICA ŞI TELEVIZORUL

Un creştin care se respectă, nu mai slujeşte la „doi domni”. Cum a cunoscut credinţa cea adevărată, a rupt-o cu
păcatul. Nu mai stă cu ochii în toate mizeriile, în toate deşertăciunile lumeşti. Nu-l mai interesează toate scandalurile,

127
modele, violenţele şi indecenţele care se transmit pe unele posturi de televiziune. Ba chiar renunţă la televizor, din
dorinţa de a avea cât mai mult timp pentru rugăciune, fapte bune, biserică, familie, căci se gândeşte la veşnicie.
Unii spun că televizorul e „dracu” şi nu trebuie să-l ţinem în casă. Eu, în tinereţile mele, am reparat multe
televizoare, dar nu am văzut prin ele nicio „codiţă”. Nu, televizorul nu e „dracu”. E un aparat care poate fi folosit şi în
bine şi în rău. E ca o moară; ce-i dai, aia macină. Dar spuneţi-mi dumneavoastră, dacă aţi auzit de vreun post de
televiziune, care să nu îndemne la păcat sau la manifestări neortodoxe, de dragul ecumenismului. De aceea, cei mai
mulţi părinţi duhovniceşti nu sunt de acord cu privitul la televizor, din cauza programelor păcătoase, care se amestecă
subtil cu unele programe documentare. Aş aminti aici pe Părintele Cleopa Ilie, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele
Sofian Boghiu, Părintele Visarion Iugulescu, Părintele Iustin Pârvu şi mulţi alţii. Unii părinţi duhovnici, chiar nu-i
primesc la spovedit pe cei care privesc la televizor.
Îmi aduc aminte de o întâmplare adevărată, puţin hazlie.
Tanti Florica, o creştină din zona noastră, care s-a întors cu toată fiinţa la Dumnezeu, care, acum, face şi
misionarism, s-a dus odată la Mânăstirea Sihăstria, la Părintele Varsanufie (dacă nu mă-nşel), să se spovedească.
Acolo, printre altele, Părintele a întrebat-o: „Priveşti la televizor?”, la care ea a răspuns: „Ei, numai la ştiri, părinte…”.
Şi-mi zice: „Măi, frate Radule, când mi-a tras o cruce-n cap… Şi mi-a zis: Nu ţi-e ruşine, femeie bătrână să stai cu
ochii în toate mizeriile…”. Şi de-atunci, tanti Florica s-a lecuit de năravul ei. Şi mai spune şi altora, ca să le fie de
folos.
Unii se înşală, spunând că privesc la televizor selectiv, adică privesc numai programele, emisiunile utile,
folositoare. Ce păcăleală! Păi ca să-ţi dai seama că un program, un film este bun, nu trebuie mai întâi să-l vezi. Şi
dacă-l vezi, şi nu era bun, nu te-ai întinat!? E ca şi cum ai spune: vreau să gust din apa aceasta, ca să-mi dau seama
dacă este otrăvită. Nu e riscant?
Sunt creştini care spun că ei pot discerne; pe ei nu-i smintesc imaginile imorale văzute la televizor. Asta e mândrie,
să mă iertaţi!
Alţii, într-adevăr, au renunţat la televizor, ascultând de sfaturile părinţilor duhovniceşti, şi mulţi ani au trăit aşa,
„neinformaţi”, dar de când cu internetul, treaba s-a schimbat. Pe internet pot vedea acum orice emisiune TV. Şi se
înşală crezând că sunt în ascultare de părintele duhovnicesc. Dar scopul pentru care părintele a recomandat renunţarea
la televizor, era programul şi nu aparatul.
Unii spun că trăim într-o epocă în care nimic nu se mai poate fără a te informa. Trebuie să ne informăm, dar scopul
televiziunilor şi al internetului este altul. Oare copiii care stau ore în şir la televizor sau calculator sunt, astăzi, mai
dotaţi, mai informaţi? Cum trec prin şcoală? Nu cu referate luate de pe internet, fără ca ei să muncească.
Să ne informăm, dar să nu uităm că mai există şi cărţi.
Desigur ne putem informa şi de pe internet în domenii utile, dar prea repede alunecă mouse-ul spre reclame şi alte
informaţii tentante.
Părintele Porfirie din Grecia, n-avea televizor, dar, citeam undeva, că vedea ce se întâmplă în România, la
Revoluţia din 1989. Avea altfel de „televizor”, dăruit de Dumnezeu. Era văzător cu duhul. La fel şi Sf. Maria
Egipteanca, nu citise Biblia, dar o ştia pe deasupra.
Cine nu e creştin practicant, sau e doar „căldicel”, nu va înţelege mai nimic din cele prezentate mai sus, ba chiar va
zice că sunt habotnic, dar nu e aşa. Cele ce am scris mai sus, sunt valabile numai pentru cei ce vor să se mântuiască,
căci nu e glumă cu mântuirea.
Dacă sfinţii, care trăiau într-o aspră nevoinţă, în rugăciune, în post, se temeau de judecata lui Dumnezeu, dar noi
cei de astăzi, cu atâta confort şi nepăsare…
În Patericul Egiptean, se povesteşte pentru avva Agathon, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în
corabie, el întâi apuca lopata şi când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune, mâna lui punea masa, căci era
plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când a vrut să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi.
Şi l-au mişcat fraţii zicând: avvo Agathoane, unde eşti? Şi le-a răspuns lor: înaintea judecăţii stau. I-au zis lui: şi tu te
temi, părinte? Le-a zis lor: cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om
sunt şi de unde ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu! Şi i-au zis lui: dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este
după Dumnezeu? Zis-a bătrânul: nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui
Dumnezeu, şi alta a oamenilor
CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ

Nobel, celebrul inventator al dinamitei, căuta un om serios, de caracter, fără patima banului. Îi fu recomandat un
inginer tânăr, creştin, care se afla în mari dificultăţi materiale.
- Să vină mâine la dejun, zise Nobel.
Inginerul a fost punctual.
S-au aşezat la masă, iar Nobel începu o discuţie în care declară război credinţei în Dumnezeu. Inginerul îngălbeni;
el era tare credincios şi se simţea jignit în convingerile sale.
Nobel îi observă tulburarea şi-şi dublă atacul.

128
Inginerul simţea că se sufocă: îşi spuse părerea, îl contrazise pe adversar, îl combătuse, răspunse, se apără. După o
asemenea conversaţie, în care l-a contrazis tot timpul pe Nobel, care hulea credinţa creştină, îşi vedea năruită orice
speranţă de a mai fi angajat. Convorbirea lua a turnură dramatică. De ce îl mai chemase? Să-şi bată joc de el?
La un moment dat, Nobel începu să râdă în hohote, întinzând adversarului său, prieteneşte, mâna.
- Îmi place, zise. Ai venit să-mi ceri un serviciu şi în loc să mă măguleşti, să îmi dai dreptate, îmi ţii piept cu
străşnicie. Foarte bine. Credinţa dumitale este mai mare decât interesul material. Te angajez!

FUMUL DE PE INSULĂ

Marea era stârnită de vânturi şi ploaie şi astfel o mică ambarcaţiune cu cei din ea s-a răsturnat. Un supravieţuitor a
reuşit să ajungă pe o insulă pustie. Acesta, speriat, înfometat a început să se roage şi în scurt timp a prins curaj şi a
început să meargă prin împrejurimi.
Ziua următoare a început să îşi procure apă şi mâncare, să prindă un peşte. Apoi a reuşit să îşi construiască şi un
mic adăpost din crengi şi din ce a mai putut găsi pe insulă. În tot acest timp el s-a rugat lui Dumnezeu să îl ajute şi să îl
ocrotească.
După un timp, a simţit că răul trecuse şi s-a resemnat, s-a obişnuit cu gândul că va rămâne pe insulă.
Într-o zi a plecat, ca de obicei, în căutare de hrană. Pe când se întorcea spre adăpostul lui, a observat la colibă un
fum foarte dens. A alergat spre colibă, dar, spre marea lui durere, a văzut că adăpostul său, şi tot ce agonisise de când
era pe insulă, luase foc şi se prăbuşise.
Dezamăgit a strigat către cer indignat. În timpul acesta un vapor a observat fumul de pe insulă şi s-a apropiat.
Astfel omul a reuşit să fie văzut şi să fie salvat.
Nu totdeauna este după planul nostru, şi nu întotdeauna ce ţi se pare ţie rău este cu adevărat rău.

UN CĂLUGĂR PE LIPSCANI

La mine la ţară, pe uliţa mea, nu sunt treceri de pietoni şi nici măcar asfalt nu este în dreptul casei mele. Şi e bine
aşa. E bine, pentru că trec puţine maşini prin faţa casei şi nu sunt deranjat de zgomotul lor. Mă mai deranjează greierii
seara, dar m-am obişnuit cu muzica lor; unul mi-a intrat chiar şi în dormitor. Dar, cum vă spuneam, de zgomotul
maşinilor nu mă pot plânge. Însă, fiindcă oraşul e la 2 km de mine, aproape zilnic merg cu maşina în oraş pentru
probleme curente. Şi ca orice oraş, şi acesta din apropierea satului meu, are străzi pe unde trec maşinile şi, bineînţeles,
treceri de pietoni. Şi conform Codului rutier, la fiecare trecere de pietoni trebuie să micşorezi viteza şi să dai prioritate
pietonilor care intenţionează să treacă strada. Dacă în Bucureşti, ca pieton, e un risc, o aventură să treci strada, chiar
pe zebră, în provincie e altfel. Provincialii ştiu că zebra e proprietatea lor, a pietonilor, şi ca orice proprietate… o
foloseşti după cum vor muşchii tăi. De aceea îi vezi pe unii că traversează strada, fără să se uite în stânga şi în
dreapta; alţii de-abia se mişcă, sfidându-te cu privirea (mă refer la cei valizi, nu la cei neputincioşi); alţii se opresc pe
trecerea de pietoni ca să dea mâna şi să schimbe câteva vorbe; alţii se opresc ca să strige după altcineva rămas pe
trotuar, iar alţii traversează pe lângă trecerea de pietoni. Veţi spune că acestea sunt chestiuni de educaţie, de bună
creştere. Da, dar ţin şi de morala şi comportarea creştinească, de iubirea şi respectul pentru aproapele.
Am văzut, însă, şi pietoni care, din respect pentru şoferi, nu calcă zebra până nu trec maşinile, chiar dacă e dreptul
lor să o facă, iar pe alţii i-am văzut grăbindu-se la traversare, nu de frica maşinilor ci tot din respect faţă de aproapele.
Da, adevăraţi creştini trebuie să fim nu numai la biserică, ci şi pe stradă, şi pe trecerea de pietoni, peste tot pe unde
umblăm. Căci spune Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre
cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).
Îmi aduc aminte de istorioară cu tâlc pe care mi-a povestit-o odată, Părintele Visarion, vis-a-vis de prioritatea pe
care trebuie să o acordăm aproapelui, când circulăm.
Cred că multă lume ştie că în Bucureşti e o stradă (zonă comercială), numită Lipscani. Pe aici trec mulţi oameni, pe
jos. Uneori se circulă cam „bară la bară”, umăr la umăr.
Odată a venit în Bucureşti, dintr-o mânăstire din ţară, un călugăr smerit, trimis de stareţul lui cu o anumită
ascultare. El era aşa de smerit, încât nu cuteza a trece prin faţa cuiva, ci tuturor le acorda prioritate. Intrând acesta pe
strada Lipscani şi văzând atâta lume, s-a lipit de zidul unui magazin şi sta acolo cu capul plecat. Pe lângă el a trecut
grăbit un alt călugăr, tot cu o ascultare, care l-a văzut, dar nu s-a oprit să discute. Acesta din urmă, după un ceas, se
întoarce de la ascultarea lui şi îl vede pe călugărul smerit, tot acolo, lipit de zid. Se opreşte şi îl întreabă:
- De ce stai aici? E vreo problemă?
- Nu! zice călugărul smerit. Aştept să treacă toată lumea asta ca să pot merge unde m-a trimis stareţul meu.
Probabil şi azi e tot acolo, căci pe Lipscani e forfotă mare. Criza. ...dar nu cea financiară!

ÎNFRUNTÂND PLOAIA

129
Un om credincios şi bogat, dar singur, fiind aproape de ceasul plecării la Domnul, zise că dorinţa lui de pe urmă
este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii răposatului,
se furişau şi plecau acasă. La cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui
care aveau să meargă până la groapă. Aşa că aceşti doi prieteni au împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră! Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care
urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar
unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

CUM SE CÂŞTIGĂ SLAVA

Zis-a avva Ioan Colov, că un bătrân oarecare duhovnicesc s-a închis pe sine în chilie şi era renumit în cetate, şi
slavă multă avea. S-a vestit acestuia că unul din părinţi e pe cale să plece la Domnul şi deci să vină să-l heretisească
mai înainte de a adormi. Şi a socotit întru sine: de voi ieşi ziua, vor alerga oamenii după mine şi mi se face multă slavă
şi nu mă odihnesc (nu mă împac) cu acestea. Deci, mă voi duce seara prin întuneric şi mă voi tăinui de toţi. Seara dar,
ieşind din chilie, ca unul ce vrea să se tăinuiască, iată de la Dumnezeu s-au trimis doi îngeri cu făclii, luminând
înaintea lui. Şi de aceea, toată cetatea a alergat după dânsul, căutând la slava (lumina) aceea. Şi pe cât i s-a părut că a
fugit de slavă, mai mult s-a slăvit.
Aici se împlineşte cuvântul cel scris: “Tot cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa”.(Luca 14,11)

HOȚUL

Intr-un autobuz, un hot de buzunare a bagat mâna în geanta unei femei si i-a scos portofelul. Simtind ceva, femeia
s-a uitat în geanta si si-a dat seama ca fusese jefuita. Fara sa-si dea seama cine e hotul, s-a închinat si s-a rugat ca
Dumnezeu sa îl ierte pe hot. Dar acesta, vazând-o ca se închina, s-a speriat, pentru ca a crezut ca femeia îl blestemase.
Si, pentru ca îi era frica de blesteme, a încercat sa îi puna portofelul la loc. De data aceasta femeia l-a simtit. Fara sa
faca scandal, l-a întrebat:
- De ce furi?
- De foame.
Scotând o parte din banii pe care îi avea în portofel, femeia i-a dat tânarului, sfatuindu-l sa caute ceva de munca.

MILOSTENIA AJUTA SI IN VIATA ACEASTA SI IN


CEA VIITOARE

Am sa va spun o istorioara cu un general milostiv. Era un general de osti, care era foarte milostiv. Si era mare
razboi intre bulgari si greci. El a primit ordin sa se prezinte cu trupele la granita cutare, la marginea padurii cutare,
unde avea sa dea piept cu bulgarii. Dar mergand el cu reginementele, cu divizia lui – era calare pe cal –, au avut in
drumul lor o intamplare ca aceasta. Un om mort zacea gol in santul drumului. Nu numai ca era dezbracat de toate
hainele, dar era si injunghiat in inima. Soldatii, cand l-au vazut, nu i-au dat atentie. Mergeau inainte. „Uite un om gol
si injunghiat!”
Si era un deal acolo. Generalul a dat comanda regimentului la altul: „Du-te inainte, ca eu mai raman oleaca”, si
acela s-a dus inainte si a trecut cu armata dealul, iar generalul s-a dat jos de pe cal, s-a dezbracat de manta, care era
deasupra vestonului, si a acoperit mortul acela sa nu-l manance mustele sau fiarele, ca daca-i acoperit se teme orice
fiara sa se apropie, crede ca-i viu.
Apoi a incalecat pe cal, a facut cruce: „Doamne, ajuta!”, s-a dus si a ajuns trupele lui care mergeau la razboi.
Soldatii si ofiterii au observat: „Mai, ce-o patit domnul general, ca parca era cu mantaua?”
„Ba nu era”. Unul zicea ca era in veston. Dar nimeni nu stia ce a facut generalul, cum a acoperit cu mantaua sa pe
cel gol si junghiat. Si au mers la razboi. Iar acolo a venit unul cu o sulita si de departe a injunghiat calul lui in piept.
Calul cand a cazut i-a rupt piciorul generalului, mai sus de genunchi. Si mare, negraita durere are cel care si-a rupt un
oscior cat de mic, dar piciorul rupt mai sus de genunchi? Doamne fereste! El racnea acolo.
Au venit soldatii, l-au scos de sub cal si l-au dus mai departe pana la un spital. S-au dat lupte groaznice si au biruit
grecii pe bulgari.
Iar el era in spital si l-au bagat intr-o camera care avea un gemusor mic. Singur. Era mare comandantul de razboi si
nu l-au mai lasat cu altii. Si acolo au venit doctorii, dar daca piciorul era rupt de o saptamana sau mai mult, pana ce a
ajuns el la spital i se innegrise piciorul pana la sold. A venit doctorul, l-a cercetat si apoi i-a zis:
130
– Domnule general, cu toata parerea de rau, daca nu taiem piciorul maine dimineata din sold, nu te putem salva.
Ajunge rautatea la inima si esti gata, esti mort.
Si l-au intrebat:
– Vrei sau nu vrei?
El, saracul general, se gandea: „Raman cu un picior. Vai de capul meu!” Dar pana la urma a zis:
– Domnule, daca asa e situatia, maine dimineata sa-mi taiati piciorul.
A preferat sa ramana cu un picior, dar macar sa ramana in viata, mare mutilat de razboi. Si s-a dus acasa doctorul, a
pregatit ferastraie, ciocane, dalti, blide, cutite de taiat carnea. Fereasca Dumnezeu, ca taie corpul omului ca si cum ar
taia lemne! A pregatit tot ce trebuia: doctorii de oprire a sangelui, cutare, ca dimineata sa mearga sa taie pipiorul
generalului.
Dar el, rugandu-se acolo in salonul acela singur, plangea tare si se ruga. Era mare durere. Fereasca Dumnezeu la
care se rupe osul, ca acele oase cand se ating unul de altul e durere pana in creier. El statea linistit tare, sa se dea in
stanga sau indreapta, ca nu cumva oasele acelea sa se atinga, ca atunci e mare durere, nespusa. De aceea era bucuros
sa stea cat mai linistit sa nu cumva sa se faca durere mai mare. Si pe la miezul noptii, rugandu-se el, vede pe
gemusorul acela o lumina mare, a venit un om la dansul stralucind ca soarele, cu toiag de aur in mana. El cand l-a
vazut, a crezut ca e Mantuitorul. A zis:
– Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, sa atata stralucire n-am mai vazut.
– Ce te doare?
El i-a aratat piciorul care era rupt:
– Uite, Doamne, nu pot sa ma scol pe picior. Cand se atinge un os de altul nu mai pot. Mor.
Dar cel care s-a atatat i-a spus:
– Scoala-te, unde te doare?
– Uite, mai sus de genunchi.
Acela a facut cu toiagul o cruce pe piciorul lui. Si i-a zis:
– Scoala-te si stai pe picioarele tale.
A dat scaunul langa el. Nu indraznea sa se miste, stia durerea care o avea. Dar acela s-a pus langa el si i-a zis:
– Pune mana pe umarul meu si sprijineste-te pe mine si scoala-te.
Si a luat indrazneala generalul si cand a pus mana pe el s-a sculat drept in picioare. Nici o durere. S-a speriat:
– Doamne, cine esti, ca ai venti sa-mi faci asa de mare bine?
– Eu sunt omul acela injunghiat. Acela gol si injunghiat pe care ai pus mantaua ta. Mergeam la o manastire sa dau
niste slujbe. M-au prins niste hoti si nu numai ca m-au jefuit, dar desi i-am rugat sa nu-mi ia viata, m-au injunghiat si
m-au lasat si mort si gol. Iar tu,general de osti, ai avut mila de mine, te-ai dat jos si ti-ai pus mantaua ta pe mine. Si
mi-a zis Dumnezeu: „El a facut mila cu tine, du-te si tu, ca a cazut in razboi si si-a rupt piciorul, si fa mila cu porunca
lui Hristos sa te fac sanatos si sa dai slava lui Dumnezeu care are mila de cei milostivi.
Cand a zis asa, generalul nu l-a mai vazut pe acela, ca a disparut. Iar dupa ce acela s-a dus,el in loc sa mai planga,
s-a sculat la cantari si la slavoslovii catre Dumnezeu cate stia. Canta si se ruga. N-a mai avut somn.
Dimineata cand veneau doctorii cu fierastraie, cu dalti, cu blide, cu cutite de taiat carnea, oasele, pentru mare
operatie – sa-i taie piciorul din sold –, il aud cantand in salon.
– Cine canta acolo?
Dar toti au zis:
– Mai, cred ca a murit si au venit preotii si acum ii canta cantarile bisericesti.
El auzea cantand bisericeste.
– Se vede ca a murit si au venit preotii si de acum nu-l mai operam noi, il ingroapa.
Dar portarul zice:
– N-a venit nimeni. Eu am fost la poarta.
– Dar cine canta bisericeste in salonul lui?
–Duceti-va si vedeti, domnule, noi nu stim sa fi intrat vreun preot in noaptea asta.
Cand s-au dus, l-au gasit cantand si slavind pe Dumnezeu.
– Ce-i cu dumneata, domnule general, cum de te-ai sculat?!
– Sa fiti sanatosi, domnilor, mai inainte de a veni voi, a venit mila lui Dumnezeu. Iata care doctos m-a vindecat pe
mine.
Si le-a spus minunea cum acela numai cu atingerea toiagului sau l-a vindecat.
– Cum se poate,domnule, una ca aceasta? Doar piciorul era negru, putred.
Generalul si-a ridicat haina:
– Ia uitati-va aici.
Nici nu se cunostea unde a fost rupt piciorul. Nimic.
– Ce-i cu asta, domule?
– Asta-i minunea lui Dumnezeu celui Preasfant si Preadrept. Ati vazut cum a facut mula cu mine? Pentru ca acum
cateva zile cand mergeam la razboi, am gasit un om injunghiat si gol si am spus la armata sa mearga mai departe cu alt
comandant, mi-a dat jos de pe cal, n-am avut cu ce-l ajuta ca mergeam la razboi, am pus mantaua mea peste el sa nu-l
131
manance pasarile. Acesta pe care l-am acoperit eu, la Dumnezeu s-a facut sfant, ca el mergea la o manastire si a fost
omorat si injunghiat. Si l-a trimis Hristos si m-a vindecat pe mine, ca sa se implineasa ce se spune in Sfanta
Evanghelie: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. V-am spus aceasta pentru ca sa stiti ca milostenia nu numai in
vremea mortii si in ziua judecatii, ci si in viata aceasta ne ajuta noua si ne scoate de la necazuri si de la primejdii.

LIMBA DEMONILOR

Intr-o zi, un preot i-a spus unui taran care injura pe camp:
- Prietene, vii din iad?
Taranul, neintelegand semnificatia acestor cuvinte, i-a cerut preotului sa-i explice ce a vrut sa spuna. Preotul i-a
zis:
- Cand aud pe cineva vorbind in chineza, stiu ca vine de acolo, cand aud pe cineva ca vorbeste frantuzeste, cunosc
ca e din Franta, dar cand cineva injura, trag concluzia ca vine din iad, caci vorbeste limba demonilor.

PILDA GÂŞTELOR

Se spune despre unii oameni, mai ales despre femei, că sunt ca gâştele, când fac gălăgie, când vorbesc mult. Şi de
multe ori femeile se supără dacă îndrăzneşti să le spui că sunt ca gâştele. Dar ce ştim noi despre gâşte?
Iată ce ne spune ştiinţa:
Când fiecare gâscă îşi mişcă aripile, ea creează un curent ascendent pentru pasărea imediat următoare. Zburând în
formaţie de „V”, întregul stol măreşte raza de acţiune a zborului cu 71% faţă de cazul în care fiecare pasăre ar zbura
pe cont propriu.
Oamenii care merg în formaţie, împreună, în aceeaşi direcţie şi au simţul comuniunii pot ajunge la destinaţia care
şi-au fixat-o mai repede şi mai uşor pentru că ei călătoresc ajutându-se unii pe alţii.
Atunci când o gâsca iese din formaţie, simte imediat rezistenţa aerului şi intră rapid din nou în stol pentru a
beneficia de curentul ascendent creat de pasărea din faţă.
Dacă am avea acest simt al gâştelor, am rămâne în formaţie cu acei oameni care merg în aceeaşi direcţie cu noi.
Când gâsca din frunte oboseşte, ea intră înapoi în formaţie şi o alta îi ia locul în frunte.
Este de bun simţ să cedezi locul atunci când ai o slujbă solicitantă sau o ascultare care te depăşeşte. E o dovadă a
smereniei şi a responsabilităţii.
Gâştele din spate gâgâie pentru a le încuraja pe cele din faţă să menţină viteza.
Şi oamenii trebuie să-i încurajeze pe conducătorii lor, pe cei ce le conduc destinele, căci nu întotdeauna tăcerea e şi
smerenie.
În sfârşit şi acest mesaj este important: dacă o gâscă se îmbolnăveşte sau este doborâtă de o împuşcătură şi iese din
formaţie, alte două gâşte o însoţesc şi coboară cu ea pe pământ pentru a-i oferi ajutor şi protecţie. Acele două gâşte
stau cu gâsca bolnava sau rănită până când poate zbura din nou sau până când moare; şi numai atunci pleacă singure
sau cu o altă formaţie pentru a prinde din urmă stolul lor.
La fel să procedăm şi noi cu fraţii care ies din formaţie sau sunt „împuşcaţi în aripi” de vreun „vânător”. Să ne
aducem aminte de acela care a preferat să îngrijească de un bolnav, decât să ajungă să se închine la Locurile Sfinte.
Dacă am avea simţurile gâştelor, ne-am sprijini unul pe altul aşa cum fac ele.
Oare am ajuns la măsura gâştelor? Nu mă refer la gălăgie şi vorbărie, că acolo le-am depăşit…

SINCERITATE ŞI CURAJ

Trăia odată un împărat, într-o ţară îndepărtată. Acesta ajunsese bătrân şi ştia că se apropia vremea ca să aleagă pe
cel ce îi va urma la tron. În ţara aceea succesorii la tron nu se alegeau dintre copiii împăratului, ci dintre tinerii cei mai
virtuoşi din împărăţie.
Aşadar, a chemat la el pe toţi tinerii din împărăţie într-o anume zi, şi le-a spus:
- A venit timpul să mă dau la o parte şi să aleg următorul împărat. Am decis să aleg pe unul din voi. Iată cum va fi
alegerea: vă voi da astăzi fiecăruia o sămânţă, însă una specială. Vreau să mergeţi fiecare acasă, să plantaţi sămânţa, să
o udaţi, şi să va întoarceţi exact peste un an, aici, cu planta care a crescut din sămânţă. Atunci, voi judeca după
plantele pe care le aduceţi, şi voi alege unul dintre voi. Acela va fi următorul împărat!
Printre băieţi era şi unul numit Petru, care si-a primit şi el sămânţă cuvenită. A mers acasă plin de elan şi i-a spus
mamei toată povestea. Ea l-a ajutat să pregătească ghiveciul, să aleagă pământul, să planteze sămânţa şi s-o ude cu
grijă. În fiecare zi o uda la timp şi urmărea dacă dă lăstari.
După vreo trei săptămâni, unii dintre băieţi au început să vorbească despre plantele lor. Petru continua să-şi verifice
ghiveciul cu sămânţă, dar, nimic nu creştea.
Patru săptămâni, cinci săptămâni, şase săptămâni trecură. Tot nimic. Deja toţi băieţii vorbeau despre plantele lor iar
a lui nici nu se ivise din pământ. Era tare abătut.

132
Au trecut şase luni şi tot nimic cu sămânţa lui. A înţeles ca dăduse greş. Toţi ceilalţi aveau copăcei şi plante înalte
iar el...nimic. N-a spus nimic celorlalţi. Încă mai aştepta, oarecum.
A trecut şi anul şi toţi băieţii s-au înfăţişat înaintea împăratului. Petru n-a vrut să meargă cu ghiveciul gol, dar
mama lui l-a încurajat s-o facă. La urma urmei era cel puţin sincer. Petru a simţit un gol imens în stomac, dar ştia în
sinea lui că mama are dreptate. Aşa că a luat ghiveciul şi s-a dus la palat.
Când a ajuns acolo, a fost uimit de varietatea de plante prezentate de ceilalţi tineri. Erau frumoase, de toate formele
şi mărimile. Petru si-a aşezat ghiveciul jos iar cei din jurul său au început să râdă. Unii îl compătimeau şi îi ziceau în
batjocoră:
- Ei, cel puţin ai încercat şi tu!
Când a sosit împăratul, şi-a aruncat ochii peste mulţime şi i-a salutat pe cei prezenţi. Petru a încercat să se ascundă
undeva în spate.
- Ce plante minunate şi ce flori atrăgătoare aţi crescut. Astăzi unul dintre voi va fi numit împărat!
Dintr-o dată, ochii suveranului au căzut pe Petru şi pe ghiveciul gol. A poruncit imediat gărzilor să îl aducă în faţă.
Petru era îngrozit. Se gândea:
- Împăratul a văzut că sunt un netrebnic, căci sămânţa mea nu a rodit. Pentru nevrednicia mea, poate voi plăti cu
capul.
Când a ajuns în faţă, împăratul l-a întrebat cum îl cheamă.
- Numele meu este Petru, a răspuns el cu teamă.
Toţi tinerii râdeau şi-şi băteau joc de el. Împăratul a cerut tăcere. S-a uitat la băiat şi a anunţat mulţimea:
- Iată noul vostru împărat. Numele lui este Petru!
Băiatul nu-şi putea crede urechilor: "Dar sămânţa nici nu crescuse. Cum putea să fie el noul împărat?"
Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis:
- Cu un an în urmă am dat fiecăruia dintre voi o sămânţă. V-am spus să o plantaţi, să o udaţi şi să o aduceţi astăzi la
mine. Dar, eu v-am dat seminţe fierte care n-au cum să crească.
Toţi dintre voi - cu excepţia lui Petru - mi-aţi adus plante şi flori. Când aţi văzut că sămânţa nu creşte, aţi înlocuit-o
cu alta, de la voi. Doar Petru a avut curajul şi sinceritatea de a se prezenta cu ghiveciul în care se află sămânţa dată de
mine. De aceea, el este noul vostru împărat!

IZVORAŞUL

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişurile se
uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să
aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.
Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert
care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânci înfipte în pământ îşi pierduseră
puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese
vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:
- Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?
Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic, adânc infipt în pământ. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi îi
spuse micuţului:
- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă acea floare. Atâta doar...

Fiecare suflet este o floare în deşertul lumii acesteia, care trebuie salvată.
Cu toţii suntem responsabili pentru o floare, iar cine poate, pentru două sau mai multe, însă aşa de repede uităm de
flori…
Dacă fiecare am „uda” o "floare", acea "floare" ar deveni un "izvoraş", care la rându-i ar „uda” o altă "floare",
care…
Haideţi să încercăm!

CU ÎNGERUL LA MASĂ

A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni,
şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni
şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când
în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin
sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă,
care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
133
Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de
privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă,
băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va
mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată
copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când
se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse
bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe
colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi
a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai
făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat:
“Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l
închipuiam!”
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe:
“Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă,
el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui
onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi
specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite
manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.

CINSTIREA DUMINICII

Într-o Duminică din anul 1830, căpitanul unui vapor, care plutea pe râul Missisippi, a poruncit unui marinar să
descarce nişte pachete. Marinarul spuse că nu-l lasă conştiinţa să lucreze Duminica.
- Du-te şi caută un om în locul tău.
- Şi aceasta e contra conştiinţei mele.
- Dacă e aşa, n-ai decât să părăseşti serviciul.
Omul îşi zise: "Dacă Dumnezeu vrea aşa, aceasta nu poate fi decât spre binele meu". Şi a părăsit serviciul de pe
vapor. După câteva zile vaporul se scufundă şi cei mai mulţi dintre marinari au murit înecaţi. Omul a scăpat, pentru că
a ţinut cu orice preţ să sfinţească Duminica.

COJOCELUL

Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, un cerşetor, ce trăia din milostenia
credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă, care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a
întrebat-o pe copilă:
- Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi ?
- Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu.
Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii
aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multa nevoie de ei. Iar
Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.
Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
- O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am
umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat si m-a însănătoşit. Mama a vrut sa-mi cumpere un cojocel, dar e tare
scump si nu se poate.
- Ei, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!
Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos.
Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea.
- Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai
ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi,
fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne
ajută pe noi.
Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede credinţa şi ne fereşte de
rele.

134
LEAC PENTRU BEŢIE

Un bărbat se îmbăta adeseori, iar când îl certa soţia, îi spunea că bea pentru a-şi uita necazurile. Femeia lui, vrând
să-l scape de această patimă, fiind înţeleaptă, ce credeţi că a făcut? Într-o zi, pe când bărbatul ei era la cârciumă, şi-a
luat copiii şi s-au dus după el. Acolo, la cârciumă, cum a intrat, a cerut băutură. Bărbatul şi toţi ceilalţi, văzându-i, au
rămas uimiţi.
- Nu ţi-e ruşine să vii la cârciumă?, a zis bărbatul.
- De ce să-mi fie ruşine, că sunt unde e şi bărbatul meu, nu sunt în altă parte, a spus femeia şi a început să bea.
- Nu ţi-e ruşine să bei între oameni?, a întrebat iar bărbatul.
- Vreau să-mi uit şi eu necazurile, răspunse femeia. Apoi a început să dea de băut şi copiilor.
- Ce faci femeie?
- Le dau şi lor să bea, ca să uite că sunt flămânzi şi goi.
Adânc mişcat, la auzul acestor cuvinte, bărbatul şi-a scos femeia şi copiii din cârciumă şi a renunţat pentru
totdeauna la patima beţiei.

BOGĂŢIA PE CARE O ARE FIECARE

Zilele trecute am citit o istorioară ce este plină de sens pentru noi, creştinii ortodocşi de astăzi. Cu mulţi ani în
urmă, un mic indian, s-a apropiat de o fermă din Statele Unite ale Americii. Era flămând, sleit de puteri, abia se mişca,
din el mai rămânând doar pielea şi oasele. După ce l-au hrănit, voind să-l spele, au văzut că la gâtul lui atârna o
geantă. Când a fost întrebat ce are în ea, acesta a mărturisit că acolo păstrează cu sfinţenie un talisman, ce i-a fost
dăruit cu 10 ani în urmă de însuşi Washington. După ce au deschis geanta, cu toţii au rămas uimiţi. În ea stătea
gramata (act oficial) lui Washington, conform căreia pentru micul indian, Statul American acorda o pensie anuală pe
viaţă, ce i-ar fi fost de ajuns să trăiască îndestulat toată viaţa sa! Iar el o purta drept talisman la gâtul său.
Noi cei ce suntem creştinii ortodocşi de astăzi suntem întocmai ca acel mic indian. Repetăm aceiaşi istorie a
indianului, deşi suntem botezaţi cu Duh Sfânt şi cu apă, sau mai bine zis, cu foc ce se coboară din cer. Avem Sfânta
Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos, cuvântul vieţii care poate aduce lumină şi pace în suflet, noi însă o lăsăm
prăfuită acolo pe raft, neîndrăznind să ne atingem de ea, că de, vezi mă rog, e cam greu de înţeles...
Ne-a fost dată Sfânta Cruce, care ne indică calea pe care trebuie să mergem. Ne îndeamnă aceasta să înţelegem că
drumul creştinului ortodox este drumul Crucii, iar noi căutăm căi uşoare în viaţa noastră, uitând de Împărăţia
Cerurilor.
Ne-a fost dată Sfânta Biserică, uşile căreia sunt în permanenţă deschise, clopotele căreia cu jale ne îndeamnă să
mergem să vorbim cu Dumnezeu, să ne împărtăşim din durerile noastre cu El, să-L primim pe El în sufletele noastre
prin Sfintele Taine... Doar asta zice Stăpânul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu..." Jugul luat de Mântuitorul nostru a fost jugul Crucii, aşadar, noi în zadar căutăm căi uşoare.
Istorioara cu care am început m-a uimit mult pentru că şi noi, suntem ca şi indianul cela. Cine nu are Biblie, cine
nu are biserică ortodoxă aproape, cine nu are astăzi acces la Scrierile Sfinţilor Părinţi, datorită tehnologiei
informaţionale? Câţi însă dintre noi se folosesc de ele? Le grămădim, le purtăm cu noi, le ştergem de praf, le purtăm la
gât, drept talisman...

CEA MAI NOBILĂ FAPTĂ

Un om avea trei feciori şi le-a împărţit toată averea în afară de un inel, pe care l-a rezervat pentru cel care va face
fapta cea mai nobilă. Feciorii plecară. După câteva luni se întoarseră. Cel mai mare zise:
- Un negustor mi-a încredinţat o mare sumă de bani şi i-am restituit-o.
- Cu aceasta ţi-ai îndeplinit numai datoria, zise tatăl.
Al doilea zise:
- Eu am scăpat de la înec un copil, periclitându-mi viaţa.
Tatăl răspunse:
- A fost bine şi erai îndreptăţit s-o faci.
Al treilea zise:
- Eu l-am găsit pe cel mai mare duşman al meu, dormind pe marginea unei prăpăstii şi l-am trezit ca nu cumva să
cadă în prăpastie.
Tatăl îi întinse inelul şi-i zise:
- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă, căci ai împlinit porunca cea mai grea: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri".

LA ORA DE RELIGIE

135
La ora de religie, profesorul le spuse elevilor: “La lecţia din săptămâna viitoare, dragii mei, vom vorbi despre
minciună. Am pregătit destul material pentru această lecţie interesantă, dar, ca să înţelegeţi mai bine mesajul lecţiei,
vă rog să citiţi, facultativ, capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu”.
După o săptămână, profesorul de religie intră în clasă şi le spune elevilor: „Aşa după cum v-am amintit săptămâna
trecută, astăzi vom vorbi despre minciună, dar mai întâi vă rog să ridicaţi mâna toţi cei care aţi citit capitolul 17 din
Sfânta Evanghelie după Marcu, aşa după cum v-am rugat”. Atunci aproape toţi elevii din clasă erau cu mâinile
ridicate.
„Da – zise profesorul – voi, cei cu mâinile ridicate, sunteţi oamenii cărora vreau să le vorbesc despre minciună,
căci capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, nu există în Biblie".

LUCRARE DE... LICENŢĂ

Iepuraşul îşi făcea Lucrarea de Licenţă şi tare se mai minuna toată pădurea de râvna lui...
Curioasă, vulpea apare în zonă şi îl întreabă:
- Ce faci iepuraşule, despre ce scrii tu acolo?
- Am început lucrarea de cercetare despre cum poate fi mâncată o vulpe de către un iepuraş…
- Hahahaha... Păi cum o să mănânce un amărât de iepuraş o vulpe? Poate invers...
- Cercetare ştiinţifică, vulpeo, daca nu crezi te vei lămuri deseară când vei trece pe lângă vizuină....
Dimineaţa, pădurea era uimită... În faţa vizuinii, pielea vulpii era întinsă la uscat...
Curios, lupul îi iese în cale iepuraşului şi îl întreabă:
- Despre ce scrii tu acolo iepuraşule?
- Sunt la cercetarea propriu-zisă din lucrarea de licenţa; studiez cum poate fi mâncat lupul de către iepuraş...
- Hahahahaha... Cum o să mănânce un amărât ca tine, un lup mare ca mine?
- Asta e cercetare ştiinţifică serioasă, dacă nu crezi ne vedem deseară la vizuină...
Dimineaţa, stupoare mare în toată pădurea... Pielea lupului era întinsă la uscat lângă cea a vulpii...
Nemairezistând, ursul o apucă şi el spre iepuraş şi îl întreabă:
- Despre ce mai scrii tu acolo iepuraşule?
- Sunt deja la concluziile cercetării în care demonstrez cum e mâncat ursul de către iepuraş…
- Hohohohoho… Ce tot spui pricăjitule? ...cum o sa mănânce un mititel ca tine un urs mare ca mine?
- Nu crezi? Aceasta este o cercetare ştiinţifică, nu e o glumă. Vino deseară la vizuină şi ai să te convingi...
În dimineaţa următoare toată pădurea era şocată... Pielea ursului era întinsă la uscat lângă cea a lupului şi cea a
vulpii...
După câteva ore, când lighioanele pădurii se răspândiseră care încotro, râzând, iepuraşul ieşi din vizuină de gât cu
leul care îi spuse:
- Ai văzut iepuraşule? Ce îţi spuneam eu...? Tema nu contează, ci coordonatorul...
Aţi văzut cine era în spatele iepuraşului? Un “coordonator de lucrare”. Şi ce lucrare! Aşa lucrează el, prin
“studenţii” lui. Curiozitatea şi încrederea în forţele proprii, i-a costat viaţa pe nişte vieţuitori ai pădurii cu nume
sonore.
Reiese din istorioară că iepuraşul era prieten cu leul şi îl adăpostea în vizuina lui, ba îi era chiar... profesor
coordonator.
Să nu ne mirăm când nişte oameni neputincioşi şi fricoşi ca nişte iepuri, reuşesc, în jungla lumii acesteia, să facă
rău concetăţenilor lor. Trebuie să înţelegem că nu ei sunt autorii nedreptăţilor, calomniilor şi a tuturor relelor, ci nişte
“lei” flămânzi, care se ascund cu multă dibăcie în “vizuinile” prietenilor lor neputincioşi, ca să lucreze sub acoperire,
spre a nu fi recunoscuţi.
“Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. (Petru I
5,8)

ÎNCERCAŢI CU... PIETRICICA

Un soi de păsări când zboară peste un munte din ţara Cilicia, ţin în cioc câte o pietricică până ce trec muntele. Ele
ţin pietricica pentru ca să nu poată striga, căci fără piatră n-ar putea răbda să nu strige, şi atunci, auzindu-le, vulturii le-
ar prinde şi le-ar mânca!
Oamenii clevetitori ar face tare bine dacă ar lua pildă de la aceste păsări fără minte, dar, totuşi foarte cu minte. Ei
ar face bine dacă şi-ar lega limba ca să nu mai clevetească pe aproapele cu fel de fel de vorbe urâte. Atunci nu i-ar
auzi nici pe ei diavolul - vulturul iadului ca să-i înghită în văpaia cea nestinsă a muncilor veşnice.

URCUŞURI ŞI COBORÂŞURI

Un elev s-a mutat de la o şcoală la alta. După ore, colegii săi au rămas să joace baschet. El a vrut să joace împreună
cu ei, dar, pentru că era mic de înălţime, nu l-au lăsat. Atunci s-a dus acasă, şi-a luat mingea şi s-a întors pe teren.
136
Văzându-l cât de bine aruncă la coş, colegii l-au rugat să vină să joace într-una din echipe. Din primele minute de joc,
şi-au dat seama că era cel mai bun de pe teren.
- Să nu te superi că te-am ţinut pe marginea terenului, dar nu voiam să ne strici jocul, i-a explicat un coleg.
Ajuns acasă, băiatul i-a povestit tatălui său întâmplarea. Tatăl i-a spus:
- Spune sincer, te-ai umflat în pene când şi-au dat seama că eşti mai bun decât ei?
- Nu, tată, nu aveam de ce. Dacă ar fi avut un profesor de sport la fel de bun ca acela de la şcoala mea veche, ar fi
fost şi ei mai buni. Nu e mare lucru.
- Dar te-ai supărat că nu te-au primit de la început?
- M-am întristat puţin, dar m-am gândit că nu are rost să mă supăr.
- Ţine minte, întâmplarea de astăzi nu se va mai repeta: vei vedea că de acum ei te vor chema să joci cu ei. Dar un
lucru se va repeta şi peste ani de zile. Viaţa te urcă şi te coboară: azi eşti căpitan de echipă, mâine eşti rezervă. Azi eşti
director, mâine eşti şofer. Important este să nu te agăţi cu disperare de nimic: ce vrea Dumnezeu, aia să fii. Şi,
indiferent de modul în care te tratează oamenii, tu acelaşi să fii. Că oamenii sunt schimbători: ba te scuipă, ba se
pleacă în faţa ta dacă au impresia că vor câştiga ceva prin asta.

O SĂMÂNŢĂ DE STEJAR

Deşi învierea este un fapt istoric dovedit de atâtea mărturii, sunt mulţi care încă nu pot sa creadă acest adevăr!
În cimitirul din Hanover, Germania, este un mormânt placat cu plăci mari de granit şi marmoră, fixate solid pe un
cadru de fier şi beton.
Acest mormânt aparţine unei doamne, care, în viaţă, nu credea în învierea morţilor.
Ea a lăsat prin testament urmaşilor săi porunca de a-i consolida în aşa fel mormântul, încât, dacă va fi o înviere, sa
nu poată ieşi din el.
Pe acest mormânt ea a cerut sa fie fixata o placa funerară cu inscripţia: "Acest mormânt nu se va deschide!".
De-a lungul timpului însa, o sămânţa de stejar a căzut într-o fisură a marmorei şi a peretelui de beton, şi a început
să crească.
Noul pomişor, alimentat de apa, care se scurgea de pe mormânt, se dezvolta tot mai mult, mărind acea fisură.
În zilele care au urmat vântul a adus praf, care s-a depus în acea fisură, facilitând creşterea pomului. În decursul
anilor acea mică sămânţă a ajuns un pom viguros, care a împins deoparte pietrele de granit şi zidul de beton,
deschizând mormântul, sfidând inscripţia: "Acest mormânt nu se va deschide!".
Să fie doar o simplă întâmplare?

PUTEREA BANULUI

Un pustnic a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi acolo a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de
speriat din peşteră strigând:
- Am văzut moartea! Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
- Moşule, unde este moartea?
Pustnicul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-
au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
- Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici...
După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful
muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea: ,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece... apoi voi
cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii”.
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui: ,,O jumătate din comoară este mai mare decât o treime.
La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă”. Şi aşa au făcut. L-au omorât pe
tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...
Cu toţii avem nevoie de bani, dar pentru cel obsedat de câştigul bănesc, pentru omul lipsit de scrupule, pentru cel
care uită că banul este un mijloc şi nu un scop, pentru lacomi şi egoişti, banul înseamnă moarte.

CUGET NEÎNŢELEPT

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţară.


Un sătean necredincios îşi bătea boii şi zicea tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?
Omul necredincios îi răspunse:

137
- Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi
mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, orice aş face bun, degeaba este ...
Atunci preotul îi zise:
- Dacă este aşa cum zici, atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să semeni? ..
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai semăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i
munca ta şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să semeni.
Omul rămase iar fără răspuns. Părintele grăi din nou:
- Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât
dacă îi ţii în seamă poruncile şi nu duci o viaţă ticăloasă ...
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

DE LA UN PAHAR

Într-o zi diavolul ispiti pe un om cumsecade, zicându-i:


- Iată, tu eşti sărac şi o duci tare greu. Îţi dau tot ce-mi ceri, dacă vei ucide un om.
- O, niciodată! Pentru nimic în lume... Doamne fereşte!
- Atunci să pui foc la casa cuiva...
- Nu, nu pot nici asta! Mă bate Dumnezeu...
- Atunci să furi ceva.
- Niciodată n-am furat şi nici n-am să fur vreodată, orice mi-ai da tu!
- Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu…
Omul se lăsă ispitit. Ce şi-a zis: ce mare lucru un pahar cu rachiu. Pentru el voi avea tot ce-mi doresc. Şi bău un
pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui
gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri. Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî.
Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei.
Iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată. De la un
pahar...

PACATELE PREOTILOR AU SI ELE PLATA LOR

Din viata Sfantului Macarie Egipteanul, vrednicul Paladie marturiseste aceasta intamplare.
La acest sfant m-am dus eu odata si l-am gasit in afara chiliei lui, langa care sedea un preot al satului, al carui cap
intreg era mancat de boala numita cancer si i se vedea chiar si osul din frunte. Venise, deci, sa fie vindecat. Dar sfantul
nu a primit sa se intalneasca cu el.
L-am rugat si eu, zicand:
- Te rog, primeste-l, ai mila de el si raspunde-i !
Iar Sfantul Macarie mi-a zis:
- Este nevrednic sa fie vindecat. Caci i s-a trimis boala spre invatatura. Dar, daca voieste sa fie vindecat, convinge-l
sa se opreasca a mai savarsi Sfanta Liturghie. Caci a savarsit Sfanta Liturghie, curvind. Si, de aceea se pedepseste. Si
Dumnezeu il va vindeca.
Cand i-am spus aceasta celui bolnav, acesta s-a invoit, jurand sa nu mai implineasca slujba Preotiei.
Atunci, sfantul l-a primit si i-a zis:
- Crezi ca exista Dumnezeu ?
I-a raspus preotul:
- Da !
- N-ai putut sa nu-ti bati joc de El ?
- Nu !
Si i-a mai spus apoi sfantul:
- Daca-ti recunosti pacatul si lectia ce ti-o da Dumnezeu pentru acest pacat, de aici inainte cauta dreptatea.
Preotul s-a angajat ca nu va mai liturghisi si ca va reveni la starea de mirean. Si, numai asa i-a pus sfantul mana pe
cap, iar in putine zile s-a si vindecat, i-a crescut parul si a plecat sanatos la casa lui.

MONAHUL NEMILOSTIV CARE S-A ÎNŞELAT, PENTRU CĂ A FĂCUT O NEVOINŢĂ SEACĂ, FĂRĂ
DRAGOSTE ŞI DISCERNĂMÂNT

Părintele X a venit în Sfântul Munte împreună cu un prieten al său ca să se facă monahi, după o minune ce au
văzut-o laTinos (Insula Tinos în care s-a descoperit o icoană a Maicii Domnului care face nenumărate minuni) făcută
de Maica Domnului, când s-a vindecat un paralitic din naştere. Prietenul său a rămas la Nea Schiti, iar Părintele X a
mers în partea de Nord - Est a Sfântului Munte şi s-a făcut monah într-o mănăstire idioritmă.
138
Deoarece în mănăstirile idioritmice există multă libertate este nevoie, fireşte, şi de multă atenţie, deoarece dacă cel
ce o are nu o pune în valoare bine poate deveni mai rău şi decât un mirean şi se poate înşela.
Părintele X avea duh de nevoinţă, dar duhul liber al idioritmiei 1-a aruncat mai întâi în mândrie, apoi în aroganţă.
Cu cât făcea mai aspre nevoinţe cu mândrie, cu atât i se împietrea mintea şi inima. Nu îl interesa dacă cel de lângă el
se primejduia sau se poticnea, ci numai se îngrijea să-şi completeze numărul mare de rugăciuni şi multele lui metanii.
Şi-a umplut toate orele, până şi minutele, cu nevoinţe, cu paraclise, etc. şi se silea pe sine în mod egoist să se
sfinţească, până ce şi-a pricinuit şi stres din această pricină. Postea înfricoşător, mânca mereu la ceasul al noulea şi la
trei zile. Cine îl vedea pe dinafară, gârbovit, numai schelet, vorbind serios, etc, îşi făcea impresia că e un mare pustnic.
Deoarece şi ascultarea lui era de pădurar şi cel mai mult timp şi-1 petrecea în pădure, şi asta 1-a vătămat. Când s-a
întors în mănăstire, ai fi spus că a coborât Marele Antonie din munte. Nu vorbea cu nici un frate, se închidea în chilie,
precum am spus, şi se silea pe sine la nevoinţe egoiste ca să se sfinţească.
Într-o zi, deci, un lucrător a căzut dintr-un copac în pădure şi s-a rănit sărmanul. Fiul său 1-a pus pe un catâr şi 1-a
adus lângă Mănăstire, ca să înştiinţeze pe pădurar, pe Părintele X de accident şi să-i ceară o pătură ca să-1 ducă la port
pe tatăl său cel rănit, ca de acolo să meargă la Tesalonic. Părintele, din păcate, nu numai că nu i-a dat pătură, ci se
gândea la timpul ce i l-ar fi mâncat tânărul cu problema tatălui său. Fireşte era obligat nu numai să-1 asculte, ci să-1 şi
ajute, deoarece era cu ascultarea la pădure, şi proiestos. Din păcate însă a închis uşa chiliei sale, ca să nu întârzie şi să-
şi completeze cele duhovniceşti ale lui.
Când au văzut pe tânăr plângând, părinţii mănăstirii s-au apropiat de el şi l-au mângâiat. L-au ajutat să-şi ducă tatăl
rănit şi s-au îngrijit şi pentru spital.
După o astfel de nemilostivire firesc era să se depărteze cu desăvârşire harul lui Dumnezeu de la Părintele X şi să
se întunece încet - încet, ticălosul. A început să se fălească că a ajuns la măsurile Sfinţilor Părinţi şi vede sfinţi, îngeri,
etc.
Intr-o zi i-a apărut iarăşi un - chipurile - înger şi îi spune:
- Pregăteşte-te repede Părinte X, pentru că peste puţin voi veni să te iau.
Acela a răspuns:
- Să fie binecuvântat! Şi în grabă s-a îmbrăcat cu hainele cele noi şi cu schima.
Intre timp îngerul îl strigă din nou:
- Haide, repede, urcă pe fereastră să te iau.
- Fă răbdare să aflu un scăunel ca să urc, a răspuns Părintele.
După acest dialog, mi-a spus fostul stareţ, s-a auzit o căzătură şi un oh”. Până să alerge Părinţii s-a sfârşit. S-a făcut
zob, pentru că era mare cu trupul, şi înălţimea era mare, deoarece a căzut de la al treilea etaj în curtea pavată cu piatră.
Părinţii l-au adunat în pătură cu îndoită durere, pentru că mai mult se gândeau la pierzarea sufletului lui. După aceea
au urcat la chilia lui şi au aflat o hârtie pe care scria cu litere mari: Sub această hârtie am trei mii de drahme pentru un
parastas de 40 de zile. Dacă nu mi-1 veţi face să aveţi lepra lui Ghiezi, spânzurătoarea lui Iuda şi blestemul celor 318
Părinţi purtători de Dumnezeu ai primului Sinod Ecumenic” şi la sfârşit avea semnătura lui.
Bunul Dumnezeu, care este tot milă, să-şi facă milă de făptura Sa, şi această îndoită cădere a fratelui înşelat să se
facă îndoită frână pentru noi, şi să ne nevoim cu multă smerenie şi dragoste, ca să ne putem apropia de Dumnezeu.
Amin.

TREI VOI, TREI NOI, MILUIESTE-NE PE NOI

Hai sa va spun o istorioara scrisa de – Dumnezeu sa-l ierte – Patriarhul Nicodim. Mergea un vapor rusesc la
Ierusalim. Plecase de la Odesa cu cateva mii de oameni, ca ei foarte multi se duceau la Sfintele Locuri si la Sfantull
Munte. Popor foarte evlavios. Pe cale s-a stricat ceva la vapor. „Mai, unde ancoram, ca sa reparam ceva la vapor?” Si
au vazut o insula pustie. „Acolo ancoram”. Si s-au apropiat de insula, ancora s-a oprit la 20 de metri. Au infipt
ancorele si s-au oprit la 20 de metri. Au infipt ancorele si s-au oprit si au trecut cu barcile in insula. O insula pustie cu
padure, cu poieni. Oamenii au iesit si ei diu corabie pana au reparat-o, ca a doua zi dimineata sa plece. Si umblau pe
insula sa vada ce fel de pamant e pe acolo. Flori diferite, pasari diferite, cum nu erau in tara lor. Si oamenii s-au asezat
jos, au inceput sa stea la masa, sa scoata mancare. Iata, cand vad pe insula trei oameni goi, cu pieile goale. Fugeau
unul dupa altul si ziceau asa: „Trei voi, trei noi, miluieste-ne pe noi”. Atata stiau sa zica. Dar ziceau pe limba lor si-i
intelegeau. „Ce-or fi astia, mai?” „Mai, sunt niste oameni salbatici pe insula! Hai sa-i prindem”. Si s-au dus multi
oameni, cu franghii, cu ce-au putut. „Mai, hai sa-i prindem. Ce fel de lume-i asta, mai?” N-au vazut femei, doar trei
barbati, fugeau unul dupa altul si ziceau asa: „Trei voi, trei noi, miluieste-ne pe noi”. Si i-au prins.
In vapor aveau doi episcopi care mergeau la Sfintele Locuri si comandantul vaporului si lume buna. Si le-au spus:
„Am prins oamenii acestia salbatici”. Dar aceia cand i-au prins, au inceput a plange. Erau goi, n-aveau haine si tot asa
ziceau: „Trei voi, trei noi, miluieste-ne pe noi”.
Si i-au intrebat:
– De unde sunteti? De cand stati aici?
Si aproape uitasera si vorba, in afara de aceea: „Trei voi, trei noi...”. Dar au zis:

139
– S-a sfaramat un vapor aproape de insula asta acum vreo 30 de ani. Si eram copii. SI noi am scapat pe cateva
scanduri aici. Au fost si parinti nostri, dar au murit. Si noi am auzit ca Dumnezeul nostru sunt trei. Unul se cheama
Tatal, Unul Fiul si Unul Duhul Sfant.
Ei nu stiau ca e un Dumnezeu in trei persoane.
– Si ne-am gandit ca daca aceia sunt in cer si noi pe pamant, noi asa ne rugam: „Aceia trei din cer sa ne miluiasca
pe noi trei de pe pamant. Si atata rugaciune stim: „Trei noi, trei noi, miluieste-ne pe noi”.
Atunci episcopul a zis:
– Mai, saracii, nici rugaciunea Tatal nostru nu o stiu. Le-a dat haine, i-a imbracat. Ei gaseau de mancare ca erau
niste pomi pe insula aceea cu seminte, cu padurete, cu ce or fi fost, si cu acelea traiau. Si a zis episcopul, ca avea vreo
zece preoti in corabie:
– Haide, cat stam noaptea aici, sa-i invatam Tatal nostru.
Le-a dat de mancare, i-a imblanzit. Ei, daca au vazut ca nu le face rau, stateau. Si a pus un preot sa-i invete Tatal
nostru.
– Uite asa sa va rugati, ca noi nu va luam de aici.
Ca ei voiau sa ramana acolo pana la moarte.
– Cum sa ne rugam?
– Tatal nostru, Care esti in ceruri si celelalte.
I-au invatat preotii, iar dimineata vaporul a fost reparat, a plecat din rada, mergea. Trebuia sa plece, iar ei au zis ca
„noi nu mergem nicaieri, noi vrem sa stam aici”. Si invatasera ei oleaca Tatal nostru, dar cand s-a departat vaporul,
unul dintr-insii a zis:
– Eu am uitat, ai uitat si tu?
– Mai, am uitat. Tatal nostru, si mai cum?
– Hai dupa vapor ca nu-i departe. Sa-l prindem sa ne invete preotul Tatal nostru ca am uitat. Si au inceput a merge
pe apa ca pe uscat si faceau din mana la vapor:
– Mai stati, mai stati.
Cand au vazut aceia din vapor ca acestiea trei merg pe apa, s-au spaimantat:
– Ce-s acestia? Naluca? Ingeri? Draci? Ce-s acestia? Ia uite, merg pe apa, domnule!
– Ce-i cu voi?
– Am uitat Tatal nostru. Cum zicem? Tatal nostru, Carele esti in cer?
Dar preotul, cand a vazut ca merg pe apa ca ingerii, cum mergea Hristos pe mare, le-a zis:
– Nu mai ziceti Tatal nostru!
– Dar cum?
– Asa cum ati zis. Duceti-va inapoi si ziceti: „Trei voi, trei noi, miluieste-ne pe noi”, daca mergeti voi pe apa si ati
devenit asa de sfinti cu rugaciunea voastra! Atunci au inceput a se prinde toti trei de mana pe apa si de bucurie
mergeau zicand: „Trei voi, trei noi, miluieste-ne pe noi!” pana cand au ajuns la mal in isula lor. Atat de sfinti erau. Ei
nu stiau dogmele Sfintei Treimi, stiau de un Dumnezeu in trei persoane, atat au putut sa invete, dar cand auzeau
aceastea o ziceau din toata inima.
Vezi cate minuni s-au intamplat? Unii sfinti au mutat muntii cu rugaciunea, altii au inviat mortii si altii multe alte
minuni au facut cu rugaciunea.
Noi stim Tatal nostru, Crezul, rugaciuni, stim de Sfanta Treime, invatam, avem preoti, biserici. Insa in timpul zilei
trebuie sa avem o rugaciune scurta. Ori Tatal nostru in toata vremea, ori Doamne Iisuse, ori catre Maica Domnului sau
catre ingerul pazitor. Preaindumnezeitul la minte, Sfantul Grigorie de Palama, Ardiepiscopul Tesalonicului, zice asa:
„Toti crestinii care au dumnezeiescul botez sunt datori in toata vremea si in tot locul sa zice rugaciunea mintii:
«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul (sau pacatoasa)», ca de numele
Domnului se cutremura tot iadul”.
În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi au şi ele, însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în
sufletul şi inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori o pildă poate face, cât o predică întreagă. Ţinând seama de
acest lucru, am aflat de bine să strâng la un loc istorioarele mele, să le completez şi să le trimit prin ţară, ca pe nişte
spice sufleteşti.
(Geoagiu, la 1 octombrie 1930
- IOSIF TRIFA, preot)
Iată câteva din aceste spice duhovniceşti:

"M-A ÎNTORS LA DOMNUL O... MUSCĂ"

Istoria trezirii şi mântuirii sufleteşti e plină cu tot felul de întâmplări minunate.


Un întors la Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe el l-a întors din calea pierzării o muscă.
- Cum aşa?
- Iată cum! - răspundea el întrebărilor. Eu eram un mare iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul lui
Dumnezeu şi lucrurile sufleteşti.
140
Odată, am mers la biserică, dar nu să ascult slujba şi predica, ci să ascult corul şi orga (auzisem că ar cânta
minunat). Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori, însă, la predică, mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile
cu degetele, să n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar într-o duminică, cum stam aşa cu urechile astupate, veni o muscă, se aşeză pe nasul meu şi fusei silit să destup
urechile ca să alung musca. Tocmai în clipa aceea, preotul rostea cuvintele: "Cine are urechi de auzit să audă!..."
Aceste cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâmplarea aceasta este un semn al Cerului de Sus. Am început
să citesc Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti şi azi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de orbia şi surzenia
cea sufletească.
Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o...muscă!

MÂINELE CELE MAI LUNGI

Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea:


-Care oameni şi care popoare ar avea mâinele cele mai lungi?
S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinele cele mai lungi, alţii că popoarele din Răsărit,
alţii că hoţiii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat, care zicea aşa:
-Eu cred că mâinele cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toata inima lui Dumnezeu, pentru că mâinele
acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pilda, si
Ilie-proorocul, care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iaraşi l-a descuiat, prin rugăciune.
Minunat răspuns! Să ne fie şi noua de învăţătura!

URECHI MÂNTUITE...

ÎN TĂRILE RĂSĂRITULUI umblă o istorioară veche, plină de înţeles şi pentru noi creştinii.
Cică un sfânt profet, ajungând în rai, a văzut pe acolo, printre altele, şi o grămadă de urechi strânse la un loc.
– Ce înseamnă această grămadă de urechi? - a întrebat profetul pe păzitorul Raiului.
– Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au împlinit.
Urechile care au ascultat, iată, s-au mântuit şi au ajuns în rai, dar stăpânii urechilor se chinuiesc acolo jos, în focul
iadului! - a răspuns păzitorul Raiului.
Numai auzirea Cuvântului lui Dumnezeu încă nu mântuieşte. Cele auzite trebuie să străpungă inima noastră (Fapt.
Ap. 2, 37) şi să le primim şi păstrăm în inima noastră(Luca 1, 66 ), căci altcum le fură satan (Matei 6, 20) şi nu aduc
roade. Cel ce laudă cuvintele Domnului şi le împlineşte, acesta este omul credincios care şi-a zidit casa pe piatră
(Matei 7, 24). Mama mea şi fraţii mei – zicea Iisus – sunt cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el (Luca 8,
21). Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui (Romani 2, 13).
Cititorule! Eşti tu un creştin numai cu urechile sau şi cu faptele tale? Fă-ţi tu singur socoteala!

"ARATĂ-MI,TE ROG,URMELE CUIELOR!"

O ISTORIOARĂ din ţările Răsăritului spune că, odată, necuratul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o
înfăţişare de om smerit şi sfânt şi bătu de intrare la uşa pustnicului.
- Cine-i? strigă pustnicul, deschizând uşa.
- Păi, fiule, nu mă cunoşti?... Uită-te bine la mine!...Eu sunt Domnul Iisus Hristos.
Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare, ci îi zise liniştit:
- Se poate. Dar, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, te rog să-mi arăţi urmele cuielor!...
Necuratul, când auzi aceste vorbe, o rupse ruşinat la fugă.
E uşor să te recomanzi cuiva că eşti cineva. E uşor a te recomanda creştin, dar cu faptele a da dovadă că eşti păgân.
E uşor a te recomanda un ostaş al Domnului; însă trebuie să te recomanzi şi prin faptele tale.
Un creştin adevărat trebuie neapărat să poarte şi urmele cuielor, urmele răstignirii lui împreună cu Domnul Iisus.
Să poarte urmele smereniei Lui, urmele dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi ale milei Lui.
Fraţii mei! Să trăim astfel ca toţi să vadă în viaţa şi faptele noastre urmele cuielor, urmele Evangheliei, urmele
Scumpului nostru Mântuitor şi Izbăvitor.

CEA MAI SCURTĂ RUGĂCIUNE

In Anglia trăia un vestit profesor şi vestitor al Evangheliei. Intr-o seara, studenţii lui ascultaseră la uşă sa afle cum
se roagă un astfel de om ce şi-a pus toată ştiinţa şi viaţa în slujba Domnului.
Când s-a ridicat învăţatul, noaptea târziu, de la masa de scris să se culce, a îngenuncheat şi a zis numai atât: Iisuse,
Mântuitorul meu, Tu ştii că legătura dintre mine şi Tine a fost şi azi tot aşa ca ieri. Eu mă rog ca această legătura să fie
şi mâine tot aşa, şi poimâine tot aşa... şi până la sfârşitul vieţii mele să rămână tot aşa... Eu n-am în această lume altă

141
dorinţă şi nu cer de la Tine, Doamne, altceva decât să mă întăreşti cu darul Tau, ca păcatul, să nu poată rupe niciodată
legătura dintre mine şi Tine "...
Atât a fost rugăciunea profesorului, iar studenţii de la uşă s-au îndreptat spre casă înţelegând că cea mai frumoasă
şi cea mai bună rugăciune este legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul. Cea mai frumoasă şi cea mai bună
rugăciune e aceea pe care toată ziua, de dimineaţa până seara, şi toată viaţa, din leagăn până la mormânt, o trăieşti în
legătură cu izvorul cel de viaţă dătător: cu Iisus Mântuitorul.

DIAVOLUL ŞI BABA

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila
oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.
Dracul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia
celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.
Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:
- Dar ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?
- Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui.
- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.
- O pereche de cizme nou-nouţe - răspunse Nechipercea.
Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.
Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, căinându-i:
- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui.
Iată, vă dau un galben să-1 împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.
Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în adevăr n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme
întinse...
- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei,
apoi se opri să vadă ce se întâmplă.
Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.
Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:
- Un galben! Un galben!
Apoi unul din ei zise celuilalt:
- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.
- Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?
- La mine?! Doamne fereşte!
Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături,
puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească
Dumnezeu de bătaia orbului".
Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o
opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce.
Şi, iată, aşa s-a întâmplat că ce n-a putut face diavolul a făcut baba.

ADAME, DE CE AI GUSTAT?

Un om sărac îşi făcuse un obicei: de cîte ori lucra ceva greu, ofta adînc, zicînd: „Adame, de ce ai gustat?"
Odată, tăind lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe şi îl întrebă:
- Ce vrei să spui, omule, cu vorba asta?
Păi, dacă Adam - răspunse omul - n-ar fi muşcat, pe cînd era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers mai bine şi nouă,
oamenilor necăjiţi şi săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atît de mult ca să cîştigăm o bucăţică de pîine. Ce-i trebuia
lui Adam să guste din fructul oprit şi să calce porunca dumnezeiască, atunci cînd avea totul după pofta inimii şi cînd
trăia fără vreo supărare şi fără nevoia de a munci într-o grădină aşa de frumoasă cum era raiul? Boierul îi zise:

- Din cuvintele tale înţeleg că eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea, vreau să te am pe lîngă mine şi să-ţi fac o
soartă mai bună. Aşadar, cu începere de mîine, să te muţi cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veţi trăi ca în rai.
Aşa s-a şi întîmplat. Tăietorul de lemne şi femeia lui fură primiţi la curtea boierului unde li se dădu o casă foarte
frumoasă şi aveau toate din belşug. Cînd veni vremea mîncării, sosiră îndată servitorii cu fel de fel de mîncăruri
scumpe. O dată cu mîncărurile, servitorii aduseseră şi un castron de argint, acoperit cu un capac.
- Boierul ne-a spus - ziseră servitorii – că puteţi mînca din toate bunătăţile ce vi le aducem, dar de castronul acesta
să nu vă atingeţi şi să nu-1 deschideţi.
- Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atîtea bunătăţi şi mîncare? Răspunse omul fără să se
gîndească la castron.

142
A doua zi, servitorii aduseră din nou castronul şi cei doi, aşijderea, nu se atinseră de el. Insă a treia zi femeia începu
a întreba:
- Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-1 deschidem?
- Ce avem noi cu gîndul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm şi în castron?
În ziua următoare femeia iar începu:
- Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puţin capacul, aruncăm o
privire în castron şi apoi îl acoperim din nou.
La început, bărbatul dădea într-una din cap şi zicea: „Nu şi iar nu!" Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei
nu-i face niciodată hatîrul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de rugăminţile ei, şi cîte şi mai cîte.
Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva
şi zise apoi, oftînd:
- Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace! Femeia ridică îndată capacul şi... Ce să vezi? În castronul de argint nu era
altceva decît un şoricel re sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul
zăpăciţi şi îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată către boierul care întrebă ce li s-a întîmplat.
- Nimic! răspunse femeia, tremurînd. Boierul însă înţelese ce se întîmplase şi de aceea luă de pe castronul de argint
capacul, zicîndu-le:
- Aşadar, aţi călcat porunca mea!
- Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa.
- Nevastă-ta - făcu din nou boierul - este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şarpele primilor
noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea, trebuie să primiţi îndată pedeapsa
greşelii voastre şi să vă cîştigaţi, din nou, pîinea în sudoarea frunţii.
Şi a trebuit ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea frumoasă şi să se
ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă.
De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moş Adam şi, în toată viaţa, n-a mai spus o singură dată
cuvintele: „Adame, Adame, de ce ai gustat?"

CALIFUL ŞI DIAVOLUL

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se
trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă
ceasul rugăciunii.
Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
-Măria Ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!
-Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
-Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
-Nu-mi vine a crede... Tu eşti un om cu gînduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu
eşti diavolul?
-Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul
poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri
buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
-Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici
cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să
mă trezeşti?
-Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gînd de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu
te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune.
Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa,
căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis:
„Omul acesta va întîrzia ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întîmplat aşa
ceva. în inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi
de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecîndu-ne - încheie diavolul - iadul mă
trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

CĂPĂŢÂNA LUI ADAM

Domnul Hristos mergea odată cu ucenicii Săi pe un câmp mare şi frumos. în mijlocul câmpului zăcea pustie
căpăţâna strâmoşului Adam, care murise de aproape 5.000 de ani.
Se apropie Domnul Hristos de căpăţâna şi, lovind-o uşor cu toiagul, întrebă:
- Cum ţi s-a părut, Adame, viaţa lumii acesteia?
143
Şi căpăţâna, răspunzând, grăi:
- Aşa de scurtă, ca şi cum ai intra pe o uşă ţi ai ieşi pe cealaltă, Slăvite Doamne!
Şi iar întrebă Domnul Hristos:
- Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut?
Aşa de amar, că nici până azi nu mi-a mai ieşit amărăciunea lui din oasele gurii mele -răspunse din nou căpăţâna

DARURILE DOMNULUI

Un om nemulţumit cu averea cârtea împotriva lui Dumnezeu.


-Dumnezeu, zicea el, împarte bogăţii la toţi şi numai mie nu-mi dă nimic! Cum aş putea să-mi croiesc şi eu un
drum în viaţă dacă nu am nimica?
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă, şi-i zise:
-Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de lei?
-Nu, negreşit că nu.
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de ruble?
-Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
-Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi tu te plângi mereu, în loc să-I mulţumeşti.

PLUGARUL ŞI DIAVOLUL

Arabii au o frumoasă poveste despre cum l-a păcălit pe diavolul un plugar.


Un plugar sărac îşi ara ogorul său. Un drac îl zări şi se apropie de el.
- Acest ogor este al meu, îi zise el. Nu te las să-l semeni, decât cu condiţia să împărţi cu mine rodul.
Plugarul ce era să facă? Primi.
-Eu voi lua ceea ce va ieşi pe pământ, zise dracul, şi tu vei lua ceea ce va rămâne sub pământ.
- Ne-am înţeles, răspunse ţăranul.
Plugarul semăna atunci sfeclă. Când diavolul veni, se apucă să taie ce ieşise din pământ, adică frunzele, care nu
preţuiau nimic.
Plugarul smulgea sfeclele care se găseau sub pământ.
- M-ai păcălit, îi zise dracul. Dar n-ai să mă mai înşeli. La anul vreau să am ceea ce va rămâne sub pământ.
- Bine, zise plugarul.
Anul următor, plugarul semăna grâu şi îl grapă. Grâul răsări, spicele crescură şi îngălbeniră. Atunci, iar veni dracul.
- Seceră! - zise el plugarului.
Acesta luă coasa, cosi grâul şi îl legă în snopi. Nu lăsă dracului decât miriştea. Dracul, văzându-se încă o dată
păcălit, fugi ruşinat, iar plugarul nu l-a mai întâlnit de atunci.

**

Acum, iubite cititorule, aceasta-i o poveste, dar, în această poveste este pus şi un mare adevăr, şi anume: adevărul
este acela că de omul care munceşte nu se poate apropia satan cu ispitele şi amăgirile lui. Lenea este ogorul diavolului
şi în acest ogor se prinde de minune sămânţa ispitelor, dar pe urma plugului şi a muncii satan n-are ce căuta, că
totdeauna iese ruşinat şi păcălit

BISERICA: "ASEAZA-TE IN CALEA LUI..."

Intr-o zi, un om pacatos i se jeluia unui credincios.


- Draga prietene, sunt un om pierdut...
Cel credincios ii spuse atunci:
- Bucura-te ca esti pierdut, dragul meu...
- Cum asa, sa ma bucur? ii raspunde mirat pacatosul.
- Da, fiindca este scris in Evanghelie: Iisus a venit sa gaseasca pe cel pierdut...
- Si ce trebuie sa fac pentru aceasta?
- Foarte lesne: sa te asezi in calea lui Iisus ca sa te gaseasca.
- Si care-i calea lui Iisus?
- Este calea pe care ne-o arata Evanghelia si Biserica Lui.

BUNATATEA: DOI OAMENI

144
Un satean rau si fara teama de Dumnezeu, prinzand in faneata lui un bou al vecinului sau, il lovi si-i rupse un
picior.
Vecinul, care era un om bun si credincios, gasi in alta zi in tarina sa oile celui care-i lovise boul.
I le aduse in curte si-i zise:
- Iata, vecine, am gasit oile tale in tarina mea si ti le-am adus...
Sateanul cel rau se rusina si-i zise:
- Tu, vecine, esti mai bun ca mine...
Cum dragostea birui, vecinii se facura prieteni buni.

CREDINTA: CINE-I MAI FERICIT?

Un necredincios, care multa vreme a fost un asupritor al crestinilor, il trimise pe fiul sau la unul din preoti cu
rugamintea sa-l invete religia crestina, ca apoi sa-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la parintele copilului si l-a intrebat:
- Cum, e adevarat ca vrei sa-l invat pe copilul tau religia lui Hristos?
- Da, raspunse necredinciosul.
- Glumesti? il mai intreaba preotul.
Dar el zise cu glasul inmuiat de tristete:
- Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu sa fie mai fericit ca mine...

POMUL CU ROADE

Un om credincios, fiind asuprit de necredinciosi, merse intr-o zi la duhovnicul sau si i se planse, zicandu-i:
- Ce au cu mine, parinte, de nu ma lasa in pace?
Parintele, un om batran si plin de intelepciune, il lua si-l duse in gradina. Acolo se aflau si pomi roditori, si pomi
neroditori.
- Iata, fiul meu, ai aici pilda vietii... Crezi tu oare ca arunca cineva cu pietre in pomii acestia care au numai frunze?
Nu, fiule, oamenii dau cu pietre numai in pomii cu roade. Fii vesel ca te asupresc oamenii, caci esti asemenea pomului
cu roade...
De-atunci, omul nu s-a mai vaitat de asupririle oamenilor.

CEI DOI MUNCITORI

Pe un ogor erau doi muncitori: unul plin de credinta, celalalt, dimpotriva, vandut Satanei.
Stapanul ogorului statea cu ei si-i supraveghea.
De la o vreme, stapanul pleaca.
Muncitorul necredincios ii grai celuilalt:
- Hai sa ne culcam la umbra, ca doar a plecat stapanul.
Credinciosul ii raspunse atunci:
- Al meu e inca aici... - si ridica mana spre cer.

DOMNUL IISUS: CEI TREI PRIETENI

Trei prieteni are omul.


Unul din ei il paraseste cand moare. Acesta este averea.
Celalalt il paraseste cand omul e coborat in mormant. Sunt rudele.
Si numai cel de-al treilea nu-l paraseste niciodata, ci il intovaraseste si dincolo de mormant: este Domnul si
Mantuitorul Iisus Hristos, care merge si ne apara in fata Tatalui ceresc, cerandu-i iertare pentru pacatele noastre.
Care din acesti trei prieteni este cel mai bun?

POMUL, LUMINA SI FERASTRAUL

Un crestin nu prea tare in credinta il intreba intr-o zi pe un preot:


- Nu pot intelege, parinte, cum de nu este batjocorita si insulitata dumnezeirea Domnul Hristos, cand paganii i-au
batjocorit si insulitat trupul?
Parintele i-a raspuns:

145
- Fiule, se intampla aici intocmai ca si cu pomul luminat de soare. Cat tai pomul, oare tai si lumina din jurul lui?
Nu. Asa e si cu Mantuitorul. Oamenii puteau sa-I batjocoreasca trupul sau de om, dar nu si pe Dumnezeu care
salasluia in El.

DRAGOSTEA: O MAMA SI OPT COPII

O mama avea opt copii.


Cineva o intreba:
- Cum faci de-i poti hrani pe toti?
- Ii iubesc din tot sufletul.
Altul o intreba:
- Cati copii imbraci si hranesti?
- Daca-i iubesc, nu-i mai numar.

DOI VECINI

Erau odata doi vecini: unul rau, care umbla pe caile Diavolului, si celalalt bun, care umbla pe cele ale lui
Dumnezeu.
Intr-o zi, vecinul rau, ca sa-si bata joc, umplu un cos cu tot felul de murdarii si-l arunca in curtea celuilalt, zicand:
- Iaca, sa aiba ce manca!
Vecinul, vazand aceasta, s-a dus in targ, a luat un cos nou si, venind acasa, l-a umplut cu cele mai frumoase poame
din gradina sa.
Pe urma l-a chemat la gard pe copilul vecinului si i-a zis asa:
- Da-i acest cos tatalui tau si spune-i ca fiecare da ce poate si ce are...
Tatal, care iscodea in dosul usii, vazu fapta vecinului, ii auzi vorbele si fu cuprins de-o grea rusine. Simtind
indemnul lui Dumnezeu, veni la gard si, intinzand mana vecinului, ii zise:
- Tu, vecine, esti mai bun ca mine. Iarta-ma si sa fim prieteni buni!
Si de-atunci asa au fost

DRAGOSTEA FATA DE PARINTI

Legati in lanturi, detinutii unei temnite au iesit la lucru. In timp ce lucrau, un copil s-a apropiat de unul din detinuti
si l-a sarutat. Paznicul acestor detinuti l-a intrebat pe copil:
- Cum se poate sa fii atat de prietenos cu un criminal?
Copilul a rosit si a spus:
- Acela este tatal meu.

HAINA CEA NOUĂ

Un oarecare călugăr avea două haine, una nouă şi alta veche. Deci, a venit la el un sărac, în vreme de iarnă, cerşind
o haină. Iar el i-a răspuns lui, zicând: „N-am nimic mai mult, decât aceasta." Iar săracul aştepta, plângând şi zicând:
„Miluieşte-mă, că n-am ce purta." Apoi, milostivindu-se, călugărul a intrat în chilia sa şi, îmbrăcându-se cu haina cea
mai nouă, i-a dat-o săracului pe cea veche. Iar după ce i-a dat-o, a gândit întru sine, zicând: „N-am slujit dragostea
(milostenia) cea desăvârşită, oprind haina cea bună şi dând aceluia pe cea veche. Oare, nu pentru Hristos cerea el de la
mine? Apoi, cum i-am dat eu lui Hristos cea mai proastă haină şi am oprit pentru mine pe cea mai bună? Fiindcă
Hristos este mai bun decât toţi." Şi, chemând pe cel sărac, i-a zis: „Dă-mi mie haina pe care ţi-am dat-o, şi-ţi voi da ţie
alta." Şi, luând-o de la el, s-a îmbrăcat cu ea şi i-a dat lui haina cea mai bună. Iar după ce a luat-o, săracul a vândut-o
în cetate. Şi a ajuns haina aceea în mâinile unei femei. Deci, a mers călugărul în cetate, ca să-şi vândă munca sa şi a
văzut haina sa, pe care o purta o femeie; şi a trecut odată, şi de două ori, acea femeie, pe la locul unde şedea călugărul,
vânzându-şi rodul muncii lui, şi a cunoscut că a lui era haina pe care o dăduse săracului. Şi s-a mâhnit mult, de
aceasta, călugărul, apoi, mergând la chilia sa, plângea, zicând: „Nici măcar acest dar pe care l-am făcut eu, nu este
bine primit, înaintea lui Dumnezeu; mai bine ar fi fost, de n-aş fi dat-o. "Iar după ce s-a culcat şi a adormit, fiind aşa
mâhnit, iată, a văzut în vis pe Iisus, purtându-i haina lui şi, cu iubirea Lui de oameni, îi zicea: „Frate, frate." Şi el I-a
zis Lui: „Cine eşti Tu, Doamne?" Şi i-a grăit: „Eu sunt Iisus, priveşte-Mă." Deci, privindu-L, a văzut pe Iisus purtând
haina aceea, pe care o dăduse săracului. Şi i s-a luminat chilia sa şi a auzit: „Oare această haină o cunoşti?" Iar el a zis:
„Da, Doamne, a mea este."Apoi, i-a zis Hristos lui: „Nu te mâhni, nici nu te întrista, că atunci când, fratele aceluia, i-ai
dat haina ta, Eu am luat-o." Şi s-a bucurat călugărul de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

DESPRE SFÂNTA TRADIŢIE (SECTARII NU RECUNOSC SFÂNTA TRADIŢIE)

146
Sectarul: Ce este Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o
puneţi în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură?
Preotul: Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o
parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască
trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii Bisericii, fiind al doilea
izvor al descoperirii dumnezeieşti şi, ca atare, având aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură.
De la Adam şi până la sfârşitul lui Avraam au trecut 3678 de ani, şi cu 430 de ani, cât au stat israeliţii robi în Egipt
(Gal. cap. 3), fac 4108 ani. În aceşti ani, nici Sfânta Scriptură nu a fost şi nici sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de
vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi ai lui Dumnezeu s-au povăţuit pe calea
mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie, adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin viu grai; şi numai vreme de
1400 ani – cât a fost de la Moise până la venirea Domnului – s-au călăuzit şi de Sfânta Scriptură a Vechiului
Testament.
După cum mai înainte de a se scrie cărţile Vechiului Testament lumea s-a povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi
la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie (predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului
Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după care primii creştini s-au povăţuit la calea mântuirii. Primul care a
semănat învăţăturile Noului Testament prin viu grai în urechile oamenilor a fost Însuşi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Care, trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic, ci neîncetat în această vreme a învăţat
poporul. Iar după ce Şi-a împlinit ascultarea către Părintele Său, pe Apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să
propovăduiască la toată lumea Evanghelia, spunându-le: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu
cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).
Din ziua întemeierii ei, anul 33 d.Hr., şi până în anul 44 d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie,
Biserica s-a condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta Tradiţie, din care o parte va fi consemnată
mai târziu în scris. De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că sunt inspirate şi scrise de Sfinţii
Apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul
Evangheliei mai înainte ca el să fi fost scris, îl trăia prin Tradiţie.
Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina ambelor Testamente – al celui Vechi şi al celui Nou – şi de
aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o socotim ca având aceeaşi autoritate şi însemnătate
ca şi Sfânta Scriptură.
Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu este iertat a o înlocui sau a o schimba cu Tradiţia, care
este cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?
Iar apoi: Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia,
când a zis: poporul acesta… zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături care sunt porunci ale oamenilor (cf. Matei 15,
3, 6-9; Marcu 7, 13). De aceea nu este voie să înlocuim şi să schimbăm sau să adăugăm şi noi la legea lui Dumnezeu,
cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiţiei.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata, căci legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă toată numai în
Sfânta Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan, că sunt încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care de s-
ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25). Iarăşi,
acelaşi Evanghelist Ioan declară în una din epistolele sale: Multe având a vă scrie, n-am voit să vi le scriu pe hârtie şi
cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1,
12). Aşadar, vezi că dumnezeiescul evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi când avea posibilitate să le
vorbească prin viu grai (predanie) decât atunci când le trimitea ceva în scris, iar voi, sectarii, ţineţi orbeşte (şi
nebuneşte) numai la cele scrise şi nu băgaţi de seamă că atât Mântuitorul cât şi mulţi dintre apostoli n-au lăsat nimic în
scris, ci au propovăduit prin viu grai. Cred că despre voi a voi a proorocit marele Prooroc Isaia că cu ochii vă veţi uita,
dar nu veţi vedea (Isaia 6, 9).
Sectarul: Creştinii nu trebuie să se lase ademeniţi de alte învăţături omeneşti înşelătoare, deosebite de cele
dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi, căci aşa ne îndeamnă apostolul: Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu
filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos (Col. 2, 8). Aşadar,
datoria noastră este să ne ferim de înşelăciunea predaniei (tradiţiei) omeneşti.
Preotul: Dumneata după cât văd eşti prea sucit la minte şi la înţelegere şi nu poţi face nici măcar această deosebire,
de a înţelege care sunt învăţăturile cele cu predanie omenească şi care sunt cele cu predanie apostolică şi evanghelică.
Ai adus aici un citat al Sfintei Scripturi care se referă la predania învăţăturilor omeneşti şi la filosofia cea deşartă a
veacului de acum, şi care nu are nici o legătură cu Sfânta Tradiţie cea evanghelică şi apostolică, a Bisericii lui Hristos.
Apoi în dosul acestui citat, rău înţeles de dumneata şi de cei cu aceeaşi înţelegere asemenea dumitale, îţi ascunzi
viclenia şi otrava eresului care te stăpâneşte şi te învaţă a te împotrivi Predaniei celei apostolice ale Bisericii celei
dreptmăritoare. Sfânta Tradiţie nu este predanie omenească, nici filosofie şi nici deşartă înşelăciune, ci este Cuvântul
lui Dumnezeu care s-a predat nouă prin viu grai. Marele Apostol Pavel ne învaţă şi ne îndeamnă să ţinem cu tărie
predaniile, zicând: Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin
epistola noastră (II Tes. 2, 15), iar voi, sectarii, îndemnaţi pe creştinii cei neîntăriţi să hulească şi să lase predaniile

147
apostoleşti şi bisericeşti şi nu înţelegeţi că însăşi Sfânta Scriptură este un rod al Duhului Sfânt, care a crescut din
rădăcina şi din pomul Sfintei Tradiţii.
Sectarul: Sfânta Scriptură ne este de ajuns pentru credinţă şi pentru mântuirea noastră şi deci nu avem nevoie şi de
Tradiţie. Aşa rezultă din cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi care pot să
te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de
folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la dreptate (II Tim. 3, 15-16).
Cuvintele sunt limpezi; oricare adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.
Preotul: Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului Testament, căci cea a Noului Testament nu era încă scrisă.
Pavel îi scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi ca cel mai bun învăţător pentru întărirea credinţei cele în
Hristos şi pentru educarea în creştinism. După tâlcuirea voastră, a sectarilor, ar urma ca nici cărţile Noului Testament
– care în marea lor majoritate aveau să fie scrise în perioada ce a urmat acestei scrisori adresate de Apostolul Pavel lui
Timotei – să nu fie primite, ci să ne ţinem numai cele ale Vechiului Testament, despre care aminteşte aici Marele
Pavel lui Timotei.
Sectarul: Nu putem admite tradiţia, pentru că în ea au intrat cu vremea multe elemente false şi astfel, mai ales
astăzi, nu mai putem deosebi Tradiţia cea adevărată şi apostolică de cea falsă.
Preotul: Ascultă, omule, nu crede în această privinţă minţii tale nici celor întunecaţi la înţelegere asemenea ţie.
Crede cele ce auzi de la noi, că Biserica lui Hristos a statornicit adevărurile de credinţă – dezvoltate de-a lungul
Tradiţiei – prin canoane Apostolice, ale Sfintelor Soboare Ecumenice, ale celor locale, ale cărţilor simbolice, prin
mărturisirile de credinţă şi mărturisirea ortodoxă, închegată şi formulată definitiv la sinodul de la Iaşi (1642), şi prin
alte multe sinoade de sfinţii arhierei făcători de minuni, care s-au adunat la sinoadele cele din vechime, unde s-a
statornicit dreptarul sfintei credinţe ortodoxe, care era atacată de multe cete eretice existente în acele vremuri.
Cât priveşte neschimbarea şi nealterarea Sfintei Tradiţii, aceasta se poate controla în baza următoarelor condiţii:
1. Să nu cuprindă în sine contraziceri; să nu se contrazică cu tradiţia apostolică sigură; să nu se contrazică cu Sfânta
Scriptură.
Numai fără astfel de contraziceri este posibil ca o învăţătură oarecare din Tradiţie să provină de la Mântuitorul sau
de la Sfinţii Apostoli, care au fost sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.
2. Să fi fost ţinută de Bisericile apostolice şi să aibă continuitate neîntreruptă şi controlată până astăzi.
3. Să fi fost recunoscută şi urmată totdeauna de întreaga Biserică ecumenică.
4. Să fie în perfect acord cu toţi, sau dacă nu, cel puţin cu cea mai mare parte a părinţilor şi învăţătorilor bisericeşti.
Când o tradiţie nu împlineşte aceste condiţii, ea nu poate fi adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă sau urmată.
Sectarul: Cu toate aceste verificări care ziceţi că le-a făcut şi le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea
Tradiţiei, noi mai siguri suntem pe învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură. Căci primii creştini primeau numai cele
scrise în Sfânta Scriptură, după cum este scris: Aceştia (iudeo-creştinii din Bereea) erau mai mărinimoşi decât cei din
Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia şi zilnic cercetau Scripturile, ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa (Fapte
17, 11). De aici urmează că noi trebuie să ţinem numai învăţăturile pe care le găsim scrise în Sfânta Scriptură.
Preotul: Dumneata şi cei asemenea dumitale înţelegeţi sucit şi cu rătăcire şi vă lăudaţi că ţineţi numai învăţăturile
scrise în Sfânta Scriptură. Iar marele Apostol Pavel vă ruşinează pe voi, căci el laudă pe creştinii din Corint nu pentru
că ţineau învăţăturile cele scrise, ci pentru că îşi aduceau aminte de el şi ţineau cu tărie la învăţăturile cele nescrise pe
care le primiseră prin Predanie (Tradiţie) de la el, scriindu-le: Fraţilor, vă laud pe voi că în toate vă aduceţi aminte de
mine şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat (I Cor. 11, 2). Oare cum este bine, să facem ca voi şi să ţinem numai
învăţăturile scrise, sau să urmăm pe marele Apostol Pavel, care laudă pe cei ce ţin predaniile nescrise? Ba mai mult,
noi vă dovedim că Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti au crezut şi au predicat multe din Sfânta Tradiţie pe care o
moşteniseră din vechime şi care lucruri nu se găsesc scrise în Sfânta Scriptură. Voi vă lăudaţi că ţineţi numai cele
scrise, însă apostolii propovăduiesc şi din cele nescrise în Sfânta Scriptură.
Sectarul: Unde se vede că apostolii ar fi predicat, afară de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură?
Preotul: Iată câteva dovezi: Sfântul Apostol Iuda, în epistola sa cea sobornicească, printre altele zice: Dar Mihail
Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată
de hulă, ci a zis: «Certe-te pe tine Domnul» (1, 9). Ia caută dumneata în toată Sfânta Scriptură şi vezi dacă vei afla
scrise aceste cuvinte. Dar şi mai jos, în aceeaşi sfântă epistolă, acelaşi apostol aminteşte de proorocia lui Enoh, zicând:
Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul în zecile de mii de sfinţi
ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de faptele păgânătăţii lor, întru care au făcut
fărădelege şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui
(Iuda 1, 14-15).
Dar nu numai Iuda Apostolul vorbeşte din Tradiţie, ci şi marele Pavel, în epistola a doua către Timotei, iată ce zice:
După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la
minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Şi iarăşi, marele Apostol Pavel, adresându-se preoţilor din Efes, le
zice: …ţineţi minte cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da, decât a lua (Fapte 20, 35).
Acum te întreb pe dumneata, care crezi numai cele scrise, de unde au luat aceşti doi apostoli – Iuda şi Pavel –
cuvintele de mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise? Vezi cum apostolii au vorbit şi au folosit
Sfânta Tradiţie şi cum greşiţi voi, hulind învăţătura cea nescrisă a Sfintei Tradiţii?
148
Sectarul: Totuşi, nu este cu putinţă ca Sfânta Tradiţie să se fi putut păstra până astăzi în întregime şi în toată
curăţenia ei de la început şi de aceea noi avem garanţie mai mult în învăţăturile scrise din Sfânta Scriptură.
Preotul: Omule, nu fii surd la înţelegerea celor bune. Ai văzut în cele de mai sus că marele Apostol Pavel laudă pe
creştinii din Corint pentru că au ţinut cu tărie predaniile cele nescrise, aşa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că
apostolii înşişi au folosit în propovăduirea lor cuvinte direct din Sfânta Tradiţie, cum sunt cele cu proorocia lui Enoh şi
celelalte. Ţi-am arătat încă şi prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul veacurilor Sfânta Tradiţie şi care sunt semnele
care garantează nealterarea şi curăţenia ei, şi totuşi dumneata la toate ai rămas neînţelegător şi nesimţitor, spunându-
mi că nu ai garanţie decât în cele scrise. Acest lucru mă face să-ţi spun: Deschide, omule, urechile tale cele de gând şi
auzi pe acelaşi mare Apostol Pavel, care îndeamnă şi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic să fie foarte atenţi şi vigilenţi
în păstrarea Sfintei Tradiţii, zicându-le: Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt,
fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Iar în alt loc: Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema (Gal. 1, 8). Înţelege deci că anatema este tăiere de la
trupul tainic al Bisericii lui Hristos şi pogorâre de viu în iad cu dracii, şi sub această înfricoşată osândă eşti tu şi toţi
ereticii sectari, care asemenea ţie nu voiesc a crede învăţăturile cele propovăduite şi vestite de Apostoli prin viu grai.
Sectarul: Cum a putut a se păstra vreme de mii de ani, aceeaşi normă a Sfintei Tradiţii în Biserică, de vreme ce
preoţii şi scriitorii voştri bisericeşti schimbă de la zi la zi adevărul Sfintei Scripturi şi predaniile apostolice, care la
început au existat curate şi nealterate? După cum, dacă iei în mână o Biblie chiar de acum 50 de ani şi o pui alături cu
cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot aşa au făcut arhiereii şi preoţii voştri şi cu alte cărţi sfinte şi cu Sfânta
Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, vă lăudaţi că o ţineţi aşa cum aţi moştenit-o de la Apostoli.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata. Biserica lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt şi nu
poate greşi (Matei 10, 17-20; Ioan 14, 16-26; 15, 26; 16, 12-14; I Tim. 3, 15 ş.a.), fiind condusă în chip nevăzut de
Însuşi întemeietorul ei, Iisus Hristos, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20 ş.a). Dacă unii scriitori bisericeşti, fie
arhierei, preoţi sau laici, au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat vreun cuvânt învechit în felul lui de a se
exprima în limba de azi a poporului nostru, apoi aceasta a fost o îndreptare şi corectare de exprimare, iar nu o
schimbare de fond a textului biblic. Dacă ar învia astăzi un român de pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau a Marelui
Ştefan şi ai vrea să vorbeşti cu el, aproape că ţi-ar părea că este din altă naţie, căci nu se mai vorbeşte azi întocmai
limba poporului nostru cu cea care se vorbea atunci. Tot astfel şi cărţile de pe atunci, trecând vremea, s-au corectat de
scriitori după vorbirea de azi, dar nu s-a schimbat înţelesul lor scripturistic şi tainic.
Ţi-am spus mai înainte că temeiurile pe care se reazemă Sfânta Tradiţie şi prin care se asigură păstrarea curăţeniei
ei originale şi transmiterea ei peste veacuri au fost: simbolurile vechi de credinţă, canoanele apostolice, definiţiile
dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice ş.a.
Aici mai adaug că în păstrarea neschimbată a Sfintei Tradiţii avem şi alte mărturii de mare importanţă, precum
sunt: Practica veche a Bisericii, mărturiile bărbaţilor apostolici, printre care este şi Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul
apostolilor († 107 d.Hr.), care îndemna pe credincioşii de pe vremea sa să se ferească de învăţăturile ereticilor şi să
păzească curată numai Tradiţia apostolică. De asemenea Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, tot un Părinte Apostolic
(† 166 d.Hr.). Sfântul Irineu († 202 d.Hr.) mărturiseşte pentru tradiţie în scrierile sale.
Sfântul Vasile cel Mare († 379) mărturisea: „Dintre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem
din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor, prin succesiunea în taină, nescrise, şi acelea au
aceeaşi putere ca şi cele scrise” (Despre Sfântul Duh, c. 27).
Sfântul Egesip – ne mărturiseşte acelaşi istoric Eusebiu de Cezareea (Cartea a IV-a, c. 8, nr. 1) – s-a sârguit să
adune la un loc toate tradiţiile apostolice şi a adunat mai multe din ele în cinci cărţi – din care Eusebiu citează –, care
însă cu timpul s-au pierdut; Origen († 250 d.H.) zicea: „Să fie păstrată tradiţia apostolică în Biserică”. Sfântul Epifanie
(† 403 d.H.) zicea: „Trebuie păstrată tradiţia, pentru că nu este cu putinţă a afla toate în Sfânta Scriptură; Sfinţii
Apostoli au depus unele în scrisori, altele în Tradiţie…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) scrie: „De aici (din II Tes. 2, 15) se vede că apostolii n-au predat toate prin
scrisoare, ci multe fără scrisori, dar şi acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Tradiţia, atunci nu căuta
nimic mai mult” (Omilia IV, nr. 2 la II Tesaloniceni). Sfântul Grigorie de Nyssa († 394) scria: „Avem Tradiţia ajunsă
la noi de la părinţi, ca o moştenire prin succesiune de la apostoli, transmisă prin sfinţii ce au urmat” (Contra lui
Evnomie, cartea a IV-a). Sfântul Clement Alexandrinul († 215 d.Hr.) „Aceia care explică Scriptura contra Tradiţiei
bisericeşti, au stricat norma adevărului” (Strommata, lib 1, cap. 7). Tot aşa de hotărât în această privinţă scria şi
Sfântul Ciprian († 258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Tradiţiei dumnezeieşti, atunci se va curma rătăcirea
omenească” (Epistola 74).
Să nu se uite că mărturiile de mai sus oglindesc în ele credinţa din vremea apostolilor şi imediat următoare până în
secolul al IV-lea. Practica veche a Bisericii este, de asemenea, o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi
despre preţuirea pe care a avut-o de la început până azi.
Aşadar trebuie ţinută cu mare sfinţenie Sfânta Tradiţie, deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putinţă a afla toate
cele spre mântuire. Sfânta Scriptură ne învaţă multe să facem, dar nu ne arată cum. De exemplu, ne cere să ne
botezăm, dar nu ne arată şi cum; să ne mărturisim, dar nu şi cum; să ne împărtăşim, dar nu şi cum; să ne cununăm, dar
nu şi cum; să ne rugăm, dar nu şi cum, şi unde, şi când; să facem semnul Sfintei Cruci pe faţa noastră, după cea scrisă:
Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6), dar nu ne arată şi cum.
149
Dar cine ne-a învăţat pe noi, prin scriere, să ne închinăm spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării
Sfântului Duh de la sfinţirea Preacuratelor Daruri sau la sfinţirea pâinii şi a paharului euharistic? Care învăţătură din
Sfânta Scriptură ne arată să facem binecuvântarea apei botezului şi sfinţirea Hrismei (Sfântul şi Marele Mir)? Care
Scriptură ne învaţă despre întreita afundare a celui ce se botează şi lepădările de satana de la Botez?
Rugăciunea de doxologie către Sfânta Treime (adică «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh»), din care Scriptură
ne-a rămas nouă? Şi apoi acelaşi mare Sfânt Vasile, după ce ne arată acestea, zice că: „Dacă ne-am apuca noi a lăsa
cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greşi la înseşi cele mai de frunte, păgubind
Evanghelia. Aşadar, obiceiul ce îl ţine Biserica nescris, ca unul ce este de origine apostolică şi folosit de Sfinţii Părinţi
ca Predanie rămasă de la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege”.
Aşadar trebuie reţinut că importanţa şi folosul Sfintei Tradiţii provine din raportul strâns ce există între ea şi Sfânta
Scriptură, căci într-adevăr, ele stau într-un raport de strânsă legătură şi de întregire reciprocă, bazat pe faptul că
amândouă cuprind în ele Sfânta Descoperire şi sunt pentru noi izvoarele acesteia. Prin urmare:
a) este cu neputinţă să se contrazică între ele;
b) este cu neputinţă să nu existe între ele raporturi de reciprocitate.
Sfânta Scriptură are numai în Sfânta Tradiţie mărturia cea mai sigură pentru canonul cărţilor ei şi pentru caracterul
ei dogmatic (inspiraţia ei divină), iar Sfânta Tradiţie numai prin Sfânta Scriptură îşi poate dovedi curăţenia
adevărurilor ei.

IUBIRE SI CURAJ

In timpul unei furtuni pe mare, cel care conducea corabia, a fost intrebat de sotia sa:
- Cum poti fi atat de linistit in fata acestei furtuni?
Conducatorul corabiei a scos sabia, a indreptat-o catre sotia sa si i-a spus:
- De ce esti linistita in fata sabiei?
Sotia i-a raspuns:
- Sabia se gaseste in mana celui care ma iubeste, iar acesta nu-mi poate face niciun rau.
In urma raspunsului primit, sotul a grait:
- Daca este asa, atunci nu avem nici un motiv sa ne temem, caci valurile si mare sunt in mana Celui ce ne iubeste.

IUBIRE SI CURAJ

In timpul unei furtuni pe mare, cel care conducea corabia, a fost intrebat de sotia sa:
- Cum poti fi atat de linistit in fata acestei furtuni?
Conducatorul corabiei a scos sabia, a indreptat-o catre sotia sa si i-a spus:
- De ce esti linistita in fata sabiei?
Sotia i-a raspuns:
- Sabia se gaseste in mana celui care ma iubeste, iar acesta nu-mi poate face niciun rau.
In urma raspunsului primit, sotul a grait:
- Daca este asa, atunci nu avem nici un motiv sa ne temem, caci valurile si mare sunt in mana Celui ce ne iubeste.

CORBUL ALB

Într-o zi, în mijlocul corbilor, a venit un corb alb şi frumos.


Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:
- Ce cauţi în mijlocul nostru, dihanie? Cine eşti tu? Ai venit să ne faci familia de râs?
Corbul cel alb nu înţelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui, căci nu făcea rău nimănui.
Pe urmă, a înţeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei. Albul penelor lui îi deranja pe ceilalţi.
Aşa se întâmplă şi cu omul credincios care-şi duce viaţa între necredincioşi.
Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri sau, altfel spus, un suflet alb pricinuieşte o usturătoare
mustrare de conştiinţă sufletelor negre.

CUM SUNT PĂCĂLIŢI PORCII

Într-o zi, un om ducea un porc la abator pentru tăiere. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i,
din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva
paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.
150
Şi aşa, până ajunse la abator, unde lucrătorii abatorului mi-l înşfăcă pe porc şi-l trânti la pământ. Zadarnic acuma
porcul guiţa şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitul.
Tot aşa îşi bate joc satana şi de unii dintre noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă
câteva boabe de desfătare lumească, câteva grăunţe de slavă trecătoare, câteva mere din raiul pământesc trecător şi,
aşa, încet-încet ne păcăleşte, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem
înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci.

RUGACIUNEA SUPERFICIALA

Gheorghe l-a intrebat intr-o zi pe vecinul sau daca Il iubeste pe Dumnezeu. Vecinul a raspuns afirmativ. Gheorghe
a continuat:
- Te rogi din toata inima Lui?
- Sigur, de fiecare data cand ma rog, sunt cu gandul numai la El, a marturisit vecinul.
Atunci Gheorghe a spus:
- Vecine, daca vei reusi sa rostesti "Tatal nostru“ fara sa te gandesti si la altceva, iti daruiesc calul meu.
Pe la jumatatea rugaciunii, vecinul a grait:
- Imi daruiesti si saua?
- Nici calul, nici saua, pentru ca in loc sa fii cu luare aminte la rugaciune, te-ai gandit la cal.

CUM SCAPAM DE POFTELE TRUPESTI

Un tanar, chinuit de poftele trupesti, l-a intrebat pe duhovnicul sau cum poate scapa de ele.
Duhovnicul i-a spus:
- Nu putem opri pasarea atunci cand zboara deasupra casei noastre, dar putem sa o oprim sa nu-si faca cuib acolo.

CE-ŢI LIPSEŞTE

A fost odată om care trăia singur... printre semenii lui. Viaţa i se părea lipsită de sens şi de rost, şi asta cu toate că
avea bani mulţi, casă frumoasă şi curată, mulţi servitori şi tot confortul.
Adeseori se uita la servitorii săi. Îi părea rău de ei, simţea milă faţă de ei în inima sa, şi îşi spunea, ce grea trebuia
să fie viaţa de sclav… El se bucura zi şi noapte de libertatea sa, de banii săi… Chefuia cu prietenii, mânca mâncărurile
cele mai alese şi se desfăta în toate plăcerile lumeşti.
Aşa îşi trăia el viaţa, în vreme ce servitorii lui duceau o viaţă grea; locuiau în case modeste, sărăcăcioase; zi şi
noapte trebuiau să lucreze; aveau un stil al lor de viaţă ce omului nostru i se părea greu de suportat, dar cu toate
acestea, pe chipurile lor se întrezărea mai mereu un zâmbet.
Odată, la o petrecere, omul nostru s-a întâlnit cu un vechi prieten. Şi acel prieten, s-a uitat în ochii săi, şi l-a
întrebat:
- Amice, care-i rostul vieţii tale?
Şi omul nostru nu a ştiut ce să îi răspundă…
Pe zi ce trece, aceste cuvinte îi răsunau tot mai des în minte… care era rostul vieţii sale. Avea de toate, şi totuşi îi
lipsea ceva. Nu reuşea să îşi dea seama ce îi lipseşte, şi astfel s-a dus să caute un sihastru înţelept ca să-l povăţuiască.
A urcat din greu pe drumuri şi pe cărări rar bătute, prin hăţişuri întunecate, prin poieni pline de lumină, şi pe costişe
abrupte şi îngheţate, unde fiece pas te putea duce jos în hău. Şi în final, a ajuns la peştera unde locuia pustnicul. A
intrat înăuntru, s-a aşezat în faţa ascetului, şi l-a întrebat aşa:
- Ce îmi lipseşte mie, părinte?
Sihastrul s-a uitat în ochii săi, şi i-a spus:
- Îţi lipseşte un Stăpân…

PE DRUMUL VIEŢII

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.


Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors
la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima data când a străbătut o cale atât
de lungă, iar drumul a fost stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere toate drumurile din regat cu piele, ca de
acum înainte să nu-şi mai vatăme picioarele, când va călători. Desigur, era nevoie de mii de piei de vite, care costau o
uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: "Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani.
Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele".
151
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui "încălţări" cu care să poată străbate toate
drumurile grele ale regatului.

Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor şi mai bine, ci întoarce-ţi privirea către tine şi
schimbă-te tu. Drumul în viaţa nu a fost şi nici nu va fi vreodată uşor. Dar dacă te "dotezi" corespunzător îi vei putea
face faţă cu succes.

Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu
este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui
Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având
mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind
pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale
vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 11-17).

PĂLĂRIA DIN APĂ

O tânără, înşelată de modernismul lumii acesteia şi, mai ales, de moda vestimentară, nu se prea uita cu ce preţ de
jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea zilnic la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum, ca să facă şi
mai mulţi bani, înmulţea laptele cu apă. Într-o zi, din câştigul acesta necinstit, ea îşi cumpără o pălărie colorată şi
înzorzonată. Se gândea că va arăta şi ea ca doamnele din lumea bună şi va fi mult admirată de tinerii de vârsta ei.
Dar bucuria îi fu scurtă.
Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse pălăria de pe cap şi o duse în mijlocul
şuvoiului de apă.
Mâhnită, privea cum se duce pălăria pe apă.
Cum n-avea însă sufletul de tot vândut satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu şi, în scurt timp
înveselindu-se, şopti: "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!”
Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.

CEL MAI TARE

Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba "celui mai tare..."
A mers, aşadar, şi s-a pus în slujba primarului din sat. Dar, după puţin timp, a aflat că primarul stă la ordinele
prefectului. Mai târziu, a aflat însă că şi prefectul ştie de poruncile primului ministru. A mers şi i-a slujit acestuia. Dar
nu după multă vreme, a aflat că peste primul ministru, mai mare este preşedintele ţării. A purces la el, şi s-a pus în
slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toţi.
Dar într-o zi, omul a auzit din gura preşedintelui că şi acesta se teme de diavol şi de puterea lui.
Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba preşedintelui ţării şi căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă.
Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: "Ce tare aş fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!"
Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început aşadar să-L caute...
Şi pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: "Vrei să afli pe Hristos? Haide cu mine!”
Şi l-a dus în casa văduvei, în sălaşurile orfanilor, în spitale, în închisori şi, arătându-i pe cei ce sufereau, i-a zis:
„De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji…”
Şi de atunci omul acesta a aflat „pe cel mai tare” şi a rămas pentru totdeauna în slujba Lui.
Să facem şi noi la fel!

SĂ ÎNCHIDEM UŞILE

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau „Închide-uşa”.


Porecla aceasta şi-o căpătase ea astfel:
Ori de câte ori nepoţii ei plecau in oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea: "Dumnezeu să-ţi ajute,
nepoate, să poţi închide uşile bine".
Iar dacă vreunul o întreba: "Ce uşi, bunico?", ea îi spunea: "Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi
întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei. Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi
rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii.
Adu-ţi aminte de vorba veche: "Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele". Şi mai
adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua
judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi
deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu... De vei face aşa, mare ajutor vei avea de la Dumnezeu în viaţă.”

152
CA PEŞTII ÎN MARE

Un creştin spunea unui prieten că el nu înţelege vorbele Mântuitorului: "Voi să fiţi din lume, dar să nu fiţi ai
lumii".
Atunci, prietenul său, care era un creştin practicant, un om mai cunoscător al învăţăturii Domnului, i-a răspuns:
"Oamenii pot petrece în lume precum peştii în mare. Cu toate că apa mării e sărată, peştii nu sunt săraţi ca ea. Aşa şi
cu oamenii, ei pot să trăiască în lume, fără să ia "sărătura ei", adică păcatele ei".

NEAJUNSURILE DUHOVNICEŞTI ALE ÎNCEPĂTORILOR

Înclinaţii spre trufie

Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor
şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că
preamăreşte pe Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia
diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (, dar şi
că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l
înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o
vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.
Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută
decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.
Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie.
Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face mai puţin
grele. Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până
acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni.

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.
Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti.
Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie.


Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu
lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Înclinaţii spre pizmă şi lume

153
Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.
Suferă când aude că cineva este lăudat.
Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de a-i risipi pe cât e posibil laudele.
Doreşte să fie primul în toate.
Parintele Arsenie Boca
CEATA ASCULTĂTORILOR

A spus avva Ruf, că cel care şade în ascultarea unui părinte duhovnicesc are mai mare răsplată decât cei care se
sihăstresc singuri în pustie. El zicea că povestea unul dintre părinţi astfel:
„Am văzut patru cete în cer:
- în cea dintâi era cel care este bolnav dar mulţumeşte lui Dumnezeu;
- în a doua ceată, cel primitor (de străini - care săvârşeşte fapte bune, îngrijindu-se de suferinţa aproapelui n.n.),
care stăruie şi slujeşte într-asta;
- a treia ceată, cea a celor care râvnesc pustia şi să nu vadă om;
- în a patra ceată, cel care şade în ascultarea unui părinte şi i se supune pentru Domnul. Pentru ascultare purta lanţ
de aur şi pavăză şi avea mai multă slavă decât ceilalţi. Eu i-am spus călăuzului meu:
- Cum de acesta mai mic are mai mare slavă decât ceilalţi?
- Fiindcă cel care râvneşte să fie primitor îşi face voia lui; cel din pustie s-a sihăstrit din voia lui, acesta care are
ascultarea îşi părăseşte toate voile, atârnând de Dumnezeu şi de părintele său. De aceea şi are slavă mai multă decât
ceilalţi. De aceea, fiilor, bună este ascultarea cea pentru Dumnezeu”.
Aţi auzit, fiilor, măcar în parte, o mică pildă a înfăptuirii acesteia.
O, ascultare, mântuitoarea tuturor celor credincioşi!
O, ascultare, izvorul tuturor virtuţilor!
O, ascultare, aflătoarea Împărăţiei!
O, ascultare, care deschizi cerurile şi îi ridici pe oameni de pe pământ!
O, ascultare, doica tuturor sfinţilor, de la care au supt şi prin care s-au desăvârşit!
O, ascultare, care locuieşti cu îngerii.
Patericul Egiptean
SEMNELE CUIELOR

Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot felul de necazuri. Ajunsese bietul om
să se gândească cu teamă la ziua, care urma. Ca să-l sensibilizeze, tatăl a început să bată câte un cui, în tocul uşii,
pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a
spus:
- Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu câte o faptă
bună.
După fiecare faptă bună, îşi chema tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată câte un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a
văzut că tatăl său plângea.
- De ce plângi? întrebă fiul. Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
- E adevărat, cuiele au fost scoase, dar... semnele, semnele au rămas!

DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI (15)

Pentru călugărul care se îmbăta

Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele sufleteşti, şi
nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor, însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea, bea de multe ori mai
mult decât alţii.
Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul Utreniei a
adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am zis mai înainte, el
avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de mântuire a fraţilor.
Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru dorul pe care
îl avea, se ducea. Atunci diavolul, prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se arăta cum că vrea să-l
lovească cu coarnele, însă monahul nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat puţin. Şi iarăşi
închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca şi mai înainte, se
ducea. Iar când a ajuns la poarta bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit asupra lui să-l rupă. Atunci,

154
arătându-se o femeie prea frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu îngrozire, cum de a îndrăznit ca să
facă rău robului ei.
Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui zicându-i: „Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai îmbeţi,
dacă doreşti să te mântuieşti; mărturiseşte-ţi păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care îţi va da”. Iar
monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis: „Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!”.
Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut nevăzută.
Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu sârguinţă şi
cu dinadinsul, după porunca cea dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după cum se cade să facă fiecare
creştin care se biruieşte de această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul, să ştie că se va munci.
Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură, ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce iubiţi beţia,
şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca
noi toţi să o dobândim, pentru rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Amin.
(Minunile Maicii Domnului)
RĂSPLATA

Un om bogat avea doi servitori. Unul era foarte rău, leneş, obraznic şi necredincios, iar al doilea cinstit, harnic,
smerit şi credincios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat
de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu
prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un
părinte duhovnicesc şi l-a întrebat:
- Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe
necazuri?
Bătrânul călugăr, cunoscut pentru înţelepciunea sa, i-a răspuns:
- Domnul dă necredincioşilor şi vrăjmaşilor lui fericirea pământească trecătoare, pentru că e singura pe care ei o
pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri pregăteşte pentru prietenii
săi!

DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI (62)

O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Maria, săracă fiind de bogăţia trupească
însă bogată de cea sufletească, avea un copil mic de un an.
Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în casă cu
cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza Ta las pe fiul
meu, că n-am pe altcineva ca să-l păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica sărmanilor”.
Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei.
Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei.
Deci auzind ei din ţarină au alergat în grabă plângând moartea copilului lor. Şi ajungând acasă au aflat toată
locuinţa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi pardoseală.
Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpâna! eu am dat cu
credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a milostivirii, ci l-ai
lăsat de a pierit?”.
Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, şi mult s-au înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu a rămas
nears. Şi toţi cei de faţă au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor care-i acoperă
îi păzeşte şi-i izbăveşte din multe primejdii.
(Minunile Maicii Domnului)

PILDA AVVEI ISAIA

Odată, avva Isaia împreună cu ucenicii săi au venit la aria unui plugar cu o ramură de finic în mâini şi a spus:
- Gospodarule, dă-mi grâul!
Plugarul îi spuse:
- Tu ai secerat, avva?
Avva îi răspunse:
- Nu.
Plugarul îi zice:
- Atunci cum vrei să iei grâu dacă n-ai secerat?
Avva a zis:
- Oare cel ce nu seceră nu primeşte răsplată?
Plugarul îi spune:
- Tu nu ştii ce spune Domnul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa"? Iar tu, avva, fără să te trudeşti, ceri răsplată?
155
După aceasta, stareţul s-a îndepărtat. Ucenicii, văzând cele petrecute, au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să le
spună pentru ce a procedat astfel cu ei. Stareţul le-a spus:
- Fiilor, aceasta am făcut-o spre pildă vouă, că cine nu lucrează în veacul acesta, acela nu va primi răsplată în
veacul viitor de la Dreptul Judecător.
Patericul atonit

PROSTIA ŞI VANITATEA

Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n-a găsit banii necesari, cu nici un chip.
Nu s-a oferit nimeni binevoitor pentru alinarea suferinţei omeneşti. Regele ştia că în ţara sa sunt atâţia oameni cu
posibilităţi. S-a mâhnit mult pentru aceasta, dar în scurt timp i-a venit şi ideia salvatoare. Ce credeţi că a făcut? A dat
sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion,
conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron...
Auzind cei bogaţi de intenţia regelui, n-au stat pe gânduri şi cât ai clipi, s-au stâns banii trebuitori pentru ridicarea
spitalului.
După terminarea lucrării, toată suflarea a venit la inaugurare. Pe placa comemorativă se putea citi:
,,Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească,
pentru cei suferinzi."

CEI TREI SIHAŞTRI

Într-o pădure trăiau trei fraţi pustnici. În singurătate, în liniştea pădurii, departe de oameni, ei se rugau îndelung şi
se nevoiau, căutând pe Dumnezeu.
Un oarecare călător, trecând prin locurile acelea, l-a întîlnit pe primul sihastru, care se ruga, şi l-a întrebat de drum,
dar pustnicul nu i-a răspuns şi omul mânios s-a repezit la el şi i-a tras o palmă. Pustnicul, fiind o fire iute, a sărit
deîndată în picioare şi i-a tras la rândul lui două palme. Speriat de repeziciunea cu care îl pălmuise fratele, călătorul a
plecat mai departe.
S-a întâlnit cu al doilea pustnic şi pentu că nici acesta nu i-a răspuns la salut şi întrebare, i-a tras şi lui o palmă.
Pustnicul foarte liniştit i-a întors şi celălalt obraz, apoi a continuat rugăciunea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Omul şi-a continuat drumul şi a întâlnit pe al treilea pustnic. L-a întrebat şi pe acesta despre drum, dar n-a primit
niciun răspuns şi deznădăjduit i-a tras şi celui de-al treilea o palmă. Acesta a rămas nemişcat şi nici măcar nu l-a
privit, pentru că rugându-se cu mintea şi inima lipite de Dumnezeu, el nici nu a simţit, măcar, că a primit o palmă.
Dacă aţi fi un al patrulea pustnic întâlnit în cale de călătorul din poveste, cum aţi fi reacţionat la primirea unei
palme?

AVVA ANTONIE CU UCENICII

Unul, care vâna animale sălbatice prin pustie, l-a văzut pe avva Antonie veselindu-se cu fraţii şi s-a smintit. Iar
bătrânul, vrând să-l înduplece că trebuie din vreme în vreme să faci pogorământ cu fraţii, îi spuse:
- Ia o săgeată în arc şi încordează-l! Şi când el făcu aşa, îi zise iar:
- Mai încordează-l!
El mai întinse, şi iar îi zise:
- Încordează-l!
Îi răspunse vânătorul:
- Dacă îl încordez peste măsură, se frânge arcul.
Iar bătrânul îi zise:
- Aşa este şi cu lucrarea lui Dumnezeu: dacă stau încordaţi fraţii peste măsură, se frâng curând. Aşa că trebuie din
vreme în vreme să avem îngăduinţă cu ei. Şi auzind vânătorul se smeri, şi lămurindu-se mult de pe seama bătrânului
plecă. Iar fraţii se duseră la locurile lor întăriţi.
Patericul Egiptean

UŞA INIMII

Un pictor tocmai terminase tabloul, care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi încuiate. Şi-a chemat prietenii pentru
a le auzi părerea. Toţi au admirat tabloul, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii
întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:
- Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă pe dinafară. Cum se poate intra înăuntru?
Pictorul a răspuns:
- Uşa, la care bate Iisus, se deschide numai dinăuntru...
156
SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL

Astăzi, 20 iulie, Biserica Ortodoxă a Răsăritului prăznuieşte pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.
În Proloagele de la Ohrida ale Sfântului Nicolae Velimirovici citim despre următoarea minune a Sfântului Proroc
Ilie, luată din Sinaxarul grecesc:
„Un anume Paisie, stareţ al Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie din Ierusalim, a venit la Constantinopol, iar de la
Constantinopol la Belgrad, în vremea când aici patriarh era tot un Paisie. În vremea aceea locuia la Belgrad un creştin
ortodox a cărui nevastă era papistaşă.
În ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie, această femeie s-a pornit să frământe pâine, dar bărbatul ei i-a zis: „Astăzi
este marele praznic al Sfântului Ilie, şi tu nu trebuie să lucrezi aceasta.” Atunci femeia i-a răspuns că sărbătoarea
Sfântului Proroc Ilie a fost cu treisprezece zile mai înainte (după calendarul papistăşesc). Aşa s-au certat femeia cu
bărbatul ei. Femeia cea încăpăţânată şi-a frământat deci pâinea ei, dar o, minune! Aluatul s-a prefăcut în piatră în
mâinile ei! Toţi vecinii au venit să vadă şi toţi au luat câte o bucăţică din acea piatră şi au dus cu ei.
Paisie, stareţul Mănăstirii Sfântului Ilie din Ierusalim, a luat şi el o bucăţică din această piatră şi a dus-o cu el la
Ierusalim, ca mărturie a minunii lucrate de Dumnezeu prin sfântul Lui. Igumenul Paisie a pus piatra înaintea icoanei
Sfântului Proroc Ilie care se afla în mănăstire.
Astfel, se adeveresc cele scrise în Acatistul Sfântului Prooroc Ilie: Bucură-te, cel ce pedepseşti pe călcătorii
Sfintelor sărbători ale Bisericii Ortodoxe (icosul al VII-lea).

MAICA DOMNULUI A ALUNGAT GRIPA CEA ADUCĂTOARE DE MOARTE

Gheorghia Moraitis din Mesolonghi povesteste:

“In anul 1918 s-a abatut peste Mesolonghi o gripa mortala.In ciuda tuturor stradaniilor depuse de medici, gripa se
transmitea de la unul la altul si dupa cateva zile oamenii mureau rapusi de boala. In fiecare zi mureau cate douazeci si
cinci – treizeci de persoane, pe care le transportau cu carele si le ingropau fara sa le mai insoteasca la groapa vreun
preot. Era o epidemie infricosatoare. Acelasi lucru se intampla si la Agrinio, unde mureau in fiecare zi patruzeci –
cincizeci de persoane, in Etoliko si in satele dimprejur. Cand conducatorii orasului au vazut cat de multe victime erau
si cat de repede se intindea boala, s-au inteles cu episcopul si au trimis oameni la Manastirea Maicii Domnului
Prusiotissa. L-au rugat pe egumen sa aduca icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in Mesolonghi, ca sa
inceteze epidemia. Icoana a trecut mai intai prin Agrinio, unde chiar de la primele ore ale sosirii ei au incetat sa mai
moara oameni, iar cei bolnavi s-au insanatosit. Cei din Agrinio au voit sa tina icoana mai multe zile, dar au venit
trimisi din satele vecine care cereau icoana, fiindca si acolo mureau oameni.
Pe data de 1 noiembrie 1918 icoana a ajuns cu trenul si la Mesolonghi. Aici localnicii asteaptau de cu noapte la
locul numit Finikia. Ploua torential si medicii recomandasera sa nu mearga nimeni sa intampine icoana. Exista
pericolul ca, datorita imbulzelii, oamenii sa se molipseasca usor de gripa unul de la celalalt, iar ploaia sa inrautateasca
situatia, si astfel sa fie mai multe victime. Dar oamenii simpli si credinciosi au aratat mai multa incredere in Maica
Domnului decat in medici. Si nadejdea lor nu a fost inselata.
Au intampinat-o, asadar, pe Maica Domnului, au adus pe jos icoana ei in Mesolonghi si au purtat-o pe strazile
orasului, facand cereri pentru mantuirea lor. Nimeni nu s-a molipsit de gripa, ci chiar si cei care erau bolnavi s-au
tamaduit. Din ziua in care Maica Domnului a venit in Mesolonghi nimeni nu a mai murit de gripa.
In amintirea minunii si in semn de recunostinta au strans bani si au facut un sfesnic cu sapte brate pe care l-au
daruit manastirii. Au facut si o copie a icoanei Maicii Domnului Prusiotissa, care se pastreaza pana astazi in Biserica
Sfintei Parascheva.”

RASPLATIREA MILEI ARATATA CELOR ADORMITI

O sora medicala de la un spital din Atena i-a povestit parintelui Simeon Aghioritul, care locuieste la Kaliagra
(Sfantul Munte), urmatoarele:
- Aveam scleroza in placi si ma aflam in pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o luna de zile concediu. Intr-o noapte,
in timp ce zaceam la pat, o vad aievea pe Maica Domnului, care imi spune: “Ridica-te, de acum esti sanatoasa”.
M-am ridicat si a doua zi am mers la spital. Cand m-au vazut medicii, au ramas uluiti. M-au consultat si m-au gasit
sanatoasa.
Atunci parintele Simeon a intrebat-o unde lucreaza.
- Lucrez la morga, a raspuns ea. Cei morti sunt adusi acolo si aruncati fara nici un respect. Eu ii iau, ii spal, ii
imbrac si ii ingrijesc cu multa dragoste, ca pe rudele mele.
- Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. In Vechiul Testament, Tobit, atunci cand gasea un mort, il imbraca
si-l ingropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus “te ocrotesc”.
- Si eu simt o ocrotire, a raspuns ea plangand.
157
SĂ CINSTIM CÂNTAREA "CUVINE-SE CU ADEVĂRAT"

Maica Domnului vrea să cinstim cântarea "Cuvine-se cu adevarat"

Irina Bendeniotis din Poros, care aprinde candelele la Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe povesteşte:

"Într-o după-amaiză curăţam sfeşnicele şi deodată văd intrând în biserică o femeie.


- Bucură-te! mi-a spus ea.
- Bucură-te! i-am răspuns eu.
- Ce faceţi?
- Iată curăţ sfeşnicele, fiindcă se astupă cu ceară şi oamenii nu pot să pună lumânări.
- Astăzi aţi avut Liturghie?
- Preotul face Liturghie într-o altă biserică, dar eu nu am putut merge.
- Astăzi se prăznuieşte Icoana Maicii Domnului "Axion estin" ("Cuvine-se cu adevarat"). În Sfantul Munte se
face mare praznic.
- Ce spui? Nu am ştiut şi nici preotul nu mi-a spus nimic.
- În sfârşit, trebuia…
De îndată ce a plecat, am auzit un vuiet, un zgomot; geamurile turlei, care sunt mereu închise, s-au deschis singure.
La fel şi uşa Altarului. Catapeteasma era cât pe ce să cadă. Apoi ferestrele şi uşa Altarului s-au închis din nou cu
zgomot. Când a venit preotul, i-am povestit ce s-a întâmplat, iar el mi-a spus:
- Soră Irina, Maica Domnului a fost. Astăzi se praznuieşte minunea ce s-a petrecut înaintea icoanei numită "Axion
estin".
Din acea zi - era - miercuri - am facut întotdeauna Paraclisul Maicii Domnului miercurea".

PIETRICELELE ALBASTRE

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu
celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre.
Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi se lăudau de dimineaţa
până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi
distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi
întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur - îşi spuneau - vom fi puse într-un colier împreună cu alte
pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului
de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna
şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! - au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit
cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure
de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au
schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă
uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de
ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept
răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de
importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere
în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de
convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te
rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă
cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni
158
de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe
pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere - au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi,
privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb.
Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care
cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al