PERCEPTIA SPATIULUI, TIMPULUI SI MISCARII

Toate obiectele materiale din jur exista in spatiu si in timp; tuturor le este proprie miscarea,
transformarea si devenirea.

Desfasurarea optima a activitatii noastre presupune relevarea si evaluarea atat a caracteristicilor

spatio-temporare, cat si a celor de miscare.

Raportarea constienta la realitate reclama intotdeauna incadrarea in spatiu si timp a obiectelor si

fenomenelor, indicarea traiectorii generale a miscarii si devenirii lor. Un rol important in realizarea
acestui proces il joaca perceptia.

Perceptia spatiului

Caracteristica fundamentala a spatiului sensibil o reprezinta intinderea, dimensionalitatea.

Distingem astfel un spatiu bidimensional care circumscrie contururile suprafetelor si un spatiu
tridimensional care circumscrie volumele.

Perceptia spatiului bidimensional

Perceptia spatiului bidimensional are la baza diferentierea si aprecierea raporturilor dintre

verticalitate si orizontalitate, dintre lungime si inaltime sau latime. Principalele caracteristici care
alcatuiesc continutul imaginii perceptive a spatiului bidimensional sunt: forma, marimea, pozitiile
reciproce ale obiectelor si distantele.

Forma se percepe ca o structura relativ stabila, invarianta care confera individualitate specifica
obiectelor materiale concrete sau imaginilor lor.

Cand obiectele sunt percepute de la distanta, imaginea formei rezulta din integrarea informatiei
vizuale si chinestezice.

Cand obiectele sunt percepute prin pipait, fara participarea vazului, rolul predominant revine
informatiei tactile si chinestezice; cand obiectele sunt percepute atat vizual cat si tactil vor fi
corelate informatiile vizuale, chinestezice si tactile.

Observam ca miscarile si informatia chinestezica sunt indispensabile in elaborarea imaginii

formei. Un rol esential revine miscarilor mainii si globilor oculari. In perceptia pe cale tactil-
chinestezica a obiectului, prima insusire ce se urmareste a se identifica este cea a formei. Prin
experiente speciale s-a demonstrat ca excluderea miscarii active de explorare-palpare determina
serioase denaturari ale imaginii tactile a formei, ducand la recunoasteri false. Si atunci cand
forma obiectului este perceputa vizual au loc miscari specifice ale globilor oculari care contribuie
direct la constituirea imaginii. Este evident ca afectiuni cerebrale care deregleaza coordonarea
miscarilor oculare genereaza serioase tulburari ale perceptiei formei obiectului. S-a demonstrat
ca nu toate punctele conturului obiectului participa in mod egal la constituirea imaginii perceptive
a formei. Importanta cea mai mare revine punctelor care marcheaza varful unghiurilor, curburilor
si limitele laturilor. In perceptia formei este puternic exprimata proprietatea constantei. Schimband
pozitia obiectului sau marimea lui, noi continuam sa-i recunoastem si sa-i identificam corect
forma. Acest fapt este posibil datorita influentei corectoare pe care o exercita experienta
anterioara asupra semnalelor actuale.
Identificarea formei este un proces informational complex. Ea reclama o corelare dinamica a
fluxului informational actual ca un model relativ generalizat pastrat in tezaurul memoriei.

Modelul respectiv functioneaza ca un etalon care exprima un invariant de configuratie propriu

unei clase mai mult sau mai putin intinse de cazuri individuale. De o parte si de alta se situeaza
zona de compatibilitate. Daca imaginea actuala intra in aceasta zona, ea este integrata prin
etalonul dat; daca iese in afara limitelor ei pentru a fi integrata reclama fie reactualizarea altui
model, fie formarea unui model neuronal nou si fixarea lui in memorie ca reprezentant al unui nou
prototip sau al unei noi clase de obiecte.

Perceptia marimii

Perceptia marimii se realizeaza in diverse situatii; in contact direct cu obiectul, pe cale vizuala (la
distanta mica, medie sau mare de obiect). Ea reclama corelarea informatiei tactile si chinestezice,
a celei vizuale si chinestezice sau a celei vizuale, chinestezice si tactile. Miscarea reprezinta
veriga functionala care efectueaza masura dimensiunilor liniare ale obiectului. Si in perceptia
vizuala a marimii se manifesta legea constant semnalele retiniene sunt supuse corectiei la nivel
cortical, din partea modelelor informationale stocate in memorie. Constanta marimii se mentine
pana la o distanta de circa 50 m. Dincolo de aceasta limita, marimea obiectului perceput se
micsoreaza proportional cu patratul distantei. Perceptia marimii se perfectioneaza in contextul
sarcinilor care reclama comparari, precum si operatiile de evaluare si estimare de tip conceptual.

In final se poate ajunge la o concordanta foarte inalta intre datele experientei subiective furnizate
de perceptia directa a marimii si datele experientei zise fizice, furnizate de instrunentele obiective
de masura. Oricat de mult am exersa perceptia marimii, nu reusim sa o aducem la nivel ideal de
perfectiune si exactitate. In afara ei apar denaturari de tipul supraestimarilor sau subestimarilor,
denumite iluzii de marime. In sfera perceptiei vizuale prin centrarea preferentiala a privirii asupra
unor dimensiuni ia nastere fenomenul de camp ce duce la supraestimarea elementelor asupra
carora ne fixam. Cum campul vizual si simetria spatiala a corpului sunt organizate pe coordonate
verticala-orizontala, in perceptia marimii apare fenomenul de supraestimare a dimensiunilor
verticale.

De asemenea, segmentele circumscrise in unghiuri care se deschid spre interior, sunt

subestimate, in timp ce segmentele circumscrise in unghiuri care se deschid spre exterior sunt
supraestimate (iluzia optico-geometrica, Muller-Layer). Alt gen de iluzie este determinat de
fenomenul contrastului; un obiect mic inserat printre altele mai mari va aparea in perceptie ca
fiind mai mic si invers. Doua persoane una inalta si alta scunda, privite alaturi vor fi percepute
prima ca fiind si mai inalta, iar cea de-a doua ca fiind si mai scunda decat in realitate. In privinta
culorii, acelasi obiect colorat inchis va parea mai mic, iar cel colorat deschis va parea mai mare.

Perceptia raporturilor spatiale

Perceptia raporturilor spatiale consta in diferentierea si aprecierea apropierii sau indepartarii

obiectelor unele de altele, a caracteristicilor pozitiei lor. Informatia despre raporturile spatiale are
o importanta desebita in dirijarea si coordonarea miscarilor obiectuale si locomotorii.

Perceptia distantei
Perceptia distantei se realizeaza prin interactiunea vazului si chinesteziei. Marimea obiectelor
actioneaza ca semnal al distantei lor fata de noi. Exista tendinta de supraestimare a distantelor
populate de obicei si de subestimare a celor lipsite de obiecte.

Perceptia spatiului tridimensional

Perceptia spatiului tridimensional presupune desprinderea, alaturi de forma si marime, a

volumului obiectelor. La baza ei sta interactiunea a doua fluxuri informationale: informatia tactil-
chinestezica si cea vizual-chinestezica. In primul caz, rolul principal il joaca miscarile explorative
ale mainii care fixeaza punctele de articulatii ale diferitelor fete si caracteristicile conturului. In
cazul al doilea, cel mai important este mecanismul binocular (stereoscopic). Fiecare ochi
inregistreaza un obiect din alt unghi. Ca urmare, vor lua nastere doua imagini retiniene relativ
distincte. Prin suprapunere ele vor coinide partial. Daca cele doua imagini ar coincide integral,
obiectul ar fi perceput plat, lipsit de cea de-a treia dimensiune; daca ele ar fi complet disparate
obiectul ar fi perceput dedublat (vedere dubla).

Miscarea de acomodare si convergenta asigura plasarea obiectului in limitele zonei vizibilitatii

optime.

Globii oculari efectueaza miscari specifice de inspectie prin care se extrage informatia despre
raporturile de forma si marime dintre diferitele parti componente ale obiectului. Aceasta informatie
integrata si decodata la nivel cortical alcatuieste continutul imaginii tridimensionalitatii obiectului.
Rolul esential in diferentierea si identificarea volumului sau celei de-a treia dimensiune revine
zonelor asociate ale analizatorului tactil-chinestezic si vizual-chinestezic.

Tridimensionalitatea fiind o caracteristica de tip relational, nu poate fi codificata decat

configurational, prin intermediul unor mozaicuri neuronale rezultate din intersectia unor straturi
orizontale si a unor coloane. Acest mecanism de codificare se formeaza in ontogeneza, in cursul
primului an de viata, ceea ce inseamna ca perceptia volumului este o functie secundara,
dobandita. Initial, ea se structureaza in analizatorul tactil-chinestezic si apoi mai tarziu in centrul
analizatorului optico-chinestezic. Perceptia spatiului indeplineste o functie reglatoare
exceptionala. Ea sta la baza caracterului adaptativ al tuturor comportamentelor noastre in raport
cu obiectele externe:comportamentul locomotor, sistemul miscarilor obiectulale ,sistemul
miscarilor constructive ,sistemul miscarilor grafice .

Perceptia spatiala este o latura importanta a inteligentei generale si o componenta esentiala a

structurii psihologice a unor aptitudini speciale: aptitudinea pentru desen si modelaj, aptitudinea
tehnica, aptitudinea matematica.

Perceptia timpului

Ca mod de existenta a materiei si miscarii timpul este un continuum infinit. Pentru a opera cu el in
planul cunoasterii si activitatii practice noi il supunem segmentarii transformandu-l in serii
discontinui alcatuite din durate pline si intervale vide in care nu se intampla nimic. In perceptie,
putem surprinde doar segmentul prezentului, luat ,de asemenea ca succesiune de durate pline si
intervale vide.

Perceptia propriu-zisa nu se realizeaza decat in raport cu duratele si intervalele scurte pana la 3-

5 minute. Dincolo de aceasta limita, nu mai avem de-aface cu perceptia timpului, ci cu evaluarea
lui mentala, prin mijlocirea experientei anterioare si a sistemului unitatilor de masura: secunda,
minutul, ora, ziua, saptanana, luna, anul.

Perceptia si aprecierea timpului sunt puternic influentate de trairea emotionala si de saturatia in

continut a duratelor. Evaluarea duratelor si intervalelor care nu se asociaza cu o traire emotionala
este mai exacta decat cea in care intervine o asemenea traire. Pe fondul unei trairi emotionale
pozitive, timpul este subestimat. O traire emotionala negativa duce la supraestimarea timpului.
Duratele in care desfasuram o activitate sunt subestimate , iar cele de asteptare sarace in
evenimente, sunt supraestimate.

Existenta acestor oscilatii subiective in evaluarea timpului a dus la delimitarea timpului real si a
celui psihologic. Acesta din urma nu este decat o aproximare a celui real. Folosirea unitatilor de
masura si a datelor comparative ne permite insa corectarea erorilor perceptive si sporirea
gradului de obiectivitate a evaluarilor. Mecanismele perceptiei si evaluarii timpului au o alcatuire
extrem de complexa si eterogena, dupa cum complexa este si esmnificatia factorului timp in viata
si activitatea umana. Intreaga noastra organizare are integrata in sine coordonata temporara:
toate procesele si activitatile noastre au o desfasurare seriala orientata, exprimandu-se obiectiv
ca functie de timp.

Masurarea, cuantificarea si controlul variabilei timp se impune ca o necesitate obiectiva a reglarii

la mai multe niveluri: biologic, fiziologic, psihologic, social. Corespunzator vor exista si
mecanisme diferite de percepere si apreciere. Astfel, distingem asa numitul mecanism al
ceasornicelor biologice, care functioneaza de la nivelul codului genetic (controlul bazal piramidal
asupra bioritmurilor si proceselor metabolice) pana la nivelul sistemului supraordonat al
organismului (ciclurile biologice globale, hormonale, somn-veghe). Aceste ceasornice mediaza
formarea mecanismelor psihofiziologice de ordinul 2 de percepere a timpului. In cadrul acestor
mecanisme rolul principal revine analizatorului auditiv, urmand in ordine analizatorul vibratil,
chinestezic si vizual. Prin intermediul mecanismelor primare si secundare, se structureaza
mecanismele tertiare bazate pe asimilarea si transformarea in structuri operationale interne a
sistemului, unitatii de masura a timpului si a codului semnificatiilor alfabetului temporar.

Prin interactiunea dintre cele trei genuri de mecanisme se formeaza asa numitul orizont temporar
al personalitatii umane care structureaza intr-un mod specific dinamica activitatii si
comportamentului. Acest orizont se compune din trei segmente principale: prezent, trecut si viitor.
In plan subiectiv, trecerile de la unul la altul se realizeaza cu usurinta ele fiind reversibile.
Ponderea pe care un segment sau altul o ocupa in planul trairii constientizate depinde de
incarcatura in evenimente si de varsta. La adult, intinderea cea mai mare revine prezentului, la
batrani intinderea cea mai mare revine trecutului, la adolescenti ponderea cea mai mare o are
viitorul.

Perceptia miscarii

La baza perceptiei miscarii sta inregistrarea modificarilor succesive ale pozitiei obiectului dat fata
de punctul initial si fata de reperele din jur. Aceste modificari sunt inregistrate prin miscarile de
intoarcere a capului ca semnale ale aparatului vestibular, si de miscarile de urmarire ale globilor
oculari care asigura instalarea obiectului in zona vederii centrale. Semnalele care iau nastere in
acest mod furnizeaza principala informatie despre miscare. Noi nu percepem miscarea propriu-
zisa ci obiectele in miscare. Distingem directia de depalsare a obiectului si viteza.

Exactitatea aprecierii depinde de distanta la care ne aflam de obiect si de prezenta sau absenta
unor repere in spatiul in care are loc deplasarea. Astfel miscarea va fi perceputa mai adecvat in
cazul in care obiectul care se misca se afla mai aproape de noi, iar spatiul din jur este marcat cu
diferite puncte de reper.

De asemenea miscarea pe orizontala- la suprafata solului se percepe mai corect decat cea pe
verticala sau decat cea orizontala care se desfasoara la inaltime. Aprecierea directiei este mai
exacta decat aprecierea vitezei.

Erorile cele mai mari se inregistreaza in estimarea vitezelor foarte mici si foarte mari. Impersia
miscarii se poate provoca si prin prezenta unor imagini in sine statice. Daca acestea se succed
cu o viteza mai mare decat valoarea pragului de fuziune optica (1/16 s) in locul unor secvente
statice vom percepe un tablou dinamic, in miscare.