Sunteți pe pagina 1din 19

Unitatea de nvare 1.3.

Demersuri teoretice (perspective de analiza)


1.3.1. Ce este o perspectiva de analiza
1.3.2. Perspectiva individualista
1.3.3. Perspectiva globalista (holista) : structuralism, functionalism, sistemism, analiza
istorica, analiza culturalista
1.3.4. Perspectiva institutionalista

Cunotine i deprinderi
La finalul parcurgerii acestei uniti de nvare veti nelege:
- ce este o perspectiva de analiza;
- in ce consta perspectiva individualista (atomista) de analiza;
- ce este si care sint variantele perspectivei globaliste (holiste) ;
- ce este institutionalismul si care sint variantele lui.

1.3.1. Ce este o perspectiva de analiza

Obiectul de studiu nu este dat a priori cercetatorului. Pe de-o parte, discursul stiintific este un discurs
construit, care implica decuparea obiectului de studiu, in al doilea rind, pentru a realiza o cercetare,
este nevoie de o grila teoretica care permite cercetatorului sa dea coerenta analizei sale. Acest curs
isi propune prezentarea diferitelor perspective de analiza care sint utilizate in stiintele sociale.
Fiecare din aceste demersuri teoretice propune explicatii diferite ale fenomenelor, proceselor si
actiunilor sociale. Un acelasi fenomen poate fi analizat din perspective diferite, adica, plecind de la
premise diferite, diferite studii pun accentul in explicatie pe variabile specifice : structuri, actori,
institutii. Aceste tipuri de demersuri teoretice sau perspective de analiza corespund marilor traditii
sau scoli de cercetare.

Perspective de analiza in stiintele sociale

Orice analiza in stiinte sociale implica o conceptie ontologica a unitatilor de referinta care sint in
general individul, societatea, statul, natiunea. Reflectia ontologica isi pune intrebarea: la ce realitate
se refera analiza? care este natura obiectului analizat ? care este unitatea de analiza a studiului ?

Exista din acest punct de vedere doua pozitii epistemologice fundamentale si opuse : perspectiva
individualista (atomista) sau microanaliza si perspectiva globalista (holista) sau macroanaliza. O a
treia perspectiva institutionalista - incearca concilierea, acomodarea, celor doua nivele micro si
macro de analiza.

Pozitia individualista estimeaza, ca postulat initial, ca individul este referinta de baza. In conformitate
cu acest demers, societatea este reprezentata ca o suma de indivizi, structurile sint produsul actinuii
indivizilor. Pozitia concurenta, perspectiva globalista, considera, dimpotriva, ca societatea este
referinta primara in analiza sociala. In aceasta viziune societatea este o totalitate care nu se reduce la
indivizii care o compun. Acest tip de analiza pune in evidenta efectele structurilor (produse de
societate) asupra indivizilor. De remarcat ca in general autorii scolii individualiste utilizeza pentru
a desemna individul termenul de actor , in timp ce paradigmele globaliste utilizeaza notiunea de
agent .
Cu timpul, modelele de explicatie s-au rafinat si este general admis ca actorul rational evolueza intr-
un cadru, in interiorul unor institutii care impun reguli de joc, formale si informale. Institutionalismul,
adesea discreditat in anii 50, in versiunea clasica, reapare transformat in anii 80, fiind astazi demersul
predominant (neo-institutionalism). Datorita neo-institutionalismului, actori, structuri, procese,
norme si practici pot fi analizate in interactiune.

Intrebare
Ce este o perspectiva de analiza ? Care sint marile perspective de analiza utilizate in stiintele
sociale ? Care este unitatea lor de analiza, care este natura obiectului lor de studiu ?

1.3.2. Perspectiva individualista

Aceasta perspectiva abordeaza individul din mai multe puncte de vedere care corespund unor scoli
diferite : unele pun accent pe aspectul intentional al actiunii actorului, altele pe aspectul mecanic al
jocului intre actori, altele sint centrate pe comportamentul individului (behavioralism).

1. Perspectiva rationalista.

Perspectiva rationalista, foarte utilizata in stiintele sociale contemporane, este imprumutata din
stiinta economica. Ea are in centru individul numit rational, adica individul care, plecind de la
preferinte bine stabilite, cauta maximizarea satisfacerii lor si minimizarea costurilor pentru a le
atinge. Acesta este conceptul de actor calculator, utilitarist, rational.

Pentru aceasta perspectiva care are la baza postulatul rationalitatii se foloseste in mod curent
denumirea de individualism metodologic care este baza comuna tuturor studiilor strategice.

Individualismul metodologic

Este un concept distinct de alte forme de individualism romantic, juridic, etic, sociologic, si este
diferit de conceptia politica a individualismului sensul de comportamente individualiste. Este o
pozitie epistemologica, adica un fel de a concepe realitatea. Viziune de cercetare, este proprie
cercetatorului si nu obiectului studiat Individualismul este un instrument de explicare a fenomenelor
colective plecind de la comportamentele si strategiile individuale.

In aceasta viziune, fenomenele sint rezultatul agregarii comportamentelor individuale. Pentru


explicarea unor fenomene sau procese colective, sociale, politice, economice, trebuie cunoscute
motivatiile indivizilor, ratiunile individuale ale actiunii actorilor.

Important
Individualism metodologic

Pierre Birbaum si Jean Leca definesc astfel individualismul metodologic : este o problematica si un fel de a concepe
raspunsurile la intrebarile de cercetare (), un atribut al cercetatorului si al obietului : el nu caracterizeaza procesul studiat,
ci metoda studierii sale . Individualismul metodologic vizeaza sa explice fenomene colective macroscopice plecind de
la comportamente si strategii individuale ( microscopice ). La rindul sau, Raymond Boudon, in aceiasi lucrare il defineste
astfel : Principiul individualismului metodologic enunta ca, pentru a explica orice fenomen social fie din sfera
demografiei, a stiintei politice, sociologiei, sau oricare alta stiinta sociala este indispensabil sa reconstruim motivatiile
indivizilor implicati in fenomenul respectiv, si sa consideram acest fenomen ca fiind rezultatul agregarii comportamentelor
individuale dictate de aceste motivatii
Sursa : Birbaum, B. si Leca, J., Sur lindividualisme, Paris, Presses de la FNSP, 1986, pp.13-14, 46.
Exista doua puncte de ruptura in raport cu structuralismul : In primul rind, demersul individualist
presupune refuzul conceptiei globaliste, colective, a individului care face din acesta un simplu agent
purtator de norme sociale. In al doilea rind, individualismul respinge ideea comportamentului
prescris, care face din actori simpli purtatori de comportamente socialmente inscrise in ei si
refuzindu-le alta libertate decit cea de a-si realiza un destin predeterminat.

Demersul alegerii rationale si traditia economista

Teoria alegerii tarionale este o perspectiva de individualism metodologic mai consecventa, intru-cit
introduce conceptul de rationalitate ca premisa a actiunii individului. Adeptii acestei scoli postuleaza
ca indivizii care actioneaza sint fundamentali rationali. Acest postulat este imprumutat din micro-
economie care il utilizeaza pentru a explica comporttamentul indivizilor fata de tendintele pietii, in
special legea cererii si ofertei.
Lectura facultativ
Cele trei optiuni ale consumatorului dupa Albert Hirschman

Albert Hirschman a avut o influenta importanta in stiintele sociale dupa ce a dezvoltat ideea ca intr-o situatie de schimbare
contextuala, trei tipuri de optiuni se prezinta indivizilor angajati in acest context. Acestia pot sa aleaga intre abandon ,
luarea cuvintului sau loialitatea (exit, voice, loyalty).Hirschman viza sa inteleaga alegerile de care dispun clientii
unei intreprinderi atunci cind performantele acesteia se deterioreaza. Aceasta situatie produce deceptie consumatorilor.
Abandonarea (adica indreptarea catre o alta intreprindere) si luarea cuvintului (manifestarea nemultumirii) sint, pentru
Hirschman, doua tipuri de reactie a consumatorului in fata acestei deceptii, dar loialitatea (continuarea atasamentului fata
de intreprindere, in ciuda deceptiei) este a treia optiune. Aceasta schema de explicatie se poate aplica, si a fost aplicata,
analizei fenomenelor care implica alegere intr-un context.
Sursa : Hirschman, A., Bonheur priv, action publique, Paris, Fayard, 1982.

Acest postulat al rationalitatii decurge de asemenea din sociologia comprehensiva a lui Max Weber.
Lucrarile sale centrate pe rationalitatea actiunii actorilor, in special conceptul de actiune rationala
prin finalitate , sau rationalitate instrumentala, vizeaza individul care isi orienteza activitatea dupa
scopuri, mijloace si consecinte subsidiare si care in acelasi timp compara in mod rational mijloacele
cu scopurile, scopurile cu consecintele, si diversele scopuri posibile intre ele. 1

Rationalitatea actorului, postulatul de baza al teoriilor alegerii rationale

In modelul rationalitatii absolute, secventa de activitati este foarte structurata : La inceput exista un
actor care, confuntat cu o problema, se afla in situatie de alegere. El are preferinte definite, isi
fixeaza obiective, fixeaza valori, selectioneaza utilitati. Apoi cauta alternativele care sint disponibile
pentru a raspunde problemei, face inventarul exhaustif al alternativelor identificind efectele si
meritele specifice. Dupa care adopta un criteriu de alegere cit mai obiectiv posibil, adica care permite
detectarea celui mai bun raport intre avantaje si dezavantaje (inconvenient) al fiecarei alternative.
Stocul de alternative disponibile va fi in sfirsit analizat cu ajutorul criteriului si va rezulta solutia.
Retinem
Teoria alegerii rationale se bazeaza astfel pe urmatoarele postulate :
exista in orice circumstanta un criteriu obiectiv care e accesibil decidentului si asupra valorii
caruia toata lumea, daca e ratioanla (rezonabila) e de acord.
preferintele sint stabile, explicite, non-ambigu.
toate alternativele posibile se pot cunoaste si sint cunoscute de decident
Individul se comporta ca un intelect pur, ca o masina inteligenta. Nimic altceva nu-l mobilizeaza
ca continutul problemei pe care o gestioneaza

1Celelalte trei tipuri de actiune identificate de Weber sint actiunea traditionala, actiunea afectiva, actiunea rationala
prin valori. A se vedea Max Weber, Economie et socit I, Paris, Plon, 1971.
Un model explicativ se impune apropape automat, cel al decidentului rational : a decide consta in a
maximiza sau optimiza rezultatele in raport cu costurile, avantajele in raport cu inconvenientele.
Consecinta e ca facind asta, solutia care va fi retinuta va fi necesar cea mai buna din alternativele
considerate. Bref, decidentul rational adopta un comportament in care adevarul, stiinta, inteligenta
sint cele care conteaza si numai ele, ca motoare ale procesului de activitati.
Reducind procesul de decizie la regulile formale ale rationalitatii instrumentale, teoria alegerii
rationale erijeaza in principiu explicativ si universal modelul individului calculator care se
conformeaza unui tip unic de rationalitate (absoluta). Este o schema abstracta care atribuie indivizilor
o rationalitate si libertate de decizie in realitate irationala.2
De aceea, in stiinte sociale operam cu modelul bazat pe conceptul de rationalitate limitata, pe linia
trasata de Simon si March.

Rationalitatea limitata
Este aportul capital al lui Simon, economist, expert al psihologiei cunoasterii si unul din fondatorii
inteligentei artificiale. El a demonstrat ca aceasta teorie a rationalitatii absolute e irealista. A incercat
sa o aplice la luarea deciziei in marile intreprinderi. Or, si-a dat seama ca postulatele sint false. In
realitatea actiunii, decidentul se loveste de constringeri majore care tin de factori diferiti : informatia
lipseste si costa ; criteriile de alegere sint rare ; capacitatea de a gestiona o stare exhaustiva a
alternativelor variaza ; situatia de alegere declanseaza o tensiune psihologica.

Astfel, rationalitatea absoluta nu are sens, decit daca admitem ca ea acopera de situatii in care
decidentul se comporta ca o masina programata de catre sarcina de rezolvat. Or, nu acesta este
cazul. Constringerile exerseaza o tiranie puternica asupra procesului, asupra situatiei. Subiectivul,
sectorialul, non-consensul sau non-reproductibilitatea de catre terti, constituie un parametru
esential. Exista, desigur, rationalitate, dar ea e limitata.

Modelul rationalitatii limitate propus de Simon este centrat pe comportamnetul unui decident care
gereaza un compromis intre o problema si constringerile situatiei sale. El face tot ce poate mai bine
acolo unde se afla. Activitatea decidentului consta in a formula si elimina un mic numar de
alternative, cele de care el dispune, pe care le stie sau care-i par acceptabile lui si tertilor. El
minimizeaza cautarea si analiza alternativelor. Apoi adopta un criteriu de apreciere rezonabil,
amestec de rationalitate si intuitie. In sfirsit, se opreste la prima solutie care, in stocul de alternative
considerate, ii apare satisfacatoare lui si altora. El nu cauta optimul sau ce e mai bine, ci se
multumeste sa evite ce a mai rau sau ce a mai putin derezonabil.
Important
Rationalitatea limitata

Fiinta umana este incapabila sa optimizeze. Libertatea si informatia sa sint prea limitate pentru a lua o decizie rationala.
Intr-un context de rationalitate limitata, el decide in mod secvential si alege pentru fiecare problema pe care trebuie s-o
rezolve prima solutie care corespunde pentru el unui prag minimal de satisfactie. () toti actorii nu au decit o libertate
restrinsa si nu sint capabili in consecinta decit de o rationalitate limitata.
Sursa : March, J. C. si Simon, H., Organizations, New York, Wiley, 1958.

Intrebare
Ce este rationalitatea limitata ? prin ce se diferentiaza de modelul rationalitatii absolute ?

2 Green D., Shapiro, I., Pathologies of Rational Choice Theory, New Haven, Yale University Press, 1994.
Originile teoriei alegerii rationale

Dupa unii autori, originile acestei teorii pot fi reperate in viziunea lui Thomas Hobbes despre
motivatiile humane, crude si rgoiste. Insa, teoria moderna a alegerii rationale este o creatie a anilor
1950, datorata publicarii a doua texte fundamentale : lucrarea lui Kenneth Arrow, Social Choice and
Individualism Values, publicata in 1950, in care dezvolta argumentul cunoscut sub numele de
paradoxul lui Arrow . dupa care actiunea colectiva nu produce in mod necesar un bun colectiv, si
lucrarea lui Anthony Downs, Economic Theory of Democracy, publicata in 1957, care a inspirat
generatii intregi de lucrari analizind comportamente politice.

In 1965, Mancur Olson publica Logica actiunii colective. Desi ramine in cadrul teoriei alegrii rationale,
el este unul din primii care au aratat dificultatile mobilizarii indivizilor in scopul unei actiuni care
vizeaza obiective colective.

Analiza strategica

Studiile strategice, in masura in care are la baza postulatul rationalitatii individuale, considerind
actorul si actiunile lor ca variabile explicative principale, este un tip de analize apartinind teoriilor
alegerii rationale.

Analizele strategice postuleaza existenta indivizilor rationali, care elaboreaza strategii pentru
atingerea scopurilor lor intr-un context caracterizat prin existenta unor constringeri. Ele postuleaza
de asemenea ca inainte de a lua decizii, indivizii incearca sa anticipeze deciziile pe carele vor lua
ceilalti actori. Deci, desi bazate pe individualismul metodologic, accentul nu este pus pe alegerile
individuale, ci pe consecintele agregarii alegerilor colective. Cu alte cuvinte, teoria alegerii rationale
pune in lumina strategiile care determina macro-procese (actiuni colective).

Teoriile alegerii publice (public choice)

Teoria alegerii rationale si-a gasit o larga aplicatie in analiza politicilor publice si in acest caz vorbim
de teoria alegerii publice. Scoala alegerilor publice este interesata in principal de problema
fundamentala a alocarii resurselor care, prin definitie, sint limitate. Aceasta explica de ce numeroase
studii inspirate din aceasta perspective se preocupa de forma si structura guvernulul, de structurile
organizationale si mai ales de procesul de decizie, care contribuie la modelarea comportamentului
indivizilor. Incercind sa-si maximizeze avantajele si beneficiile, indivizii utilizeaza in scopul intereselor
lor diferite forme de structuri disponibile.3

Teoria alegrii publice este astazi paradigma dominanata. Aproape jumatate din articolele din
revistele importante de economie, politica, politici publice, utilizeaza acest demers teoretic dezvoltat
de stiinta politica americana. Este noul credo stiintific . Printre cauzele acestei emulatii 4:

prestigiul de care sebucura economia in cultura politica anglo-americana contemporana


in occidentul contemporan si in special in societatea anglo-saxona, acreditarea economiei un
sine qua non pentru acceptarea ca analist de autoritate a devenit o ideologie
dupa acesti analisti, acest demers permite o abordare stiintifica a analizei politice singurul care
poate genera cunoastere stiintifica

3 A se vedea Tullok, G., Private Wants, Public Means : an Economic Analysys of the Desirable Scope of Government, New York, Basic Books,
1970; Buchanan, G.M., Tollison, R. D., Theory of Public Choice, Political Applications of Economics, The University of Michigan Press,
Ann Arbor, 1972)
4 Richardson, J.L., Economics : Hegemonic Discourse, Quadrant, Melbourne, March, 1997.
economistii sint stiintifici pentru ca anumite relatii din modelele lor pot fi asimilate unor ecuatii
sau alte forme matematice (din limbajul matematic)
ca o ilustratie a acestei practici, pagini intregi reviste de specialitate din domeniul analizei politice
sint pline cu ecuatii complicate.

In concluzie, teoria alegerii rationale cuprinde o varietate de perspective care analizeaza o varietate
de subiecte. Toate aceste analize bazate pe paradigma rationalitatii care include evident teoriile de
micro-economie si teoria jocurilor, au in comun presupunerea ca structurile sociale (sau economice,
politice), deciziile colective, alte procese sociale (ca de exemplu miscarile sociale), nu sint decit
efectul actiunii actorilor in cautarea satisfacerii utilitatii inidviduale.

Exemple de lucrari care pot utiliza demersul alegerii rationale : statul si impozitarea, comert
international, relatii in cadrul guvernului procesul de decizie interactiunea actorilor in decizie,
tranzitii democratice, in analiza politicilor publice.

Lectura facultativa
Teoria jocurilor si neocorporatismul

Incercind sa inteleaga emergenta si declinul coorodnarii intre actori pe plan macroeconomic in Europa occidentala, Scharpf
analizeaza relatia dintre guvern, sindicate si banca centrala. Concret, descrie manevrele de pozitionare intre acesti actori
arata cum tentativele de solutionare sint aplicate in mod secvential si intr-un mod neanticipat. Actorii si preferintele lor
ramin relativ constante in timp bancile cauta stabilitatea preturilor si sindicatele cea a salariilor de exemplu , alegerile
strategice sint suple, actorii pot sa invete in timpul procesului. Actorii incep jocul cu o strategie aleasa pe baza unor
informatii incomplete, apoi, actionind la rezultate conditionate de context si la strategiile expuse de catre adversarii lor, ei
isi ajusteaza alegerea, producind rezultate neprevazute initial.
Sursa : Scharpf, F., Games Real Actors Could Play, New York, 1997.

Incheiem acesta prezentare a perspectivei individualiste mentionind ca acestui demers mai apratine
si scoala care privilegiaza in explicarea comportamentului si actiunii caracterul emotiv sau irational al
indivizilor. Aceasta perspectiva se foloseste in analiza relatiilor internationale (teoriile realiste si neo-
realiste) care transpun statelor atribute ale indivizilor (forma de atropomorfism). In aceste studii,
statele concepute ca actori sint in competitie unele cu altele pentru impunerea hegemoniei.

In aceiasi perspectiva individualist intentionala se deruleaza analizele care propun o explicatie a


socialului plecind de la psihologia actorului, constienta sau nu. In acest caz, intentia este efectul
inconstientului.

Test de autoevaluare
Definiti conceptul de actor rational . Dati exemple de teorii din stiintele sociale, respectiv
administrative, care au la baza postulatul rationalitatii.

2. Behavioralismul (studii comportamentale) si traditia statistica

Este de asemenea o perspectiva individualista care este insa orientata pe comportamentul


individului, adica pe felul in care actorul se comporta si mai ales actioneaza. Ea nu trebuie confundata
cu behaviorismul din psihologie, dar a fost inspirata de aceste teorii psihologice si care au la origine
lucrarile lui Pavlov.

Behavioralismul considera comportamentul ca un fapt social observabil (de exemplu votul,


participarea in cadrul grupurilor sau in cadrul partidelor politice, comportamentul birocratic) pe care
putem, in mod empiric, sa-l verificam. Pentru aceasta, analistul preleva date care pot fi cuantificate,
sistematizte si verificate, si care pot conduce la testarea de ipoteze. Aceste ipoteze sint la rindul lor
susceptibile sa explice functionarea reala a institutiilor (administrative, politice).

Cind perspectiva behavioralista se aplica analizei comportamentului grupurilor, atunci, in acest tip de
analiza grupurile sint considerate ca unitati de decizie (analiza grupurilor de interese, analiza elitelor).
Studiul opiniei publice, de exemplu, face parte din studiile behavioraliste, constind in inregistrarea
intentiilor exprimate in mod real de catre indivizi (chiar daca este vorba de atitudini, adica de
dispozitii si nu de comportamente, obiectivul analitic este acelasi).

Aceasta scoala, foarte populara si influenta in SUA anii 50-60 a contribuit in mod cert la evolutia
stiintelor sociale catre mai multa rigoare. Dar acest demers, mai ales metodologic, sufera de o
oarecare confuzie teoretica. In timp ce behaviorismul psihologic este experimental si individualist,
behavioralismul este descriptiv (sau quasi-experimental) si ambiguu cit priveste nivelul de analiza. El
incearca sa identifice in mod pozitivist cauzele comportamenentului actorilor prin observarea
regularitatilor actelor obirctic masurabile. Facind suma actelor individuale, metoda belavioralista
incearca sa identifice cauza comportamentelor individuale in media sumei sau sa deduca structurile
sociale ca produs al sumei.

Pentru a rezuma, analiza behavioralista conduce la o descriere utila, prin precizarile pe care le aduce,
a comportamentelor care sint corelate cu un ansamblu de variabile sociologice, ca de exemplu clasa
sociala de aparteneneta, practica religioasa, si, intr-o masura mai mica, cu sexul, virsta sau nivelul de
instructie (sociologie statistica).

Intrebare
Ce este behavioralismul ? Ce studiaza ? care este pertinenta acestui demers in analiza
realitatii sociale ?

1.3.3. Perspectiva globalista (holista) : structuralism, functionalism, sistemism, analiza


istorica, analiza culturalista

In aceasta viziune, societatea este elementul prioritar in interpretarea sau explicarea realitatii, a
comportamentelor si reprezentarilor sociale. Societatea este conceputa ca un ansamblu care are
caracteristici proprii, este o totalitate disctincta de suma partilor. Deci prioritatea logica este
acordata socialului.

Ca si conceptia individualista, perspectiva globalista are mai multe variante : structuralista,


functionalista, sistemica, historica, genetica, culturalista.
Analizele structuraliste, functionaliste si sistemiste sint inrudite. Structura, functie, sistem sint
concepte globaliste. Cind ne referim la functia unui sistem ne referim aproape obligatoriu la sistemul
la care se raporteaza structura respectiva. La fel, conceptul de sistem desemneaza o totalitate in care
partile (structuri) sint interdependente si fiecare indeplineste o functie. Intre partile unui sistem se
stablilesc relatii functionale care dau identitate sistemului.
Intrebare
Cum este conceputa societatea in viziunea holista ? Care sint variantele acestei
perspective analitice ?

Sistemismul

Analiza sistemica este un tip de macro- analiza care concepe societatea ca fiind un sistem constituit
dintr-un ansamblu de sub-sisteme distincte (economic, politic, social, cultural, administrativ), fiecare
asigurind functii sociale specifice. Trebuie sa remarcam ca notiunea de sistem, ca si cea de functie,
este preluata din biologie. Altfel spus, perspectiva sistemica implica o viziune organicista a socialului,
concepind faptele sociale dupa modelul faptelor biologice, considerindu-le in raport cu intregul
(organismul) la fel cum organele, in interdependenta lor, constituie organismul.

Notiunea de sistem este un termen analitic, ea nu serveste la desemnarea unui obiect concret :
sistemul social nu trebuie niciodata confundat cu societatea, nici sistemul international cu intreaga
lume, nici sistemul administrativ cu administratia.

Cercetarea sistemica este o maniera de a vedea realitatea punind accentul pe componentele sale in
relatie cu totalitatea sociala (societatea) si cu contextul. Principiul explicativ consta in analiza
dependentelor functionale intre sub-sisteme si macrosistemul social. Cu alte cuvinte, sistemul are o
dinamica interna, dar si externa, pentru ca, nefiind izolat, el se situeaza intr-un context in care
trebuie sa se adapteze. Aceasta viziune este comuna tuturor orientarilor din cercetarea sistemica, in
ciuda diversitatii lor determinata in principal de modul de a conceptul de sistem .

In analiza sistemica, numerosi autori au facut apel la cibernetica si la teoria informatiei. Aceste studii
trateaza faptele sociale din punct de vedere al esentei lor exprimata ca o dependenta functionala
pentru a explica cum sistemul se organizeaza pentru a exista si a putea sa se mentina in mediul sau.
Prin mecanismul de feedback sau retroactiune, sistemul se mentine in echilibru in mediul in care
functioneaza, dar, prin acest proces, el poate evolua sau schimba, in asa fel incit, reproducindu-se, el
se transforma prin aceste schimburi cu mediul.

O teorie sistemica postuleaza astfel ca institutiile de luare a deciziei conteaza mai putin decit relatia
lor cu societatea pe care politicile o gestioneaza. O astfel de teorie plaseaza, fara sa le distinga,
institutii si procese de luare a deciziei intr-o cutie neagra : ajunge sa cunoastrem intrarile
(cererile), iesirile din sistem (politici publice), si efectele asupra societatii sau asupra noilor cereri,
pentru a asigura si intelege functionarea sistemului.

Cu acest model putem analiza stabilitatea si eficacitatea sistemului si a sub-sistemelor (economic,


politic, administrativ) prin echilibrul elementelor lor constitutive. In aceasta logica mecanica,
disfunctionarea sistemului decurge dintr-o supraincarcare a sistemului, adica o crestere a cererilor, a
presiunii asupra sistemului in raport cu capacitatea sa de a produce politici.

Cele mai importante critici care au fost aduse sistemismului vizeaza conceptia socialului ca model de
echilibru, ceea ce traduce o imagine prea optimista, chiar irealista, a societatii. Ideile centrale ale
sistemismului, adica continuitatea si durabilitatea, legate de universalitatea functiilor concepute ca
roluri sociale, trimit la o conceptie conservatoare a ordinii sociale. Consecinta a principiilor si
fundamentelor sale, sistemismul ramine la un nivel limitat al explicatiei : el explica de ce fenomenele
persista, dar nu explica de ce ele se schimba. In ciuda valorii operationale, schema sistemica ramine
un model a-istoric, static, incapabil, datorita ignorarii formelor diverse si particularitatilor contextelor
in care evolueaza fenomenele sociale si politice, sa surprinda devenirea lor in timp in cadrul aceluisi
context, sau evolutia diferita a acelorasi feneomene in contexte diferite la acelasi moment.

Test de autoevaluare

Ce este analiza sistemica ? Ce este un sistem social ? care sint meritele si limiteleacestui
demers in studierea fenomenelo sociale ? Dati exemple de teorii din stiintele sociale care au
la baza aceasta perspectiva de analiza. Dati exemple de problematici din domeniul stiintelor
administrative a caror analiza poate recurge la aceasta pozitie epistemologica.
Functionalismul

Analiza sistemica solicita aproape natural analiza functionalista. Desi distincte, cele doua demersuri
sint compatibile, chiar complementare. Atunci cind sint asociate, putem spune ca functia raspunde
unor nevoi ale sistemului (in limbajul biologiei), fie ca ea satisface anumite conditii necesare
existentei sistemului, fie ca ea contribuie la mentinerea acestuia.

Conceptul de functie are din punct de vedere semnatic mai multe conotatii, dar legate intre ele : cea
de nevoie, de conditii sau de contributie (influenta). Perspectiva functionalista explica cauza prin
efect sau prin consecinta. De exemplu, in fiziologie putem explica prezenta glandelor sudoripare prin
functia lor (mentinerea unei temperaturi stabile). Deci, functia explica cauza prin scopul urmarit (prin
efect). La fel, in domeniul social, functionalismul interpreteaza realitatea punind accent pe functia pe
care elementele constitutive o indeplinesc. Astfel, conceptul primar este cel de functie (nevoie
sociala) si postulatul de baza este cel al necesitatii functionale.

Notiunea de functie implica deci o finalitate. Viziunea functionalista este un demers teleologic, fiind
bazat pe ideea unei intentionalitati, a unui proiect. Transpus la analiza faptelor sociale,
functionalismul incearca sa stabileasca un raport intre fenomenul observat si intregul, adica cu
sistemul social sau societatea. Ca si analiza sistemica, se deruleaza dupa principiul cutiei negre :
stim care sint intrarile si iesirile, dar nu stim ce se petrece in interiorul cutiei.

Functionalismul a aparut in anii 50 in SUA intr-un anumit context intelectual si stiintific. El s-a
dezvoltata ca reactie la empirismul care domina stiintele sociale americane si din dorinta de a rezolva
criza explicatiei in stiintele sociale, dar si ca mod pragmatic de a solutiona probleme sociale
majore cu care se confrunta societatea americana (social engineering).

Studiile functionaliste sint in general analize care pun in evidenta rolul (functia) unor structuri
(grupuri de interese, partide politice), adica in general roluri sociale. Comportamentele sint
determinate de sistem (de exemplu sistemul administrativ, sau politic, sau economic), ele nu sint o
rezultanta a procesului (administrativ, respectiv poltic sau economic). Aceasta este o consecinta a
functionalismului care pune accent pe structuri / sistem si nu pe proces, altfel spus, favorizeaza
aspectul sincronic si nu diacronic al schimbarii;

In studiile politice, unitatea de analiza este sistemul politic, in studiile administrative, unitatea de
analiza este sistemul administrativ. Comportamentul actorilor, decizia, sint analizate in functie de
sistem, conceput ca o cutie neagra. Acest demers se utilizeaza in analiza retelelor (conceptul de
retele functionale), a raporturilor dintre actori, in general de cooperare, functionalismul fiind o
viziune consensualista asupra realitatii. Temele socializarii, a integrarii sociale, sint functionaliste.
Teoria si temele stratificarii sociale, apartin scolii functionaliste. Diferentierea, integrarea sociala,
stratificarea, sint particularitati si imperative functionale care asigura mentinerea ecghilibrului si
stabilitatea sistemului social. In studiul politicilor publice, incrementalismul (decizie incrementala)
este functionalist.
Atunci cind organizatiile sint concepute ca structuri, teoria organizationala este functionalista.
Organizatiile indeplinesc functii, prin rutine si proceduri pre-stabilite, ele asigura functionarea
sistemului. Organizatiile este o structura de conformism, rutina este expresia unui consens.
Organizatia este o structura ierarhica in care fiecare nivel, indeplinind un rol, are functia de a sigura
supravietuirea sistemului (organizatiei). Este mecanismul prin care Weber explica rezistenta
structurilor birocratice la schimbare.

Functionalismul original este o viziune consensuala si conservatoare prin definitie. Dar exista si un
functionalism diacronic, centrat pe ideea de schimbare. Este functionalismul marxist, conflictual,
dinamic : schimbarea sistemului este declasata de dis-functiile lui.

Contributia functionalismului la dezvoltarea stiintelor sociale a fost importanta : a reprezentat, pe


plan teoretic, tendinta de a elebora o conceptie globala a faptelor sociale si politice, marcind ruptura
de descriptivismul care domina pina atunci aceaste discipline. De aici caracterul sau normativ si
prescriptiv. Legat de aceasta noua orientarea teoretica, functionalismul a favorizat recurgerea la
metode cantitative de analiza.

Critica functionalismului vizeaza caracterul static, fixist asupra ordinii sociale, accentul pus pe
permanenta si nu pe emergenta, sau schimbarea, unui fenomen. De asemenea, consacrarea
functionalismului producindu-se in SUA, acesta a fost mult timp, si ramine, o expresie a mentalului
american, al sistemului de valori american. Insasi aparitia si dezvoltarea functionalismului in SUA nu
este intimplatoare. Exista multe afinitati intre acesta paradigma si modelul de societate american (si
al sistemului politic american). Exemplu clasic de societate consensuala, pluralista si conservatoare,
contextul american este prin trasaturile sale generale (inclinatia catre pragmatism si eficienta)
functionalist.

Alte critici vizeaza : caracterul prescriptiv si normativ; caracterul a-explicativ, functionalismul


implicind un rationament prin corelare si nu in termeni de relatie cauza / efect; carcarterul a-istoric,
functionalismul ignorind, in virtutea ambitiilor sale universaliste, particularitatile contextuale,
istorice, ale fenomenelor si actiunilor sociale.
Test de autoevaluare

Ce este functionalismul ? Ce fel de demrs este ? Care este aportul acestui tip de analiza la dezvoltarea
stiintelor sociale ? dati exemple de teorii care adopta viziunea functionalista. Cum putem aplica
fucntionalismul in analiza unor fenomene sau problematici din domeniul administratiei?

Structuralismul

Termenul de structura este unul dintre cele mai ambigue in stiintele sociale, in sensul ca ne referim la
ea tot timpul dar fara ca in general s-o defini. De exemplu, structura sociala este o metafora utila
pentru a descrie anumite relatii concrete sau abstracte susceptibile de la observate sau analizate.
Numeroase discipline recurg la conceptul de structura : matematicile, chimia, biologia, etc.

Conceptul de structura sociala este o constructie a spiritului care evoca un fel de morfologie a
societatii. Folosim aceasta notiune pentru a identifica aspectele de stabilitate, de regularitate in
relatiile sociale. Aplicind cu rigoare metoda pozitivista, Durkheim a devenit unul din fondatorii
structuralismului in stiintele sociale. Definitia pe care a dat-o el societatii este viziunea intregii scoli
structuraliste : societatea nu este simpla suma a indivizilor care o compun, ci un sistem format prin
asocierea acestora, o entitate specifica care poseda propriile ei calitati

Structuralismul este o familie de teorii stiintifice care atribuie structurilor sociale o logica
independenta de actiunea umana. Conceptul de structura sociala este o constructie a spiritului
care evoca un fel de morfologie a societatii. Folosim aceasta notiune pentru a identifica aspectele de
stabilitate, de regularitate in relatiile sociale. Acest demers teoretic se caracterizeaza prin faptul ca,
eliminind constiinta actorilor sociali, negind deci libertatea de actiune individuala, explica actiunea,
comportamentul acestora, in functie de pozitia lor in sinul relatiilor sociale obiectiv observabile.

Demersul istoric

Concepe ansamblurile sociale, totalitatile, in miscare (evolutie), este analiza schimbarii sociale. Este o
viziune dinamica a societatii, care isi propune sa arate cum functioneaza societatile si cum se
transforma.

Acest perspectiva are o lunga traditie in stiintele sociale Tocqueville, Marx, Weber, apartin acestei
scoli fiind utilizata in analiza macro-fenomenelor (feudalism, capitalism, fenomene de tranzitie in
istorie, dezvoltarea, industrializarea, formarea statelor, democratie, revolutie, razboaie). Sint lucrari
de sociologie istorica si politica. Obiectele de studiu sint macro-istorice, se studiaza secvente istorice,
derularea proceselor in timp si spatiu.

Din anii 80, 90 ai secolului trecut, s-a produs o renastere a perspectivei istorice ca reactie la studiile
structuro-functionaliste dominante in cercetare, a-istorice, statice, adica neluind in consideratie
dimensiunea istorica a fenomenelor studiate.

Inca din anii 70, o noua generatie de universitari americani incepe sa conteste ordinea existenta
bazata pe ideea suprematiei capitalismului si modelului american. Cercetarea schimba problematicile
abordate, statul, revolutiile, clasele sociale, decolonizarea, dar si alte macro-procese si macro-
structuri istorice devin obiecte de studiu privilegiate.

O serie de teme ca : analiza sistemelor de protectie sociala, analiza revolutiilor contemporane,


democratizarea, mondializarea, analiza unor structuri post-nationale (Uniunea europeana), si in
general analiza de mari procese istorice si a rezultatelor lor, pot fi abordate in aceasta viziune.

Acest tip de analize nu se confunda cu studiile istoice, idiografice, narative, ele propun o explicatie a
existentei si schimbarii in dezvoltarea istorica, sociala, politica, punind accentul pe structuri si nu pe
rolul actorilor in istorie.

Istoricism

Este perspective care vizeaza explicarea evolutiei prin legi. Numim historicism aceasta ambitie de a
explica schimbarea sociala prin cunoasterea legilor istoriei. In aceasta viziune, istoria are un sens, se
supune legilor si va avea un sfirsit care poate fi cunoscut si inteles. Schimbarea nu este alegere, se
face dupa legi istorice care pot fi cunoscute. Acest tip de analize interpreteaza trecutul pentru a
explica evolutia viitoare. Daca istoria are un sens, viitorul este determinat de trecut. Neaga libertatea
si rolul indivizilor in astorie, acestia se supune legilor de evolutie. Este o viziune determinista si
evolutionista a istoriei.

Iata definitia pe care Karl Popper o da istoricismului : ...inteleg prin istoricism un demers al
stiintelor sociale care face din predictia istorica scopul lor principal, si care ne invata ca acest scop
poate atins care descoperim ritmuri sau modele , legi sau tendinte generale care sustin
dezvoltarile istorice .

Platon, Hegel, si mai ales Marx ale carui lucrari centrate pe identificarea sensului istoriei plecind de la
legile economiei capitaliste (materialismul istoric) sint un exemplu de astfel de analiza, sint principalii
filozofi istoricisti.

Analiza genetica

Este de asemenea istoricista, dar mult mai reductionista. Asa cum termenul o arata, acest tip de
demers incearca sa gaseasca cauza unei fenomen intr-un eveniment marcant sau intr-o structura de
valori care s-ar afla la originea unei caracteristici sau amsamblu de caracteristici ale unei colectivitati
date. Este vorba de un fapt marcant, cel mai adesea de un traumatism colectiv, identificat ca fiind
cauza explicativa a atitudinilor si comportamentelor colective ulterioare. De exemplu, revolutia din
1989 din tarile atunci comuniste, sau revolutia din 1789 din Franta, sau cucerirea in istoria tarilor
coloniale.

Perspectiva culturalista

Este inspirata de antropologie. Ideea de baza este aceea ca in spatele institutiilor (birocratice,
politice, economice) aparent universale se afla diferente nationale sau de grup.
Definim cultura ca fiind sistemul de semnificatii si valori comune pe care oamenii le utilizeaza in
activitati cotidiene (economica, politica), altfel spus, valori in circulatie, socialmente achizitionate.
Valorile pot fi valori religioase, politice, sociale, estetice, care sint considerate in legatura cu o
miscare de ansamblu si nu ca simpla agregare de preferinte individuale. Cultura se refera si la
identitati, la felul cum indivizii se definesc si cum actioneaza in situatii diferite, cultura fiind aceea
care permite crearea unui sentiment de apartenenta (noi si ceilalti). Este definitia data de Weber
culturii o pinza de semnificatii .

In viziune culturalista consideram ca institutiile, structurile, comportamentele, sint cultural


construite, adica implica coduri de semnificatii impartasite de membrii unei societati. Semnificatia
democratiei, a bunului public, a coruptiei, a felului in care indivizii (ca societate) inteleg aceste
fenomene sint diferite in Romania, Canada, Burkina Faso sau Japonia. Valorile influenteaza felul in
care administratia, sau coruptia, este conceputa, sau influenteaza interesele de grup. Conceptia
asupra bogatiei si competitiei, a increderii in destin, increderea in semeni, conceptia asupra muncii,
sint influentate de valorile culturale ale unei societati.

De ce aceleasi structuri birocratice, strict identice, sint eficace intr-o tara si ineficace in alta? Strategia
Bancii Mondiale de a promova capitalul social (raporturi de incredere in sinul comunitatilor locale)
poate incuraja dezvoltarea in tarile unde este aplicata ? Iata exemple de problematici care pot fi
analizate si in perspective culturalista. Analiza culturalista a acestor fenomene este diferita de studiile
care se concentreaza pe fundamentele materiale si economice ale actiunii, ca in studiile strategice
sau in cele de economie politica.

Vedem ca analizele culturaliste sint extrem de diferite, avind obiecte de studiu foarte diverse. Unele
studii, inspirate de analiza lui Robert Putnam, s-au centrat pe conceptul de capital social . In
spiritul acestei analize, se propune decidentilor de politici sa promoveze retele de capital social,
factor care are influenta asupra dezvoltarii, a bunei guvernante. Este exact tipul de politici pe care
Banca Mondiala le incurajeaza si le pune in practica actualmente.
Lectura facultativ
Capitalul social si performanta institutiilor dupa Robert Putnam
Aceste guverne erau teoretic investite cu aceleasi puteri, pareau fundamental indentic si dispuneau de resurse substantiale
(). Cercetarea vizeaza o intrebare destul de simpla : de ce aceste institutii, genetic identice, s-au dezvoltata in medii
diferite ? Timp de douzeci de ani, eu si colegii mei am observat performanta acestor guverne, analizind bugetele lor,
dispozitiile administrative si eficacitatea gestiunii lor (). Am constatat ca unel din aceste guverne erau si sint foarte
eficace, in timp ce altele au fost si continua sa fie esecuri complete (). De ce anumite guverne sint mai eficace decit
altele ? care este cheia reusitei lor ? Aveam multe idei, multe ipoteze, dar in fapt, cei mai buni indicatori ai performantei
guvernamentale sint corurile si cluburile de fotbal, cluburile rotary , cercurile de lectura, etc. Altfel spus, anumite
colectivitati aveau retele dezvoltate de activitati comunitare () Ele aveau un tesut de viata civila ; legaturile dintre vecini
si vitalitatea organismelor comunitare faceau parte din cutume si traditii. Ele erau in acelsi timp mai bogate, mai avansate
economic. Mult timp, am crezut ca guvernele aveau succes pentru ca bogatia influenteaza angajamentul comunitar si
furnizeaza un teren favorabil coralelor de amatori (). Este exact contrariu. In cazul Italiei, cel putin, nu bogatia a dus la
dezvoltarea de activitati sociale, ci aceste activitati au produs bogatia. Altfel spus, din doua regiuni la fel de putin
dezvoltate acum o suta de ani, cea care avea o traditie de anagajament colectiv s-a imbogatit mai mult .
Sursa : Putnam, R.D., Le dclin du capital social aux Etats-Unis , Lien social et Politiques RIAC, 1999,
p.13-14.

In cadrul analizelor culturaliste, studiul ideilor este de un mare interes. Accentul se pune pe impactul
pe care semnificatia pe care o dau indivizii fenomenelor il are asupra institutiilor etatice si sociale. In
studierea politicilor publice, toate perspectivele axate pe ideea de invatare sociala , pe studiul
retelelor sau cele care analizeaza cum schimbarea de paradigma in felul in care abordam
problemele economice sau politice, reflecta ideea ca inainte de a putea actiona actorii trebuie sa aiba
o reprezentare a situatiei lor. Alte analize, centrate pe conceptul de referential , isi propun sa
arate importanta ideilor in alegerea politicilor si in determinarea rezultator acestora.
Lectura facultativ
Importanta referentialului dupa Bruno Jobert si Pierre Muller
Nici o politica publica nu este pur tehnica sau neutra , niciuna nu exprima un raport pur de dominatie. In realitate,
orice politica combina o dimensiune care tine de integrarea sistemului si o dimensiune legata de legitimitate (integrare
sociala).Conceptul de referential este relevant pentru aceasta dubla determinare a unei politici. Referentialul unei
politici este reprezentarea pe care o avem despre sectorul respectiv, despre locul si rolul lui in societate. Referentialul unei
politici publice, inteles ca reprezentare a raportului global / sectorial, a deci ca efect structurarea cimpului unei politici. El
determina extensiunea sociala si ierarhizeaza obiectivele. De exemplu, nu putem intelege politica de educatie a unei
societati, la un moment dat, fara sa facem referinta la ideea pe care aceasta societate o are despre locul si rolul educatiei.
Sursa : Bruno, J. si Muller, P., LEtat en action : politiques publiques et corporatismes, Paris, PUF,
1987.

Demersul culturalist este utilizat in general pentru a analiza fenomene de permanenta si mai putin de
schimbare, cultura (traditii, valori) fiind considerata un factor de inertie, de rezistenta la
transformare, sau factor favorzant al transformarii. Multe din studiile clasice ale modernizarii din anii
50, 60, dar si cele mai recente axate pe schimbarea post-comunista, au analizat aceasta legatura
dintre caracteristicile culturale si dezvoltarea economica sau politica (democratizare).

Contributia acestui demers la cunoastere : pune accent pe importanta diferentelor sau


particularitatilor culturale ; explica de ce legi si institutii au efecte diferite atunci cind functioneaza in
contexte diferite, aratind ca putine actiuni umane sint coerente atunci cind sint scoase din contextul
lor cultural.
Demersul este in acelasi timp si obiect al multor rezerve, legate de limitele intrinseci ale perspectivei,
mai ales in variantele extreme (cultura este cea care face diferenta); analiza culturaliste conduce la o
cunoastere singulara, individualizanta ; poate conduce la un culturalism reductor si stereotipat
(cultura in termeni de mostenire sociala imuabila care condamna o societate sa-si perpetueze
institutiile si comportamentele).

Acest tip de studii a fost discreditat de o serie de analize din anii 50, 60, ale cercetatorilor americani
care, influentati de psihologie si antropologie, au incercat sa explice diferentele culturale ale
institutiilor punind accent pe personalitatea popoarelor (comportamente si transmiterea valorilor
culturale prin institutii (socializare), tragindu-se concluzie existentei, de exemplu, a unui individualism
propriu americanilor, un militarism propriu japonezilor, totalitarism propriu rusilor.

Critica acestui demers se refera in principal la nestiintificitatea lui, valorile fiind greu cuantificabile.
Un alt risc propriu studiilor culturaliste este etnocentrismul, adica tendinta de a impune in domeniul
cercetarii si al stiintelor, un model particular de intelegere si interpretare a altor realitati dupa criterii
corespunzind unei context particular in general occidental (etnooccidentalism). Etnocentrismul
implica judecati de valoare, el pleaca de la postulatul superioritatii unui tip de cultura. De aceea se
prefera in cercetare date mai concrete si mai usor de observat ca de exemplu descrierea de
constitutii si institutii, structuri economice, si mai putin explicatii implicind valori.

1.3.4. Perspectiva institutionalista

Demersul institutionalist este cel mai vechi si, cit priveste stiinta administrativa, dar si stiinta politica,
de exemplu, predominant in studiile de traditie europeana (franceza), datorita influentei dreptului si
autonomiei tardive a stiintelor sociale. Perspectiva institutionalista este specifica studiilor de drept,
care a marcat evolutia stiintelor sociale europene pina la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut. In
SUA, institutionalismul, echivalentul studiilor constitutionale franceze, dupa o perioada de eclipsare,
in timpul revolutiei behavioralista , reapare in anii 80, insa transformat. Astfel, cind vorbim de
institutionalism, este necesar sa consideram cele doua variante : vechiul si noul institutionalism. Nu
inseamna ca noul institutionalism a inlocuit pe cel clasic, cele doua forme coexista, ambele sint
pertienete pentru cercetarea diferitelor fenomene sociale.

1. Institutionalismul traditional

Este institutionalismul original, clasic, formal, juridic, care apare in ultimele trei decenii ale secolului
al XIXlea si care este perspectiva dominanta pina la mijlocul secolului al XX-lea. Daca ne referim la
studiul administratiei, dar si la alte stiinte sociale, de exemplu stiinta politica, si dreptul bineinteles,
institutionalismul formal se confunda cu disciplina. Datorita slabei traditii etatice, istoria
institutionalismului este usor diferita in SUA, existind o traditie juridica in sens europena. Astazi,
adeptii acestui demers care este dominant in drept si inca folosit in numeroase cercetari in alte
stiinte sociale, adopta o perspectiva foarte apropiata de cea a dreptului constitutional.

In institutionalismul clasic, institutia trimite la stat, la structurile formale, legi, regulamente, norme,
proceduri. Este o analiza juridica, concentrata pe structuri si norme constitutionale care sint obiective
si oficiale (adica institutite prin texte). Institutionalismul a permis cunoasterea constitutionalismului,
a tehnicilor juridice, a tehnicilor parlamentare, a proceselor guvernamentale, a administratiilor
publice. El este formal cit priveste obiectele de studiu, este descriptiv ca demers. Continua sa fie
pertinent pentru analize care implica aceste aspecte si evident in drept, dar nu poate explica
fenomene extra-institutionale. In stiinta administrativa, in stiinta politica, analizele sint axate pe
efectele institutiilor si aranjamentelor institutionale asupra fenomenelor studiate de disciplinele
respective.

Alte critici :
este o viziune etnocentrista : ideal-tipurile institutionale sint
modelele occidentale, care considerate universale, sint exportate in
alte tari ;
dar critica cea mai severa este de natura epistemologica : ea vizeaza
formalismul si caracterul descriptiv al acestor studii si puterea lor
scazuta, chiar absenta, de explicatie, aceste studii nepermitind
enunatrea de ipoteze sau verificarea lor ; natura lor pur descriptiva
nu permite elaborari conceptuale si teoretice ;
aceasta conceptie nu ia in consideratie aspecte institutionale ne-
formale (de exemplu economia), oculteaza rolul societatii, impactul
comportamentelor individuale si colective, forta ideologiei ;
din aceasta cauza, in anii 50 se impune in SUA behavioralismul si
studiile functionaliste care au inlocuit in stiintele sociale
institutionalismul ;
aceasta declasare a institutionalismului a fost mai putin pronuntat in
Franta de exmeplu, unde exista o puternica traditie a cercetarilor
institutionaliste si unde nevoia de un nou-institutionalism nu s-a
facut simtita ca in SUA. In Franta, si in general in Europa,
institutionalismul nu a imbatrinit niciodata asa ca in SUA in timpul
revolutiei behavioraliste.
Intrebare
Ce este institutionalismul clasic ? Ce studiaza, care este obiectul de analiza ? Care sint
particularitatile acestei perspective teoretice ?

2. Neo- institutionalism

Diferenta fata de institutionalism nu este superficiala. Cele doua variante difera atit cit priveste
definitia data institutiei cit si obiectele studiate. Neo-institutionalismul nu se limiteaza la studiul
Statului (cea mai importanta institutie pe care se centreaza institutionalismul), ci integreaza in
analiza variabila institutionala pentru a explica impactul institutiilor asupra diferitelor fenomene,
administrative, politice, a procesului de elaborare a politicilor publice etc.

Definitia institutiilor
Daca vechiul institutionalism pune accent pe institutiile etatice formale, legale, pe descrierea lor intr-
un context national, in neo-institutionalism exista definitii diferite in functie de tipul de neo-
institutionalism : istoric, sociologic si rationalist (de alegere rationala). Aceste variante difera nu
numai in functie de definitia data institutiilor, dar si in functie de modul de a concepe originea si
schimbarea institutionala, de rolul institutiilor in dezvoltarea sociala. Astfel :

Conform institutionalismului istoric, institutiile sint proceduri, norme, conventii oficiale proprii
structurilor organizationale (administrative, politice, economice). Definitia institutiilor cuprinde atit
reguli de ordin constitutional sau proceduri de functionare ale unei administratii, cit si conventii care
guverneaza comportamentul sindicatelor sau relatiile intre banci si intreprinderi.
Institutionalismul sociologic propune o definitia culturala a institutiilor care este mai larga : ia in
considerare nu numai reguli, proceduri sau norme formale, dar si sisteme de simboluri, scheme
cognitive, modele morale care furnizeaza cadrul de semnificatii care ghideaza actiunea umana.

In viziunea institutionalismului rationalist, institutiile sint parametrii ai actiunii produse de actori.


Metodologic, asta inseamna ca analizam cum institutiile influenteaza interactiunea dintre actori,
alegerile disponibile pentru fiecare actor si interesele pe care le urmaresc indivizii si grupurile.

Aceasta multiplicitate a definitiilor si slabul consens asupra lor, dovada a confuziei cit priveste
specificitatea neo-institutionalismului, a condus la numeroase critici la adresa acestei perspective,
care insa nu-i anuleaza forta si contributia la analiza si explicarea fenomenelor sociale si politice.

Astfel, neo-institutionalismul combate insuficientele holismului, inerent structuralismului si mai ales


functionalismului, dar si individualismul metodologic. Aparitia lui a fost in primul rind un raspuns la
dominatia functionalismului, care neglijeaza rolul statului ca actor autonom, dar si pentru a
compensa tendinta behavioralista de a analiza societatea civila, activitatea actorilor ne-politici sau
nebirocratici. Neo-institutionalismul, spre deosebire de institutionalismul original care se limteaza la
descrierea similitudinilor sau diferentelor in spatiu si timp institutionale, vizeaza intelegerea
acestor variatii si a configuratiilor institutionale care explica aceasta variatie. Ca sa intelegem mai
bine contributia neo-institutionalismului, sa ne amintim ca pentru functionalisti, de exemplu, fiecare
fenomen se explica prin functia pe care o indeplineste, prin consecintele pe care le produce. In
aceasta perspectiva, prezenta unui dispozitiv institutional in statul modern se explica prin contributia
sa la functionarea eficienta a sistemului social. Pentru asta, un functionalist se multumeste, de
exemplu, sa repereze un numar limitat de institutii pe baza functiilor lor (de legitimare sau
reprezentare a intereselor).

Variatii si convergente in analiza neo-institutionalista

Plecind de la definitii diferite date institutiilor, neo-institutionalismul nu este o perspectiva unitara


nici cit priveste temele abordate. In raport cu institutionalismul clasic, neo-institutionalismul
analizeza tematici mai variate si complexe, care se refera atit la stat si institutii formale, ca vechiul
institutionalism, dar si la o varietate de procese politice (ca de exemplu democratizarea), rolul
grupurior de interese, al marilor intreprinderi, politici publice, problematica Statului-providenta.

Fiecare din perspectivele neo-institutionaliste aborda aceste problematici cu un aparat conceptual


relativ diferit si elaboreaza explicatii diferite. Aceste diferenta se explica prin istoria si evolutia
fiecarei perspective, adica isi au originea fie in istorie, sociologie, sau economie. In ciuda
divergentelor, exista puncte de convergenta intre aceste diferite tipuri de neo-institutionalism,
pentru ca toate vizeaza sa analizeze rolul jucat de institutii in determinarea rezultatelor sociale si
politice.

Toate aceste perspective plaseaza institutiile in centrul analizei, ca variabile dependente (fenomene
de trebuie explicate), dar mai ales ca variabile independente (institutiile ca factor explicativ). Concret,
cercetatorii neo-institutionalisti sint interesati de locul pe care institutiile il ocupa in cadrul procesului
analizat (social, politic, economic, administrativ), intr-un demers dialectic.

Pe de-o parte, ei incearca sa explice procesul de creare a institutiilor si felul in care acestea sint
influentate de diferitele schimbari sociale si politice. Aceasta problematica vizeaza analiza
fenomenului de aparitie, modificare sau mentinere a institutiilor. Cu alte cuvinte, cum apar
institutiile, de ce si cum dureaza.
Pe de alta parte, acesti analisti cauta sa explice cum institutiile structureaza procesele sociale,
politice, economice, sau cum provoaca schimbari. Altfel spus, analiza se centreaza pe cauzele pentru
care, odata create, institutiile devin obiective, ordoneaza contextul, structureaza alegerile actorilor,
fac posibile anumite scenarii si traiectorii de dezvoltare. Cu un cuvint sint variabile independente.

In acest fel, plecind de la definitii diferite ale institutiilor, aceste perspective neo-institutionaliste
aduc raspunsuri diferite unor problematici diferite de ceercetare.

Vom vedea, pe scut, particularitatile acestor tipuri de analize, marile teme pe care se centreaza,
modul de explicatie propus.

Neo-institutionalismul istoric pune accent pe continuitatea institutiilor, pe felul cum vechile institutii
influenteaza pe cele prezente. Atent la structuri, este o conceptie structuranta a institutiilor :
institutiile sint cele care structureaza confruntarea de interese. Aceasta perspectiva ia in consideratie
timingul si secventa evenimentelor. Institutiile sint create in anumite conjuncturi favorabile, deci
depind de context. Perioadele de inovatie sint urmate de perioade de consolidare, de imobilism sau
inchidere. Cind se produc noi socuri externe, se produce o noua inovatie institutionala. De aceea
acest tip de studii sint in general utilizate pentru a analiza schimbari sau reforme institutionale
urmare a unor momente cruciale (crize, razboaie, revolutii).

Dar cu aceasta viziune putem analiza si stabilitatea institutionala conceptul de dependenta de


santier (de traiectorie), path dependency - : institutiile dureaza pentru ca odata create se
consolideaza si intretin conditiile propriei lor existente, ele devin solide si greu de modificat, ele
structureaza regulile jocului, moduri de gindire si de actiune.

Lectura important
Dependenta de santier dupa Paul Pierson

In lucrarea Dismantling the Welfare State , Pierson a analizat politicile realizate de in timpul a doi leaderi neoliberali,
Margaret Thatcher in Marea Britanie si Ronald Reagan in SUA la sfirsitul anilor 80 ai secolului trecut. Acestia au fost primii
care au angajat politici de retragere a statului, in special in domeniul social. Pierson remarca ca angajamentele lor
electorale de dezmembrare a Statului providenta au produs rezultate mai degraba slabe in raport cu obiectivele urmarite.
Acest esec relativ este explicat prin conceptul de path dependency . Institutiile sociale (pensii, asigurare somaj, sisteme
de sanatate si altele) care au fost adoptate deceniile precedente au favorizat emergenta unor grupuri interesate in
protectia drepturilor sociale cistigate. Era cazul, in special, de Asociatia americana a pensionarilor, creata pentru a
revendica noi drepturi, si care a avut un oarecare succes. Apoi, asociatia a denenit un lobby care a realizat actiuni de
mobilizare masiva atunci cind Reagan a vrut sa diminueze pensiile. Institutia statului providenta este cea care a structurat
viziunea acestui grup si a altora care au devenit, cu timpul, actori inconturnabili. Institutia a creat astfel conditiile
permanentei sale prin intermediul acestor actori care s-au opus politicilor de dezmembrare a statului de bunastare si care
puneau in pericol interesele lor.
Sursa : Pierson, P., Dismantling the Welfare State, Cambridge, Cambridge University Press, 1994.

Alte analize sint centrate pe continuitatea institutionala, mai exact pe sedimentarea institutionala
prin schimbari intra-institutionale : noile institutii create se adauga celor existente. Exista astfel
inovatie, dar ea este afectata de formele existente. De exemplu, crearea sistemului de pensii private
se suprapune peste sistemul institutional public.

Lectura facultativa
Efectele sedimentarii institutionale dupa Kathleen Thelen

In aceasta lucrare, autoarea propune o explicatie a schimbarii diferita de cea a dependentei de santier. Analizind de
asemenea sistemele de pensii, ea accepta ideea ca sistemele de pensii sint supuse efectului de dependenta, acesta fiind un
factor de blocaj in tentativele de dezmembrare a institutiilor sociale proprii statului providenta. Cu toate acestea, in loc de
a alege varianta desfiintarii sistemului de pensii existent, oamenii politici pot sa aleaga crearea unui sistem paralel de
pensii private. Aceasta suprapunere a unui sistem privat peste cel public poate schimba interesele actorilor cheie. Cetatenii
cu venituri mari, capabili sa investeasca in sistemul privat pot, de exemplu, sa manifeste mai putin atasament fata de
sistemul public si sa-si investeasca energia politica pentru a-si proteja propriile interese in sistemul de pensii private. In
aceasta perspectiva, grupurile care apara sistemul public vor fi afectate de aceasta pierdere a sprijinului, sau chiar sa intre
in conflict cu prima categorie, adepta sistemului privat.

Sursa : Thelen, K., How Institutiona Evoleve : Insights from Comparative Historical Analysis, in Mahoney, J., si
Rueschemeyer, D., Comparative Historical Analysis in the Social Science, New York, Cambridge University
Press, 2003.

Neo-institutionalimul rationalist (sau al alegerii rationale)

Aceasta bransa de neo-institutionalism incearca sa identifice felul cum constringerile organizationale


intra in calculul costurilor si beneficiilor in functie de care actorul rational ia o decizie. De asemenea,
acest demers vizeaza sa demonstreze cum institutiile sint rezultatul intelegerilor incheiate in mod
rational de catre actorii politci strategici, sau cum regulile si procedurile determina deciziile politice si
cum ele modifica comportamentul actorilor.

Spre deosebire de institutionalismul istoric, pentru care grupurile sint actorii principali (mai exact
colectivitati care partajeaza norme si reguli stabilite prin legi), in paradigma institutionalismului
rational, individul este actorul principal si preferintele sale sint o supozitie. Demersul rationalist face
appel la concepte din economie, in special din noua economie a organizatiilor : tema costurilor de
tranzactie, notiunea de efect de proximitate (sau de aglomerare) care, transpuse in analiza
diferitelor fenomene semnifica tendinta de a importa (sau de a imita) idei sau solutii pentru a reduce
incertitudinea.

Pentru anumiti autori exista chiar un institutionalism de tip organizational distinct. Este vorba tot de
o analiza in termeni de teorie a organozatiilor bazata pe postulatul rationalitatii limitate.
Comportamentul actorilor nu exprima preferintele lor (ca in institutionalismul rationalist), ci
comportamentul individual este o rutina determinata de obiectivele organizatiei (ratiunea sa de a fi),
rutina fiind un mijloc de a depasi limitele si incertitudinea (efecte perverse, disfunctiuni) care
afecteaza eficacitatea si performanta sistemului. Model esentialmente functionalist,
institutionalismul orgnaizational se aplica analizei fenomenelor si mecanismelor birocratice.

Bazindu-se pe diferite presupozitii, diferitele demersuri neoinstitutionaliste de tip rationalist au in


comun citeva trasaturi : Comportamentul utilitarist al actorilor este o supozitie acceptata ;
fenomenele se prezinta ca o serie de dileme de actiune colectiva ; institutiile structureaza strategiile
actorilor, ele sint contextul strategic al alegerii ; institutiile impun actorilor diferite constringeri care
urmareasc maximizarea intereselor, altfel spus, normele si procedurile sint explicate prin functia de
cistig (sau beneficiu) pentru actori ; dezvoltarea institutiilor se explica, la rindul ei, prin eficacitatea
prin care acestea servesc finalitatile materiale ale indivizilor ; viziune mai degraba statica a realitatii,
acest tip de analize explica in primul rind permanenta institutiilor (in special in context de echilibru) si
mai putin schimbarea institutionala.
Lectura facultativa
O analiza institutionalista de alegeri publice
In lucraea Of Rule and Revenue , Margaret Levi cinsidera ca obiectivul guvernantilor este sa maximizeze resursele
Statului. Plecind de la acest postulat, ea demonstreaza ca guvernantii vor schimba regulile de impozitare pentru a raspunde
schimbarilor intervenite in exigentele bugetare, in costul colectarii sau de aplicare a anumitor taxe, dar si in marja de
manevra a contribuabililor potentiali. Astfel, noi impozite nu sint instituite daca costurile nu sint suficient de scazute pentru
a face initiativa rentabila. Aceasta presupune, de exemplu, mai degraba un numar ridicat de locuri de munca salariate decit
lucratori independenti, angajatori mari si nu mici, si un sistem informatic care sa evite frauda fiscala. Fara aceste conditii,
guvernele vor alege sa propune taxe pe activitatile comerciale, ceea ce va conduce, ca o consecinta, la tentative de frauda
sau de contrabanda.
Sursa : Levi, M., Of Rule and Revenue, Berkeley, University of California Press, 1998.
Neo-institutionalism sociologic

A aparut in cadrul teoriilor organizatiior cind sociologii au contestat distinctia traditionala intre sfera
sociala (reflectind o rationalitate abstracta de tip birocratic) si cultura. Plecind de la constatarea ca
multe proceduri institutionale nu sint adoptate pentru ca sint mai eficace ci pentru ca sint practici
culturale sau fac parte din repertorii culturale, adeptii acestui demers incearca sa explice de ce
organizatiile integreaza anumite norme, proceduri sau practici si nu altele.

Caracteristici :

institutiile sint definite global ca reguli si proceduri dar si ca simboluri si modele morale ;
relatia dintre institutii si actiunea individuala se realizeaza printr-un demers culturalist. De
exemplu, in cadrul procesului de socializare, institutii si indivizi se conditioneaza mutual :
indivizii utilizeaza modele disponibile pe care insa le modeleaza in acelasi timp, asa incit
actiunea rationala este construita in mod obiectiv si social ;
cit priveste originea si modificarea institutiilor, noile practici institutionale sint adoptate de
organizatii pentru a intari legitimitatea sociala, altfel spus, indivizii creaza institutii inspirindu-
se din cele existente. In acest sens, sintem in fata unei explicatii care, privilegiind aspectul
macrosociologic, este mai degraba centrata pe o actiune fara actori ;
arata ca un actor, chiar rational, puternic utilitarist, isi alege strategiile in repertorii culturale,
institutiile sint un prealabil necesar actiunii instrumentale ;
studiile sint axate pe explicatii culturale ale originii, sensului sau naturii institutiilor.
Institutiile se incarneaza in sisteme de simboluri sau modele morale social legitime. Este deci
un demers sociologic : institutiile sint traducerea normelor sociale si modelelor dominante ;
persistenta institutiilor in timp se explica prin conformitatea lor cu contextul social
studiile centrate pe invatare sociala apartin acestui tip de analize

De retinut
In loc de concluzii, o remarca : diviziunile intre aceste scoli, teorii sau perspective de cercetare, nu se reduc la
o dezbatere intre individualisti, institutionalisti, structuralisti sau behavioralisti. Diviziunea intre scoli este in
principal expresia dezbaterii cit priveste metoda de cercetare, dar aceasta diviziune metodologica este
completata de o alta tot atit de importanta, daca nu determinanata : diviziunea ideologica.

Perspectivele de analiza traduc viziuni asupra lumii si schimbarii sociale : liberalismul favorizeaza conceptia
individualista si consensuala asupra realitatii, deci perspectiva rationalist-individualista este predominanata in
mod logic. Dimpotriva, o filozofie sau ideologie care privilegiaza colectivitatea, socialul, si mai putin individul,
favorizeaza in mod logic o adordare holista, globaliste, conflictuala.

Exista, altfel spus, o afinitate epistemologica intre viziunea asupra realitatii, perspectiva de analiza, teoriile si
conceptele care structureaza analiza.

Test de autoevaluare

Ce este neo-institutionalismul ? Care sint variantele neo-institutionalismului si prin ce se


diferentiaza ? Dati exemple de studii pentru fiecare tip de astfel de analize din domeniul
stiintelor sociale. Propuneti citeva problematici de cercetare din domeniul stiintelor
administrative care potfi abordate cu fiecare din aceste demersuri neo-institutionaliste.