Nebun ...

sau nu

Sunt doar eu, eu si lumea. Curios cum isi schimba

cuvintele
intelesul. Ieri lumea insemna oameni, azi ea reprezinta
doar
pamint. Cred ca pe cind dormeam adinc toti oamenii au
plecat, s-au
risipit, probabil spre nicaieri sau poate in neant. M-am
temut de
singuratate, iar sufletul meu, care nu ma asculta
niciodata,
incearca sa-mi dea o lectie. Mi-e teama sa ma mai
tem! Dar iata ca ma
tem si el se grabeste sa-mi arate de ce. Ma tem de
imensitati si
de ce ma poate strivi. Alerg la fereastra si privesc
cum florile
devin arbori, iar arborii devin colosi, vad si aud ce
nu demult imi
imaginam : vad cum creste iarba, cum se deschid porii
pamintului si
cum respira. Nu mi-am imaginat niciodata ca pamintul
respira
astfel. Atit de lin, aproape ca nu se simte, aproape ca
nu se
aude. Credeam ca ceva atit de mare te poate ucide doar
respirind.
Ma tem ca voi uita copilaria, ma tem ca voi ramine
fara amintiri. Si
iata, casa, muzica, parintii?eu dispar. Nu pot rosti "nu
ma tem", nu
pot vorbi, sufletul meu nu-mi intelege graiul. Ridic
privirea
printr-o nevoie disperata de radacini. Soarele! Acesta
m-a creat din
multe raze puse cap la cap. Intr-adevar nu stralucesc
caci razele
mele si-au pierdut lumina odata cu venirea mea pe
acest pamint. Dar
reusesc sa dau culoare acestei lumi, acestor frunze,
acestor
flori. Familia mea? Ei bine, soarele mi-e mama,
prieten, confident si
protector; luna mi-e tata, stelele imi sunt frati, iar
eu? eu sunt un
 nor de vara pe cerul insorit de vara.
Ma tem de oameni ! N-ar fi trebuit sa ma tem de
ei. Acum vor da buzna
in lumea mea miliarde de oameni. Dar de ce nu apar/ S-a
facut
intuneric si e cumplit de frig, atit de frig incit imi
imaginez un
imens cub de gheata de care trupul meu s-a lipit parca
contopindu-se. Iar intunericul devine din ce in ce mai
apasator
stergind frica, spaima si inlocuindu-le cu
nimic. Acest nimic este
de fapt fiinta mea. Fara ei nu exist ! Ma arde soarele,
deci pot
deschide ochii. Intr-adevar, vad lumina.
Ma tem de suferinta, de rautate, de dragoste, de ura,
de lacrimi, de
salbiciune, de vulnerabilitate, de viata? de
mine? Atitea temeri si
totusi nu se intimpla nimic. Probabil le stiu
raspunsul.
Imi doresc? dar vad un virf de munte acoperit de
zapada. Este atit de
viu atit de clar incit ii simt raceala. Stiu ca toate
dorintele sunt
irealizabile precum si visul meu de a ajunge pe cel
mai inalt virf
de munte si de a muri acolo.
Si totusi? imi doresc atit de mult sa ma transform in
lumina, sau
intr-un sunet mladios ce poate aduce fericire, sau
poate in pasare
sa zbor, sa ajung sus, in vazduh, doar eu, eu si
vintul.
Imi doresc enorm sa zbor odata cu fulgii mari si albi
de nea. Sa
intru in jocul lor copilaresc si nebunesc, sa imi aud
risul asa cum
nu este in realitate :cristalin si vesel, asemeni unui
clipocit de
apa. Un joc, sau mai curind un dans pe care-l stiu doar
fulgii si a
carui muzica nu se aude, se simte. Un amalgam de sunete
care nu sunt
altceva decit viata acelor minunati, dar reci, fulgi
de
zapada. Intotdeauna m-am intrebat de ce este atita
 liniste cind
ninge. De multe ori credeam chiar ca cineva de sus,
fiind foarte
obosit, asterne o patura alba peste lume si zgomotele
ei. In
realitate insa, oamenii (probabil inconstient) asculta
muzica
fulgilor de nea, muzica vietii, muzica lor !(cit de
mult timp pierd
oamenii ascultind realitatea !!!!!)
Imi doresc sa le rapesc oamenilor realitatea. Am deveni
cu totii
nebunii unei lumi in care neintelesii nu exista. O lume
a mea, cu
oameni asemeni mie. Oameni care traiesc cu ideea
stupida ca vor
muri curind ; oameni care se identifica cu arborii, cu
florile, cu
iarba, cu pamintul ; oameni al caror vis este sa
pluteasca odata cu
ninsoarea, sa curga odata cu ploaia, sa moara si sa
reinvie odata cu
natura ; oameni care sa vorbeasca putin si foarte
incet ; oameni
care nu vor sa vada ci sa simta, a caror unica lumina
sa fie
miinile. Am fi nebuni, dar nu e minunat sa fii un pic
nebun ? Oare nu
e o arta nebunia ?
Furam cite putin din perfectiune ori de cite ori nu
vedem si nu
vorbim !