Sunteți pe pagina 1din 19

OBLIGATII

Prin teoria sau dreptul obligatiilor se intelege in sens larg ansamblul regulilor referitoare
la obligatii, iar in sens restrans se intelege totalitatea regulilor privind obligatia
contractuala.
- Obligatiile acopereau un domeniu vast(in dreptul roman) fundamentat pe 4 aspecte
esentiale, pe care le gasim in dreptul privat de astazi.
1. Orice obligatie contractuala isi are originea printr-o conventie(acord de vointe).
2. Orice contract se intemeiaza pe exigenta bunei credinte, iar in virtutea acesteia,
trebuie sa ne tinem promisiunile facute. Buna credinta- baza etica indispensabila,
notiunea pornind de la termenul ''fides''= valoare fundamentala din care Cicero a derivat
notiunea de credere=a avea incredere.
3. Principiul bunei credinte nu se limiteaza la raporturile contractuale, acesta se extinde
si la raporturile patrimoniale in care are loc imbogatirea fara justa cauza a cuiva, pe
seama altei persoane.
Orice mutatie patrimoniala trebuie sa fie justificata prin acordul dezinteresat a partilor.
Daca imbogatirea fara justa cauza se produce, Papilian arata ca o actiune in restituire a
fost acordata pagubitului pentru ca acesta sa isi poata recupera insaracia nejustificata
juridic.
4. Obligatiile delictuale= obligatii ce decurg din delictele ce formeaza domeniul foarte
vast al raspunderii civile, al carei nume deriva din sintagma ''raspundere aqviliana''(sec.
III a Chr.)

Domnum- prejudiciu
Domnum in iuria datum= prejudiciul produs de o alta persoana in mod ilicit si culpabil.
Raspunderea civila era pusa in aplicare in urmatoarele situatii:
Prejudiciul cauzat de catre tert era in mod ilicit si culpabil
Orice dauna cauzata bunurilor altuia este obiectiv ilicita, cu exceptia cazurilor in
care se poate retine legitima aparare sau starea de necesitate.
Nimeni nu poate fi tinut raspunzator de un prejudiciu cat timp nu exista vinovatie, dar
cel prejudiciat trebuie despagubit de indata ce exista o culpa.

Cele 4 aspecte mentionate mai sus au constiuit reperele dreptului roman al obligatiilor,
conectandu-le la un set de valori fundamentale, in lipsa carora nu poate exista o ordine
juridica civilizata.
Cele 4 aspecte au fost asociate conceptiei clasice romane a omului de bine, venita din
VDR si ridicata la nivel de ideal al omului onest in vremea lui Cicero.

Pentru VDR- trebuie identificate doua premise ce au dus la aparitia notiunii de obligatie:
1. Inexistenta unor reguli de drept si a unei stiinte a dreptului, acestea fiind
incadrate in religie, aceasta inexistenta a facut ca orice miscare de bunuri sau
servicii precum si rezolvare a litigiilor sa se faca conform regulilor de conduita
morala din societate.
2. Inexistenta unui patrimoniu- Patrimoniul fiind privica o latura a personalitatii.
Aceasta inexistenta a facut ca orice miscare de bunuri sau servicii precum si
rezolvarea litigiilor sa se faca cu intervenita propriei persoane.

Obligatia, in VDR, este o legatura materiala intre doua persoane costand intr-o putere a
creditorului asupra debitorului.
*Prima mentiune a notiunii juridice de obligatii vine de la Cicero- secolul I a CHR.
- In conceptia primitiva, obligatia era conceputa pe tiparul stapanirii exclusive exercitata
asupra unui lucru(Dominium).
Notiunea de obligatie si-a schimbat structura conceptuala, aceasta nu mai vizeaza
direct persoana debitorului in sens material, ci a devenit una pur juridica/abstracta.
-In DC: In baza obligatiei, debitorul este indatorat sa execute o prestatie iar in cazul
nexecutarii, creditorul poate urmari bunurile debitorului si nu persoana acestuia.
Obligatia, in DC, este o legatura juridica in care o persoana numita debitor poate fi
constransa sa execute o prestatie in favoarea unei persoane numite creditor.
Pentru ca obligatia sa existe juridic, este nevoie de existenta unei actiuni in justitie care
sa constranga debitorul la indeplinirea prestatiei promise.

OBLIGATIA:
Este alcatuita din 3 elemente:
1. Subiecti(partile contractului)
2. Obiectul obligatiei
3. Constrangerea/ Sanctiunea
Obligatie= dare;facere;
Dare: Consta in transferarea unui lucru catre creditor. Transferarea unei proprietati sau
a unor drepturi.
*Prin dare, se intelege in sens restrans un transfer de proprietate sau un alt drept real,
iar in sens larg urmareste orice obligatie ce urmareste atingerea unui rezultat
determinat.
Facere: Consta in a savarsi in sens larg un fapt/ a avea o conduita.
*include prestarile de servicii
Prestare: Asumarea unor datorii , fara a constitui un drept. In sensul de a garanta, de a
raspunde de un fapt.
Aceasta serveste la precizarea anumitor modalitati ale obligatiei contractuale pe care
debitorul trebuie sa o asigure.
Obligatia de a presta: Caracteristica subsiliara obligatiilor principale de a da sau a
face.

Izvoarele obligatiilor:
Prin notiunea de izvoare se intelege sursa prestatiei obligatorie.
Obligatiile decurc din contracte si/sau delicte.
Pentru juristii romani, un contract reprezinta un raport de vointa cu scopul de a produce
efecte juridice.
Trebuie: - Sa imbrace forma solemna
-Sa indeplineasca anumite formalitati
*Inainte de Gaius, nu exista termenul de contract
*Contrahere=a aduce impreuna
Secolul I p CHR- Va aduce termenului de contract intelesul de raport juridic care se
incheie prin vointa partilor.

Contractul:
Pentru ca un acord de vointa sa produca efecte juridice, este necesar sa imbrace
fie o forma solemna (orala sau scrisa), fie sa indeplineasca anumite conditii de fond
impuse de legile in vigoare (aplicare din sec 2 a.Chr). In vremea legii celor 12 table,
obligatia era o legatura materiala prin care debitorul devenea dependent de creditor.
Acest lucru se vede in procedura Manus Inectio.
Exemple:
Nexum: Era o mancipatiune prin care debitorul isi angaja propria persoana pt a
garanta restituirea imprumutului.
Membrum ruptum: victima unei mutilari corporale are dreptul de a alege intre
aplicarea talionului si rascumpararea in bani a impacarii.
Mecanismele formaliste expuse rezolvau problemele practice ale societatii
romane arhaice. Dupa razboaiele punice (sf sec 3 achr) , cadrul dormalist al
angajamentelor prescris de legea decemvirala a fost perceput ca o piedica in calea
dezvoltarii comertului. Schimbarea a pornit de la cea mai importanta afacere a societatii
agricole arhaice si anume imprumutul cotidian (mutuum) de seminte si de bani.
Noile raporturi de schimb au generat problem de celeritate (rapiditate) de
tranzactiei reflectate in materie de mutuum in darea cu imprumut a semintelor si
banilor fara formalitatile cerute de Legea celor XII table. De aici s-a tras concluzia ca
ceea ce s-a imprumutat fara forma, se poate si restitui informal. Ca urmare, procedural
s-a reglementat conditio (legis actiunea) prin care simpla detinere a
semintelor/banilor de catre debitor justifica cererea in restituire a creditorului.
Aparitia contractului (CONTRAHERE a aduna, a reuni lucruri)
Actum: Se refera la actul unilateral, creator de obligatie numai in sarcina
debitorului. Este vorba de dialogurile formalizate venite din Vechiul Dr Roman unde
intrebarea si raspunsul (solemne) erau reunite sub STIPULATIO pt a produce efect
juridic. Pe de alta parte este vizat transferul de prorpietate al bunurilor de gen care se
numara sic area careaza obligatie reala.
A contracta :Labeo leaga cuvantul CONTRACTUM de cele 3 acte juridice (vanzare,
locatiune, societate) in care consimtamantul este sufficient pt a genera obligatii
reciproce. Apare SYNALLAGMA (de o parte si de alta). Jurisconsultul este cel care a
legat primul notiunea de contractare de rolul jucat de schimbul de vointe intre parti, dar
el limiteaza contractual la categoria obligatiilor consensuale.
Gerare (gestum):Indeplinirea unei prestatii care probabil se referee la gestiunea
de afaceri (Faci fara sa iti dai cuvantul). Acest Labeo este un precursor al notiunii
actuale de contract, pe care acesta a inventat-o.

Contributia semnificativa a lui Pedius a fost acea de a stabili ca orice


contract implica o conventie, adica intrunirea vointei partilor asupra
obiectului, termenului si altor modalitati ale contractului independent de
modul somlemn, real sau consensual de formare a obligatiilor.
Conventia (acordul de vointe) devine un element essential in constituirea
contractului. Ca urmare, indeplinirea formalitatilor la contractele
formale, respectiv traditiunea la contractile reale nu mai sunt singure
suficiente pt a crrea obligatii. In concluzie , incepand cu sf sec I p.Chr si
inceputul sec II p.chr, s-a putut formula o definitie precisa a termenului
CONTRACTUS (conventie , acord de vointe produs pt a naste efecte
juridice).
Gaius nu clasifica contractele decat raportat la formarea acestora fara a tine
seama de executarea lor.

Contractele solemne (formale)


Sunt cele mai vechi maniere de contractare din Dr Roman. Forma este cretoare
de obligatie, contractile solemne fiind acte abstracte (dispensate de cauza = nu au
nevoie de cauza). Contractele solemne sunt in general unilateral, adica nu dau nastere
decat la obligatii in sarcina debitorului. Sun aspect procedural , fiind acte abstracte, sunt
sanctionate prin actiuni civile de drept strict.
O actiune de drept strict: isi trage numele de la faptul ca judecatorul nu are o
posibilitate de apreciere in materie (nu poate invoca principi de genul bunei credinte,
etc). Judecatorul trebuie sa se rezume la a aprecia existenta sau inexistenta obligatiilor
din perspectiva exigentelor formale, fara a putea analiza conduita dolosiva sau nu
(bazata pe dol = inselaciune) a partilor.
Este gresit sa privim ponderea avuta de formalism in Dr Roman ca pe o chestiune
care a evoluat in timp de la rigiditatea vechiului dr roman, la relaxarea din dreptul classic
adusa de consensualism. Aparitia in sec II a.Chr a obligatiilor contractuale bazate pe
consens nu a inlaturat si nici macar nu a marginalizat contractele formale (solemne).
Forma contractuala VERBIS (contractul verbal) s-a realizat prin derularea intre
cei care doresc sa se angajeze obligational, a unui dialog formalizat. Stipulatia este o
intrebare adresasta de creditor (STIPULANT) catre debitorul numit PROMITENT care
trebuie sa raspunda folosind aceleasi cuvinte ca acele din intrebare.
Forme ale stipulatiei:
SPONSIO : este vorba de o promisiune solemna insotita de LIBATIUNI
precum perfectarea unei logodne (incheierea, contracta etc) a unei
intelegeri private. Sponsio a fost un procedeu general si abstract cu
formalitati simple in comparatie cu actele juridice simple. Ca urmare prin
sponsio au fost inzestrate cu actiune diversele promisiuni indifferent de
tipul concret de obligatie. Prin sponsio s-a practicat si garantarea
personala, dar numai cu privire la obligatii contractate tot verbal.
Stipulatia era un tipar contractual sau o forma solemna de contractare si
nu un contract anume creata si perfectionata intr-o epoca in care
institutia contractului inca nu fusese teoretizata
(art 2280 Cod Civ).
Stipulatia fata de altul
Rigidatea formelor stipulatiei impunea in vechiul drept roman, concordanta
absoluta dintre intrebare si raspuns si impiedica contractarea in verbis pt deficientii de
auz, vorbire, persoane imature (impuber). Stipulatia (contractul verbal) pt a fi valabila ,
este nevoie de unitatea de context in sensul ca raspunsul trebuie sa urmeze imediat
intrebarii. In concluzie in dreptul clasic, formalismul initial al stipulatiei se mladiaza
(relaxeaza) in functie de necesitatile practice (lasa loc pt interpretare). Obstacolul pus de
caracterul personal al obligatiei, nu putea fi surmontat prin astfel de experiente (cai
usoare de rezolvare a unei situatii) atunci cand in discutie se ia validitatea stipulatiei
pentru altul. Stipulatia pt altul este nula pt ca debitorul (promitentul) nu se poate angaja
personal fata de creditorul cu care a contractat. In practica s-a admis stipulatia facuta in
forma mie sau altuia utila pt ca deschide posibilitatea ca debitorul sa pplateasca
creditorului stipulant sau in mod direct unui creditor al ultimului.
Recunoastearea unei eficactiati limitate stipulatiei pt altul este o situatie de
exceptie.
Promisiunea pentru altul:
Porneste de la ipoteza in care promitentul se obliga fata de stipulant ca in tert ca
plati acestuia. In principiu promisiunea pt altul nu este valabila datorita aceluiasi
caracter personal al obligatiei, dar interesul practic a facut ca in anumite situatii
promisiunea sa fie valida facand apel la doua artificii posibile :
I. Debitorul se obliga accesoriu printr-o stipulatie penala sa plateasca
stipulantului o amenda daca tertul nu executa.
II. Se interpreta in concret ca promitentul a promis fapta proprie, nu fapta
altuia si anume a promis ca va depune toate eforturile (diligentele) pt a-l
convinge pe tert sa execute.
Forma contractuala LITTERIS
Este o forma solemna de contractare ce apare la mijlocul sec II a.Chr in
contextul cresterii importantei inscrisului in practica. Initial inscrisurile aveau
doar valoare probatorie pentru ca din dreptul clasic, inscrisul EXPENSILATIO
(expensum ferre) sa fie el insusi izvor de obligatie. Etimologia termenului
expensilatio este legata de inscrierile operate din registrul contabil al sefului de
familie. Solemnitatea consta in jocul inscrierilor efectuate in sensul trecerii
numelui unei persoane si a sumei in coloana de iesiri al registrului contabil,
genereaza obligatia juridica si calitatea de debitor a respectivului pentru suma in
cauza.
Forma contractual litteris a fisparut in sec IV p.CHR, dar ea se mai gaseste
mentionata in Institutiile lui Iustinian pt ca in dreptul postclasic s-a ajuns sa se
faca confuzia intre negotium si instrumentium (insusi inscrisul).
Prima relatie contractuala acceptata ca avand efecte juridice, s-a materializat
sub forma imprumutului-consumatie (muutum). Punctul de pornire al
contractelor reale a fost contractual muutum.
-La sfarsitul Republicii, vechile maniere de contractare solemne au fost treptat
dublate de un nou mod de contractare si anume contractele reale. Contractele reale se
perfecteaza in momentul remiterii materiale a bunului pe baza acordului partilor. Initial
(in vechiul dr roman), obligatia reala (re sau de restituiere a bunului fungibil) era
analizata similar atat in contractul de imprumut cat si in plata nadatorata. Acest lucru se
datora faptului ca obligatia de restituire era conceputa obiectiv adica din punctul de
vedere al transferului proprietatii fara a tine seama de aspectul subiectiv (fara a tine
seama de consimtamant). In dreptul clasic pt nasterea unei obligatii reale s-a considerat
ca este nevoie de cumularea prestarii reale cu conventia partilor.
Complexitatea crescanda a raporturilor contractuale a stimulat dezvoltarea in
practica a unor maniere simplificate de transferare a proprietatii catre imprumutat.
I. Traditunea indirecta
II. Mandatul de credit
III. Combinarea muutum-ului cu o vanzare
IV. Traditiunea simplifcata.
In toate aceste ipoteze se realizeaza o scurtcircuitare a unei restituiri si a unei
remiteri inutile or o asemenea solutie contrazice flagrant regula dupa care nu se poate
contracta o obligatie reala fara traditiune. In concluzie in Dreptul Clasic practica adopta
un pct de vedere mai flexbil in care elementul central al contractului real devine
consimtamantul (conventia partilor, acord de vointe).
Caracteristicile contractului real:
-Muutum-ul este un contract unilateral. El pune obligatii doar in sarcina
imprumutatului.
-Este un contract de drept strict.
-Un contract translativ de proprietete. Din care decurge obligatia
debitorului imprumutat de a restitui bunuri de aceeasi natura si
echivalente calitativ si cantitativ. Tehnic vorbind creditorul
(imprumutatorul) nu este debitorul unei prestatii la care s-ar fi obligat
prin contract. Darea bunului catre imprumutat tine de formarea
contractului nu de executarea acestuia.
Etapele contractului:
I. Formarea
II. Executarea
-Imprumutul este cu titlu gratuit ( in VDR).
-Caracterul principial gratuit al muutum-ului in VDR este depasit de realitati
incepand de la sfarsitul sec III a.Chr. Activitatile legate de afaceri se dezvolta in urma
razboaielor punice iar imprumuturile comerciale care le sustin se dovedesc a avea o
natura total diferita. Imprumuturile comerciale poarta asupra lor sume de bani
importante imprumutate de un profesionist al domeniului, bancher sau camatar care isi
angajeaza resursele financiare intr-un scop lucrativ. Specializarea relatiilor de credit a
dus in practica la dublarea contractului real de imprumut cu o stipulatie de dobanzi.
Imprumuturile de rea credinta au facut sa degenereze aceste contracte in sensul ca
debitorul consimtea prin stipulatie si se trezea apoi neajutorat in fata bancherului care
de rea credinta nu ii mai facea remitarea bunului. Mai mult il si cheama in judecata cu o
actiune in restituire (conditio) fie direct cu actiunea de stipulatie.
Debitorul avea preocedural la dispozitie o exceptie de dol (inselaciune) prin care putea
dovedi reaua credinta a creditorului si obtine respingerea actiunii in restituirea sumei
neprimite, dar proba dolului fiind dificil de administrat in dreptul clasic s-a pus la punct
exceptia banilor ce nu au fost varsati (nenumarati). In concret debitorul neaga primirea
banilor ceea ce rastoarna sarcina probei: creditorul trebuie sa dovedeasca predarea sumei
pretinse de la debitor. In dreptul clasic dobanda legala a fost stabilita la 1% lunar (in vremea
lui Vespasian).
-Prin urmare in timpul lui Vespasian interzice anatocismul (practicarea de dobanda la
dobanda). Tehnica a fost imprumutata din dreptul grec si vezeaza capitalizarea lunara a
dobanzilor. Vespasian a interzis anatocismul lunar, permitand numai capitalizarea anuala a
dobanzilor. In practica pt a a ocoli cuantumul redus al dobanzii legale, imprumutatorii
(camatarii) impun imprumutatilor redactarea unui inscris cu valoare probatorie care atesta ca
ar fi primit o suma ce ar cuprinde in realitate atat capitalul cat si dobanda camatareasca.
Politica legislativa de protejare a imprumutatului se continua cu acordare posibilitatii pt
acesta in anul 215 a unei plangeri pt banii care nu au fost varsati. Aceasta plangere puteafi
intentata initial in termen de 5 ani de la contractare, termen care a fost redus de Iustinian la 2
ani.
In dreptul clasic in sec I prin Senatus Consultus Macedonean s-a regelementat
incapacitatea fiior de familie de fi debitor intr-un contract de muutum. In cazul in care se
imprumuta o suma de bani unui fiu de familie creditorul era blocat in pretentia sa de
restituirede catre Senatus Consultus Macedonean pe doua cai:
Se refuza acordarea acriunii in restituire.
Se acorda lui Pater Familias al imprumutatului, o exceptie bazata pe Senatus
Consultus Macedonean.
Incapacitatea instituita de Senatus Consultus Macedonean nu functiona in cazul in
care creditorul ignora in mod neimputabil caliatate de fiu de familie a debitorului respectiv in
situatia seful de familie al debitorului consimtea la contractarea bunului.

In dreptul postclasic criza generala a societatii romane reduce numeric imprumuturile


pt productie si sporeste frecventa si onerozitatea imprumuturilor pentru consum (pt nevoi
personale). Camatarii ajung sa monopolizeze astfel activitatea de creditare ceea ce genereaza
situatii practice inechitabile contra carora reactioneaza biserica si legiuitorul imperial.
Iustinian stabileste nivelul dobanzii legal la 6% anual cu exceptia imprumuturilor
facute in scop agricol unde se practica rata dobanzii de 4%. Prin novela 121, Iustinian
limiteaza acumulare dobanzilor. De drept aceste nu mai curg din momentul in care totalizate
ajung sa egaleze valoric capitalul.
Imprumutul maritim era o operatiune de credit in care un capitalist privat imprumuta
o suma de bani unui transporatator maritim pt ca ultimul sa o utilizeze la finantarea
operatiunilor sale de comert. Riscul contractual este suportat de creditor in cazul in care
dintr-un motiv neimputabil debitorului nava maritima comerciala nu revine cu succes la
destinatie. Daca revine, prin exceptie de la dreptul comun sunt admise dobanzi in valoare 30-
33%.

Contractele consenuale
Contractele consensuale intemeiate pe ideea de buna credinta intre parti au fost
introduse ca institutie juridica la sfarsit de secol III inceput de secol II a.Chr. Crearea lor s-a
bazat pe regula ce domina comertul din zona Mediteranei conform careia acordul de vointe
neimbracat in vreo forma poate fi sursa de angajament juridic.
Specific contractelor consensuale mai este faptul ca aceste contracte sunt adesea
sinalagmatice.
Vanzarea este un contract consensual care se formeaza prin simplul schimb de
consimtaminte si prin care cumparatorul se angajeaza la transferarea proprietatii unei sume
de bani numita pret iar vanzatorul la transferarea posesiunii linistite si durabile a bunului.
Actiunea cumparatorului (actio empti) si actiunea vanzatorului (actio venditi) sunt doua
actiuni prin care se pot constrange reciproc la executarea prestatiilor.
Caracterele esentiale ale vanzarii:
Contract consensual
Bilateral/sinalarmatic
Contract de dreptul gintilor
Vanzarea nu este translativa de proprietate. Este un act creator de obligatii.
Contracte consensuale- aparitia contractului consensual:
A fost un imprumut facut de juristii romani la sfarsitul secolului III, incepand cu secolul
II a CHR. Imprumut provenit din practici ale zonei Mediterane.
Pretorul, pornind de la acest imprumut, a elaborat contractul consensual=Simplul
acord de vointe este suficient pentru a genera obligatii sinalarmatice, care de la
nastere si pana la stingerea prin executare, trebuie sa se conformeze exigentei bunei
credinte.
Cebola= Explica felul in care a luat amploare etica acordul de vointa in noua structura
contractuala.
Schimbarea inspre contracte de buna credinta a fost posibila si datorita patrunderii influentei
filosofiei grecesti.
Etica stoica: etica stoica a justului si a echitabilului permite conectarea virtutiilor etice la
figura omului de bine.
Dreptul roman nu a generalizat consensualismul; pentru ca pretorul a recunoscut limitativ
doar cele 4 contracte consensuale:

Vanzarea este un contract consensual care se formeaza prin simplul schimb de


consimtamante si prin care, cumparatorul se angajeaza sa transfere proprietati in schimbul
unei sume, iar vanzatorul se angajeaza sa predea bunul.
Vanzarea in VDR:
A fost practicata folosind procedeul trocului. Dupa aparitia monedei, s-a folosit procedeul
mancipatiunii si a ajuns sa fie practicata vanzarea-transfer = vanzarea si predarea bunului sunt
simultane.
Spre deosebire de aceasta, vanzarea consensuala aparuta la inceputul DC, este numai un act
generator de obligatii, netranslativ de proprietate prin el insusi.
Pentru validarea vanzarii era nevoie ca obicetul contractului sa fie determinat sau cel putin
determinabil.
PRETUL =
I. Trebuie sa fie determinat in mod cert de catre parti, fara a fi lasat un principiu la
artibrajul uneia dintre parti sau al unui tert.
II. Pretul trebuie sa fie real. Daca vanzatorul renunta sa ceara achitarea pretului sau daca
se multumeste cu un pret deghizoriu(foarte mic) vanzarea nu exista, pentru ca de fapt
este o donatie simulata.
III. Nimic nu impiedica reducerea pretului cand vine cu titlu de donatie din partea
vanzatorului. Dreptul clasic a lasat partilor o mai mare libertate in fixarea pretului.
IV. Conditia pretului real era vazuta de jurisconsulti in dreptul clasic ca o ingradire a
liberei concurente.
V. In dreptul post-clasic: Pe fondul practicilor abuzive ale unor cumparatori de terenuri
agricole. Conditia justetei pretului este tratata legislativ(nu mai este lasata la decizia
pretorului). In vanzarea de terenuri, pretul concret nu poate fi mai mic de jumatate
din pretul real/just.
VI. Pretul trebuie sa fie neaparat o suma de bani lichizi(in DPC-dreptul post-clasic)

ARVUNA=
I. A fost practicata constand in varsarea unei sume modice sau in remiterea unui obiect
personal de mici dimensiuni ca semn al incheierii vanzarii.
II. Cumparatorul nu poate abandona arbuna data in mainile vanzatorului ca pret al
dezicerii sale = astfel va pierde arbuna si nu va fi eliberat de obligatii.
III. Arvuna are rol de dezicere
IV. Din secolul IV p CHR - sub influenta provinciilor orientale, caracterul confirmativ al
arbunei este uitat in practica si este folosita arvuna penalizatoare.= ajunge pana la o
treime sau chiar jumatate din pret, pentru ca este, de fapt, o solutie de iesire din
relatia contractuala.

In DC: s-a instaurat obisnuinta de a redacta un inscris ca mijloc de proba al incheierii


contractului.
In D post-clasic: Se ajunge la confundarea negotium cu instrumentum, astfel incat vanzarea se
considera perfecta numai la redactarea inscrisului.
In consecinta, vanzarea nu mai este consensuala= ea redevine ''vanzare-transfer'', cum era in
Legea celor XII Table.
Riscul pieirii fortuite a bunului revine cumparatorului
Vanzarea a fost considerata in DC, translativa de posesiune si nu de proprietate
deoarece, vanzarea este un act generator de obligatii, nu un contract translativ de
proprietate.
In dreptul roman, vanzatorul este obligat sa transfere cu buna credinta
cumparatorului toate drepturile sale.
Posesorul de buna credinta si propietarul pretorian au suficiente mijloace pentru a isi
apara stapanirea. Nici unul dintre ei nu vor avea succes in fata unei revendicari
promovate de tert, adevarat proprietar al bunului.
Garantia prin evictiune:
-Paguba suferita de cumparator prin pierderea partiala sau totala a drepturilor bunurilor
achizitionate in urma revendicarii acestora de catre adevaratul titular.
-Instrainatorul(vanzatorul) trebuie sa garanteze pentru evictiune in conditii diferite fata de
mancipatiune.
-Vanzatorul raspunde numai pentru dol, care trebuie dovedit de catre cumparator.
-Proba relei credinte fiind greu de administrat, in practica s-a apelat la incheierea unei
stipulatii de garantie in afara contractului de vanzare (stipulatie accesorie).
-Obligatia vanzatorului de a se angaja verbal sa il despagubeasca pe cumparatorul demis, era
sanctionata prin actiunea decurgand din stipulatia initial neobligatorie.
-La sfarsitul secolului I p Chr, Obligatia de garantie pentru evictiune era absolvita in contract,
pentru ca buna credinta este vazuta ca oblignadu-l pe vanzator sa consimta stipulatia de
garantie.
-In caz de evictiune, cumparatorul poate obtine, in functie de cadrul concret, restituirea
pretului, a dublului sau chiar de 4 ori valoarea acestuia. Aceasta restituire este conditionata
de confirmarea litigiului de catre vanzator inainte de procedura evictiunii.

OBLIGATIA IN GARANTIA PENTRU VICII ASCUNSE:


Incepand cu secolul III a CHR, in contextul amplorii luate de vanzarile de sclavi la targuri si
animalele de povoara. Edilii Curuli au dat doua edicte pentru combaterea fraudelor in
materie:
In cazul in care vanzatorul nu-si respecta garantia, cumparatorul poate cere edilii
curuli(magistrati) una din aceste doua actiuni:
I. Redhibitorie
II. Estimatorie
Prima, presupune desfiintarea totala a contractului.
Cea de a 2a, presupune resituirea unei parti din pret.

Contractul de locatiune(locatio conducto)


Locatiunea era practicata din cele mai vechi timpuri prin inchiriera animalelor sau a fiilor de
familie ca forta de munca.
In VDR- Lucrul era dat in locatiune contra platii integrale, in avans a chiriilor.
Contractul modern de locatiune se perfectioneaza incepand cu secolul II a Chr, pe fondul
nevoii crescande a spatiului de locuit, cauzat de asezarea strainilor in cetate.
Aceasta perfectionare se concretizeaza intr-un regim juridic concret prin edictul pretorului in
secolul II a CHR.
Partile contractului :
1. Locator- cel care plaseaza ceva undeva
2. Conductor- a uni, a lua ceva cu tine
Locatio-conductio= dare+luare in locatiune

Locatiunea in DR: Este o matrice contractuala, apta sa gazduiasca tipologii conventionale


diverse, pe care dreptul privat modern actual le-a individualizat in: contracte de inchiriere, de
munca, de antrepriza, de transport, de comision, etc..
Jurisprudenta dreptului clasic a tratat 3 categorii generice de locatiune:
1. Locatio conductio in REI- locatiunea bunurilor
2. Locatio conductio Operarum- contract vizand forta de munca, servicii.
3. Locatio conductio Operis: Locatiunea unei lucrari
Locatiunea romana: este un contract bilateral, de dreptul gintilor, consensual si de buna
credinta prin care o persoana numita locator pune la dispozitia altei persoane numite
locatar, pe timp determinat, un bun sau o pricepere contra unei remuneratii.
1.Locatio conductio in REI- :
Locatorul se angajeaza sa furnizeze locatorului folosinta unui bun cu obligatia locatorului de a
achita o remuneratie sub forma unei chirii.
Locatorul:
1. Trebuie sa remita bunul printr-o traditiune chiar daca nu este propietar. El remite
numai detentia bunului catre locatar.
2. In caz de tulburare posesorie, locatarul trebuie sa il cheme in garantie pe locator.
3. Sa garanteze pentru evictiune si vicii ascunse.
Locatarul:
1. Trebuie sa plateasca chiria: o suma de bani determinata sau determinabila.
2. Prin exceptie, chiria se poate percepe in natura/in produse.
3. Sa restituie bunul in scadenta.
*Locatorul si locatarul rasund amandoi in executarea obligatiilor sale atat pentru dol cat si
pentru culpa.
-In general, in contractul de locatiune(locatio in rei) riscurile si pagubele mari sunt suportate
de locator(propietar), iar pabugele si riscurile mici, cele implicite folosirii, de locator(chirias).
Cand locatorul dintr-o cauza neimputabila cuiva, este impiedicat sau limitat in folosirea
bunului, situatia este reglementata in echitate=Locatorul raspunde de pericolele ce ameninta
insasi existenta bunului, pe cand locatorul este tinut de riscurile ce tin de insasi utilizarea
bunului.
-Terenurile provinciale puteau fi inchiriate unor persoane private si mostenitorilor acestora.
Cauze de stingere a contractului de locatiune in rei:
1. Atunci cand se ajunge la scadenta
2. Vanzarea bunului inchiriat- de catre locator. Chiriasul trebuie sa restituie lucrul daca
nu ajunge la o intelegere cu noul propietar.
3. Inchirierea fara termen: pot fi denuntate oricand si fara termen. Lustrum: termen de 5
ani de zile.
4. Locatorul poate sa se dezica unilaterla de contract, in situatia in care locatorul nu ii
asigura in mod corespunzator folosinta.
2.Locatio conductio Operarum(forta de munca):
Zilele de munca, cand ceea ce se inchiria era insasi corpul muncitorului.
Locatorul: este angajatul care isi inchiriaza temporar serviciile in contra unei sume de bani
numita salarium, angajatorului care este locatar sau conductor.

3.Locatio conductio operis(prestatii)


Antreprenorul se angajeaza sa efectueze o munca tereminata folosind materialele
proportionate de client contra unei sume de bani si pentru a atinge un rezultat determinat.
Antreprenor=locatar
Client= locator
*Antreprenorul raspunde pentru dol si pentru culpa.
* Daca realizarea lucrarii este intarziata sau compromisa, acesta este tinut responsabil pentru
prejudiciile cauzate de nepriceperea sa, numai cand este un profesionist al operatiunii
contractate.
Contractul de societate:
-Pozitii de contractare diferite fata de alte contracte.
- Societatea isi are originea din consortul familial, care lua nastere la decesul unui pater
familias, intre succesorii acestuia.
-Inca din VDR, s-a considerat ca doua sau mai multe persoane pot conventional sa puna
impreuna bunurile lor prezente si viitoare in vederea atingerii unui scop comun.
- In cea de a 2-a jumatate a Republicii, asfel de asocieri au inceput sa se contracteze in
vederea dobandrii unui teren sau achizitionarea unui sclav, ori in vederea desfasurarii unei
afaceri.
-Ideea de personalitate juridica nu era aceeptata in VDR.
-Persoana, subiect de drept, poate fi doar persoana fizica.
- Pana in secolul III aCHR; s-a structurat ideea societatii=contract consensual si multilateral, in
care asociatii pun ceva comun(aport social) in vederea atingerii unui obiectiv dinainte fixat.
*Aportul este primul element pentru a detecta un astfel de contract.
*Al doilea element este afectu societatis= impartirea beneficilor intre parti
-Partile sunt egale atat in ceea ce priveste castigurile cat si in ceea ce priveste pierderile, cu
exceptia ca contractul sa prevada o alta clauza diferita cu privire la castiguri si pierderi.
-Aporturile sociale pot diferi calitativ si cantitativ, iar cuota de participare la profit respectiv la
pierderi, poate fi mia mica sau mai mare = Totul depinde de conventia partilor, incheiata la
momentul contractarii.
*O societate de tipul celei leonite este nula= o societate in care, din start, una din parti
participa exclusiv la beneficii si nu la pierderi.

Consecintele contractului de societate:


* Daca o parte din contract renunta la societate, aceasta se dizolva:
Daca una din parti se retrage cu rea-credinta pentru a pastra castigurile doar pentru el,
acesta va fi obligat sa imparta castigurile neprevazute cu cealalta parte.
Societatea inceteaza:
-Prin moartea uneia dintre parti.
-Prin renuntarea unilaterala a uneia dintre parti. Renuntarea trebuie neaparat facuta cu buna
credinta.
*Raspund pentru conduita celui mai diligent propietar si pentru dol si culpa.
*Atunci cand se pune la dispozitie doar priceperea, se va raspunde doar pentru neglijenta.

DELICTE:
Delict= fapta ilicita/prejudiciabila
Nasterea obligatiei delictuale - a avut loc sub imperiul Legii celor XII Table, existau situatii
expres rostite de aceasta, in care faptuitorul era obligat sa achite o amenda cu titlul de
sanctiune sau sa sufere o pedeapsa corporala.Se substituie razbunarii private din cele mai
vechi timpuri.
*In DC- s-a tras concluzia ca indatorirea autorului delictului de a achita o amenda este
similara obligatiei de natura contractuala a ocicarui debitor.
*In Legea celor XII Table se sanctiona diferentiat furtul in functie de circumstante concrete.
Damnum in iuria datum- prejudiciul injust/ ilicit cauzat:
Prin legea aqvilia- Comiterea unui delict de acest fel face ca cel care omoara un sclav sau un
animal de turma al altei persoane sa fie sanctionat cu o amenda la cea mai mare valoare a
bunului din anul anterior.
Orice alt prejudiciu adus bunului; in afara de omor, va fi amendat cu cea mai mare valoare a
acestuia din ultimele 30 de zile precedente.
*Sfera redusa a prejudiciilor ce pot fi sanctionate.
*Prejudiciul trebuia sa fie adus in mod direct si printr-o actiune.
- In DC, notiunea de 'in iuria' reflecta caracterul injust al prejudiciului, aceasta notiune a
absorvit ideea de vinovatine, respectiv culpa.
In DC- aceast delict se extinde si la prejudiciile cauzate indirect.

DINAMICA OBLIGATIILOR (04/01/2016)

Termeni si conditii (seminar).


Executarea in tocmai a obligatiilor de catre debitor pune capat legaturii juridice bazate
pe constrangere (debitorul este liberat/descarcat). Aceasta implica un comportament
activ din partea debitorului care pune capat obligatiei procedand la contraprestatia
inversa celei care a dat nastere angajamentului.
Exista si alte moduri de stingere a obligatiei care intervin accidental: Confuziunea
novatia survenirea imposibilitatii neimputabile debitorului de executare a obligatiei;
cesiunea de creante; compensatia si prescrierea creantelor.
-LIBERAREA DEBITORULUI PLATA:
termenul consacrat pentru a desemna stingerea obligatiei cu executare este cel de
solutio (de la verbul solvere=a desface).
Solutio (plata) exprima interdependenta dintre achitarea angajamentului si stingerea
concomitenta a legaturii obligatorie. Ea poate consta Intr-o conduita ce depinde de
obiectul obligatiei.
In vechiul drept roman formalismul facea ca liberarea debitorului sa se realizeze prin
apel la prestatia contrara simetrica.
Dupa lex XII table se dezvolta contractele verbale a caror executare se face tot pe regula
simetriei.
Dupa razboaiele punice (sec III a.Chr) se cauta flexibilizarea regimului platii.
Conditiile de validitate ale platii:
- plata trebuia facuta personal de catre debitor
- Plata trebuia sa fie facuta intocmai asa cum a fost contractata
- Plata este liberatorie numai daca debitorul achita exact ceea ce datora (daca mi
s-au imprumutat bani atunci trebuie sa restitui bani, nimic altceva).
Apar insa incidente practice din cauza acestui formalism, prin urmare apare:
- Darea in plata (datio in solutum) procedeu prin care debitorul ofera
creditorului spre satisfacerea creantei un alt bun decat cel la care se obligase.
Darea in plata nu avea in principiu efect liberatoriu cata vreme creditorul este satisfacut
numai de executarea prestatiei convenite, si poate refuza orice altceva. O acceptare din
partea creditorului a darii in plata are insa acelasi efect cu o plata propriu zisa. Darea in
plata poate fi liberatorie pentru debitor numai daca nu intervine o evingere ulterioara a
creditorului.
-REMITEREA DE DATORIE CONVENTIONALA - ACCEPTILATIO:
Acceptilatio este un mod formal de stingere a obligatiei in care principiul
contraprestatiei era respectat formal printr-un dialog constituind o plata fictiva. Acest
mod de stingere se aplica numai la contractele verbale ca urmare, celelalte tipuri de
contracte puteau fi si ele formalizate pentru a opera remiterea de datorie prin
transpunerea lor intr-o stipulatie urmata de acceptilatio.
Complexitatea crescanda a afacerilor a generat ipoteze in care un creditor a incheiat
contracte diverse cu un debitor si doreste sa adune creantele scadente intr-una singura.
Stipulatia inventata de Gallus este defapt novarea ( transformarea) respectivelor
creante intr-un singur contract verbal pentru realizarea caruia creditorul intreaba
solemn debitorul daca ii datoreaza estimarea intregului pasiv reunit apoi procedeaza la
o acceptilatio (globala) si stinge creantele anterioare.
O alta adaptare a solutio la imperativele practicii priveste contractele consensuale:
angajarea informala in raportul obligational ar fi trebuit logic sa fie urmata de o liberare
tot informala. Partile pentru siguranta incheiau un pact (pactum de non petendo)
adaugat contractului initial prin care creditorul se angajeaza sa nu ceara debitorului
executarea, dupa ce a primit-o informal.
In concluzie notiunea de plata se refera mai mult la substanta obligatiei decat la modul
sau concret de eliberare(executare). Hotaratoare fiind satisfacerea creditorului, plata se
face de catre debitor dar poate fi facuta si de orice persoana capabila. Solutia este
diferita cand calitati particularizante ale debitorului fac pe creditor sa nu fie interesat
decat de plata personal facuta de cel ce datoreaza. Plata trebuie sa acopere intreaga
datorie. Daca debitorul este tinut de mai multe debite fata de creditor si plateste o
suma oarecare fara sa specifice pe care dintre debite il achita se va considera ca a platit
datoria cea mai oneroasa (mai mare) teoria imputabilitatii platilor. Executarea partiala
nu libereaza in principiu pe debitor, insa in concret creditorul o poate accepta.

COMPENSATIA:
Mod de stingere a obligatiei ce intervine intre persoane intre care exista raporturi
reciproce de credit si debit. Compensatia nu era admisa in vechiul drept roman din
motive procedurale. Procesul este guvernat de principiul unitatii de chestiune ( in lex XII
pot discuta o singura chestiune la un singur proces nicidecum 2 creante in acelasi
proces). In vechiul drept roman, actele juridice fiind de drept strict, erau independente
unul de celalalt. La sfarsitul republicii s-a admis compensatia cu titlu de exceptie pentru
creante avand obiect cert (bunuri precizate) si formate din bunuri de gen. In obligatiile
de buna credinta paratul poate opune reclamantului compensatia conventionala. Prin
exceptie de la caracterul conventional al compensatiei, avem cazul bancherului care
fiind in cont curent cu clientii sai, bancherul este obligat prin edictul pretorian sa-si
urmareasca clientii numai pentru sold adica numai pentru diferenta dintre credit si
debit. O alta exceptie este cazul cumparatorului adjudecatar al patrimoniului unui
debitor insolvabil in cadrul procedurii de executare silita asupra bunurilor. Acest
cumparator nu va putea sa-si valorifice creditele ce apartinusera debitorului respectiv
decat compensand eventualele datorii ale acestuia fata de cei actionati in justitie.
In epoca imperiala Marcus Aurelius a extins printr-un rescript sfera de aplicare a
compensatiei in materie de obligatii de drept strict cu ajutorul unei exceptii de dol. El
stabileste ca procesul va fi pierdut de cel care cheama in judecata pe debitorul sau fara a
fi facut singur compensatia. Rescriptul impinge lucrurile inainte pentru ca da
posibilitatea de a compensa 2 creante ce nu au aceeasi cauza rezultate din contracte de
drept strict. Necesitatea compensatiei a fost extinsa si la obligatiile de buna credinta
nascute din 2 operatiuni diferite. In dreptul postclasic se unifica toate modurile de
compensatie astfel incat Iustinian o extinde atat la drepturile reale cat si la cele
personale si la orice tipuri de contracte.

-NOVATIA:
Prin novatie se stinge obligatia veche cu toate accesoriile acesteia.
Cesiunea de credit (de creanta) este o creatie tardiva pentru ca in vechiul drept roman
nu se putea rupe relatia individuala creditor-debitor prin implicarea unei terte persoane
creditor cesionar. Nevoile practice de la jumatatea republicii au semnalat valoarea
patrimoniala a creantelor si necesitatea de a le implica in circuitul juridic. O creanta este
element activ al patrimoniului ca si proprietate, ca urmare poate fi transferata exact ca
si proprietatea. La inceput s-a folosit novatia prin schimbare de creditor. Acest procedeu
avea dezavantaje si anume; prin novatie nascandu-se o noua obligatie aceasta trebuia
formalizata din nou intre creditorul cesionar si debitorul cedat. Eventualele garantii ce
insotisera creanta initiala se sting prin novatie. Pentru a repara aceste inconveniente,
creditorul numeste pe cesionar mandatar judiciar adica il mandateaza sa actioneze in
justitie in numele sau pentru a primi de la debitor executarea creantei. Pozitia
mandatarului este una fragila pentru ca el se afla la bunul plac al mandantului sau care
poate oricand sa-l evinga sau sa intervina in proces (in iure). Moartea cedentului
(mandantului) sau a cesionarului desfiinteaza mandatul. Mandatul nu este opozabil
debitorului ceea ce inseamna ca debitorul poate face o plata valabila creditorului initial.
Incepand cu jumatatea sec II p.Chr, un rescript al lui Antoninus Pius stabileste ca cel care
cumparase printr-un contract de vanzare cumparare un complex ereditar(+-) va avea la
dispozitie nu numai actiunea normala impotriva vanzatorului pentru neexecutare ci si o
actiune utila, adica una modelata dupa dreptul vanzatorului ce poate fi intentata in
nume propriu impotriva debitorilor succesiunii. Acest beneficiu a fost extins ulterior si la
alte ipoteze. In anul 243 Gordian prin constitutie imperiala da posibilitatea cesionarului
sa intenteze ca actiuni utile actiuni nascute din creanta in orice situatie si mod autonom.
Iustinian interpoleaza constitutiile din sec III in sensul ca face cesiunea opozabila
debitorului printr-o notificare adresata de cesionar acestuia sau prin recunoasterea sa.

CONFUZIUNEA:
Reunirea asupra aceleiasi persoane a calitatilor de creditor si debitor.
PRESCRIPTIA LIBERATORIE (astazi extintiva):
In vechiul drept roman nu exista prescriptie liberatorie deoarece puterea creditorului
asupra debitorului era nelimitata temporal. Aceasta situatie se datora principiului
perpetuitatii actiunilor civile. Spre deosebire de actiunile civile, actiunile create de
pretor trebuie promovate intr-un interval de un an de la data cand titularul avea
posibilitatea sa le exercite.
In dreptul roman prescriptia liberatorie a fost un transplant din dreptul egiptean si din
cel grec. Prescriptia a fost integrata in dreptul roman printr-un rescript din anul 199 care
a introdus prescriptia lungii durate respectiv printr-un alt rescript dat de Constantin (sec
4 p.Chr) s-a creat prescriptia celei mai lungi durate.