ODA

(n metru antic)

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pe-al meu propriu rug ma topesc n flacari...
Pururi tnar, nfasurat n manta-mi, Pot sa mai renviu luminos din el ca
Ochii mei naltam visatori la steaua Pasarea Phoenix?
Singuratatii.

Piara-mi ochii turburatori din cale,

Cnd deodata tu rasarisi n calea-mi, Vino iar n sn, nepasare trista;
Suferinta tu, dureros de dulce... Ca sa pot muri linistit, pe mine
Pn-n fund baui voluptatea mortii Mie reda-ma!
Nenduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul nveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
 Surdu Nina
CON1403G

Ex 13/79 ( Manual)

Opera Oda de Mihai Eminescu apartine ultimei etape de creatie a poetului fiind
conceputa riguros, intr-un tipar formal classic. Poemul are un preponderent caracter
romantic, fapt identificat inca din titlu, aspectul dat reiesind si din temele sau motivele
literare ce suprind viziunea scriitorului asupra imaginarului poetic.

Aceasta lucrare ,publicata in revista Poezii in anul 1883 ,se incadreaza alaturi de
Luceafarul si Glossa intr-o triologie ce urmareste elucidarea conditiei geniului.

Analizind cea d-intaia strofa a poemului,depistam ca primul vers al poeziei este cel mai
profund gnd din cadrul operei. Prin el, eul liric dezvluie trecutul relativ al tinereii sale, un
timp cnd se credea venic, aparinnd cosmosului. Forma de imperfect a verbuluinu
credeam fixeaz un timp trecut i nefinisat, iar asociatia cu conjunctivul s nv, creeaza
conexiunea cu prezentul.

In acelasi timp se instituie o stare ntrerupt cu brutalitate de infinitivul a muri cu valoare

temporal, ce definesteste moartea ca un fenomen continuu ce pndete omul.La acest
moment are loc spulberarea beatitudinii eului liric, care isi reaminteste de conditia sa de
muritor .

Toate aceste elemente stabilesc iluzia nemuririi pe care o avea initial geniul, si neimplinirea
asteptarilor sale.

Simbolurile prezente in strofa data sunt manta ce reprezint semnul unicitii, sisteaua
care marcheaz genialitatea.

Secventa Ochii mei vistori sugereaz ipostaza romantic a idealului, a tririi

sentimentului ntr-un plan superior, unic, fr seamn, printr-o iubire aproape
nepmnteasc.

Astfel, cele 2 simboluri : a visului si a stelei ,prezint sentimentul misterios al iubirii

proiectat ntr-o dimensiune al universului.

In cadrul strofei date, mai are loc si retragerea eleui liric din concretul nemultumitor
,fenomen, insotit de aspiratia spre absolut si singuratate.

Astfel , el revine la pozitia sa initiala de geniu,dupa descendenta in lumea muritorilor de

rind ,unde se proiecteaza in locul acestora. Aceasta a si servit drept motiv al descoperirii
propriei conditii care nu o include doar pe cea de geniu dar si de om ,care nu poate exista
vesnic. O idee similara ne este redata si de Ioana Petrescu prin intermediul citatului sau,in

cadrul caruia ea mentioneaza ca totusi,pe linga partea descurajatoare a relevarii

inexistentei nemuririi, geniul totusi se recreeaza cu ajotorul altor persoane. Aceasta ar
putea reflecta faptul, ca odata coborit,eul liric isi da seama de diferentele dintre el si
oamenii simpli , dar ca in acelasi timp,ei sunt niste egali ai sai ,si anume datorita lor, el va
putea dainui mereu. Lucrul dat putindu-se realiza prin divinizarea creatiei geniului de catre
cititori.

In acest mod, strofa data creeaza o antiteza dintre pozitia de geniu si muritor ,delimitind
granitele dintre realitate si imaginar.

.
Strofa II exprim suferina dureros de dulce a eului poetic provocat de apariia surprinztoare iubirii: Deodat tu
rsrii n cale care trezete pentru prima dat voluptatea morii nendurtoare, constatnd cu durere
efemeritatea omului, destinul de neschimbat al condiiei de muritor.

Geniul nepstor fa de cele lumeti, fericit ca zeii, singur, cobort o clip n lumea pmnteasc, poetul i caut
refugiu n alte lumi a nemuririi. Coborrea, ca i n Luceafrul, e rspunsul la chemarea iubirii, dar intrarea
complex se petrece prin lecia suferinei, prin iubire, care aduce gestul morii.

Trirea clocotitoare i mistuitoare a sentimentului de iubire e brusc, surprinztoare, fapt sugerat de verbele la
perfectul simplu: rsrii, dormii i repetarea pronumelui personal de persoana II tu, ce sugereaz apariia
femeii n viaa brbatului. Expresivitatea versurilor se mrete prin cele dou construcii oximoronice: dureros de
dulce i voluptatea morii.

Strofa III: Patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, dei mitologia antic ofer exemple de chinuri venice la
care sunt supui eroii mitici Nessus i Hercule din pricina intrigii unei femei. Tot astfel sufletul poetului e mistuit de
patima erotic pe care o simte, chinuitoare pn n strfundurile sufletului, iar focul iubirii nu poate fi stins cu toate
apele mrii. Primele 2 versuri exprim suferina, iar al III-a este o afirmaie cu o viziune hiperbolic asupra iubirii.
Deci iubirea e apariia rugului luntric al patimii.

Strofa IV: Pierznd singurtatea s-a pierdut pe sine. Confesiunea liric atinge momentul culminant al suferinei,
ajungnd la apogeul chinurilor la care poetul agonizeaz (primele 2 versuri). Iubirea e un vis ce incendiaz sufletul,
viaa, spre a desprinde sufletul de lume. Simbolul pasrea Pheonix presupune sigurana rectigrii unei viei
purificatoare prin ardere, ntrebndu-se dac ar putea s renasc asemntor psrii mitice. Strofa conine un ir
ntreg de lexeme ce prezint durerea: mistuit, vaiet, foc, flcri. Aceste cuvinte dau textului note de elegie i o
viziune hiperbolic. n fiina sa exist dou tendine contrare: una auto-analitic i alta de ordin cosmic, mitologic.

Strofa V: Ultima strof depete forma de elegie, dup o iubire disprut. Ea e un plns universal cu accente
filozofice de rugciune i de rentregire a fiinei: Vino iar n sn nepsare trist, care aduc aminte omului de trecerea
n nefiin cu condiia regsirii propriei identiti att de zdruncinat prin ivirea iubirii (ca s pot muri linitit).
Poetul Boileteanu remarc: Aici drama a ncetat s mai fie particular, devine una etern-uman. Nu mai e o simpl
spovedanie, ci o od omului de geniu. Verbele la imperativ sugereaz aspiraia omului de geniu spre o posibil
refacere pierdut prin apariia iubirii. Regsirea e momentul n care spiritul devenind contient de sine, se izoleaz, nu
mai vrea s ia parte la drama naturii, la creaie. Aceast renunare i aduce linitea interioar i face posibil
reintegrarea sinelui individual n sinele suprem.

SCLU, socluri, s. n. 1. Suport sau postament (din piatr) care susine o coloan, o statuie etc. Partea de
jos (mai proeminent) a unei cldiri, a unui grilaj de fier etc. 2. Partea de metal a unui bec electric care se
fixeaz n dulie. Pies prin intermediul creia se fixeaz tuburile electronice de asiul aparatelor n care
sunt montate. 3. (Geogr.; n sintagma) Soclu continental = zon a uscatului, afundat cu pant lin sub
apele mrii, pn la adncimea de 200 de metri. Din fr. socle.