Sistemul limfatic

Sistemul limfatic ajuta organismul sa lupte impotriva agentilor infectiosi. Este

alcatuit din urmatoarele elemente:
- limfa, un lichid translucid
- vase limfatice, transportoarea ale limfei
- structuri si organe care contin tesut limfatic (organele limfatice sunt organe
parenchimatoase alcatuite cu precadere din tesut limfoid)
- celule: limfocite, celule care apartin sistemului fagocitar mononuclear, granulocite si
APC (celule prezentaatoare de antigen) .

Limfa este responsabila de asigurarea circulatiei in intregul organism a anumitor

nutrienti indispensabili celulelor, precum lipidele, repartizarea limfocitelor si
eliminarea rezidurilor celulare. La nivelul intestinului subtire, poarta denumirea de
chil, avand un aspect laptos datorat absorbtiei grasimilor. Un adult are aproximativ 3
L de limfa in organism. Limfa este un lichid incolor alcatuit majoritar (95%) din apa
si format din lichidul interstitial care este prezent in spatiile intercelulare.

Tesutul limfatic este un tesut conjunctiv reticular specializat, avand in compoenenta

sa un numar mare de limfocite. Acesta este inalnit cu predilectie la nivelul cailor
respiratorii, in tubul digestiv, in ganglionii limfatici, splina, maduva osoasa rosie s.a.

Reteaua de vase limfatice:

Pentru a circula in organism, limfa foloseste o retea de vase paralele cu venele, al
caror diametru creste progresiv. In functie de calibrul lor, se diferentiaza:
1. Capilare
- sunt cele mai mici vase ale retelei limfatice, avand dimensiuni microscopice
- sunt localizate in intreg organismul cu exceptia creierului, oaselor, fanerelor si
ochilor.
- reprezinta o cale de acces a lichidului interstitial dar si a proteinelor, bacteriilor,
virusurilor, deseurilor celulare, celulelor cancerigene s.a.
- sunt o extremitate in fund de sac si sunt prevazute cu numeroase valve mici care
impiedica refluxul limfei.
2. Vase colectoare
- sunt formate din fuzionarea capilarelor
- sunt analoage venelor
- se diferentiaza vase colectoare superficiale (insotesc venele omonine) si vase
colectoare profunde : ale trunchiului, ale sistemului digestiv (insotesc arterele
omonime) .
3. Trunchiuri limfatice
- sunt formate din fuzionarea vaselor colectoare mari.
- se disting:
a) trunchi lombar stang/ drept, care dreneaza membrele inferioare, rinichii, glandele
suprarenale, bazinul si peretele abdominal.
b) trunchi intestinal : acesta dreneaza stomacul, pancreasul, intestinul, splina si o parte
din ficat
c) trunchiul bronho-mediastinal: stang/ drept, dreneaza inima, peretele toracic si
plamanii.
d) trunchiul jugular:stang/drept, dreneaza capul si gatul
e) trunchiul subclavicular: stang si drept, dreneaza membrele superioare.
4. Canale limfatice
- prin intermediul trunchiurilor limfatice, limfa este colectata in doua vase mari,
numite:
a) canal toracic: are o lungime de aproximativ 40 cm si se formeaza la nivelul
vertebrei lombare 2 printr-o dilatatie care poarta denumirea de cisterna Piquet.
- are traseu ascendent in torace, indreptandu-se catre baza gatului si varsandu-se apoi
in vena subclaviculara stanga.
- dreneaza partea stanga a capului, gatului si toracelui, membrul superior stang si toate
partilecorpului situate sub coaste.
b) canal limfatic drept are o lungime de aproximativ 1 cm si este localizat la baza
gatului, varsandu-se in vena subclaviculara dreapta si in vena jugulara interna.
- dreneaza partea dreapta a capului, a gatului, toracelui si membrul superior drept.

Organele limfatice:

a) timusul: este un organ limfoid primar si are o structura limfoepiteliala.Prezinta la

exterior o capsula care trimite septuri care impart timusul in lobuli. Acestor lobuli
li se descrie o zona periferica (corticala) si o zona centrala (medulara) .
In lobulul timic se gasesc timocite, care sunt precursori ai limfocitelor T.
Timusul este sediul maturarii limfocitelor T care se produce in doua etape:
selectia pozitiva (supravietuiesc celulele capabile sa recunoasca antigenele
proprii organismului) si selectia negativa (supravietuiesc doar timocitele care nu
reactioneaza impotriva propriilor antigene).
b) ganglionii limfatici: vasele limfatici merg catreganglionii limfatici. Acestia
sunt structuri mici, avand forma de bob de fasole, cu lungimea de 1-25 mm.
Sunt in numar de aproximativ 600, dintre care o parte sunt ganglioni superficiali
(cei mai voluminosi sunt localizati in regiunile inghinala, axilara, la nivelul
gatului) si ganglioni profunzi (localizati la nivelul bazinului, plamanilor, de-a
lungul aortei) .
Rolul ganglionilor este de a filtra limfa, evitand in acest del patrunderea in sange
si circularea in organism a bacteriilor, celulelor cancerigene si altor agenti
infectiosi self sau non-self. De asemenea, ganglionii reprezinta centre de
producere si depozitare a limfocitelor, leucocitelor, monocitelor, toate acestea
fiind implicate in apararea imunitara a organismului.
Structural, ganglionii sunt alcatuiti dintr-o capsula conjunctiva la exterior, o zona
medulara (situata central) si una corticala (situata periferic) .
c) splina: este cel mai mare organ limfoid secundar din intregul organism. Splina
prezinta la exterior o capsula care trimite septuri spre interior, care insa nu
compartimenteaza organul. Splina este impartita in pulpa alba (teaca limfoida
periarteriala si foliculi limfoizi splenici) si pulpa rosie (cordoane celulare
Billroth)
- splina nu are circulatie limfatica
d) MALT (tesut limfoid asociat mucoaselor) : este alcatuit din:
- amigdale
- placi Peyer
- apendice
In principiu MALT e alcatuit din foliculi secundari agregati, localizati in
submucoasa tractului digestiv, respirator si urogenital.
Vasele limfatice
Principalul rol al sistemului vascular limfatic este de a reintroduce lichidul
extracelular in circulatia sanguina. In organism exista nu numai vase de sange ci si un
sistem de canalicule avand peretii subtiri si captusiti de endoteliu, al caror rol este de a
colecta lichidul din spatiile interstitiale si a-l transporta catre sistemul vascular
sanguin. Acest lichid poarta denumirea de limfa si parcurge traseul intr-un singur
sens, spre inima.
Originea capilarelor limfatice este in diferite tesuturi, sub forma unor vase subtiri au
aspect in deget de manusa, fiind alcatuite dintr-un singur strat endotelial si o lamina
bazala incompleta.

Responsabile de mentinerea deschisa a capilarelor si atasarea ferma a capilarelor de

tesutul conjunctiv din jur sunt microfibrilele elastice.
Vasele limfatice se unesc intre ele formand ductul toracic si ductul limfatic drept,
doua trunchiuri vasculare de calibru mare. Acestea se termina la jonctiunea dintre
vena jugulara interna stanga si vena subclavie stanga, respectiv vena subclavie
dreapta si vena jugulara interna dreapta.
Vasele limfatice au pe traiectul lor ganglioni limfatici si sunt prezente n aproape toate
organele corpului, cu exceptia sistemului nervos central si maduvei osoase.

Diferenta dintre vasele limfatice si vene este data de pereti care sunt mai subtiri in
cazul vaselor limfatice si nici nu prezinta delimitare clara intre straturi (intima, medie,
adventice). O alta diferenta este data de segmentele intervalvulare ale vaselor
limfatice care sunt dilatate si au aspect nodular.
O asemanare intre vasele limfatice si vene este data de contributia unor forte externe
la asigurarea fluxului. Astfel de forte sunt: contractia muschilor scheletici
inconjuratori. Aceste forte au o actiune intermitenta si fluxul unidirectional al limfei
este determinatde prezenta valvelor intravasculare. La propulsarea limfei catre inima
este implicata si contractia musculaturii netede a peretilor vaselor limfatice mari.

Rolul sistemului limfatic este de a reintroduce lichidul interstitial in sange. Structura

ductelor limfatice principale (ductul limfatic drept si ductul toracic) este
asemanatoarea cu cea a venelor: stratul mijlocu este consolidat prinfibre musculare
netede dispuse longitudinal si circular, adventicea este slab dezvoltata si vasele
limfatice contin de asemenea si vasa vasorum si o retea nervoasa complexa.
Lichidul interstitial patruns in vasele limfatice contribuie la formarea componentei
fluide a limfei.
Unul din rolurile fluxului limfatic este in circulatia limfocitelor si a altor factori
imunologici, realizat prin traversarea organelor limfoide.

Vasele limfatice sunt impartie in mai multe categorii in functie de calibrul acestora.
Astfel se diferentiaza:
a) capilare limfatice, localizate in majoritatea tesuturilor si organelor din organism
b) vase colectoare
c) trunchiuri limfatice
d) canale limfatice (sediul in care dreneaza limfa). Acestea sunt: canalul limfatic
drept si canalul toracic.
Ganglionii limfatici
Ganglionii limfatici sunt sedii de filtrare cu rol deosebit de important in apararea
organismului impotriva agentilor patogeni self (celule tumorale) sau non-self
(microorganisme). Acestia au forma alungita/reniforma/ de bob de fasole, avand o
margine convexa pe unde patrund vasele limfatice si o margine concava, pe unde
patrund arterele si nervii in ganglion si ies venele si vasele, denumita hil.

Rapoarte cu structuri invecinate- topografie

Ganglionii sunt localizati in intregul organism, pe vasele limfatice. Acestia sunt
localizati in axila, in regiunea inghinala, cervicala, iar in torace si abdomen sunt cei
mai numerosi, cu precadere la nivelul mezenterelor.
Inainte de a ajunge in circulatia sanguina, intreaga cantitate de limfa este filtrata la
nivelul ganglionilor.

Anatomie/structura ganglionilor limfatici

- la exterior, prezinta o capsula alcatuita din tesut conjunctiv, care trimite septuri care
compartimenteaza incomplet organul.
- zona periferica numita corticala. Este alcatuita din limfocite T, celule reticulare,
celule prezentatoare de antigen, macrofage, sinusuri subcapsulare, foliculi limfoizi si
sinusuri intermediare. Zona corticala este divizata in corticala externa si corticala
interna.
- zona intermediara numita paracorticala. La acest nivel predomina limfocitele T.
- zona centrala numita medulara. Aceasta este alcatuita din cordoane medulare si
sinusuri medulare, acestea din urma reprezentand spatii dilatate care separa
cordoanele medulare.

Foliculii limfoizi sunt formatiuni rotund-ovalare la nivelul carora se gasesc limfocite

T. Acestia pot fi primari si secundari.
a) foliculi limfoizi primari: sunt omogeni, inchisi la culoare
b) foliculi limfoizi secundari: structura acestora descrie o zona periferica numita
manta, mai inchisa la culoare si o zona centrala numita centru germinativ.

Nodulul limfatic
Fiziologie - rol, functii, mecanisme
Ganglionii sunt implicati in sistemul imun prin faptul ca la nivelul lor limfa este
filtrata de posibile antigene, citokine sau alte celule care sunt prezentate limfocitelor
B, T helper sau T citotoxice, contriibuind in acest fel la initierea raspunsului imun.
Limfa dreneaza in sange si in acest fel limfocitele care pleaca din ganglionii limfatici
ajung in circulatia sanguina, apoi in tesuturi de unde prin intermediul vaselor
limfatice, ajung la un alt ganglion limfatic. Exista posibilitatea intorcerii acestora in
acelasi ganglion, proces numit homing, realizat prin intermediul venulelor cu
endoteliu inalt de la nivelul ganglionilor.
Efectul acesteui proces de homing este monitorizarea mai multor regiuni ale corpului
si in acest fel cresterea posibilitatii limfocitelor de a intalni celule prezentatoare de
antigen migrate in ganglionii limfatici.

Semne si simptome asociate

- ganglioni palpabili, uneori durerosi

Patologie asociata
- ganglionii limfatici pot fi responsabili de metastazare, proces in urma caruia celulele
canceroase ajunse la nivelul ganglionilor sunt distribuite catre alte regiuni ale
organismului. De aceea in astfel de situatii ganglionii sunt hipertrofiati si pot fi palpati
in cadrul examenului clinic sau chiar de catre pacient.
- in TBC ganglionar, se formeaza un canal catre exterior prin care iese un continut
cazeos.

Evaluare- diagnostice specifice

1. Examen obiectiv: anamneza, examen fizic
2. Investigatii de laborator: necesare pentru a confirma o infectie/inflamatie sau o
boala maligna/ infectioasa
3. Investigatii paraclinice: imagistice: necesare pentru confirmarea diagnosticului

Limfa
Limfa se definete ca fiind un lichid transparent sau alb-glbui ce este transportat prin
intermediul sistemului limfatic (vasele limfatice, ganglionii limfatici i spaiile
intercelulare) avnd drept scop circulaia unei mari varieti de substane ntre esuturi
i sistemul sanguin.

Anatomia sistemului limfatic

Sistemul limfatic este alctuit din:
Un sistem complex de capilare ce colecteaz limfa de la diferite organe i esuturi;
Un sistem elaborat de vase ce colectez i conduc limfa de la nivelul capilarelor la
nivelul venelor gtului i anume: la nivelul conflurii dintre vena jugular intern
stng i subclaviculara stng pentru ductul toracic i confluarea dintre vena jugular
intern dreapt i subclaviculara dreapt pentru ductul limfatic drept;
Organe limfoide i noduli (ganglioni) limfatici ce sunt localizai pe traiectul vaselor
colectoare i au drept scop filtrarea limfei i mbogirea ei cu limfocite.
Limfa
provine din plasma sanguin i se formeaz datorit presiunii coloid-osmotice, fiind
mpins prin peretele capilar la nivel interstiial. Este bogat n nutrieni, hormoni,
oxigen, toxine i produi de degradare celular i pe msur ce se acumuleaz este
preluat i ndeprtat pe calea vaselor limfatice, ajunge la nivelul nodulilor limfatici
i se rentoarce la nivelul sistemului venos.

Capilarele limfatice
sunt vase ce prezint un perete subire ce se termin n fund de sac i sunt alctuite
din:

- Un strat de celule endoteliale aplatizate lipsite de fenestraii i fascii ocludente, limfa

trecnd printre celulele endoteliale;
- Lamina bazal;
- Microfibrile ce au drept scop meninerea deschis a capilarelor i ataarea lor la
esutul conjunctiv din jur.

Vasele limfatice
sunt extrem de fragile, straturile lor fiind uneori translucide. Ele sunt ntrerupte din loc
n loc de poriuni ngustate, traiectul lor avnd aspect nodular. Acest aspect este
determinat de prezena valvelor, n mod similar venelor.
n ceea ce privete structura parietal, aceasta este similar venelor (intim, medie,
adventice) pentru vasele limfatice mari.
Intima este subire, transparent, uor elastic i este alctuit dintr-un strat de celule
endoteliale ce este susinut de o membran elastic.
Media este alctuit dintr-un strat muscular neted i fibre elastice distribuite
transversal.
Adventicea este alctuit din fibre musculare netede cu dispoziie longitudinal sau
oblic ce se ntreptrund cu fibre conjunctive de la nivelul esuturilor nconjurtoare.
Valvele de la nivelul vaselor limfatice sunt alctuite din esut fibros mbrcat de esut
endotelial. n ceea ce privete forma, valvele sunt semilunare i sunt ataate prin
intermediul marginii convexe la nivel parietal, marginile concave fiind libere i
poziionate n sensul fluxului limfatic. De obicei, valvele sunt localizate sub form de
perechi, una n faa celeilalte, nsa uneori se pot identifica i anomalii, n special n
apropierea anastomozelor. La nivelul vaselor limfatice, spre deosebire de vene,
valvele sunt localizate la intervale mai mici, iar numrul lor crete n apropierea
organelor limfoide, la nivelul vaselor limfatice cervicale i ale membrelor superioare.

Pe traiectul vaselor limfatice se pot identifica ganglionii limfatici ce au rol n

filtrarea limfei i mbogirea acesteia cu limfocite.

Ganglionii limfatici
sunt organe limfoide ncapsulate ce sunt localizate pe traiectul circulaiei limfoide i
prezint dou fee: una convex, la nivelul creia ptrund limfaticele aferente, una
concav i un hil, la nivelul cruia se gsesc vasele limfatice eferente, venele i
arterele ce vascularizeaz ganglionul.
Acetia sunt ncapsulai de esut conjunctiv ce prezint numeroase prelungiri ce
ptrund n interiorul ganglionului, transformndu-se n septuri incomplete ce au drept
scop compartimentarea limfoganglionului.
Stroma este compus din fibre de reticulin la nivelul crora se gsesc celule
reticulare ce pot fi mprite n patru tipuri:
celule reticulare de tip fibroblastic;
celule reticulare macrofagice;
celule foliculare dendritice;
celule dendritice interdigitate.
Parenchimul este alctuit din aglomerri de esut limfoid, prezentnd dou regiuni:
una cortical, ce se mparte n superficial i profund (paracortical) i una
medular. La nivelul parenchimului sunt recunoscute antigenele din limf i se
iniiaz rspunsul imun.
Corticala superficial prezint numeroase formaiuni nodulare ce sunt reprezentate
de foliculii limfatici ce se pot mpri n primari i secundari.

Foliculii limfatici primari prezint:

limfocite B;
limfocite T helper;
celule dendritice foliculare;
macrofage.

Foliculii limfatici secundari prezint dou zone:

mantaua de limfocite B, celule reticulare i macrofage i
un centru clar (germinativ) ce reprezint un rspuns imun ce se desfoar la nivel
ganglionar.
La nivelul medularei se pot identifica dou tipuri de structuri i anume:
cordoanele medulare ce conin limfocite B i T, plasmocite i leucocite i
sinusuri limfatice medulare.

Circulaia limfatic se realizeaz prin vasele limfatice aferente ce ajung la nivelul

capsulei, o strbat pn la nivelul sinusului marginal (subcapsular), de aici limfa
ptrunde la nivelul sinusurilor corticale (perifoliculare) ce se gsesc n continuarea
celor subcapsulare. La nivelul corticalei profunde, sinusurile dispar, dup care reapar
la nivelul medularei, acestea fiind largi, situate n jurul cordoanelor. Limfa va ajunge
la nivelul vaselor limfatice eferente prin care va prsi ganglionul.
Fiecare limfoganglion primete limf de la un anumit segment al corpului, motiv
pentru care mai sunt denumii i ganglioni satelii, iar la nivelul lor sunt ndeprtate
antigenele prin intemediul macrofagelor. Orice infecie determin formarea a
numeroi centri germinali la nivelul crora se realizeaz o proliferare celular intens,
limfoganglionii mrindu-i dimensiunile.
Funciile ndeplinite de acetia sunt reprezentate de realizarea aprrii nespecifice
prin intermediul macrofagelor i gzduirea sediilor rspunsului inflamator specific
(limfopoieza de la nivelul centrului germinal).

Splina
este esutul limfoid cu dimensiunile cele mai mari din organism i conine cea mai
mare cantitate de fagocite. Prezint o capsul alctuit din esut conjunctiv dens de la
nivelul creia se desprind septuri ce prezint traiectul ramificaiilor arterei splenice i
nervi, mprind astfel incomplet splina.
Parenchimul splenic este reprezentat de noduli albicioi ce poart denumirea de
pulpa alba i o zon bogat vascularizat, ce poart denumirea de pulpa roie.
Pulpa alb este alctuit din aglomeraii limfoide reprezentate de tecile periarteriolare
i corpusculi splenici (Malpighi). ntre cele dou componente se poate identifica zona
marginal n alctuirea creia intr sinusuri, esut limfoid. La acest nivel se gsesc
numeroase antigene, macrofage, celule prezentatoare de antigen.
Pulpa roie este alctuit dintr-o reea de sinusoide venoase asociate cu esut limfoid
lax, formnd astfel cordoane splenice ce mai poart denumirea i de cordoanele
Billroth ce conin limfocite, plasmocite, macrofage, celule reticulare, fibre reticulare,
elemente sanguine.
Stroma este citofibrilar i este alctuit din: fibre de reticulin la nivelul crora se
gsesc celule reticulare ce pot fi mprite n patru tipuri:
celule reticulare de tip fibroblastic;
celule reticulare macrofagice;
celule foliculare dendritice;
celule dendritice interdigitate.

Splina are un rol esenial n producerea de:

- limfocite activate prin proliferarea i diferenierea acestora la nivelul pulpei albe;
- plasmocite;
- anticorpi, n urma proceselor de aprare specific.
De asemenea este implicate i n procesele de aprare nespecific ce se realizeaz
prin intermediul macrofagelor ce fagociteaz microorganismele, funcionnd
asemenea unui filtru pentru fluxul sanguin.

Amigdalele
reprezint aglomeraii de esut limfoid care spre deosebire de splin i ganglionii
limfatici, nu sunt complet ncapsulate.

Amigdalele pot fi de mai multe tipuri:

palatine;
tubare;
faringean a lui Luschka;
lingual.

Amigdalele palatine sunt organe limfoide pereche, dou la numr i se pot identifica
la nivelul orofaringelui. Sunt acoperite de esut epitelial stratificat pavimentos
nekeratinizat ce trimite 10-20 de invaginri denumite cripte.
Parenchimul este alctutit din foliculi limfatici, iar stroma este alctuit din lamina
proprie a cavitii bucale.
Amigdala faringian a lui Luschka este localizat la nivelul peretelui posterior al
nazofaringelui i este acoperit de un esut epitelial de tip respirator. Spre deosebire de
amigdalele palatine, la nivelul acestora criptele sunt absente.
Amigdalele linguale sunt localizate la nivelul bazei limbii i sunt acoperite de un
esut epitelial stratificat pavimentos nekeratinizat.

Pe lang aceste organe limfoide mai exist i un esut limfoid difuz ce poarta
denumirea de esut limfoid difuz asociat mucoaselor (MALT).
MALT poate fi mprit n:
GALT sau esut limfoid difuz asociat tractului gastro-intestinal;
BALT sau esut limfoid difuz asociat arborelui bronic.
Fiziologia sistemului limfatic
Sistemul limfatic reprezint o modalitate alternativ de transport a lichidului de la
nivelul interstiiului la nivelul sistemului sanguin. Prin intermediul limfei sunt
transportate proteine i particule mari de la nivelul spaiului tisular. Acest circuit al
proteinelor din interstiiu la nivelul sistemului sanguin este foarte important, absena
lui determinnd rapid decesul.
Limfa se formeaz din lichidul interstitial i circul prin vasele limfatice. Lichidul
interstitial conine proteine n concentraie de aproximativ 2 g/dl, ns exist i variaii
n funcie de esut: la nivelul ficatului concentraia proteinelor putnd s ajung i la 6
g/dl, iar la nivel intestinal la 3-4 g/dl.
Prin intermediul sistemului limfatic se absoarbe cea mai mare cantitate de substane
nutritive de la nivelul tractului gastrointestinal.
Circulaia limfatic este rspndit asemenea arborelui sanguin n ntreg organismul,
toate esuturile prezentnd canale limfatice speciale ce au drept scop drenajul
lichidului n exces de la nivelul sapiului interstiial. Exist cteva excepii
reprezentate de poriunea superficial a pielii, endomisiului muscular, sistemul osos i
sistemul nervos central, la nivelul crora limfaticele sunt absente. La acest nivel
funcia canalelor limfatice este preluat de nite ducte mai speciale ce poart
denumirea de perilimfatice (la nivelul lor va circula lichidul interstitial). Lichidul va
drena ulterior la nivelul vaselor limfatice, iar n cazul sistemului nervos central,
lichidul va drena la nivelul lichidului cefalorahidian i prin intermediul acestuia la
nivelul sistemului sanguin.
Toate limfaticele din poriunea inferioar a corpului vor drena la nivelul ductului
toracic, acesta ajungnd ulterior s ajung la nivelul sistemului sanguin venos la
nivelul interseciei dintre vena jugular intern stng i vena subclavicular stng.
n ceea ce privete poriunea cefalic stng, anumite regiuni toracice i membrul
superior stng, limfaticele vor drena la nivelul ductului toracic.
Pentru poriunea cefalic i cervical dreapt, membrul superior drept i anumite
poriuni toracice drepte, limfa va drena la nivelul ductului limfatic drept ce se va
vrsa n sistemul sanguin venos, la nivelul interseciei dintre vena jugular intern
dreapt i vena subclavicular drepat.
Ductul toracic transport aproximativ 120 ml de limf pe or, ceea ce reprezint
pentru ntreaga zi aproximativ 2-3 litri.

Exist anumii factori ce influeneaz debitul limfatic i anume:

Presiunea hidrostatic interstiial - determin cresterea de 10 ori a debitului limfatic
la valori cuprinse ntre -6,3 mmHg i zero;
Presiunea sngelui capilar;
Presiunea oncotic a plasmei;
Presiunea oncotic interstiial;
Permeabilitatea capilar.

Rolurile circulaiei limfatice

Circulaia limfatic realizeaz drenajul lichidului interstiial, reglnd presiunea
interstiial i recupernd totodat proteinele, meninnd astfel o concentraie sczut
n interstiiu a proteinelor. Funcia principal a sistemului limfatic este de a readuce n
circulaie excesul de lichid interstitial i de a transporta particulele de mari
dimensiuni din interstiiu n snge.
n ceea ce privete sistemul limfatic de la nivel intestinal, la acest nivel capilarele
limfatice joac un rol esenial n absorbia nutrimentelor, n special al lipidelor. De
fapt, cele dou funcii pricipale i anume drenarea lichidului interstiial i recuperarea
proteinelor se ntreptrund, o presiune oncotic sczut n intestiiu limitnd fluidul n
exces filtrat prin intermediul capilarelor sanguine ce ar trebui s ajung tot la nivelul
circulaiei sanguine prin sistemul limfatic.

Semne i simptome associate

Un simptom frecvent ntlnit n patologia limfaticelor este limfedemul.

Limfedemul
are multiple etiologii i poate fi clasificat ntr-un limfedem primar i unul secundar.
n ceea ce privete limfedemul primar, acesta poate fi mprit n limfedem congenital,
limfedem precoce i limfedem tardiv. Limfedemul primar poate fi determinat de
obstrucia, hipoplazia sau agenezia vaselor limfatice i este deseori asociat cu sindrom
Noonan, sindromul Turner, limfangiomiomatoza, limfangiectazia intestinal i se
ntlnete mai frecvent la sexul feminin dect la cel masculin. Limfedemul congenital
se caracterizeaz prin faptul c apare imediat dup natere, cel precoce prin faptul c
debuteaz la pubertate, iar cel tardiv se instaleaz dupa vrsta de 35 de ani.
Limfedemul congenital poate fi ntlnit mai frecvent n cadrul unor aglomerri
familiale, fiind vorba de forma familial a acestuia ce constituie boala Milroy.
n privina limfedemului secundar, acesta apare secundar obstruciei canalelor
limfatice anterior normale. Una din cauzele cele mai frecvente este limfangita
bacterian recurent determinat n special de streptococci. ns, pe plan mondial se
poate spune c cea mai frecvent cauz de limfedem este filarioza urmat de:
tumori precum neoplasmul de prostat i limfomul;
radioterapia i tratamentul chirurgical al neoplasmului de sn (pot determina
instalarea limfedemului la nivelul membrului superior);
alte etiologii mai puin frecvente sunt reprezentate de tuberculoz,
limfogranulomatoza veneric, artrita reumatoid, dermatita de contact, sarcina.
Limfedemul, odat instalat, nu este un simptom ce coexist cu durerea, principala
cauz de prezentare a pacientului la doctor fiind senzaia de greutate la nivelul
membrului respectiv, n special cnd este localizat la nivelul membrului inferior, i
datorit efectului estetic al acestuia.
n stadiile incipiente, limfedemul este moale, depresibil i las godeu. Odat cu
cronicizarea acestuia devine dur, fibors, membrul respectiv cptnd un aspect
lemnos. Semnul godeului lipsete, membrul respectiv fiind deformat, cu dispariia
conturului normal.

Limfangiectazia
este un alt simptom prezent n patologia sistemului limfatic i se definete ca fiind o
dilatare a vaselor limfatice ce poate fi dobndit sau congenital. n cazul
limfangiectaziei congenitale, aceatsta apare consecutiv unor anomalii la nivelul
vaselor limfatice i se poate identifica cel mai frecvent la nivelul membrelor, ns n
cazul limfangiectaziei dobndite, apariia acesteia este n interrelaie cu prezena unui
obstacol la nivelul vaselor limfatice ce determin dilatarea n amonte a vasului
limfatic.

Limfangita
se identific prin apariia unor cordoane roietice dureroase la nivelul tegumentelor i
se definete ca fiind o infecie de natur bacterian a vaselor limfatice ce apare cel
mai frecvent n urma unei infecii streptococice de la nivelul tegumentelor, i mult mai
rar n urma unei infecii determinate de stafilococ.
Simptomele ce nsoesc procesul inflamator al limfangitei sunt reprezentate de:
Frisoane;
Febr;
Adenopatie localizat;
Alterarea strii genrale;
Cefalee;
Inapetena;
Dureri musculare (mialgii);
Cordoane roietice la nivelul zonei afectate;
Durere la nivelul zonei afectate.
n momentul efecturii examenului clinic, se vor evalua adenopatia, leziunile asociate
zonei afectate, dup care se vor efectua:
Biopsie sau o cultur de la nivelul zonei infectate;
Hemoculturi pentru a se identifica o eventual diseminare sanguin a infeciei.

Adenopatia
sau mrirea de volum a nodulilor limfatici este alt simptom ntlnit n patologia
sistemului limfatic i nu numai.
Pot fi afectai unul sau mai muli noduli limfatici, mrirea de volum aprnd datorit
creterii numrului de limfocite i celule reticuloendoteliale sau prin infiltarerea cu
celule neoplazice a acestora. Adenopatia poate fi localizat sau generalizat, cea
generalizat fiind de obicei cauzat de procese precum:
Infecii bacteriene sau virale;
Patologia inflamatorie a esuturilor nconjurtoare ariei ganglionare;
Patologia endocrin;
Neoplasmul.
Adenopatia localizat apare cel mai frecvent datorit unor infecii sau traumatisme ce
afecteaz numai aria corespunztoare adenopatiei.

n mod normal, nodulii limfatici sunt de mici dimensiuni, uneori nepalpabili (n

special la copii), mobili att pe planurile superficiale ct i pe planurile profunde,
nedureroi. Dac dimensiunea lor depete 1 cm n diametru, exist motive de
ngrijorare. Ei pot deveni dureroi, iar pielea adiacent poate fi eritematoas, sugernd
o leziune de drenaj, sau pot fi adereni la planurile profunde sau superficial, dureroi
sau nu, sugernd o patologie malign.

Principalele cauze ale adenopatiilor:

1. Occipitale:
Infecii diverse;
Rujeol;
Infecii ale scalpului;
Dermatit seboreic;
2. Auriculare:
Erizipel;
Herpes zoster;
Infecii;
Rubeol;
Carcinom celular scoamos;
 Chalazion;
Tularemia.
3. Cervicale:
Boala zgrieturii de pisic;
Neoplasm cu localizare facial sau oral;
Infecii;
Mononucleoz;
Rubeol;
Tireotoxicoz;
Amigdalit;
Tuberculoz;
Varicel.
4. Submaxilare i submandibulare
Fibroz chistic;
Infecii dentare;
Gingivit;
Glosit;
Infecii.
5. Supraclaviculare:
Infecii;
Neoplazii.
6. Axilare:
Cancer de sn;
Infecii;
Limfom;
Mastit.
7. Inghinale i femurale:
Carcinom;
Infecii;
Limfogranulomatoz veneric;
Sifilis.
6. Poplitee:
Infecii.

Patologie asociat
Patologia asociat cu adenopatie este reprezentat de:
Boli infecioase virale: mononucleoza infecioas, hepatita infecioas, herpes
simplex, rubeol, rujeol, varicel, zona zoster, keratoconjunctivita epidemic;
Boli infecioase bacteriene: infecii streptococice, stafilococice, boala zgrieturii de
pisic, bruceloza, tuberculoza, sifilisul primar i secundar, lepra, difteria, tularemia;
Boli infecioase fungice: coccidiomicoza, histoplasmoza;
Boli infecioase parazitare: toxoplasmoza, filarioza, leishmanioza;
Boli infecioase rickettsiale: tifos exantematic;
Boli infecioase imunologice: poliartrita reumatoid, lupus eritematos sistemic,
poliartrita reumatoid juvenil, dermatomiozita, sindromul Sjogren, ciroza biliar
primitiv;
Boli maligne: hematologice (boala Hodgkin, leucemia limfatic acut, leucemia
limfatic cronic, limfon non-Hodgkin), metastatice din diferite afectri primare;
Boli endocrine precum hipertiroidismul;
Alte patologii: sarcoidoza, boala Kawasaki, limfadenita dermatologic, boala
Castelman, histiocitoza x.

Patologie asociat cu limfedem secundar:

Cea mai frecvent patologie este filarioza determinat de Wuchereria Bancrofti;
Arsurile;
Chirurgia vascular;
Ligatura venoas;
Infiltrarea neoplazic;
Tratamentul radioterapic al neoplasmelor.

Evaluarea clinic
La examinarea clinic a unui pacient, evaluarea nodulilor limfatici este un pas
esenial, ce nu trebuie omis niciodat. nainte de a se realiza examinarea fizic
propriu-zis, pacientul va fi ntrebat dac a observat apariia unei proeminene
(umflturi), dac aceasta este localizat unilateral sau bilateral, dac umfltura
respectiv este eritematoas (roie), dur, dureroas sau mobil. Totodat pacientul va
fi ntrebat de patologia inflamatorie prezent recent sau alte patologii asociate. De
asemenea este esenial ca pacientul s fie ntrebat dac a efectuat biopsii n trecut,
prezena acestora putnd indica antecedente personale de neoplasm.
La examenul nodulilor limfatici se palpeaz toate grupele ganglionare pentru a se
putea identifica o adenopatie extins (dac aceasta exist) sau adenopatiile localizate
la nivelul unor anumite arii. Palparea se realizeaz pe grupe limfatice, prin micri
circulare i verificnd mobilitatea pe planurile superficiale i profunde. Orice
modificare a dimensiunii, consistenei, prezena durerii sau a eritemului se va nota n
fia pacientului. De asemenea, n cadrul examnului clinic se va palpa i percuta splina.
La copii, trebuie identificat hiperplazia limfoid fiziologic, ce nu are semnificaie
patologic, la palpare, nodulii hipertrofiai avnd diametrul de aproximativ de 3 mm,
n special la nivelul regiunii occipital i axilar, i de 1 cm la nivelul regiunilor
cervical i inghinal

Se vor palpa grupele ganglionare n urmtoarea ordine:

Nodulii occipitali;
Nodulii retroauriculari i preauriculari;
Nodulii submaxilari i submandibulari;
Nodulii cervicali superifciali anteriori i posteriori;
Nodulii supra i subclaviculari;
Nodulii axilari i subscapulari;
Nodulii epitrohleari;
Nodulii inghinali superficiali superiori i inferiori;
Nodulii poplitei.

n ceea ce privete limfedemul, acesta poate fi identificat de obicei la nivelul

membrelor, mai frecvent la nivelul membrelor inferioare, i poate fi descries ca fiind
moale, depresibil (las godeu), deformant, iar odat cu trecerea timpului devine dur,
lemnos.

n cazul limfangitei, consecutiv examenului clinic se poate identifica forma clinic a

acesteia, putnd fi clasificat astfel:
Limfangita reticular ce afecteaz reeaua limfatic superficial;
La examenul clinic se poate observa edemul ce se extinde la nivelul esutului
conjunctiv de la nivelul abdomenului, membrelor, nsoit de durere, eritem i stare
general influenat.
Limfangita troncular ce apare prin evoluia formei reticulare;
La examenul clinic se identific pe lng edem i limfadenita, iar la nivelul traiectului
vaselor limfatice sunt prezente focare de supuraie reprezentate de necroze, fistule,
abcedarea nodulilor limfatici afectai. Poate evolua spre septicemie.
Limfangita cronic este localizat cel mai frecvent la nivelul membrelor inferioare i
reprezint o tulburare cronic a circulaiei limfatice nsoit de modificri trofice
precum elefantiazisul (limfedem cu modificri tegumentare reprezentate de ngrori
i induraii).

Evaluare paraclinic
Pacienii vor fi evaluai paraclinic pentru a se putea identifica cauza adenopatiei,
limfangitei sau limfedemului.

n cazul limfedemului, pentru elucidarea cauzei sunt utile:

Ecografia abdominal i pelvin pentru identificarea unor leziuni obstructive
reprezentate cel mai frecvent de neoplasme diverse;
Limfangiografia se realizeaz prin cateterizarea unui vas limfatic distal i injectarea
unei substane de contrast;
Limfoscintigrafia ce se realizeaz prin injectarea unei substane ce conine tehneiu
marcat radioactiv la nivelul esutului celular subcutanat de la nivelul extremitii
afectate;
Acestea din urm sunt rareori utilizate, iar scopul lor este de a putea diferenia
limfedemul primar de cel secundar, n cel primar canalele limfatice fiind absente sau
hipoplazice, pe cnd n cazul limfedemului secundar, canalele limfatice sunt dilatate,
iar prin intermediul acestor investigaii nivelul obstruciei poate fi identificat.

n cazul pacienilor cu limfedem la nivelul membrelor inferioare este foarte

important educaia acestora, ngrijirea corespunztoare a picioarelor fiind esenial
pentru evitarea apariiei limfangitei recurente. Pentru aspectul cartonat al pielii se
utilizeaz unguente ce vor hidrata tegumentele. Se poate utiliza i profilaxia cu
antibiotice. Poziia procliv a membrelor inferioare va diminua edemul de la nivelul
acestora, de asemenea putnd fi utilizai i ciorapi compresivi ce vor reduce
limfedemul ce se accentueaz n poziie ortostatic.

Pentru identificarea cauzei limfangitei, la explorarea paraclinic specific sunt

realizarea de culturi de la nivelul leziunilor asociate sau chiar biopsie, iar n cazul unei
suspiciuni de diseminare hematogen a germenilor, se pot realiza chiar i
hemoculturi.

n cazul adenopatiilor, la explorararea paraclinic se vor realiza urmtoarele

investigaii:
Hemoleucograma;
Electroforeza proteinelor;
Reactanii de faz acut reprezentai de: VSH, proteina C reactiv, fibrinogen;
IDR la tuberculin;
ELISA sau Western Blot pentru identificarea virusului HIV;
Radiografie toracic;
Investigaii serodiagnostice caracteristice etiologiei suspectate;
 Echografie abdominal;
Computer tomograf abdominal;
Puncie medular sau ganglionar;
Biopsie ganglionar n momentul n care nu se poate identifica etiologia prin
investigaiile uzuale.
Corobornd aceste investigaii se va stabili cauza local sau general ce a determinat
apariia adenopatiei.

Splina
Splina este un organ limfatic specializat cu atributii care se datoreaza atat arhitecturii
sale limforeticulare cat si conditiilor particulare de circulatie sanguina. Splina
indeplineste functii importante in hematopoieza la embrion si in limfopoieza la
persoanele adulte, avand in acelasi timp rol de depozitare si distrugere a celulelor
sanguine senescente sau alterate.

Anatomia splinei
Splina este situata in compartimentul superior al cavitatii peritoneale, delimitat
superior de diafragma si inferior de mezocolonul transvers, in profunzimea
hipocondrului stang, posterior de stomac, ocupand la acest nivel spatiul care ia
denumirea de loja splenica. In aceasta pozitie este mentinuta prin intermediul
formatiunilor peritoneale constituite din ligamentele prin care splina se leaga de
organele din vecinatate, ligamentul gastrolienal, continuat superior cu ligamentul
gastrofrenic, ligamentul frenocolic stang si ligamentul renolienal, care se continua
cu peritoneul de pe fata anterioara a rinichiului stang si superior cu ligamentul
gastrofrenic. Aspiratia toracica si presiunea abdominala sunt alti factori care
contribuie la mentinerea in pozitie a splinei.

In medie, splina masoara 12 cm lungime, 8 cm latime si 3 cm grosime, iar masa

organului difera in functie de cantitatea de sange depozitat, fiind in general de 200 g.

Datorita formei sale si raporturilor pe care le intreprinde, splinei i se descriu 2 fete, 2

margini si extremitati. Fata diafragmatica este acoperita de diafragma, iar cea
viscerala este impartita la randul sau intr-o fata renala, gastrica si colica, prin care
splina vine in raport cu viscerele corespunzatoare. Marginea superioara se contureaza
intre fata diafragmatica si cea gastrica, iar cea posterioara separa fata diafragmatica
de cea renala. Extremitatea anterioara priveste catre peretele abdominal anterior, iar
cea posterioara este orientata oblic, catre coloana vertebrala, astfel incat axul lung al
splinei se apropie mai mult de orizontala decat de verticala, ocupand o pozitie relativ
medie intre cele doua planuri. Intre fata gastrica si renala se constata prezenta hilului
splenic, pe unde trec vasele si nervii splinei, care in ansamblu alcatuiesc pediculul
splenic. Acest pedicul este cuprins in ligamentul renolienal, alaturi de coada
pancreasului care poate ajunge pana la splina, ridicand probleme in cazul unor
interventii chirurgicale la acest nivel.

Structura splinei
Suprafata splinei este captusita de peritoneu, care ii constituie tunica seroasa a
acesteia. Urmeaza tunica fibroasa ce reprezinta capsula splinei, formata din fibre de
colagen si musculare netede, ce desfasoara o activitate splenoconstrictiva de
intensitate moderata. De la nivelul capsulei pleaca trabeculele splenice prin care trec
arterele si venele splinei. Aceste tracturi neregulate si anasomozate alcatuiesc
scheletul conjunctiv al splinei, iar intre capsula si trabecule, se diferentiaza scheletul
reticular al splinei. Acesta este reprezentat de o retea de tesut reticular, in care se
gaseste pulpa rosie a splinei, formata din vase largi cu perete subtire, denumite
sinusoide, despartite prin intermediul cordoanelor pulpare. Pulpa rosie a splinei separa
formatiunile constituente ale pulpei albe, tecile periarteriale limfatice si foliculii
limfatici, cunoscuti sub denumirea de corpusculi Malpighi. Jonctiunea dintre pulpa
rosie si cea alba se numeste zona marginala, iar la nivelul ei in timpul raspunsului
imun are loc cooperarea dintre limfocitele T, prezente in reteaua reticulara a tecilor si
limfocitele B, din corpusculii Malpighi.

In conformitate cu structura splinei se consolideaza microirigatia acesteia. Arterele

trabeculare odata patrunse in pulpa splenica sunt denumite artere pulpare sau artere
centrale, datorita faptului ca in jurul lor se gasesc tecile si foliculii limfatici. La
nivelul acestor formatiuni, din arterele centrale se desprind radiar o serie de ramuri
care se indreapta spre periferie. La iesirea dintre formatiunile pulpei albe, arterele
centrale emit arteriolele penicilate, alcatuite dintr-un sistem de teci de invelis, care
confera acestor vase permeabilitate pentru hematiile alterate sau imbatranite,
transmise pe aceasta cale pulpei rosii, la nivelul careia are loc distrugerea lor de catre
macrofage. Arteriolele penicilate dau nastere capilarelor glumare, care se continua
mai ulterior cu sinusoidele splenice.

Vascularizatia si inervatia splinei

Vascularizatia arteriala a splinei este asigurata de artera lienala, ram al trunchiului
celiac. Totusi pot exista variatii in ceea ce priveste originea arterei lienale, aceasta
luand nastere fie direct din aorta, fie din artera mezenterica superioara. De la origine,
artera splenica urmareste marginea superioara a pancreasului, in lungul careia
desfasoara un traiect sinuos. In raport cu pancreasul, cele mai multe anse pe care le
descrie artera lienala se gasesc prepancreatic, iar la nivelul cozii, in cele mai multe
situatii se gaseste anterior de aceasta. Trunchiurile terminale ale arterei lienale,
superior si inferior, dau prehilar mai multe ramuri care vor patrunde in splina si se vor
continua cu arterele trabeculare. In cele mai multe cazuri, din trunchiurile terminale
se individualizeaza cate doua ramuri, superior, artera polara superioara si
mezolienala superioara, si inferior, artera mezolienala inferioara si polara
inferioara. Aceste ramuri se vor distribui teritoriului respectiv din parenchimul
splinei, ajutand astfel la segmentarea arteriala a organului.

Sistemul venos din parenchimul splinei conflueaza in venele trabeculare mari, care la
randul lor formeaza trunchiurile venoase ce vor da nastere anterior sau posterior de
coada pancreasului venei lienale. Aceasta descrie un traiect rectiliniu, spre deosebire
de artera lienala fata de care se situeaza intr-un plan mai inferior, pe fata posterioara a
corpului pancreatic, caruia ii imprima un sant. Ulterior, trece inaintea rinichiului si
glandei suprarenale stangi, nivel la care este despartita prin lantul simpatic lombar
stang si stalpul diafragmatic stang de vasele renale. Aproape de portiunea cefalica a
pancreasului, in vena lienala se varsa in unghi drept vena mezenterica inferioara,
impreuna cu care formeaza trunchiul venos splenomezenteric, care se va uni pe fata
posterioara a jonctiunii dintre capul si corpul pancreasului cu vena mezenterica
superioara, constituindu-se astfel vena porta.
Vasele limfatice profunde ale splinei insotesc arterele de la acest nivel, urmarind
indeaproape modul de ramificare al acestora. La nivelul hilului se anastomozeaza cu
vase ce aduc limfa, superior de la fornixul gastric si inferior de la coada pancreasului,
indreptandu-se ulterior spre ganglionii pancreaticolienali, situati in lungul marginii
superioare a pancreasului si mai departe spre ganglionii celiaci.

Inervatia splinei este asigurata de plexul lienal, format din fibre cu originea in plexul
celiac. Filetele nervoase ajung pana la nivelul trabeculelor splenice, unde vor inerva
vasele si fibrele musculare netede de la acest nivel, cu rol in splenocontractie.

Raporturile splinei
Fata diafragmatica, convexa, vine in raport in principal cu diafragma, dar si cu
recesul pleural costodiafragmatic stang si marginea inferioara a pulmonului stang,
prin care splina este despartita de coastele 9, 10 si 11 si spatiile intercostale
respective.
Fata gastrica, usor concava, vine in raport cu fata posterioara a stomacului, iar in
portiunea sa inferioara intre stomac si splina se disting ligamentul gastrolienal si
recesul splenic al bursei omentale.
Fata renala, usor concava, vine in raport cu partea superioara a fetei anterioare a
rinichiului stang si partial cu glanda suprarenala stanga.
Fata colica vine in raport cu flexura stanga a colonului, denumita si flexura splenica,
si ligamentul frenocolic stang.

Fiziologia splinei
Desi exista posibilitatea ca splina sa isi exercite influenta asupra altor organe sau
tesuturi, relatia sa cu sangele periferic este cea mai cunoscuta. Totusi, rolul splinei in
organism nu pare a fi esential, existand viata normala si in urma unei splenectomii.

Functie in apararea organismului

Splina contine aproximativ o treime din tesutul limfatic si un sfert din elementele
reticulo-histiocitare din intreg organismul, avand astfel o contributie insemnata in
desfasurarea mecanismelor de aparare. Participarea splinei la procesele de aparare
poate fi argumentata si prin cresterea in volum a acesteia in cursul unor boli
infectioase precum tuberculoza sau leishmanioza viscerala. Etapele splenice ale
raspunsului imunologic debuteaza cu captarea antigenului, de catre macrofagele de la
acest nivel, adaptate morfo-functional pentru fagocitarea si liza macromoleculelor
straine. Enzimele litice, care actioneaza in acest sens, cliveaza fragmentele moleculare
inglobate si selecteaza determinantele lor antigenice, informatiile structurale fiind
transmise ulterior celulelor responsabile cu elaborarea anticorpilor.

Rol in formarea de celule sanguine

In perioada embrionara, splina reprezinta organul principal de formare a hematiilor,
leucocitelor si plachetelor sanguine. Ulterior, la adultul normal, splina functioneaza ca
orice alt organ limfatic, avand rol doar in limfocitopoieza. Totusi, in cazul unui stimul
mai puternic ce actioneaza intr-un mod prelungit, precum in anemiile cronice, celulele
reticulare nediferentiate din splina incep sa produca eritroblasi si eritrocite, iar la
nivelul sau se identifica, in astfel de situatii, primele focare de hemopoieza
extramedulara, splina redevenind uneori hemopoietica, in totalitate, precum a fost in
viata intrauterina.
Functia de distrugere a hematiilor (hemoliza)
Este favorizata de existenta sistemului de sinusuri sanguine, in care hematiile
stagneaza sau circula foarte lent. La acest nivel, hematiile sunt expuse unor conditii
mecanice dificil de suportat, iar dintre acestea, cele imbatranite, care pe masura ce
durata lor de viata se prelungeste devin din ce in ce mai fragile, sunt mai predispuse la
distrugere, prin fagocitoza.

Structura splinei permite acesteia sa fixeze hematiile cu modificari minime. Din

arteriole, hematiile patrund in zona marginala, constituita din pulpa alba, celulele
reticulo-endoteliale de la acest nivel actionand sub forma unui filtru mecanic ce
incetineste progresia acestora. De aici, majoritatea trec in pulpa rosie, prin sinusurile
splenice captusite cu celule macrofage si doar o mica parte strabat capilarele inguste
ce comunica cu vasele sinusale printr-o serie de discontinuitati ale membranei bazale.
Datorita acestor particularitati structurale, hematiile circula extrem de lent, iar dintre
acestea, cele lezate sunt supuse unei stationari prelungite, fiind practic sechestrate.
Deshidratarea hematiilor care survine in procesul de imbatranire a acestora antreneaza
diminuarea plasticitatii favorizand in consecinta sechestrarea. Conditiile de mediu
determina fragilizarea celulelor imbatranite, ceea ce conduce la atacarea lor de catre
macrofage.

In desfasurarea procesului de hemoliza s-a remarcat si contributia unei lizolecitine

secretata la acest nivel, hemolizina, a carei activitate consta in distrugerea membranei
eritrocitare. Pe langa aceasta, s-au descris si doua splenine, una cu rol in cresterea
rezistentei globulare (splenina A) si una cu efect hemolizant (splenina B).

Functia de epurare a hematiilor

Apartine in exclusivitate splinei si se traduce prin extragerea din hematiile viabile a
unor incluziuni celulare, precum corpii Howell-Jolly, rezultati din cromatina nucleara,
corpii Heinz, formati in urma precitpitarii hemoglobinei, granule de fier. Datorita
capacitatii de a remodela membrana eritrocitara, splina reprezinta si sediul maturarii
reticulocitelor.

Functia de rezervor
Poate fi luata in calcul avand in vedere supradimensionarea splinei in unele
circumstante patologice, precum insuficienta cardiaca sau poliglobulii, cand
parenchimul splenic se umple la maximum cu sange. De asemenea, fierul rezultat prin
distrugerea hematiilor se depoziteaza sub forma de feritina la nivelul macrofagelor,
mai ales in cele care captusesc sinusurile sanguine, de unde poate fi mobilizat si
intrebuintat in eritropoieza. Splina participa si la metabolismul glicolipidelor, care in
conditii genetice de deficit enzimatic se stocheaza la acest nivel, conducand la
manifestarea unor afectiuni importante.

Functia antiblastica a splinei

Este pusa in evidenta de raritatea cazurilor de tumori splenice, ceea ce sugereaza
existenta unei capacitati protectoare impotriva proceselor neoplazice, la care
contribuie intr-o masura semnificativa atat particularitatile sale circulatorii cat si
aglomerarea de tesut reticulolimfatic ce se distinge calitativ fata de celelalte structuri
implicate activ in fenomenele imunologice, prin specializarea pentru anumite
modalitati si etape ale mecanismului de aparare. In prezenta antigenului tumoral se
constata hiperactivitatea pulpei albe si rosii, care se manifesta prin cresterea sintezei
de anticorpi si eliberarea celulelor imunocompetente ce vor perturba metabolismul si
vor inhiba mitozele celulare la nivelul tumorilor.

Patologia splinei
In mod normal, coafectarea splinei in bolile sistemice, respectiv in fenomenele
inflamatorii, meta- sau neoplazice, in tulburari ale sangelui si vaselor sanguine, in
unele tezaurismoze sau in infectii acute si cronice, nu este surprinzatoare, avand in
vedere statutul splinei din organism, asigurat de aglomerarea de mezenchim activ si
abundenta de vase si elemente limforeticulare. Timusul detine un rol temporar si
episodic in cadrul limfogenezei si imunitatii, iar splina, in mod similar acestuia, se
remarca mai ales in conditii patologice. In decursul acestora, splina capata un set de
functii noi, care o vor propulsa intr-un plan clinico-functional, in care activitatea sa
obisnuita este transformata intr-una particulara si specializata pe domeniul
mecanismelor imunitare umorale si celulare.

Datorita faptului ca splina nu este dotata cu functiuni exclusive, care nu ar putea fi

preluate de restul structurilor reticulo-endoteliale din organism, extirparea unei spline
normale nu este consecutiva cu modificari semnificative ce nu vor putea fi ulterior
suplinite. In ceea ce priveste excluderea chirurgicala in cazul unei spline afectate
lucrurile stau cu totul altfel, consecintele splenectomiei fiind dependente in
majoritatea lor de afectiunea de baza. Astfel, conform acestor caracteristici morfo-
functionale, manifestarile clinice se vor prezenta preponderent in cupluri de suferinte,
prin asociere cu ale altor structuri. Afectiunile localizate exclusiv la nivelul splinei
sunt rare si vizeaza indeosebi sfera chirurgicala, constand in rupturi, chisturi, abces,
torsiune, ectopie splenica, neoplasm.

Anomaliile splinei
Asplenia congenitala este rar intalnita si se asociaza in 80% din cazuri cu alte
malformatii importante, la nivel pulmonar, cardiovascular sau hepatobiliar, astfel incat
cei mai multi dintre pacienti nu depasesc perioada copilariei.

Polisplenia este rezultatul fuzionarii defectuoase a mugurilor splenici din perioada

embrionara, persoanele afectate avand doua sau mai multe spline de dimensiuni
relativ egale. In 20% din cazuri, polisplenia este prezenta concomitent cu atreziile
congenitale ale cailor biliare extahepatice.

Splinele accesorii au o incindenta relativ crescuta, fiind intalnite la aproximativ una

din 10 persoane din populatia generala. Se localizeaza cu predilectie la nivelul hilului
si ligamentelor splenice, iar diagnosticarea lor se face prin scintigrafie sau in timpul
interventiei chirurgicale.

Fuziunea splenogonadica este remarcata cand splina si gonada sunt unite prin
intermediul unui cordon fibros sau cand una sau mai multe mase splenice sunt atasate
de gonada. Tumefierea testiculara este frecvent intalnita in decursul unei septicemii
sau a accesului de malarie, iar in mod exceptional, cordonul fibros, din prima
varianta, poate comprima viscerele abdominale, determinand ocluzie intestinala.
Diagnosticul poate fi pus prin scintigrafie, iar tratamentul presupune interventia
chirugicala de extirpare a cordonului de jonctiune sau a tesutului splenic ectopic.

Splina ectopica se asociaza in mod frecvent cu alte anomalii abdominale precum

mezenter comun sau agnezie renala stanga si rezulta din exagerarea laxitatii si
lungimii anormale a pediculului vascular si a mijloacelor de sustinere ligamentare. In
aceste conditii, splina prezinta o mobilitate extrema, migrarea ei fiind influentata de
splenomegalia manifestata, care o poate conduce catre fosa iliaca stanga si, mai rar,
catre fosa iliaca dreapta. De asemenea, poate sa isi schimbe sediul in functie de
miscarile corpului. In lipsa complicatiilor, splina este perceputa la palpare ca o tumora
abdominala, care datorita splenomegaliei importante ce poate comprima tubul digestiv
poate influenta aparitia fenomenelor de subocluzie intestinala. Procesele patologice
creeaza inegalitati de greutate intre diferite zone ale masei splenice si impreuna cu
variatiile spontane ale presiunii abdominale, din schimbari de pozitie, efort fizic,
postpartum, favorizeaza torsionarea splinei in jurul pediculului splenic. Infarctul
splenic, ruptura splenica cu hemiperitoneu, tromboza venei splenice cu extindere catre
trunchiul portal sunt cele mai frecvente consecinte ale torsiunii pediculului splenic.
Tabloul clinic se identifica cu cel de abdomen acut chirurgical si consta in durere
abdominala intensa, greturi si varsaturi, ileus paralitic, semne de revarsat pertioneal,
tumora abdominala. Aceasta se evidentiaza prin ecografie in contextul absentei
imaginii splenice de la nivelul hipocondrului stang. Se recomanda splenopexia
electiva, impachetarea organului intr-o plasa de Dexon si ancorarea sa de diafragm si
retroperitoneal, in pozitie normala, iar in caz de infarct splenic este indicata
splenectomia.

Traumatismele splinei
Sunt in ultimul timp tot mai frecvente, avand in vedere incidenta crescuta a
traumatismelor abdominale prin accidente de circulatie sau agresiuni.

Ruptura splinei se poate produce spontan in cazul unei splenomegalii

supradimensionate, dar in cele mai multe cazuri este consecinta traumatismelor
abdominale inchise. In 70-80% din cazuri, ruptura splenica se datoreaza accidentelor
de circulatie, restul survenind in urma accidentelor sportive sau de munca. Forta si
directia de actiune a agentului traumatic, localizarea anatomica exacta a splinei si
starea parenchimului splenic sunt factorii principali care influenteaza gravitatea
traumatismului splenic. Plagile splinei sunt mai rar intalnite si apar in agresiuni prin
arme albe sau de foc, iar leziunile iatrogene ale splinei survin in timpul interventiilor
chirurgicale la acest nivel sau in cursul unor explorari diagnostice invazive. Conform
unor statistici, se constata ca 8-20% din totalul splenectomiilor sunt efectuate in urma
leziunilor iatrogene.

Tabloul clinic al traumatismelor splenice este extrem de variat si influentat de natura

traumatismului, gradul de severitate al hemoragiei, coexistenta leziunilor traumatice
abdominale si extaabdominale si timpul scurs de la traumatism. In 75% din cazuri se
remarca hemoragia intraperitoneala ce asociaza simptomele socului hipovolemic cu
semnele hemoperitoneului si ale localizarii leziunilor. Paloare intensa, vedere
incetosata, agitatie, senzatie de sete, dispnee, lipotimii, extremitati reci si umede,
hipotensiune arteriala, oligurie sunt manifestarile clinice caracteristice socului
hipovolemic, care daca se instaleaza brutal si persista in urma terapiei de reechilibrare
volemica sugereaza hemoragia severa, fiind necesara laparotomia de urgenta. La nivel
local, in hipocondrul stang, se constata durere, care poate iradia catre umarul stang,
sensibilitate la palpare, si rareori se percepe o formatiune tumorala ce reprezinta
expresia unui hematom perisplenic. Hemoperitoneul se traduce prin distensie
abdominala, matitate deplasabila (semnul Ballance), ileus paralitic, sensibilitate si
contractura abdominala in caz de iritatie peritoneala. Traumatismele splenice si
complicatii acestora reprezinta o urgenta medicala extrem de importanta, tratamentul
fiind instituit pe baza evaluarii expeditive a modificarilor functiilor vitale.

Splenopatii vasculare
Anevrismul arterei splenice este mai rar intalnit, ca frecventa situandu-se pe locul al
treilea dupa anevrismele aortei si iliacelor. Statisticile indica o usoara predilectie
pentru sexul feminin, in 65% din cazuri fiind localizat pe trunchiul principal, restul in
vecinatatea hilului pe bifurcatia arterei. In jumatate din cazuri ateroscleroza s-a
dovedit a fi factorul determinant, care alaturi de unele traumatisme, endocardita
bacteriana, periarterita nodoasa, luesul, pancreatita contureaza un tablou etiologic
variat. Majoritatea anevrismelor splenice se petrec asimptomatic, dar pot fi tradate
prin simptome precum dureri vagi epigastrice sau in hipocondrul stang, in 25% din
cazuri, uneori cu iradieri catre regiunea subscapulara si accentuate prin flectarea
trunchiului sau in efort fizic, splenomegalie, in 44% din cazuri, tumora pulsatila, in
22% din cazuri. Debutul prin ruptura a fost consemnat in 5-10% din cazuri, antrenand
fenomene de soc. Tratamentul depinde de localizarea anevrismului si urmareste in
general, reechilibrarea circulatorie.

Fistulele arteriovenoase ale vaselor splenice apar in afectiunile pancreatice

inflamatorii, in anevrismele rupte ale arterei splenice sau postsplenectomie, daca
ligaturarea pediculului vascular se efectueaza in bloc. Clinic fistulele se traduc prin
dureri abdominale colicative, insotite ocazional cu diaree, suflu sistolic la nivelul
epigastrului sau hipocondrului stang, tablou de hipertensiune portala prin hiperaflux.

Tromboflebita venei splenice survine in 56% din cazuri in evolutia afectiunilor

pancreatice, precum pancreatita, pseudochisturi sau cancer. Printre alti factori
etiologici se remarca micozele, tumorile retroperitoneale, diverse traumatisme,
anomalii ale venei splenice. In forma acuta, debutul are loc spontan cu dureri
abdominale, paloare, soc, splenomegalie. De cele mai multe ori insa, tromboflebita
veno-splenica se cronicizeaza lent, incepand cu splenomegalie silentioasa, care
ulterior poate depasi la dreapta ombilicul sau poate ajunge pana in fosa iliaca.
Cresterea in volum a splinei antreneaza hemoragii digestive abundente, de incidenta
variabila, care se pot repeta in cursul aceleiasi zile sau dupa intervale asimptomatice
de ani. Urmeaza episoadele febrile cu hemoragii subintante si ascita serofibrinoasa,
toate manifestate pe fondul unei stari generale treptat alterata, conturand astfel un
tablou clinic similar cirozei hepatice. Exitusul survine in 2-8 ani, de cele mai multe ori
prin hemoragie digestiva violenta. Daca tromboflebita se limiteaza la sistemul venos
intrasplenic, hemoragiile si ascita lipsesc si astfel poate fi confundata cu o tumora
splenica. Tratamentul curativ consta in splenectomie.

Infarctul splenic apare prin obstructia ramurilor arterei splenice, cu care se complica
unele afectiuni emboligene, precum valvulopatii, endocardite, infarct miocardic, sau
poate fi cauzat de blocajul circulatiei intrasplenice survenit in cadrul unor afectiuni
sistemice, anemia falcipara, leucemie mieloida cronica, policitemia vera, periarterita
nodoasa. Durerea in hipocondrul stang cu iradieri spre umar, greturi si varsaturi,
splenomegalia dureroasa sunt manifestarile clinice obisnuite.
Hipersplenismul
Termenul de hipersplenism nu defineste o entitate nosologica antomo-clinica, ci un
sindrom caracterizat patogenic prin hiperfunctia si mai ales disfunctia splinei, cu
etiologie si aspecte clinice variate, ce reflecta asocierea, in proportii individual
diferite, a consecintelor influentei splinei asupra elementelor figurate ale sangelui. Cu
alte cuvinte, hipersplenismul rezulta din depozitarea si distrugerea excesiva a
celulelor sanguine, ceea ce antreneaza o diminuare semnificativa a acestora la nivel
sistemic. Din punct de vedere clinic, in hipersplenism se constata prezenta
splenomegaliei, indiferent de factorul determinat al sau, acompaniata de hiperplazie
medulara si hemocitopenie periferica, selectiva sau globala. In functie de linia
celulara carentiala, tabloul clinic poate fi completat de paloare, icter, infectii
frecvente, purpura hemoragica, toate fiind corectate dupa interventia de splenectomie.

Cand se manifesta fara o cauza identificabila este vorba despre hipersplenism primar,
iar cand deriva din unele procese infectioase, parazitare, tezaurismoze, metaplazii,
neoplazii sau afectiunii vasculo-splenice se numeste hipersplenism secundar. In
cadrul sindroamelor hipersplenice primare sunt citate neutropenia splenica primara si
pancitopenia splenica primara, ambele cu domeniu nosologic imprecis conturat,
diagnosticarea lor avand loc prin excluderea altor tulburari cu manifestari similare.
Tabloul clinic al acestora este sugestiv pentru hipersplenism, asociind splenomegalia
cu diminuarea numarului de celule sanguine, insa diagnosticul poate fi confirmat doar
in cazul in care se constata ca in urma splenectomiei tulburarile sanguine au fost
corectate.

Splenomegalia
In majoritatea cazurilor, fenomenele patologice care intereseaza splina se traduc prin
marirea acesteia sau splenomegalie, care poate evolua cu sau fara pastrarea formei. In
mod conventional, se vorbeste despre splenomegalie cand organul devine palpabil,
despre hipersplenomegalie cand polul inferior al splinei ajunge la nivelul liniei
ombilicale si despre splenomegalie colosala, cand va depasi limita precedent
mentionata.

Splenomegalia in tuberculoza splenica

Coafectarea splinei in faza acuta a tuberculozei se traduce frecvent prin splenomegalie
asociata cu leziuni specifice tuberculoase si reactie mielo-granulocitara, iar in
tuberculoza cu evolutie subacuta splenomegalia se manifesta in contextul hepato-
adenomegalic. In cadrul tuberculozei cronice, afectarea splinei ocupa un loc relativ
important in randul localizarilor extrapulmonare. Propagarea infectiei are loc in
primul rand pe cale sanguina, alterori pe cale limfatica si mai putin frecvent prin
contiguitate, in situatii de peritonita tuberculoasa.

Apare de obicei la persoanele intre 20-40 ani, cu o frecventa egala la ambele sexe.
Pacientii cu tuberculoza splenica dezvolta in principal splenomegalie care poate lua
proportii semnificative, izolata sau frecvent in asociere cu hepatomegalie. In paralel,
se constata modificari hematologice, care in mod obisnuit se manifesta prin anemie,
ce castiga uneori caracter hemolitic sau megaloblastic. In unele cazuri, se poate intalni
neutropenia si limfopenia, iar trombocitopenia survenita determina purpura
hemoragica. De asemenea, in locul acestor caractere de hipersplenism, au fost
semnalate si fenomene de hiposplenism, cu poliglobulie, mieloza megacariocitara,
trombocitoza. Aceste variatiuni, cu deficit sau excedent de elemente figurate
sanguine, sunt corelate cu leziuni splenice distructive sau cu hiperplazia reticulo-
histiocitara si respectiv cu dezvoltarea focarelor de hematopoeza extramedulara.

Splenomegalia in alte afectiuni inflamatorii

In cadrul sifilisului, mai ales in cel congenital, pot aparea leziuni splenice,
splenomegalie, anemie si leucopenie. De asemenea, un tablou clinic similar poate sa
manifeste si sifilisul tertiar.

Sindromul Felty, manifestat la adulti, sau boala Chauffard-Still, intalnita la copii, se

remarca printr-o combinatie de simptome clinice, dintre care se evidentiaza
splenomegalia alaturi de artrita cronica, anemie moderata, leucopenie pronuntata,
pigamentarea tegumentelor si adenopatie generalizata.

Leishmanioza rezulta din infestarea cu protozoarul Leishmania donovani.

Splenomegalia, de multe ori colosala, starile febrile, anemia normocitara, leucopenia
cu granulocitopenie si adenopatia frecvent pronuntata sunt simptomele obisnuite de
boala. Stabilirea diagnosticului se face prin evidentierea parazitului in celulele
reticulo-endoteliale, in urma punctiei splenice.

Histoplasmoza este o afectiune fungica, datorata infestarii cu ciuperca Histoplasma

capsulatum. In majoritatea cazurilor este asimptomatica insa in formele manifeste, pe
langa splenomegalie moderata, boala evolueaza cu febra crescuta, hepatomegalie,
adenopatie.
Pana in 40% din cazurile de sarcoidoza, se constata splenomegalie usoara sau
moderata concomitent cu leucopenie si anemie doar in 4-20%.

Splenomegalia malarica hiperreactiva sau splenomegalia tropicala apare in urma

suprastimularii imunologice a organismului expus la atacuri repetate de infectie
malarica pe o perioada lunga de timp. Este endemica in zonele geografice cu
prevalenta crescuta de malarie si se caracterizeaza in principal prin
hepatosplenomegalie masiva, acompaniata de durere abdominala in 52% din cazuri.
97% dintre pacienti se confrunta cu scadere ponderala, oboseala sau migrenele pot
semnala instalarea anemiei, iar riscul de infectii cutanate si respiratorii este usor
crescut.

Abcesul splenic este rar intalnit, cu o incidenta de sub 1%, si secundar unor stari
piemice sau suprainfectarii unui hematom splenic cu bacterii sau fungi. Tabloul clinic
include febra, dureri in hipocondrul stang, leucocitoza. Pot aparea complicatii, cu un
abces subfrenic, ce perforeaza producand peritonita sau pleurezie stanga
transdiafragmatica.

Splenomegalia in tezaurismoze
Boala Gaucher se caracterizeaza prin depozitarea unei mari cantitati de cerebrozide
in celulele reticulare din ficat, splina, maduva osoasa. Afectiunea este diagnosticata de
regula precoce, in primii ani de viata, cand de altfel se si manifesta, insa exista si
cazuri rare, cand diagnosticul se pune tardiv, la adult. In ceea ce priveste incidenta pe
sexe se remarca faptul ca atat barbatii cat si femeile sunt in mod egal interesati.
Splenomegalia se manifesta inca de la debutul bolii, odata cu cresterea in volum a
ficatului, dominand de cele mai multe ori tabloul clinic cu evolutia enorma a
dimensiunilor sale. La examinarea fizica, in 60-70% din cazuri se constata o
hiperpigmentare in pete cafenii a tegumentelor, iar la nivelul conjunctivelor oculare se
descopera prezenta unor puncte de culoare galbena, in care sunt depozitate celule de
tip Gaucher. Consecintele splenectomiei sunt intotdeauna favorabile, prognosticul
fiind grav doar la nou-nascutii la care boala evolueaza rapid si cu atingearea
sistemului nervos.

Boala Niemann-Pick rezulta din acumularea sfingomielinei la nivelul celulelor

reticulare. Raspandirea celulelor afectate este mult mai mare comparativ cu cea din
boala Gaucher, iar sistemul nervos este aproape mereu afectat, cunoscandu-se cazuri
cu tulburari spastice, surzenie si chiar orbire. Boala este decelata in primul an de
viata, ea devenind fatala in cateva luni. Anemia si trombocitopenia sunt relativ
moderate, iar in unele cazuri, in loc de leucopenie, pacientului ii este descoperita
leucocitoza. Pe langa splenomegalie, se constata cresterea in volum a ficatului si a
ganglionilor limfatici.

Boala Hurler (gargoilismul) este o tulburare genetica, determinata de acumularea de

mucopolizaharide la nivelul viscerelor. Se manifesta la copii pana in 10 ani, cand la
aceasta varsta de obicei survine existusul. Pe langa hepatosplenomegalie importanta,
persoanele afectate prezinta retard mintal, supradezvoltarea calotei, opacitati
corneene, limba ingrosata, intarziere in dezvoltarea corporala, degete scurte si groase,
hernie ombilicala.

Splenomegalia congestiva cronica (sindromul Banti) este o situatie patologica in care

hipertensiunea portala se asociaza cu hipersplenismul, iar semnele principale ale bolii
reprezinta consecinta acestor doua tulburari centrale. Apare, de obicei, la persoanele
cu varsta sub 35 de ani, frecvent cu un debut insidios sau, mai rar, spontan cu
hematemeza sau melena. Simptomele necaracteristice, precum astenia si balonarea
insotita de dureri abdominale nesistematizate sunt de regula singurele manifestari
acuzate de pacient pana cand se adauga anemia si se efectueaza prima examinare
medicala, in timpul careia este descoperita splina in mod evident marita. Ulterior, apar
starile subfebrile, diareea, un icter usor, toate pe fondul unei stari generale progresiv
alterata. De asemenea, in aceasta perioada, se constata frecvent hemoragii digestive
exteriorizate prin hematemeza. In continuare, splenomegalia se asociaza cu
hepatomegalia si devin din ce in ce mai sugestive, bolnavul experimentand un tablou
clinic de ciroza hepatica, in care insa, splenomegalia reprezinta semnul predominant.
Urmeaza instalarea ascitei concomitent cu scaderea progresiva a ficatului si eventual
exitusul, prin hemoragii digestive repetate sau insuficienta hepatica. Anemia se
agraveaza progresiv, odata cu aparitia hemoragiilor, este initial normocitara si devine
ulterior macrocitara concomitent agravarea cirozei hepatice. In 70% din cazuri se
remarca leucopenia cu o scadere a leucocitelor proportionala pentru toate tipurile,
astfel incat formula leucocitara apare normala. Maduva osoasa devine hipercelulara,
pe masura ce in sangele periferic apare pancitopenia, dand semne mai evidente de
stagnare in maturatia eritrocitara. Modificarile din sange si maduva osoasa reflecta
modul in care se prezinta si evolueaza tabloul de hipersplenism, intrerupt insa
frecvent de hemoragiile cu deznodamant fatal.

In general, stabilirea diagnosticului nu ridica mari probleme, luandu-se in calcul

semnele periferice ale bolii, si anume splenomegalia, asociata cu anemie, leucopenie
si trombocitopenie moderate, la care se adauga, in unele situatii, mai avansate
hemoragiile digestive. Tratamentul are ca obiectiv principal reducerea hipertensiunii
portale, ceea ce ar diminua riscul de accidente hemoragice grave. Daca nu se
urmareste realizarea acestui obiectiv sau nu exista posibilitatea de a fi realizat,
exitusul survine de cele mai multe ori in maximum 2 ani. In situatiile cand
hipersplenismul se manifesta proeminent este indicata splenectomia, efectuata in
acelasi timp cu o anastomoza splenoportala sau portocava, necesara daca obstructia ce
determina hipertensiunea portala se localizeaza la nivel intrahepatic. Conform unor
statistici, rata de mortalitate operatorie este de cel putin 15%, iar daca se adauga riscul
unor accidente mai tardive, postoperator, precum tromboze sau hemoragii,
mortalitatea poate creste pana la 25-30%.

Tumorile splinei
Chistul hidatic splenic este remarcat intr-o proportie modesta, 2-6% din totalitatea
localizarilor acestuia, insa prezinta o importanta deosebita din perspectiva
complicatiilor severe survenite in antiteza cu posibilitatea vindecarii, in cazul in care
se stabileste diagnosticul etiologic si se recurge la splenectomie. Splina creste lent in
volum, este indolora, iar deformarea organului este constatata aproape mereu. In
absenta complicatiilor, starea generala ramane neafectata. Daca evolutia chistului este
ascendenta, toracica, apar dureri in hipocondrul stang cu iradieri catre umar si dispnee
in miscari. La examenul obiectiv se semnaleaza deformarea bazei hemitoracelui stang
si ridicarea mamelonului stang, matitate cu disparitia spatiului respirator. Daca
evolutia chistului este descendenta, abdominala, pacientii acuza balonari
postalimentare, constipatie si fenomene de subocluzie intestinala. In mod exceptional,
chistul hidatic se poate rupe si deschide in viscerele abdominale, determinand
hidatemeza la nivelul stomacului, hidatienterie in colon, hidatiurie in bazinet sau
ureter, si peritonita acuta supurata sau echinococoza peritoneala daca se deschide in
peritoneu.

Chistele splenice neparazitare sunt variante ale tumorilor benigne si de cele mai
multe ori sunt secundare unor hematoame, care la randul lor au fost favorizate de
procese infectioase, parazitare, hemopatii, tromboflebita veno-splenica. Chistele
primare sunt de regula malformatii congenitale cu aspect tumoral, descoperite
frecvent la copiii sau tinerii cu splenomegalie colosala, cu stare generala nealterata si
fara modificari hematologice semnificative. Histologic, se diferentiaza chiste
epiteliale, dermoide sau epidermoide, chiste seroase si endoteliale, hemangioame sau
limfangioame.

Pe langa cele de natura chistica, in randul tumorilor vasculare se pot evidentia

angioblastomele, caracterizate prin proliferarea celulelor tumorale mature si
endoteliomele sau angiosarcoamele, imature, mari care pot invada viscerele din
proximitate. Mai rar, s-au semnalat fibromele si leiomiomele, care de altfel raman
mici si sunt asimptomatice.

Boala Hodgkin-Paltauf-Sternberg evolueaza in 65-80% din cazuri cu splenomegalie,

de dimensiuni moderate, indolora si in prezenta unei adenomegalii asimetrice, de
consistenta inegala. Totusi, cu o frecventa crescuta s-a constat ca limfogranulomatoza
ce caracterizeaza maladia poate aparea izolat la nivelul splinei, intr-o eventualitate in
care la diagnosticare se iau in calcul febra Pel-Ebstein, pruritul si starea generala
progresiv alterata. Din punct de vedere hematologic, anemia este hipocroma,
leucopenia cu limfopenie si eozinofilie poate fi substituita de leucocitoza pronuntata,
iar trombocitele prezinta variatii neunitare de la un individ la altul. Ablatia
chirurgicala a splinei poate fi necesara datorita severitatii hipersplenismului
hematologic secundar, in special cand hemocitopenia nu este corectata prin
tratamentul afectiunii de baza. In cazul izolat al procesului patologic la nivelul splinei,
postoperator se mentioneaza chiar oprirea in evolutie a bolii, fapt important evidentiat
de prognosticul, altfel, infaust al limfogranulomatozei.

Boala Brill-Symmers se caracteriseaza prin inmultirea si dezvoltarea exagerata a

foliculilor Malpighi. Tabloul clinic asociaza semne de hipersplenism cu limfopenie,
insa particularitatea o reprezinta evolutia initial lenta, cu fenomene la nivel general si
dispeptice discrete, ce preced malignizarea.

Din capsula sau trabeculi se dezvolta fibrosarcoamele, din vase apar endotelio-
angiosarcoamele, din foliculii Malpighi se disting limfosarcoamele, iar din pulpa
rosie, reticulosarcoamele. Toate acestea sunt tumori de natura maligna, extrem de rar
intalnite, dar semnalate, insa, pe un interval de varsta mare, cuprins intre 3 si 90 de
ani. Febra de intensitate moderata, astenia persistenta si scaderea ponderala progresiva
sunt aproape constante, pacientii acuzand si presiune dureroasa in hipocondrul stang,
uneori cu paroxisme atroce. Se cunoaste iradierea durerii frecvent catre umarul stang,
in special cand se asociaza pleurezia stanga, iar din punct de vedere hematologic, se
constata anemia normo- sau hipocroma, ce opune rezistenta la terapiile
medicamentoase, ameliorata doar in urma splenectomiei. Uneori, se poate contura un
sindrom hemolitic, cu deglobulinizare masiva si hemoglobinurie paroxistica.
Splenomegalia progresiva poate depasi ombilicul la dreapta si poate ajunge in micul
bazin sub o greutate maxima de 6 kg.

Explorarea splinei Diagnostic

Hipersplenismul, dar mai ales splenomegalia sunt simptomele cele mai elocvente de
afectare splenica, ce necesita urgent o clarificare etiologica. In derularea procesului
diagnostic, fenomenul splenomegalic, trebuie incadrat in contexul clinic, totodata
apreciindu-se si daca prin componenta limforeticulara sau vasculara, splina participa
la manifestarea unei afectiuni generale. Astfel, se impune un examen anamnestic
detaliat, completat de investigatii hepatice, hematologice, radiologice si izotopice, iar
prin eliminare succesiva, cauza reala a splenomegaliei va putea fi indentificata.

Prin intermediul examenului radiologic se pot evidentia chisturi hidatice, tuberculoza

splenica, angioame, iar daca acesta se efectueaza asupra unor organe din vecinatate,
precum stomac sau colon, se poate stabili eventualele deplasari determinate de
splenomegalie. Tomografia computerizata ofera informatii supimentare, de o
calitate mai inalta, in ceea ce priveste natura, numarul, dimensiunile si extinderea
procesului patologic, fiind considerata una dintre cele mai eficiente metode imagistice
pentru explorarea globala a intinderii leziunilor. Urografia reprezinta un element de
diagnostic diferential intre patologia splenica si cea a rinichiului stang. Scintigrafia
este utilizata pentru a preciza cu exactitate volumul splenic si prezenta unor procese
patologice intrasplenice, precum chisturi sau angioame. Prin reinjectarea eritrociterlor
si trombocitelor marcate izotopic se poate explora functia de sechestrare a splinei. In
mod normal, punctia splinei si splenograma indica 60% celule de tip limfoid, 30%
histiocite si 10-20% granulocite. Prin splenoportografie se obtin informatii
referitoare la presiunea din vena splenica si permeabilitatea acesteia, precum si despre
prezenta unor procese obstructive la acest nivel, tromboze sau compresiuni. Cel mai
indicat procedeu pentru evidentierea sau confirmarea hemoragiei intraperitoneale este
punctia-lavaj peritoneal.

Proceduri

Splenotomie - incizia chiurgicala a splinei

Splenectomie - extirparea chiurgicala a splinei
Splenopexie - fixarea chirurgicala a splinei
Splenorafia - sutura splinei