Sunteți pe pagina 1din 402

Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare al Republicii Moldova

Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Pavel Movileanu (coordonator)

„TEORIA ECONOMICĂ ŞI DOCTRINE

ECONOMICE”

Chişinău 2011

1

CZU 330.1+ 330.8(075.8) T 43

AUTORI:

Pavel Movileanu – profesor universitar, doctor habilitat în economie, Aacademician al Academiei Internaţionale de Ştiinţe a Şcolii Superioare, UASM. Petru Tomiţa - profesor interimar universitar, doctor în economie, decanul facultăţii de Economie, UASM. Elena Timofti – conferenţiar universitar, doctor habilitat în economie, catedra „Economie, Statistică şi Analiză” UASM. Veronica Movileanu - doctor în economie, conferenţiar interimar universitar la catedra „Marketing şi Achiziţii” UASM. Maria Grigoraş – lector universitar la catedra „Ştiinţe Socio - Umane” UASM, doctorand la Academia de Studii Economice din R. Moldova.

RECENZEŢI:

ÿ Petru Ţurcanu – doctor habilitat în economie, profesor universitar, Om emerit

în ştiinţă.

ÿ Ion Sîrbu – doctor habilitat în economie, profesor universitar.

Se editează conform hotărîrii Senatului UASM proces verbal nr. 2 din 10.12.2010

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Teoria economică şi doctrine economice: [pentru uzul studenţilor] / Univ. Agrară de Stat din Moldova; coord.: Pavel Movileanu. – Ch.: Centrul Ed. al UASM, 2011. 401 p. Bibliogr.: p. 381-384 (83 tit). – 100 ex. ISBN 978-9975-64-199-9

330.1+330.8(075.8)

T 43

ISBN 978-9975-64-199-9

2

CUPRINS

Prefaţă

12

Capitolul 1

Introducere în Teoria economică

 

1.1. Apariţia teoriei economice ca ştiinţă

14

1.2. Obiectul teoriei economice

19

1.3. Metoda teoriei economice

26

1.3.1.

Metoda

27

1.4. Formarea şi dezvoltarea sistemului ştiinţelor economice

33

1.4.1.

Ştiinţele economice fundamentale

35

1.4.2.

Ştiinţele economice teoretico – aplicative

35

1.4.3

Ştiinţele

economice de graniţă

36

1.4.4.

Teoria economică

36

1.4.5.

Istoria doctrinelor economice

36

1.4.6.

Istoria economică

36

1.4.7.

Statistica. Metode statistice

36

1.4.7.1 Observarea statistică

37

1.4.7.2 Sondajul statistic

39

1.4.7.3 Totalizarea (centralizarea) şi gruparea datelor statistice

42

1.4.7.4 Tabelul şi graficile statistice

44

1.4.7.5 Mărimile absolute şi relative

49

1.4.7.6 Mărimile medii

56

1.4.7.7 Seriile cronologice

61

1.4.7.8 Metoda indicilor statistici

64

1.4.7.9 Corelaţia şi regresia

71

1.4.8.Contabilitatea

 

75

1.4.9.Finanţele

75

1.4.10.Ştiinţa unităţilor economice

76

1.4.11.Cibernetica economică

76

1.4.12.Econometria

 

76

1.4.13.Economia mondială

76

Capitolul 2

Teoria economiei naturale şi economiei de schimb

 

2.1. Conţinutul producţiei materiale

78

2.1.1. Obiectul

muncii

78

2.1.2. Mijlocul de muncă

79

2.2. Economia naturală – conţinut şi evoluţie

81

2.3. Economia de schimb – formarea, evoluţii şi principii de funcţionare

82

2.4. Producţia de mărfuri – treaptă calitativ superioară a

economiei de schimb

 

85

3

Capitolul 3

Teoria producţiei

3.1.

Resursele naturale

88

3.1.1. Pământul

88

3.1.2. Relieful şi apele

88

3.1.3. Climatul

88

3.1.4. Populaţia (economic) activă

90

3.1.5. Populaţia ocupată

90

3.1.6. Piramida vârstelor

90

3.2

Natura muncii: participarea muncii la procesul de producţie

90

3.2.1 Diviziunea muncii.Implicaţiile evoluţiei tehnicii asupra muncii

91

3.2.2 Raţionalizarea muncii

92

3.2.3 Regimul social juridic al muncii

93

3.3

Capitalul – formele şi funcţiile sale

93

3.3.1

Conceptul de capital

94

3.3.2.

Capitalul real

94

3.3.3.

Capitalul nominal

94

3.3.4.

Caracterul de capital

94

3.4.

Capitalul tehnic, formele, importanţa şi funcţiile sale

94

3.4.1. Capitalurile

fixe

94

3.4.2. Capitalurile circulante

95

3.5. Importanţa şi funcţiile capitalului tehnic. Productivitatea capitalului

95

3.6.

Capitalul contabil, uzura, amortizarea şi înlocuirea capitalului fix

96

3.6.1. Uzura fizică a capitalului fix

96

3.6.2. Uzura morală a capitalului fix

97

3.6.3. Uzura morală de gradul I

97

3.6.4. Uzura morală de gradul II

97

Capitolul 4

 

Teoria întreprinzătorului şi teoria întreprinderii

 

4.1. Caracteristica întreprinderii

99

4.2. Marea şi mica întreprindere. Dimensiunile optime ale întreprinderii

100

4.3. Formarea marilor întreprinderi: modalităţi şi tipuri de concentrare

101

 

4.3.1. Exploataţiile agricole

102

4.3.2. Societatea agricolă de producţie

103

Capitolul 5

 

Teoria costului de producţie

 

5.1.

Conceptul, conţinutul şi categoriile costului de producţie

104

5.1.1. Costul global

105

5.1.2. Costul marginal

105

5.1.3. Costul mediu

105

5.1.4. Consumuri de fabricaţie

108

5.1.5. Consumuri de desfacere

108

4

5.1.6.

Amenzile şi penalităţile

108

5.1.7. Consumuri care nu sunt generate şi nu afectează

 

producţia şi desfacerea

108

5.1.8. Consumuri directe

109

5.1.9. Consumuri indirecte

109

5.1.10. Consumuri curente

109

5.1.11. Consumuri anticipate

109

5.1.12. Consumuri preliminate

109

5.1.13. Consumuri cu caracter variabil

109

5.1.14. Consumuri cu caracter constant

110

5.1.15. Consumuri simple

110

5.1.16. Consumuri complexe

110

5.1.17. Materii prime şi materiale de bază

110

5.1.18. Materiale auxiliare

111

5.1.19. Combustibilul

111

5.1.20. Energia

111

5.1.21. Contribuţii asupra salariilor

112

5.1.22. Alte consumuri băneşti

112

5.2.

Importanţa şi căile reducerii costului de producţie în condiţiile

economiei de piaţă

113

Capitolul 6

 

Teoria salariului

 

117

6.1. Conceptul de salariu. Teorii cu privire la salariu

119

 

6.1.1. Formele salariului

121

6.1.2. Salariul nominal

121

6.1.3. Salariul real

122

6.2. Relaţii între aport şi compensare

126

6.3. Corelaţia dintre productivitatea muncii şi salariu

131

Capitolul 7

 

Teoria produsului net

134

7.1. Produsul net. Conţinut şi forme de manifestare

136

 

7.1.1. Câştig fortuit

137

7.1.2. Câştig de adaptare

137

7.2. Profitul

 

142

 

7.2.1.

Profitul comercial

142

7.3. Dobânda

143

7.4. Renta

149

7.4.1. Renta diferenţială

150

7.4.2. Renta de monopol

151

7.4.3. Renta absolută

155

5

Capitolul 8

Teoria pieţii

160

8.1. Categoria economică de piaţă rolul, funcţiile şi tipurile de piaţă

160

8.2. Legea cererii şi ofertei – legea economică a economiei de schimb

162

8.2.1. Cererea

164

8.2.2. Funcţiile cererii

167

8.2.3. Oferta

170

8.2.4. Relaţia ofertă – cost de producţie

172

Capitolul 9

Teoria concurenţei

175

9.1. Concurenţa – element al economiei de piaţă

175

9.2. Tipuri de concurenţă

176

9.2.1. Concurenţa perfectă (pură)

176

9.2.2. Monopolul absolut şi monopsonul

178

9.2.3. Concurenţa imperfectă

180

9.2.3.1. Concurenţa monopolistă

181

9.2.4. Oligopolul

183

9.3. Legea concurenţei

186

Capitolul 10

Teoria preţurilor

189

10.1. Conceptul de preţ. Fundamentele teoretice ale formării preţurilor

189

10.2. Preţul de piaţă. Relaţia dintre preţ, cerere şi ofertă

190

10.2.1.

Curba cererii în funcţie de preţ

192

10.3. Preţuri administrate

194

10.3.1. Preţul în sistemul marilor firme

195

10.3.2. Interrelaţia dintre piaţă şi monolopuri în fixarea preţurilor

195

10.3.3. Preţuri administrate de stat

196

10.3.4. Preţurile produselor agricole

197

Capitolul 11

Teoria banilor

199

11.1. Banii, geneza şi evoluţia lor

199

11.2. Formele şi funcţiile banilor

201

11.2.1.

Banii de calcul: etalonul monetar

201

11.2.2.Moneda metalică; biletele de bancă; instituţiile de emisiune

202

11.2.3.

Banii de credit

203

11.2.3.1.

Poliţele

204

11.2.4. Banii, mijloc de tezaurizare şi rezervă bănească

205

11.2.5. Banii universali

206

11.2.6. Moneda scripturală (bani de cont)

206

11.2.6.1. Emisiunea (crearea) de monedă scripturală

208

11.2.7. Cecul

208

11.2.8. Viramentul

208

6

11.2.9.

Avizul de prelevare

208

 

11.2.10.

Banii electronici

209

Capitolul 12

 

Teoria inflaţiei

 

210

12.1. Conceptul şi indicatorii de comensurare a inflaţiei

210

12.2. Cauzele monetare şi economică sociale ale inflaţiei

211

Capitolul 13

 

Teoria statului şi finanţele publice

215

13.1. Finanţele publice şi relaţiile financiare

215

13.2. Cheltuieli publice

217

13.3. Factorii creşterii cheltuielilor publice

217

13.4. Clasificarea cheltuielilor publice

218

13.5. Structura cheltuielilor publice

219

 

13.5.1. Cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea aparatului de stat

219

13.5.2. Cheltuieli publice pentru scopuri sociale

220

13.5.3. Cheltuieli militare

221

13.5.3.1. Cheltuieli directe

221

13.5.3.2. Cheltuieli indirecte

221

13.5.4.

Cheltuieli publice cu caracter economic

221

13.6. Sistemul veniturilor publice

221

13.7. Impozitele – principala sursă a veniturilor publice

222

13.8. Principiile impunerii şi politicii financiare

222

13.9. Clasificarea impozitelor. Impozitele directe şi impozitele indirecte

224

 

13.9.1.

Impozitele directe

225

13.9.1.1. Impozite pe venit

225

13.9.1.2. Impozite pe avere

226

13.9.2.

Impozite indirecte

226

13.9.2.1. Taxe de consumaţie sau accizele

226

13.9.2.2. Monopolurile fiscale

227

13.9.2.3. Taxele vamale

227

13.10. Taxele de înregistrare şi de timbru

227

13.11. Impozitele prelevate de administraţiile publice locale

228

13.12. Cotizaţiile sociale

228

13.13. Conceptul şi tipurile bugetului de stat

228

 

13.13.1. Principiile bugetare

229

13.13.2. Întocmirea, aprobarea, executarea şi controlul

bugetului de stat

230

13.13.3.

Finanţe publice şi bugetul de stat – mijloace de

intervenţie pentru asigurarea echilibrului economic general

231

Capitolul 14

 

Teoria creditului şi instituţiile financiar bancare

233

14.1.

Creditul: noţiuni generale şi clasificări

234

7

14.2.

Clasificarea creditului

234

14.3. Rolul creditului în economia modernă, funcţiile şi avantajele creditului 235

14.4. Condiţiile funcţionării şi dezvoltării creditului

237

14.4.1. Condiţii de ordin juridic, legal

237

14.4.2. Condiţii de ordin instituţional, infrastructural

238

14.4.3. Condiţii de ordin social – politic

238

14.4.4. Condiţii de ordin economic

238

14.4.5. Condiţii de ordin psihologic

238

14.5. Instituţiile financiar - bancare şi organizarea creditului

238

14.5.1. Băncile şi funcţiile lor

238

14.5.2. Tipuri de bănci

238

14.5.2.1. Bănci centrale

239

14.5.2.2. Bănci comerciale

239

14.5.2.3. Casele de economii

240

14.5.2.4. Băncile ipotecare

240

14.5.2.5. Băncile de comerţ exterior sau băncile de import-export . 240

14.6. Politici monetare şi de credit. Delimitări conceptuale. Obiectivele

politicilor monetare şi de credit

240

14.7.

Instrumente ale politicilor monetare şi de credit

241

14.7.1. Taxa scontului

241

14.7.2. Politica operaţiunilor pe piaţa liberă (open - market)

242

14.7.3. Politica „rezervelor obligatorii”

242

14.7.4. Politica de „încadrare a creditului”

243

Capitolul 15

 

Teoria eficienţei şi rentabilităţii

244

15.1. Conceptul de eficienţă economică

244

15.2. Sistemica eficienţei economice. Sistemul de indicatori

ai eficienţei economice

247

15.3. Factorii de creştere a eficienţei economice

253

 

15.3.1.

Factorii tehnico – organizatorici

254

15.4. Productivitatea muncii. Legea creşterii productivităţii muncii

255

15.5. Categoria economică de productivitate a muncii.

Locul şi rolul ei în sistemul eficienţei economice

256

 

15.5.1. Nivelul productivităţii muncii

259

15.5.2. Productivitatea muncii sociale

260

15.6. Factorii care influenţează productivitatea muncii şi căile ei de creştere 261

15.7. Productivitatea factorilor de producţie

266

15.8. Rentabilitatea şi căile ei de creştere.

Categoria economică de rentabilitate şi formele ei de exprimare

268

15.9.

Importanţa şi căile de creştere a rentabilităţii

270

15.10 Abordări teoretice şi metodologice privind eficienţa economică

272

 

15.10.1 Evoluţia abordării problematicii eficienţei

272

15.10.2 Eficienţa ca categorie economică

274

15.10.3 Forme de eficienţă

276

8

15.10.4 Abordarea sistemică şi metodologică privind aprecierea eficienţei economice a producţiei agricole concurenţiale

279

15.10.5 Metode şi tehnici de măsurare a eficienţei economice

281

Capitolul 16

Teoria produsului naţional

283

16.1. Avuţia naţională

283

16.2. Produsul naţional

285

16.3. Producerea produsului naţional net (NNP) sfera muncii productive

288

16.4. Repartiţia produsului naţional net

293

16.5. Utilizarea finală a produsului naţional net

293

16.5.1. Fondul de consum

294

16.5.2. Fondul de acumulare

294

16.5.3. Gradul de dezvoltare şi structura economiei naţionale

297

16.5.4. Capacitatea de efort a populaţiei

298

Capitolul 17

Teoria reproducţiei şi ciclul economic

299

17.1. Reproducţia: conţinut şi tipuri

299

17.1.1.

Reproducţia forţei de muncă

300

17.2. Reproducţia produsului naţional în teoria economică

303

17.3. Teoria şi modelul reproducţiei în „capitalul” lui Marx

304

17.3.1.

Dezvoltări ulterioare ale teoriei reproducţie

306

17.4. Ciclul economic. Criza – moment principal al ciclului economic.

Ciclitatea – trăsătură definitorie a reproducţiei

308

17.4.1. Cicluri generale

309

17.4.2. Cicluri specifice

309

 

17.4.2.1. Criza

309

17.4.2.2. Depresiunea

309

17.4.2.3. Înviorarea şi avântul

309

17.5. Sursele, fluctuaţiile economice. Teorii cu privire la ciclu

310

17.5.1. Comportamentul individului în actul de consum

310

17.5.2. Comportamentul individului în actul investiţional

311

17.5.3. Inovaţia

311

17.5.4. Comerţul exterior

312

17.5.5. Moneta

312

17.5.6. Factorul demografic

312

17.5.7. Mecanismul de funcţionare a economiei

312

17.5.8. Factorii naturali

312

17.6. Teoriile monetare

313

17.6.1. Teorii ale insuficienţei consumului

314

17.6.2. Teorii ale supracapitalizării sau suprainvestiţiilor

314

17.7. Criza – origine şi punct terminus al ciclului economic

315

9

Capitolul 18

Teoria şomajului

323

18.1. Natura, formele şi cauzele şomajului

323

18.2. Şomajul în teorie şi realitatea economică

331

18.3. Remedii: soluţii şi politici anti – şomaj

337

Capitolul 19

Teoria acumulării

342

19.1.

Conceptul, necesitatea şi mărimea acumulării

342

Capitolul 20

Teoria investiţiilor

345

20.1. Definirea şi înţelegerea conceptului de investiţie

345

20.2. Sfera, structura şi clasificarea investiţiilor

346

20.3. Decizia de a investi şi motivaţiile ei

351

20.3.1. Principiile ce stau la baza stabilirii unor probleme optime de investiţii

354

20.4. Eficienţa investiţiilor, căile de realizare şi modalităţi de determinare

355

20.5. Importanţa creşterii volumului şi eficienţei investiţiilor

359

20.6. Teoria investiţiilor – parte integrată a teoriei dezvoltării

şi creşterii economice

360

Capitolul 21

Teorii în doctrinele economice

363

21.1. Teoria valorii bazate pe muncă

363

21.2. Teoria schimbului internaţional

363

21.3. Teoria capitalului

364

21.4. Teoria populaţiei

364

21.5. Teoria valorii

365

21.6. Teoria rentei

366

21.7. Teoria costurilor comparative

368

21.8. Teoria forţelor productive ale naţiunii

369

21.9. Teoria socialistă – reacţie a muncii contra capitalului

370

21.10. Teoria plusvalorii

371

21.11. Teoria profitului

372

21.12. Teoria lui Marx despre capital

372

21.13. Teoria imperialismului

373

21.14. Teoria valoare-utilitate

374

21.15. Teoria psihologică a dobînzii

375

21.16. Teoria echilibrului general. Economia matematică (sau pură)

375

21.17. Teoria preţurilor

376

21.18. Teoria salariului

377

21.19. Teoria „clasei fără ocupaţie”

377

21.20. Teoria „suveranităţii” consumatorului

378

21.21. Teoria diviziunii proprietăţilor

379

10

21.22.

Teoria economiei dominante

579

21.23.

Teoria economiei bazate pe ofertă. Oferta - cheia avuţiei

580

Bibliografie

381

Glosar

385

11

Prefaţă

Istoria societăţii umane ilustrează preocuparea oamenilor de diminuare a eforturilor pentru obţinerea celor necesare traiului. Totodată, ea demonstrează că oamenii percep şi simt tot mai mult nevoia de cunoaştere mai profundă, mai cuprinzătoare a realităţii înconjurătoare, a cauzelor în baza cărora se produc faptele, evenimentele, fenomenele pentru ca, ţinînd seama de ele, să-şi poată uşura eforturile. Trecerea la un nou sistem de studii economice în ţara Moldova, bazat pe mecanismele pieţei concurenţiale, libertate şi democraţiei, nu poate fi decît rodul cunoaşterii în profunzime a teoriei economice şi doctrinelor economice ce cere de la tînărul specialist un mare efort susţinut general. Şansele de reuşită sunt condiţionate, în bună măsură, de formarea unui mod de teorie economică de gîndire şi acţiune a oamenilor, studenţilor, agenţilor economici, întregului public. Asimilarea cunoştin- ţelor şi a informaţiei economice este esenţială numai datorit cunoştinţelor profunde a legilor, teoriilor şi curentelor economice esnţială prin şi pentru percepţia corectă a noului sistem economic şi utilizarea eficientă a resurselor naţiunii. Pornind de la acest imperativ manualul de faţă îşi propune să prezinte, într-o formă succintă, sintetică şi accesibilă, fundamentele şi elementele de bază ale economiei de piaţă, din perspectiva tipului de economie existent în ţările avansate şi a realităţilor din Moldova. Pentru a uşura înţelegeerea, fiecare temă, expunere teoretică, conceptuală este completată cu teorii fundamentale după care oamenii veţuiesc mii de ani şi care le - au adus profit permanent, expunere teoretică, conceptuală este interpretarea faptelor reale şi ilustrarea grafică, acolo unde, prin natura problemelor, se impunea. Manualul se adresează studenţilor facultăţilor neeconomice, celor care din primii ani de facultate studiază economia. El poate fi de un real folos şi celor care indiferent de formarea profesională anterioară, doresc să se iniţieze rapid în problemele principale ale economiei de piaţă moderne. În acelaşi timp, dorim ca manualul să devină un sprijin pentru toţi cei interesaţi în asimilarea informaţiei într-un instrument al acţiunii practice. Mulţumim anticipat celor ce ne vor adresa observaţii şi sugestii, considerîndu-le o dovadă a interesului manifestat faţă de conţinutul manualului. Un cuvănt de mulţumire datorim şi colegilor noştri de catedră pentru spriginul acordat, prin recomandări şi aprecieri în timpul elaborării. Manualul „Teoria economică şi doctrine economice” este destinat studenţilor facultăţilor neeconomice de la Universitatea Agrară de Stat din Moldova, în special studenţilor facultăţii „Cadastru şi Drept”, poate fi folosit de studenţii facultăţii de „Economie”, specialişti din domeniul economic a ramurilor economiei naţionale şi de toţi cei ce sunt iubitori de ştiinţe economice.

12

Capitolul 1 INTRODUCERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ

1.1. Apariţia teoriei economice ca ştiinţă. Omul – creat de natură care gîndeşte şi produce – s-a străduit,mii de ani , să-şi explice lumea înconjurătoare. Existenţa fiind, înainte de toate , materială, economică, nici nu se putea altfel. Aşa se explică că ideile economice au apărut încă din cele mai vechi timpuri. Multe dintre ele n-au ajuns pînă la noi. Tot ce ştim noi astăzi este că primele reprezentări economice au apărut în Orientul antic. Momentul de vîrf al începuturilor gîndirii economice l-a constituit Grecia antică. Problematica n-a diferit prea mult de cea din Orient. Stadiul atins în dezvoltarea social - economică şi în cunoaşterea ştiinţifică explică şi naşterea unor mari spirite cum au fost Xenofon, Platon şi Aristotel şi nivelul mai înalt de generalizare teoretică. Platon (427 – 347 î.e.n.) face, pe drumul dezvoltării şi individualizării gîndirii economice, un pas înainte faţă de Xenofon. În cele două lucrări ale sale - Statul (Republica) şi Legea în care discută, între altele, şi chestiuni economice, el dă o nouă extensiune şi turnură proprietăţii, muncii, diviziunii sociale a muncii, antagonismului dintre economia naturală şi economia de schimb, funcţiilor banilor etc. Deşi s-a manifestat ca un adversar înverşunat al economiei de schimb şi ca un adept sincer şi consecvent al economiei naturale, Platon a reuşit, totuşi, să aducă problema diviziunii sociale a muncii la un nivel care n-a mai fost depăşit multe veacuri. A pus, la bază statutului său ideal, diviziunea socială a muncii, înţeleasă ca o necesitate obiectivă. A analizat, mai adînc, însemnătatea şi trăsăturile ei. A făcut distincţie între bani cu valoare intrinsecă şi banii semne de valoare, între monedă cu circulaţie internă şi cea cu circulaţie internaţională etc. Pe scurt, a dat cugetării mai multă profunzime şi a pus, mai pregnant, în evidenţă funcţia ei socială, utilitarist – pragmatic. Sistemul sau teoretic clădit pe organizarea comunitară a proprietăţii, pe diviziunea socială a muncii şi pe separarea funcţiilor de conducere de cele productive, impusă de caracterul multilateral al necesităţilor şi unilateral al facultăţilor indivizilor are, deci, valoare prin el însuşi, dar şi prin aceea că a servit drept model pentru construcţiile utopice din evul mediu ale lui Thomas Morus (Utopia) şi Tommaso Campanella (Cetatea soarelui). Aristotel (384 – 322 î.e.n.) dă ştiinţei şi filosofiei, în general, economiei, în particular, cea mai mare strălucire în antichitate. Minte genială, enciclopedică, el lasă posterităţii numeroase lucrări, dintre care menţionăm Politica şi Etica nicomachică, pentru că sînt, prin excelenţă, economice. În aceste scrieri economice şi nu numai, Aristotel face distincţie netă între „economia domestică" şi „hrematistică". Prima se bazează, după părerea sa, pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală, strîngerea de bunuri naturale, limitată de nevoile de consum şi de folosinţă. A doua dimpotrivă, se întemeiază pe schimb şi urmăreşte acumularea infinită a bogăţiei sub formă de bani. Şi una şi alta i-au reţinut în mod deosebit atenţia. Cercetarea celei din urmă, adică a hremasticei, care „nu-şi ia cîştigul de la natură", i-a creat posibilitatea de a pătrunde, mai adînc, decît predecesorii săi, în mecanismul economic al societăţii antice şi de a contribui, în mai mare măsură, la progresul ştiinţei economice. Tocmai

13

datorită studierii hrematisticei, el a înţeles mai bine natura schimbului, a comerţului şi a banilor. Pentru el devenise, astfel, limpede că schimbul şi banii aveau un caracter istoric. În comuna primitivă, arată Aristotel, schimbul nu avea nici un rost. El a apărut într-un stadiu mai înaintat, cînd s - a ivit diviziunea cantitativă şi calitativă în posesiunea lucrurilor. Schimbul privit în raport cu cerinţele obiective (fără cîştig, de exemplu vin pe grîu) nu contravine legilor naturii şi nu este un aspect al hrematisticii. Meritorie este şi ideea că schimbul de mărfuri este mai vechi decît moneda. „Că astfel se făcea schimbul înainte de apariţia monedei, e clar". Deosebit de valoroasă este ideea că banii sînt un produs al schimbului de mărfuri. Pe măsură ce legăturile de schimb reciproc (M—B—M) s-au extins prin importul articolelor care lipseau şi exportul celor de prisos s-a ajuns la întrebuinţarea monedei. Aşa s-au creat condiţiile pentru apariţia hrematisticei (B—M—B). „Cînd s-a introdus moneda, din nevoia schimbului, s-a născut şi cealaltă formă de organizare, comerţul; la început firav, curînd însă perfecţionat prin experienţă, el căuta şi găsea cum şi unde să realizeze cîştiguri cît mai mari”. Hrematistica (B – M - B) în concepţia lui Aristotel, se ocupă, mai ales, cu banii, căci banul este elementul şi ţinta schimbului, iar averea provenită din acest fel de achiziţie nu cunoaşte limite. Demn de remarcat şi de reţinut este adevărul că Aristotel analizează nu numai procesul apariţiei banilor, ci şi rolul lor. Întâi de toate, explică funcţia banilor ca mijloc de circulaţie. „Şi astfel, oamenii se învoiră ca la tranzacţiile comerciale să dea şi să primească un anumit lucru care fiind el însuşi o valoare avea avantajul că era lesne de mînuit pentru obţinerea mijloacelor de trai, ca de pildă fierul, argintul şi alte asemenea metale. La început îi determină valoarea numai după mărime şi greutate, dar în cele din urmă îi întipărită şi o efigie ca să fie scutiţi de măsurătoare, căci efigia era pusă ca semn al valorilor". Deci, Aristotel explică rolul banilor ca mijloc de circulaţie, arată că nu dintr-un început metalele preţioase au îndeplinit rolul de bani, sesizează dubla valoarea de întrebuinţare a banilor. Mai mult, a înţeles şi explicat şi funcţia banilor ca măsură a valorii. Moneda este, conchidea Aristotel, „un fel de etalon care, aducînd lucrurile la o măsură comună, le egalizează".

Unul din meritele fundamentale ale lui Aristotel în autonomizarea şi afirmarea gîndirii economice este acela că a pus bazele teoriei valorii. Vede marfa ca unitate a două laturi: valoarea de întrebuinţare şi valoarea „Folosinţa oricărui lucru este, preciza el, de două feluri, şi în ambele cazuri lucrul serveşte ca atare, însă nu în acelaşi mod, ci o folosinţă este cea proprie, cealaltă însă nu e cea proprie lucrului; să luăm ca exemplu încălţămintea care serveşte şi la purtat şi ca mijloc de schimb". Mergând mai departe cu raţionamentul ajunge la relaţia cauzală între valoare şi preţ. „Toate cele, trebuie să aibă

un preţ, gîndea el; numai aşa va exista întotdeauna schimb

proprietate care valoreză

extrem de mult are un preţ foarte ridicat, cum e aurul de exemplu". Prin aceasta, Aris- totel arată că şi-a dat seama că baza obiectivă a preţului este valoarea de schimb, că preţul nu este decît o formă de manifestare a valorii de schimb. Punctul culminant în analiza valorii este atins atunci cînd stabileşte că legea schimbului este egalitatea; „nu este posibil, gîndea el, să existe nici comunitate de interese fără relaţii de schimb, nici relaţii de schimb fără egalitate, nici egalitate fără unitate de măsură comună"; este în afară de orice îndoială că pentru Aristotel forma bani a mărfii nu este decît aspectul dezvoltat al formei valoare simplă; 5 paturi = 1

14

casă nu se deosebeşte de 5 perne = atîta monedă cît valorează ele; fără această egalitate lucrurile nu s-ar putea comensura. Schimbul este imposibil fără egalitate, iar egalitatea nu este posibilă fără comensurabilitate. Toate acestea i-au fost clare lui Aristotel. Dacă ar fi mers mai departe cu raţionamentul ar fi găsit că munca omenească este elementul care dă unitate şi comensurabilitatea. Avem destule motive să credem că şi-a dat seama de acest lucru, dar aversiunea faţă de munca sclavilor l-a împiedicat să-l recunoască deschis. Privind, acum, gîndirea economică din Orient şi din Grecia antică în ansamblul ei, conchidem că reflectă stadiul de dezvoltare a societăţii omeneşti; că e o emanaţie a aristocraţiei sclavagiste; că este, în genere, fenomenologică şi naivă; că n-a rezultat dintr-o cercetare specială şi primordială, ci laterală şi subsidiară; că a fost înserată, cu puţine excepţii, în lucrări cu caracter ştiinţific, literar, filozofic, politic etc. Primii tălmaci ai lumii moderne, ai mecanismului economic, în general, ai comerţului internaţional, în special, au fost mercantiliştii, reprezentaţi de Willian Petty, Thomas Mun, Antoine de Montchretien, J. B. Colbert, Antonio, Serra, Ivan Pasaşcov, Jean Bodin. Trăind şi gîndind în epoca de descompunere a feudalismului şi de trecere la capitalism, cînd se punea un mare accent pe acumularea de bani, mercantilismul identifică bogăţia cu metalele preţioase; limitează sfera producerii şi sporirii bogăţiei la circulaţie, mai precis la comerţul exterior; se declară adeptul balanţei monetare active (mercantilismul timpuriu) şi al balanţei comerciale active (mercantilismul dezvoltat); susţine intervenţia statului în economie în scopul activizării balanţei monetare şi comerciale şi al încurajării producţiei manufacturiere destinate exportu- lui; preconizează o politică comercială externă de limitare a importurilor prin taxe vamale şi de mărire a exporturilor pentru ca volumul intrărilor încasărilor sub formă de bani metale preţioase să fie mai mare decît cel al ieşirilor, al plăţilor etc. Rezultat al contemplării, observării şi descrierii fenomenelor, aparenţelor, lucrurilor de suprafaţă şi nu al cercetării riguroase a esenţei, atare idei şi orientări economice con- stituie totuşi suportul concluziei că mercantilismul a fost un curent de gîndire economică progresistă, care a pus prima semnătură pe actul de naştere a Teoriei Economice ca ştiinţă. Alături de mercantilişti, pe actul de naştere a Teoriei Economice ca ştiinţă şi-a pus semnătura, şi încă foarte apăsat, WILLIAM PETTY (1623 1687). În lucrările sale şi îndeosebi în Polilical Arithmetic (1691) mută centrul de cercetare economică din sfera circulaţiei, a comerţului exterior, în producţia metalelor preţioase; acordă o mare atenţie abstractizării ştiinţifice şi instrumentului statistic; afirmă şi demonstrează, pentru prima dată în istoria gîndirii economice universale, că munca productivă (ce-i drept limitată la ramura extragerii şi prelucrării metalelor preţioase — de unde se vede că n-a reuşit să se desprindă complet de mercantilism) este izvorul şi substanţa valorii mărfurilor (cu el începe, de fapt, teoria obiectivă a valorii, chiar dacă primele încercări le găsim la Aristotel); acordă o mare importanţă populaţiei active în sporirea avuţiei sociale; sesizează legătura directă dintre diviziunea socială a muncii, productivitatea muncii şi bogăţie; pune bazele teoriei rentei, dobînzii, preţului pămîntului etc.; aduce importante contribuţii la fundamentarea teoriei monetare şi a politicii fiscale; dă, în general, Teoriei Economice, în formare, noi extensiuni şi profunzimi, apropiind astfel momentul desăvîrşirii şi autonomizării ei.

15

Dacă mercantiliştii şi W. Petty sînt precursorii, pionierii şcolii clasice, fiziocraţii marchează, efectiv existenţa şi afirmarea ei ca atare. Reprezentaţi ca F.R. QUESNAY (1694—1774), cu Tabloul Economic (1758—1759) şi A.R.J. TURGAT, cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiilor (1766), fiziocraţii (denumire care vine de la cuvintele greceşti „phisis" — natură şi „cratos" — putere) introduc în Teoria

Economică cîteva idei noi de mare însemnătate teoretică şi practică şi anume:

existenţa unei ordini naturale, obiective a societăţii omeneşti „Legile constitutive ale

societăţii sînt legile ordinului natural

principiul „laissez faire, laissez passer"; supremaţia agriculturii faţă de comerţ şi industrie determinată şi atestată de realitatea că era, după ei, singura ramură care produce venit net (toate celelalte ramuri sînt, după ei, neproductive, iar clasele ce le reprezintă sterile); bogăţia constă nu numai şi nu în primul rînd în bani, metale preţioase (cum gîndeau mercantiliştii), ci în bunuri agricole; schimbul, inclusiv cel extern, nu reprezintă un izvor de bogăţie pentru că-i echivalent şi nu neechivalent; şi, ca un corolar, ideea reproducţiei capitalului social, a necesităţii şi posibilităţii mecanismului realizării produsului social prin schimb echivalent între clase şi sectoare de activitate. Plecare în parte şi toate împreună au dat substanţă, perenitate şi un nou impuls gîndirii economice postfiziocratice. În felul acesta, fiziocraţii au contribuit şi grăbit naşterea Teoriei Economice ca ştiinţă. Economistul care a contribuit însă, decisiv, la aceasta a fost ADAM SMITH (1723—1790). Considerat nu fără temei, părintele Teoriei Economice ca ştiinţă, publică, în 1776, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (O cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor), în care confirmă şi dezvoltă principiile fiziocraţilor, respectiv teoria ordinii naturale şi a liberului schimb; defineşte mai riguros noţiunile de muncă productivă şi neproductivă; extinde sfera muncii productive la întreaga producţie naţională (acordă nu loc şi un rol aparte industriei manufacturiere); analizează, pentru prima dată, diviziunea manufacturieră a muncii (pe care o identifica cu diviziunea socială) şi pune, clar, în lumină influenţa ei asupra productivităţii muncii şi avuţiei; foloseşte, inconsecvent, metoda abstractizării ştiinţifice, analitice (esoterică), ceea ce-i dă posibilitatea să treacă dincolo de aparenţe şi să descopere esenţa multora dintre fenomenele şi procesele economice studiate; îmbogăţeşte cu idei noi, teoria obiectivă a valorii — muncă (face distincţie între valoare de întrebuinţare şi valoare; îşi dă seama că mărimea valorii este dată de cantitatea de muncă; vede legătura intimă între complexitatea muncii şi mărimea valorii; demonstrează, deşi oscilant şi contradictoriu, că izvorul şi substanţa valorii este munca productivă din producţia materială în genere); în ciuda unor numeroase şi deloc neglijabile scăderi, datorate, în principal, folosirii metodei exoterice (descrip- tive), aduce contribuţii notabile la explicarea salariului, profitului, rentei, structurii şi acumulării capitalului; în sfîrşit pune bazele teoriei comerţului internaţional, potrivit căreia diviziunea, specializarea şi schimbul dintre ţări ar trebui să fie determinate de mărimea costurilor absolute. Prin toate acestea, Teoria Economică a devenit o ştiinţă, oarecum, individualizată cu un domeniu de cercetare relativ bine conturat. Contururile definitive avea să i le dea, în cele din urmă, DAVID RICARDO (1772—1823), în lucrarea sa cea mai importantă The Principles of Political Economy and Taxation (Principiile Teoriei Economice şi Impunerii) apărută în 1817. În

";

neintervenţia statului în viaţa economică,

16

paginile ei şi nu numai, a „curăţat" opera înaintaşilor şi contemporanilor săi, îndeosebi a lui Smith, de erorile şi inconsecvenţele ei; a reluat şi îmbogăţit cu idei şi argumente noi, teoria bogăţiei sociale şi a valorii (a susţinut mai consecvent şi mai inechivoc decît Smith că „nimic din ce are valoare nu poate fi produs fără muncă”; a pus mărimea valorii în relaţie de determinare cu timpul de muncă necesar, cel mai

îndelungat cheltuit în „condiţiile cele mai nefavorabile" - fapt real pentru agricultură;

a înţeles şi explicitat raportul cauzal între progresul tehnic, productivitatea muncii şi

mărimea valorii, notînd expres că „orice perfecţionare a maşinilor

şi modifică valoarea „; a demonstrat că toate „aurul şi argintul la fel ca toate

celelalte mărfuri sînt valoare numai în raport cu cantitatea de muncă necesară pentru

a le produce şi a le aduce pe piaţă”; şi-a exprimat încrederea în valabilitatea teoriei

şi legii valorii şi pentru capitalism nu numai pentru precapitalism cum credea Smith, deşi, aparent, realităţile timpului său le contraziceau); a dezvoltat teoria repartiţiei venitului naţional (a definit esenţa şi mărimea salariului prin muncă şi a făcut paşi serioşi înainte în explicarea salariului nominal, real şi relativ — concept care îi aparţine; a privit profitul ca parte constitutivă a valorii şi a sesizat raportul direct proporţional cu productivitatea muncii şi invers proporţional cu salariul; a desăvîrşit teoria rentei; în sensul că a evidenţiat, mai clar şi mai convingător, decît ceilalţi clasici, îndeosebi Malthus, legătura ei cu valoarea, cu munca, cu prioritatea privată asupra pămîntului, a indicat corect condiţiile producerii şi formării ei şi a făcut distincţia necesara între renta diferenţială I şi II); a criticat „dogma lui Smith (care excludea din valoarea mărfii capitalul constant, pe motiv că şi el, asemeni valorii în general, se compune din venituri - salariu, profit şi rentă) şi pe această bază a relansat teoria reproducţiei capitalului social; în sfîrşit, şi aceasta este, pare-se, meritul cel mai însemnat al lui Ricardo, a aşezat la baza diviziunii şi schimbului internaţional costurile comparative (relative) şi nu absolute, cum procedase Smith. Mai presus de toate aceste elemente de gîndire originală, cu care Ricardo a contribuit, efectiv şi substanţial, la constituirea şi autonomizarea Teorie Economice ca ştiinţă, stă „instrumentul puternic care este abstracţia, instrument esenţial pentru depăşirea dificultăţilor vieţii cotidiene şi descoperirii mecanismului său tainic". Nu acelaşi lucru se poate spune despre ROBERT THOMAS MALTHUS (17 36 - 1834 ) un a lt c las ic e nglez. Î n cel puţin două domenii a pus în circulaţie cîteva idei economice ce-au reţinut pe drept, atenţia speciali