Sunteți pe pagina 1din 48

HYPATIA DIN ALEXANDRIA

StTeol 4/2008, pp. 101-148

Vasile-Adrian CARABÅ
Facultatea de Teologie Ortodoxă — Bucureşti

HYPATIA DIN ALEXANDRIA (CCA 370-415) SAU APUSUL


UNEI TRADIŢII PAIDEICE: MOUSEION-UL
Keywords: Hypatia, Theon, St. Cyril, Synesius de Cyrene,
Alexandria, Mouseion, medioplatonism, neoplatonism.

Abstract
Studiul de faţă nu este doar o prezentare, pe baza unei atente analize a
izvoarelor cunoscute, a vieţii şi operei celei mai faimoase femei filosof din Alexandria,
în contextul lumii culturale de la începutul veacului al V-lea, ci şi o dezbatere a
controversatei vini atribuite Sfântului Chiril, episcopul oraşului, pentru moartea ei.
Studiul consideră ca nefondată ideea implicării Sfântului Chiril, fie şi indirectă, în
uciderea ei, iar prezenţa nuanţelor apologetice cu privire la acesta nu reprezintă sub
nicio formă o critică la adresa gânditoarei păgâne.

Cine oare nu a auzit astăzi despre Hypatia (cca 370-415), celebra


femeie filosof din Alexandria, fiica savantului matematician Theon, al cărei
tragic sfârşit avea să-i creeze în imaginarul posterităţii aura de martiră
pentru ştiinţă?!1 Însă, atât viaţa cât şi moartea ei au rămas enigme ale
istoriei culturii în general şi ale filosofiei în special şi au ispitit pe mulţi,
mai ales începând cu perioada modernă, să caute dezlegarea lor. Numărul
insuficient de izvoare nu i-a împiedicat totuşi pe cercetători să le
analizeze şi să construiască, fiecare după maniera sa, teorii care să
încerce să recreeze chipul ultimei şi, poate, celei mai mari femei filosof
din perioada Antichităţii târzii. Şi cum o altă gânditoare de talia ei nu a
mai existat în Alexandria, pe bună dreptate putem să-i dăm apelativul, aşa
cum a făcut-o savantul german Johann Christian Wernsdorf (1723-1793),
de „philosopha alexandrina”2.
Dar această femeie filosof nu a fost doar subiect de cercetare
ştiinţifică, ea a trezit interes şi în lumea literaturii, încât de la mijlocul sec.

1
Recent apăruta lucrare a lui Michael A.B. DEAKIN, Hypatia of Alexandria:
Mathematician and Martyr, Prometheus Books, Amherst/N.Y., 2007, stă sub semnul
acestei convingeri.
2
J.Ch. WERNSDORF, De Hypatia, Philosopha Alexandrina, Diss. acad. IV, Vitembergae,
1747.

101
VASILE-ADRIAN CARABA

al XIX-lea avem romane, nuvele şi piese de teatru care o au drept


protagonistă pe Hypatia. Un lucru şi mai interesant este faptul de a se fi
încercat o introspecţie ştiinţifică3 chiar a primului roman despre Hypatia,
scris de pastorul anglican Charles Kingsley (1819-1875) şi intitulat
Hypatia: or, New foes with an old face4. Acest lucru a fost determinat
tocmai de faima pe care această carte a căpătat-o în mediile occidentale şi
care a contribuit din plin atât la cunoaşterea, dar mai ales la
„necunoaşterea” Hypatiei, deci la trezirea interesului pentru ea în mediile
intelectuale, atât ale literaţilor cât şi ale istoricilor. Nu reprezintă obiectul
studiului nostru să luăm în calcul literatura de ficţiune care a apărut în
decursul timpului şi care este în număr destul de mare, dar trebuie
subliniat totuşi faptul că această producţie literară a creat o Hypatie care
cu greu corespunde celei reale şi care a devenit imaginea „oficială” a ei în
lumea de astăzi. Se poate afirma, chiar dacă pare temerar, că Hypatia a
devenit mai mult un mit literar decât un reper istoric5. În aceste romane,
exagerările nu sunt o raritate, iar condamnarea Sf. Chiril al Alexandriei,
considerat adversar principal al ei şi autor moral al uciderii ei, a devenit o
„Selbstverständlichkeit”, iar această prejudecată a fost preluată fără simţ
critic, din păcate, chiar şi în unele medii teologice.
Tocmai din cauza morţii cumplite, Hypatia a devenit încă din
perioada Antichităţii târzii simbol al eroismului, iar această convingere s-a
păstrat până în ziua de astăzi în anumite medii. Dacă în Antichitate ea
devenise eroina păgânilor împotriva creştinismului protejat şi susţinut de
împărat, astăzi, paradoxal, este eroina mişcării feministe împotriva aşa-
numitului „misoginism creştin”, spunea John Thorp6. Cert este că soarta

3
P. Bernardus MERKER, Die historischen Quellen zu Kyngsleys Roman „Hypatia“,
Heiligenstadt Eichsfeld, 1909.
4
2 vol., Londra, 1853. Romanul a cunoscut multe reeditări.
5
Există o lucrare în acest sens scrisă de Elena GALERI intitulată sugestiv chiar: Ipazia: un
mito letterario, Roma, Meridiana, 1992.
6
În acest sens, în comunicarea sa „In Search of Hypatia” susţinută în cadrul Congress of
the Humanities and Social Sciences, University of Manitoba, Winnipeg, May 30, 2005,
John Thorp spunea: „Already in late antiquity she [Hypatia] was a heroine of the pagans
because she was butchered by the Christians or a heroine to the Arians because she was
butchered by the orthodox or a heroine to the tolerant Constantinopolitan Christians
because she was butchered by the intolerant Alexandrian ones. In more recent centuries
she has been the heroine of Anticlericalism-the victim of the hierarchy-of Protestantism-
the victim of Catholic extremism-of Hellenizing Romanticism-the victim of western
civilization’s move away from the Glory that was Greece-of Positivism-the victim of the
subjugation of science to religion-and, most recently, of Feminism-the victim of

102
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Hypatiei a fost speculată în mod exagerat şi, după părerea mea, chiar în
detrimentul ei înseşi. Cu siguranţă că într-o lume în care „ἀνδρεία” era
una dintre marile virtuţi, o concepţie cât de cât asemănătoare cu cea a
feminismului de astăzi nu avea cum să co-existe şi mai ales, dacă prin
absurd ar fi existat, nu putea să fie acceptată tocmai de un filosof, ucenic
peste veacuri al lui Platon, fie el şi femeie. Bineînţeles, a vorbi despre
Hypatia cu prejudecăţi feministe moderne, chiar şi în discuţii care privesc
o aşa-numită „filosofie feministă”7, ştiind foarte bine că o ştiinţă nu poate
fi feminină sau masculină şi cu atât mai puţin feministă sau misogină, nu
ar însemna decât să dăm dovadă mai degrabă de „corectitudine politică”
şi mai puţin de acribie ştiinţifică, două noţiuni care în cazul de faţă nu
sunt şi nu au cum să fie compatibile.

Chestiunea izvoarelor
Hypatia, aşa cum am amintit mai sus, nu se bucură de prea multe
izvoare, iar cele existente dau informaţii sumare cu privire la viaţa ei; mai
mult abundă în schimb cele cu privire la moartea ei. Sunt patru izvoare
mai detaliate, dintre care doar unul poate fi considerat de primă mână, şi
anume scrisorile lui Synesius de Cyrene (cca 370-după 412), discipolul ei.
În afară de scrisorile lui Synesius adresate învăţătoarei sale8, alte surse
considerate principale sunt Istoria bisericească a lui Socrate Scolasticul
(cca 380-după 439), istoric constantinopolitan care a scris în prima parte
a sec. al V-lea şi care a fost contemporan cu Hypatia9, Cronica
episcopului copt de Nikiu, Ioan, trăitor în sec. al VII-lea, care ni s-a

advancing Christian misogyny. A busy lady” (vezi textul şi pe site-ul The Canadian
Philosophical Association: http://www.acpcpa.ca).
7
Vezi revista editată de Indiana University Press: Hypatia: A Journal of Feminist
Philosophy.
8
Scrisorile lui Synesius, în număr de 156 (PG 66, 1321A-1500D), au fost scrise într-o
perioadă de aproximativ 14 ani, între 399 şi 413 (J. QUASTEN, Patrology, vol. III, p. 111;
Ioan G. COMAN, Patrologia, vol. III, p. 283). Este vorba de scrisorile 10, 15, 16, 33
(păstrată fragmentar), 81, 124 şi 154 după ediţia A. FITZGERALD, The Letters of Synesius
of Cyrene, Londra, 1926. Prima traducere într-o limbă modernă a scrisorilor lui Synesius
este cea în limba franceză a lui F. LAPATZ, Lettres de Synésius, traduites pour la
première fois et suivies d’Études sur les derniers moments de l’hellénisme, Paris, 1870.
Despre corespondenţa lui Synesius, vezi: Denis ROQUES, Études sur la correspondance
de Synésios de Cyrène, Collection Latomus, 205, Bruxelles, 1989.
9
Ecclesiastica Historia (HE) Socratis Scholastici, VII, 15 – PG 77, 768 şi urm.

103
VASILE-ADRIAN CARABA

păstrat doar într-o traducere etiopiană, în dialectul gheez10 şi Lexiconul


Suidas (Suda) din sec. al X-lea, al cărui articol despre Hypatia este format
din două părţi care reprezintă împrumuturi din izvoare mai vechi11. Dacă
în cazul primei părţi s-au făcut speculaţii cu privire la izvorul ei, şi anume
propunându-se chiar ca autor Hesychius din Milet (sec. al VI-lea)12, în
privinţa celei de-a doua părţi nu mai există dubii, izvorul fiind Viaţa
filosofului Isidor scrisă de filosoful neoplatonic Damascius (cca 458-cca
540) şi datată la începutul sec. al VI-lea şi din care ni s-au păstrat doar
extrase reproduse în opere ulterioare13.
Theon, tatăl Hypatiei, în comentariul său la cea de-a treia carte din
cele treisprezece ale lucrării de astronomie intitulată Sintaxa Matematică
a lui Claudius Ptolemeu (cca 100-cca 170), cunoscută şi sub titlul de
Almagest14, formă coruptă latină a titlului arab „al-kitabu-l-mijisti” (Marea

10
Această cronică nu ni s-a păstrat din păcate în originalul grec, ci doar într-o traducere
etiopiană, în dialectul gheez. Textul etiopian a fost publicat şi tradus în limba franceză de
Hermann ZOTENBERG sub titlul: Chronique de Jean, Évêque de Nikiu, Paris, 1883; despre
Hypatia, trad. franc.: 344-346. Avem şi o traducere în limba engleză după textul stabilit
de H. ZOTENBERG a lui R.H. CHARLES, John, Bishop of Nikiu: Chronicle, London, 1916.
11
Suidae Lexicon, ex recognitione Immanuelis Bekkeri, Berlin, 1854, 1059-1060. Vezi în
acest sens articolul lui Paul TANNERY, „L’article de Suidas sur Hypatia”, în: AFLB
2/1880, pp. 197-200.
12
Hesychii Milesii Opuscula Duo, I, De hominibus Doctrina et Heruditione Claris,
Leipzig, 1820; Hesychii Milesii Onomatologie que supersunt cum prolegomenis, ed. J.
Flacch, Lipsiae/Lepzig, 1882.
13
Alte fragmente din Viaţa filosofului Isidor au mai fost conservate în Bibliotheca lui
Fotie, Codex 181 şi 242, apud TANNERY, „L’article de Suidas sur Hypatia”, p. 197. Cu
privire la reconstituirea textului Vieţii scrise de Damascius; vezi: J.R. ASMUS, „Zur
Rekonstruktion von Damascius’ Leben des Isidorus”, în: ByZ 1909, pp. 424-480 şi
19/1910, pp. 265-284; J.R. ASMUS, Das Leben des Philosophen Isidoros von Damaskios
aus Damaskos, Philosophische Bibliothek, Leipzig, 1911 şi Clemens ZINTZEN, Damascii
Vitae Isidori Relique, Olms Verlag, Hildesheim, 1967. Această viaţă a lui Isidor oferă şi o
imagine a opoziţiei păgâne împotriva creştinismului tot mai puternic în Imperiu. Vezi în
acest sens: Raban HAEHLING, „Damascius und die heidnische Opposition im 5.
Jahrhundert nach Christus. Betrachtungen zu einem Katalog heidnischer Widersacher in
der Vita Isidori”, în: JAC 1980, pp. 82-95. Pentru o bibliografie detaliată cu privire la
viaţa filosofului Damascius şi la opera sa, vezi: Vasile Adrian CARABĂ, „Damaskios (* um
458 in Damaskus, † um 540)”, în: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon (citat
mai departe ca: BBKL), vol. XXIX, Nordhausen, 2008, col. 323-334.
14
În variantă bilingvă greacă-franceză de abatele Nicolas M. HALMA: Commentaire de
Théon d’Alexandrie sur le livre III de l’Almageste de Ptolemée, Paris, vol. I, 1822, vol.
II, 1823, vol. III, 1825. De acelaşi traducător avem şi Sintaxa lui Ptolemeu apărută în
două volume sub titlul: Composition mathématique de Claude Ptolémée, ou Astronomie
ancienne, în 1813 şi 1816. Vezi şi Adolphe ROME, Commentaires de Pappus et de Théon

104
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Carte), aminteşte în treacăt de fiica sa. Ne-am fi aşteptat la o informaţie


detaliată, dar nu cunoaştem motivele şi nici măcar nu putem intui de ce
Theon nu a oferit-o. De asemenea, în culegerea de excerpte din Istoria
bisericească a arianului Philostorgius (368-433), publicată de Fotie,
găsim o scurtă referinţă biografică cu privire la Hypatia15. Tot în treacăt
vorbesc despre ea, în cronografiile lor, monofizitul Ioan Malalas (491-
578)16 şi Teofan (cca 760-817/18)17.
Celelalte surse sunt considerate secundare, deoarece ele nu vin cu
nimic nou din punct de vedere informaţional şi redau aproape fidel unele
din izvoarele sus amintite18. Apropiată în timp de eveniment este Istoria
bisericească tripartită a scriitorului latin Casiodor (cca 490-cca 585) care,
cu privire la Hypatia, îl parafrazează pe Socrate Scolasticul19. Tot
parafrază după textul lui Socrate Scolasticul este şi informaţia despre
Hypatia, care se găseşte la istoricul din sec. al XIV-lea Nichifor Calist
Xanthopoulos (†cca 1335) în a sa Istorie bisericească20. Marele istoric al
veacului al XIV-lea, Nichifor Gregoras (cca 1295-cca 1359/60), în cele
două scurte menţionări ale gânditoarei alexandrine din a sa Istorie
romană, nu aduce nimic nou ca informaţie21, doar că într-una din
referinţe încearcă să înlăture confuzia care încă exista în timpul său între
Theano – eleva şi, mai târziu, soţia lui Pitagora – şi Hypatia22.

d’Alexandrie sur l’Almageste Tome III. Théon d’Alexandrie, Studi e Testi, 106, Vatican,
1943. De asemenea şi Anne TIHON, Le Petit Commentaire de Théon d’Alexandrie aux
Tables Faciles de Ptolémée, Studi e Testi, 282, Vatican, 1978 şi Le “Grand
Commentaire” de Théon d’Alexandrie aux Tables Faciles de Ptolémée, livre I-IV,
Histoire du texte, édition critique, traduction revues et complétées par Anne TIHON.
Commentaire par A. TIHON, Studi e Testi, 315-340-390, Vatican, 1985-1999.
15
Ecclesiaticis Historis Philostorgi Epitome (HE), Confecta a Photio Patriarcha, VIII, 9
– PG 65, 563-564.
16
JOANNES MALALAS, Chronographia, 359.13 (MALALAE JOHANNUS, Chronographia ex
recensione Ludouici Dindorfii, Bonnae, 1831); PG 97, 535-536. O ediţie mai nouă este:
IOANNIS MALALAE, Chronographia, Corpus Fontium Historiae Byzantinae, 35,
Berlin/New-York, 2000.
17
PG 108, 225-226; THEOPHANIS Chronographia, (Chron.) Ed. Carl de Boor, I, 82.
18
Michael A.B. DEAKIN, „The Primary Sources for the Life and Work of Hypatia of
Alexandria”, în: History of Mathematics Paper 1995 (URL: http://www.
physics.utah.edu/~jui/3375/Class%20Materials%20Files/y2007m08d22/hypatia-primary-
sources.html).
19
PL 69, 1193-1195.
20
Historia Ecclesiastica (CALIST, HE), XIV, 16 – PG 146, 1105-1106.
21
PG 148, 469-470 şi PG 149, 529-530.
22
„Θεανώ τινα... καὶ Ὑπατίαν” (Historia Romana, VIII, 3, 2 – PG 148, 469B).

105
VASILE-ADRIAN CARABA

Tot legat de izvoare, mai există o epigramă atribuită poetului


Palladas din Alexandria (sec. al V-lea), care s-a păstrat în Antologia
Greacă sau Palatină. Aici poetul laudă pe o anumită Hypatia:

Când te privesc şi slovele-[ţi aud], mă-nchin,


Văzând cu stele[-mpodobită] a fecioarei casă,
Căci ale tale fapte pe cer se-nalţă
Tu, nobilă Hypatia, a cuvântului podoabă,
A înţeleptei educaţii, curată, neîntinată stea23.

Cercetătorii nu au căzut de acord cu privire la identitatea acestei


Hypatia. Totuşi, lauda lui Palladas este adusă unei femei neobişnuite, unei
femei cărturar. Hypatia a fost o astfel de femeie. Sunt cercetători care
împărtăşesc ideea că din textul epigramei ar reieşi că Palladas aduce
laudă unei contemporane şi nu unui personaj istoric. Ioan Tzetzes (cca
1110-cca 1180), unul dintre importanţii comentatori bizantini ai autorilor
literaturii clasice, îl situează pe epigramist ca timp între Proclus (412-485)
şi Agathias (cca 536-cca 582), deci după Hypatia24. În schimb, un
argument care este adus în sprijinul contemporaneităţii lui Palladas cu
Hypatia ar fi o altă epigramă (Nr. 70) în care el critică aspru, nu fără
ironie, o hotărâre a împăratului Teodosie cel Mare (379-395) de
distrugere a templelor păgâne şi a statuilor zeităţilor adorate. Acest fapt
pledează şi pentru ideea apartenenţei lui Palladas la păgânism25. O altă
epigramă a sa, care vine în sprijinul acestei afirmaţii, ni-l prezintă pe
Palladas ca pe un subtil ironizator al creştinismului, atunci când propune
ca soluţie pentru salvarea de la distrugere a statuilor păgâne

23
Anthologia Graeca sau Palatina, IX, 400, 1-5 (traducerea îmi aparţine). Ὅταν βλέπω
σε, προσκυνῶ, καὶ τοὺς λόγους,/τῆς παρθένου τὸν οἶκον ἀστρᾠον βλέπων:/εἰς
οὐρανὸν γάρ ἐστί σοῦ τὰ πράγματα,/Ὑπατία σεμνή, τῶν λόγων εὐμορφία,/ἄχραντον
ἄστρον τῆς σοφῆς παιδεύσεως.
24
Smith’s Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology, vol. III, Boston,
1870, p. 94.
25
Chestiunea apartenenţei lui Palladas la creştinism a fost discutată de Georg LUCK în
studiul său: „Palladas: Christian or Pagan?”, în: Harvard Studies in Classical Philology
1958, pp. 455-471. Luck este de părere că dacă Palladas ar fi fost creştin, cu siguranţă că
el ar fi fost unul doar formal şi nu cu o convingere puternică. Cât despre textul privitor la
Hypatia, vezi: pp. 463-467. Despre Palladas vezi şi: Alan CAMERON, „Notes on Palladas”,
în: CQ, New Series, 152/1965, pp. 215-229. Tot legat de chestiunea creştinism-păgânism
la Palladas vezi şi Alan CAMERON, „Palladas and Christian Polemic”, în: JRS 1965, pp. 17-
30.

106
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

transformarea lor în imagini de sfinţi creştini26. Toate aceste informaţii nu


reuşesc totuşi să facă legătura între Hypatia lui Palladas şi Hypatia din
Alexandria. Contestatarii identităţii celor două Hypatia, printre care
Wolfgang Meyer, aduc ca argumente, între altele, faptul că numele
Hypatiei era des întâlnit în epocă la femeile păgâne şi chiar se cunoaşte o
a doua Hypatia, fiica unui anume Erythrius, care a trăit la mijlocul sec. al
V-lea27. Astăzi sunt mulţi care au convingerea că această epigramă nu are
ca subiect pe Hypatia – philosopha alexandrina – şi tind să-i dea
dreptate lui Georg Luck, care contestă faptul că Palladas ar fi fost autorul
ei28.
Tot învăluită în mister rămâne şi sintagma „înţeleapta egipteană” (ἡ
Αἰγυπτία σοφή), folosită de Mihail Psellos (cca 1018-după 1081) în
necrologul mamei sale, prin care Karl Krumbacher ar identifica-o tot pe
Hypatia29. Este greu de spus dacă la mai bine de şase sute de ani o astfel
de sintagmă era asociată în conştiinţa bizantinilor cu numele gânditoarei
alexandrine.

Mouseion-ul
Despre viaţa Hypatiei ştim foarte puţin, iar despre instrucţia ei şi
mai puţin. Deşi nu avem nicio dovadă scrisă cu privire la educaţia
timpurie a Hypatiei, putem crede că ea datorează tatălui ei Theon,
profesor al Mouseion-lui, foarte mult în acest sens şi acestei şcoli în egală
măsură. Şi numele Hypatiei va fi legat de această şcoală, unde va preda
până la sfârşitul vieţii, sfârşit care va curma totodată şi tradiţia şcolii,
neîntreruptă din timpul Ptolemeilor. Un recurs la istoria instituţiei celei
mai importate din Alexandria este foarte important pentru a înţelege
mediul în care s-a format Hypatia.
Nu se poate vorbi în Alexandria de o şcoală ca de un aşezământ de
educaţie organizat aşa cum a existat în Atena începând cu sec. al IV-lea
î.Hr.

„Nu era nimic comparabil cu acele frăţii religioase sau „thiasoi” ale
muzelor, cu Academia, cu Liceul şi, mai târziu, cu Grădina şi Porticul,

26
Paralip. e Cod. Vat. No. 67, vol. XIII. p. 661, apud A. CAMERON, „Palladas and Christian
Polemic”, p. 17.
27
Maria DZIESKA, Hypatia of Alexandria, Harvard University Press, 1995, p. 23.
28
Vezi: G. LUCK, „Palladas...”, pp. 465-466.
29
Karl KRUMBACHER, Geschichte der byzantinischen Litteratur von Justinian bis zum
Ende des oströmischen Reiches, München, 1897, p. 504.

107
VASILE-ADRIAN CARABA

unde poziţia de conducător al unei şcoli cobora de la maestru la


discipol într-o linie directă de succesiune (διαδοχή)”30.

Mouseion-ul nu este nimic din acestea. Henri-Irénée Marrou a


reuşit să întocmească o listă cronologică a celor mai celebri filosofi din
Alexandria, de la Plotin până la Simplicius, David şi Elias, dar afirmă că o
astfel de listă nu scoate la iveală o descendenţă directă ca în Atena31.
Mouseion-ul nu era o şcoală propriu-zisă, semăna mai mult cu o
academie, unde aceşti savanţi nu erau obligaţi să ţină cursuri. Faima
şcolii a atras spre capitala Egiptului pe mulţi care doreau să-i asculte pe
savanţii Mouseion-ului, fapt ce i-a determinat pe unii dintre aceştia din
urmă să renunţe uneori la statutul lor doar de „cercetători” şi să înceapă
să predea. Probabil nu peste mult timp au apărut „şcoli” rivale, dintre
care, în filologie, auzim de aristarchieni şi aristofanieni, iar în medicină de
şcoala lui Herophilos şi de cea a lui Erasistratos32. Fără doar şi poate,
filosofia a fost şi ea reprezentată în Alexandria; învăţământul filosofic al
lui Ammonius Saccas (†241/2 în Alexandria) este un exemplu în acest
sens şi are legătură cu Mouseion-ul33. Dar nu toţi membrii Mouseion-ului
s-au lăsat ispitiţi de dorinţa de a preda şi de a-şi face discipoli, încât
Alexandria a devenit curând „un amestec fericit de şcoală şi de societate
savantă”34. Curios este şi faptul că numele acestei şcoli nu reprezintă

30
Henri-Irénée MARROU, „Synesius din Cirene şi neoplatonismul alexandrin”, în: H.-I.
MARROU, Patristică şi umanism, trad. din lb. fr. de Cristina şi Costin Popescu, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 373. Oricum, nici în Atena nu putem vorbi de o
descendenţă directă din Platon, această succesiune nu este una istorică, ci doar
doctrinară. John W.H. Walden este de părere că acest Mouseion semăna în multe privinţe
cu universităţile moderne; vezi lucrarea sa The Universities of Ancient Greece, New
York, 1910, p. 15.
31
H.-I. MARROU, „Synesius din Cirene...”, p. 375.
32
H.-I. MARROU, Istoria educaţiei în Antichitate, trad. şi cuvânt înainte de Stella Petecel,
Bucureşti, Ed. Meridiane, 1997, vol. I, p. 300.
33
Vezi în acest sens: F. HEINEMANN, „Ammonius Sakkas und der Ursprung des
Neuplatonismus”, în: Hermes 1921, pp. 1-27; H. LANGERBECK, „The Philosophy of
Ammonius Saccas”, în: JHS 1/1957, pp. 67-74; J.C. HINDLEY, „Ammonios Sakkas. His
Name and Origin”, în: ZKG 1964, pp. 332-336; Willy THEILER, „Ammonius, der Lehrer
des Origenes”, în: Forschungen zum Neuplatonismus, Berlin, 1966, pp. 1-45; Heinrich
DÖRRIE, „Ammonios, der Lehrer Plotins”, în: Hermes 4/1955, pp. 439-477; H. DÖRRIE,
„Ammonios Sakkas”, în: Theologische Realenzyklopädie (TRE), vol. II, Berlin-New-York,
1978, pp. 463-471; Hans-Rudolf SCHWYZER: Ammonios Sakkas, der Lehrer Plotins,
Opladen, 1983. Cu privire la izvoare vezi: Hans von ARNIM, „Die Quellen der
Überlieferung über Ammonius Sakkas”, în: Rheinisches Museum 1887, pp. 276-287.
34
Richard HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons,” în: Ph. 1860, p. 436.

108
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

vreun monopol al acesteia, despre „muzee” se vorbeşte şi în alte


documente de mai târziu, din perioada împăratului Anastasius (491-518),
ca şi despre academii la plural35. Un astfel de mouseion se afla în Efes,
deoarece profesorii facultăţii de medicină se numeau „medici ai
Mouseion-ului,” „maeştri ai Mouseion-ului”36. Termenul de „muzeu”
desemnează până în a doua jumătate a sec. al IV-lea o instituţie de
învăţământ superior, ca mai apoi să fie folosit de un Libanius sau
Themistius şi în sensul „banal” de şcoală în general37.
Apărut în timpul Ptolemeilor şi susţinut material de aceştia,
Mouseion-ul aduna în interiorul său savanţi dintre cei mai diverşi, între
care, nu de puţine ori, izbucneau controverse care păreau să nu se mai
sfârşească, încât unii, asemenea lui Timon, mizantropul atenian din sec. al
V-lea î.Hr., ajunseseră să-i conteste şi să-i numească ironic „zgârie-hârtie”
şi să afirme că aceştia iubeau polemica doar „ca să nu-şi dea duhul în
colivia Mouseion-ului”38. Totuşi, pe baza izvoarelor, afirmaţiile lui Timon
se dovedesc a fi o simplă ranchiună. Fără să vrea, Timon ne dă informaţii
cu privire la condiţiile de trai oferite acestora de către rege şi ne convinge
de faptul că Alexandria devenise deja creuzetul tuturor ştiinţelor, de la
filosofie până la medicină, domeniu care de fapt a şi excelat între
celelalte39. Când a fost înfiinţat Mouseion-ul, este greu de stabilit, dar se
ştie că însuşi Ptolemaios I Soter (323-285 î.Hr.), fiul lui Lagos, adunase în
jurul său „pe toţi filosofii şi scriitorii pe care i-a stat în putinţă să-i
adune”40 şi care dădură impuls vieţii intelectuale şi spirituale a
Alexandriei41. Învăţatului atenian Demetrios din Phaleron (360-280

35
M. MATTER, Histoire de l’École d’Alexandrie, comparée aux principales écoles
contemporaines, tome I, Paris, 1840, pp. 305-312; H.-I. MARROU, „Synesius din Cirene...”,
p. 375; H.-I. MARROU, Istoria educaţiei, p. 301.
36
H.-I. MARROU, Istoria educaţiei, p. 301.
37
H.-I. MARROU, Istoria educaţiei, p. 301.
38
TIMON ATENIANUL, Banchetul sofiştilor, (ed. Casaubon), I, 22D, apud H.-I. MARROU,
Istoria educaţiei, p. 298. Willian Shakespeare are o tragedie intitulată: The Life of Timon
of Athens, apărută între 1606/1607.
39
Este cunoscut faptul că fratele Sf. Grigorie Teologul, Kaisarios, a studiat medicina aici
şi s-a bucurat de o mare reputaţie, încât a activat ca medic la curtea din Constantinopol a
împăraţilor Constantius II şi Iulian Apostatul. Cf. Hans-Georg BECK, Kirche und
theologische Literatur im byzantinischen Reich, München, 1959, p. 389; Ekkart SAUSER,
„Cäsarius (Kaisarios) von Nazianz”, în: BBKL, vol. XVI, Herzberg, 1999, col. 251.
40
A.W. RICHESON, „Hypatia of Alexandria”, în: National Mathematics Magazine 1940, p.
78.
41
G. PARTHEY, Das alexandrinische Museum, Berlin, 1838, p. 35; H.-I. MARROU, Istoria
educaţiei, p. 298.

109
VASILE-ADRIAN CARABA

î.Hr.)42, care îşi găsise refugiu la curtea primului Ptolemaios de frica


execuţiei la care fusese condamnat de concitadinii săi nerecunoscători, i
se atribuie imboldul înfiinţării a ceea ce mai târziu avea să fie fala
Alexandriei şi care va crea în jurul său atâta mister, încât pe bună
dreptate a fost considerată de unii drept o minune a lumii, şi anume:
Biblioteca43. Unii cred că tot acest Demetrios ar fi fost responsabil şi de
punerea pietrei de temelie a Mouseion-ului44. Iar dacă suntem convinşi că
Mouseion-ul a apărut în timpul primului Ptolemaios şi la iniţiativa lui
Demetrios, atunci se poate spune că influenţa Liceului atenian asupra
acestei şcoli a fost una directă, căci Demetrios fusese cu adevărat elev al
lui Theophrastos (390-287 î.Hr.), elev al lui Aristotel şi primul succesor al
său la cârma Lykaion-ului45.
Soarta Mouseion-ului, inclusiv a bibliotecii, sau mai bine spus a
educaţiei din Alexandria, este strâns legată de cea a oraşului, încât este
suficient să cunoaştem istoria lui ca să o înţelegem pe cea a acestor
instituţii de cultură, aşa cum afirma în prima jumătate a sec. al XIX-lea
cunoscutul egiptolog german şi totodată pasionatul librar Gustav
Friedrich Konstantin Parthey (1798-1872)46. Mouseion-ul trece în istoria
sa prin trei momente principale, care îi aduc atât gloria cât şi decadenţa.
Momentul de glorie este fără doar şi poate perioada de la întemeierea

42
Despre viaţa lui Demetrios din Phaleron vezi: Christian OSTERMANN, De Demetrii
Phalerei vita, rebus gestis et scriptorum reliquiis, 2 Tle., Hersfeld 1847, Fulda 1857. De
la acest filosof şi om politic nu ne-a rămas nimic scris, dar au existat şi tratate atribuite în
mod eronat lui, aşa cum a fost cazul aceluia intitulat De elocutione, scris mult mai târziu,
în timpul împăratului filosof Marcus Aurelius (161-180 d.Hr.), probabil de sofistul
Demetrios din Alexandria. A fost publicat pentru prima dată de WALZ în: Rhetores graeci,
vol. IX, Stuttgart, 1836. În ceea ce priveşte izvoarele care vorbesc despre el, vezi: C.J. De
VOGEL, Greek Philosophy. A Collection of Texts. With Notes and Explanations, vol. II,
Aristotle, The Early Peripatetic School and The Early Academy, E.J. Brill, Leiden, 1953,
pp. 248-252.
43
PLUTARCHOS, Non posse suav., (Nu se poate trăi plăcut urmându-l pe Epicur), 1095D,
apud H.-I. MARROU, Istoria educaţiei, p. 298. Vezi în acest sens şi clasica lucrare a lui M.
MATTER, Histoire de l’École d’Alexandrie, p. 117 şi urm.
44
G. PARTHEY, Das alexandrinische Museum, Berlin, 1838, p. 35. Vezi şi capitolul
„Demetrius of Phaleron, Librarian in the Library of Ptolemy I”, în: Nina L. COLLINS, The
Library in Alexandria and the Bible in Greek, Brill, Leiden/Boston/Köln, 2000, pp. 58-
81.
45
H.-I. MARROU, Istoria educaţiei, p. 299. Despre apartenenţa acestuia la şcoala
peripatetică vezi: Fritz WEHRLI, Die Schule des Aristoteles, H. 4, Demetrios von Phaleron,
Basel, 1968.
46
G. PARTHEY, Das alexandrinische Museum, p. 85.

110
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

oraşului Alexandria, în 332 î.Hr., până în anul 30 î.Hr. când este cucerit
de Augustus, iar Egiptul devine o simplă provincie romană. În această
perioadă, el este punctul central al educaţiei alexandrine47. Acum
prevalează activitatea pur literară şi ştiinţifică48. De la Augustus (30 î.Hr.)
până la Constantin, mai exact până în 324, este cea de-a doua perioadă49.
Nu mai există mărturii despre Mouseion, dar acest lucru nu implică
dispariţia sa, el continuă să funcţioneze restrâns la Serapeion începând cu
Aurelian (270-275)50. În cea mai mare parte a celei de-a doua perioade
educaţia a cunoscut iarăşi o pantă ascendentă, dar spre sfârşit, odată cu
libertatea dată creştinismului de către Sf. Constantin cel Mare (306-337)
şi cu susţinerea venită din partea împăratului roman pentru noua
credinţă, Mouseion-ul intră într-o perioadă de declin51. A treia perioadă, al
cărei debut coincide cu preluarea totală a puterii de către Constantin cel
Mare, merge până la cucerirea Alexandriei de către 'Amr Ibn al-'Ās (583-
664) în 642, general al celui de-al doilea calif arab ortodox, Omar ibn al-
Khattab (592-644), căruia i se impută faptul de a fi incendiat biblioteca,
fapt contestat astăzi de o bună parte dintre savanţi52. Această perioadă
romano-bizantină reprezintă începutul declinului definitiv al Mouseion-
ului şi prin aceasta al educaţiei în Alexandria. Această instituţie va fi
lovită de legile de persecutare a păgânismului date de împăraţii bizantini
şi de intoleranţa unor creştini. În 391 d.Hr., episcopul Teofil al
Alexandriei (385-412), un om intransigent nu doar în raport cu păgânii, ci
şi cu creştinii mărturisitori ai altui crez decât cel ortodox, a fost cel care a
hotărât distrugerea celebrului sanctuar Serapeion care găzduia
Mouseion-ul şi ceea ce mai rămăsese din biblioteca sa. Mouseion-ul va
mai funcţiona sub Theon şi Hypatia fără a avea vreun sediu anume. Nu
ştim dacă Theon a fost un ἱεροδιδάσκαλος, profesor sacru sau preot-
profesor, aşa cum era numit Antonin53, ultimul profesor al Mouseion-ului
găzduit în Serapeion (Serapeum), dar cu siguranţă că nu a existat o
renunţare la elementul religios dominant al şcolii de mai înainte. În

47
G. PARTHEY, Das alexandrinische Museum, p. 85.
48
A.W. RICHESON, „Hypatia of Alexandria”, p. 79.
49
G. PARTHEY, Das alexandrinische Museum, p. 85.
50
H.-I. MARROU, Istoria educaţiei, p. 301.
51
A.W. RICHESON, „Hypatia of Alexandria”, p. 79.
52
A.J. BUTLER, The Arab Conquest of Egypt, AMS Press, New York, 1973, p. 400 şi urm.;
Mostafa EL-ABBADI, Life and Fate of the Ancient Library of Alexandria, Paris, 21992, aici
pp. 136-166.
53
M. MATTER, Histoire de l’École d’Alexandrie, p. 349.

111
VASILE-ADRIAN CARABA

această perioadă dispar şi ultimele resturi ale educaţiei păgâne


organizate, iar în Alexandria locul disputelor cărturarilor Mouseion-ului
este luat treptat de cel al disputelor teologice creştine54.

Theon — tatäl öi profesorul Hypatiei


Nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că Hypatia a fost fiica lui
Theon din Alexandria55, iar toţi cercetătorii sunt de părere că în educaţia
ei, aşa cum am mai afirmat, tatăl a jucat un rol determinant. Naşterea ei
este situată în jurul anului 370, probabil în perioada când Theon devenise
deja un nume al Mouseion-ului, şi a avut loc în Alexandria56. Aproximaţia
acestui an a fost făcută şi pe baza informaţiei din Suidas preluată de la
Damascius, care situează momentul culminant al carierei Hypatiei în
timpul domniei lui Arcadius (395-408), pe când încă era de o frumuseţe
evidentă57, aşadar în timpul tinereţii ei, anul 40058. Wernsdorf a lansat şi
ipoteza ca an de naştere 350, pe baza afirmaţiei lui Ioan Malalas că
Hypatia în anul morţii ei, în 415, era deja o femeie bătrână (παλαιὰ
γυνή)59. Wernsdorf chiar a estimat o vârstă de 66 de ani pentru anul
morţii Hypatiei60. Această ipoteză nu este astăzi îmbrăţişată de nimeni. O
femeie de 45 de ani nu mai era considerată în Antichitatea grecească şi cu
atât mai mult în spaţiul oriental drept o femeie tânără. Ţinând cont de
faptul că vârsta de 50 de ani însemna în epocă senectute, putem crede că
pentru Malalas cei 45 de ani ai Hypatiei reprezentau într-adevăr o vârstă
înaintată.

54
G. PARTHEY, Das alexandrinische Museum, 85.
55
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 1; SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 15 – PG 77, 768;
THEOPHANIS, Chron. – PG 108, 226; PHILOSTORGIUS, Hist. eccl. – PG 65, 563; CALIST,
Hist. eccl. – PG 146, 1105.
56
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 11. Despre data naşterii Hypatiei vezi articolul lui Robert J.
PENELLA, „When was Hypatia Born?”, în: Historia 1984, pp. 126-128. Anul 370 este
acceptat în mod generic de cercetători şi a fost propus de R. Hoche în articolul citat:
„Hypatia, die Tochter Theons”, pp. 439-440. Penella respinge această dată „care nu ar
mai trebui propagată” (R.J. PENELLA, „When was Hypatia Born?”, p. 128), fără a propune
o alta mai convingătoare, deşi înclină să accepte una anterioară acesteia (vezi R.J.
PENELLA, „When was Hypatia Born?”, p. 127).
57
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 12.
58
R. HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons”, p. 439.
59
PG 97, 536. (Chron. 359.13).
60
J.Ch. WERNSDORF, Hypatia, p. 3.

112
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Despre mamă nu ştim nimic, probabil a murit la naşterea ei sau


foarte curând după aceasta61. Din familia ei mai cunoaştem un băiat, pe
fratele ei, anume Epiphanius, căruia îi este dedicat de către Theon
comentariul la Sintaxa lui Ptolemeu. În afară de această dedicaţie nu se
mai cunoaşte nimic despre el62. Hypatia nu a fost căsătorită niciodată, deşi
Damascius, citat de Suidas, afirmă în Viaţa filosofului Isidor cum că
acesta ar fi fost soţul ei (γυνὴ Ἰσιδώρου τοῦ φιλοσόφου)63. Tot Suidas
şi tot citându-l pe Damascius vine cu o informaţie care o contrazice pe
cea anterioară, afirmând că Hypatia, cea care a atins cele mai înalte virtuţi
sociale, a trăit până la moarte în castitate, rămânând fecioară64. Această
informaţie nu se referă la vreo căsătorie în alb, aşa cum se mai întâmplă
în zilele noastre la unii dintre creştinii ortodocşi, ci la faptul de a fi trăit
necăsătorită, singură, până la sfârşitul vieţii ei. Oricum, Suidas se remarcă
prin lipsa de atenţie în privinţa informaţiilor preluate şi este evident că nu
dovedeşte nici în acest caz un simţ critic. Chestiunea a fost clarificată încă
din sec. al XIX-lea de savantul francez Paul Tannery65. Isidor, „acest tânăr
ucenic al lui Proclus”, nu putea fi soţul Hypatiei pentru că „a văzut
lumina zilei” după moartea Hypatiei în 41566. Proclus însuşi s-a născut în
412. Aşadar, putem da crezare tot lui Damascius că Hypatia a trăit
necăsătorită şi în castitate până la sfârşitul vieţii.
Theon, tatăl Hypatiei, profesor la Mouseion, a fost concitadin, dar
nu contemporan, aşa cum greşit afirmă tot Lexiconul Suidas, cu
egipteanul elenizat Pappus (sf. sec. III – încep. sec. IV)67, ambii

61
Wolfgang L. GOMBOCZ, Die Philosophie der ausgehenden Antike und des frühen
Mittelalters, (Geschichte der Philosophie, vol. IV – Wolfgang RÖD (ed.), München, 1997,
p. 223.
62
R. HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons”, p. 440.
63
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 1. John TOLAND (1670-1722), filosof protestant irlandez,
unul dintre cei mai mari admiratori ai Hypatiei, a încercat să vină în sprijinul afirmaţiei
din Suidas cum că Isidor ar fi fost soţul Hypatiei şi să pună de acord cele două informaţii
contradictorii (Tetradymus, Londra, 1720, „Hypatia”, pp. 101-136, aici pp. 119-120).
Totuşi, oricât de interesantă ar fi ideea unui mariaj cu Isidor, demonstraţia lui Paul
Tannery de mai târziu, care contrazice acest lucru, în ciuda faptului că a fost făcută cu
mai bine de o sută de ani în urmă, rămâne valabilă şi astăzi. Toland, critic acerb al ideii
de revelaţie, prin lucrarea sa Christianity not Mysterious, publicată în 1696, este
considerat unul dintre întemeietorii deismului.
64
„διετέλει παρθένος”, SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 20.
65
P. TANNERY, „L’article de Suidas sur Hypatia”, pp. 198-200.
66
P. TANNERY, „L’article de Suidas sur Hypatia”, p. 198.
67
SUIDAS, Lexicon „Θ”, 205, 1-2: „Θέων, ὁ ἐκ τοῦ Μουσείου… σύγχρονος δὲ Πάππω τῷ
φιλοσόφῳ, καὶ αὐτῷ Ἀλεξανδρεῖ”. Pappus a activat în Alexandria în timpul împăratului

113
8
VASILE-ADRIAN CARABA

matematicieni şi astronomi, comentatori, aşa cum am mai amintit despre


Theon68, ai Sintaxei Matematice a lui Ptolemeu69. Theon se pare că a
predat la Mouseion o perioadă îndelungată din viaţă, referirile sale la mai
multe eclipse, două de soare şi două de lună, databile cu aproximaţie
între 364 şi 393, putând fi considerate ca rezultate ale activităţii sale
didactice şi de cercetare70. Aşadar, a activat în timpul a doi împăraţi
romani, Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395). Deşi se
presupune că a mai trăit după 393, nu mai avem informaţii cu privire la
vreo activitate didactică a acestuia în cadrul Mouseion-ului după 394,
când, cu siguranţă, Hypatia era cea care îi urmase la catedră. Se pare că
Theon nu mai trăia în 415, în anul asasinării fiicei sale.
Suidas este cel care ne dă cele mai multe dintre titlurile scrierilor
sale, unele dintre ele pierdute astăzi71. Dintre lucrările importante mai
amintim, pe lângă comentariul său la Sintaxă, cel cu privire la Tablele-
Tabelele astronomice ale lui Ptolemeu şi un altul de proporţii reduse
despre astrolab72. Cu privire la Tablele (de mână) ale lui Ptolemeu, Theon

Constantin cel Mare (306-337), cu cincizeci de ani înainte de Theon şi Hypatia, la


Museion, care se afla pe atunci în Serapeum. Richard Hoche ia de bună informaţia din
Suidas cu privire la contemporaneitatea lui Pappus şi Theon şi încearcă să deducă câteva
din datele biografice ale celui din urmă („Hypatia, die Tochter Theons”, p. 439).
68
Vezi nota 14.
69
Această lucrare a lui Ptolemeu (Almagest) s-a bucurat de o mare răspândire în Bizanţ
şi chiar a fost cartea preferată a împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180),
cunoscut ca mare bibliofil. Acesta a trimis-o la Palermo în dar regelui Siciliei Roger II
(1130-1154), împreună cu alte cărţi din biblioteca personală. Prima traducere în limba
latină a fost făcută în 1160, probabil chiar la puţin timp după apariţiei ei în Sicilia (A.A.
VASILIEV, History of the Byzantine Empire, vol. 2, Madison, Wisconsin, 1980, p. 491 şi
Sylvain GOUGUENHEIM, Aristote au Mont Saint-Michel. Les racines grecques de l’Europe
chrétienne, Éditions du Seuil, Paris, 2008, p. 51). O altă traducere în limba latină a fost
făcută tot de un bizantin, şi anume de Gheorghe de Trapezunt în 1451, în timpul şederii
sale la Roma între 1438 şi1452 ca secretar papal; vezi: John MONFASANI, George of
Trebizond. A Biography and Study of his Rhetoric and Logic, E.J. Brill, Leiden, 1976,
pp. 71-72.
70
W.L. GOMBOCZ, Die Philosophie der ausgehenden Antike..., p. 222 şi Michael A.B.
DEAKIN, „Hypatia and Her Mathematics”, în: The American Mathematical Monthly
3/1994), pp. 234-243, aici p. 234 (publicat şi în: Marlow ANDERSON (ed.), Sherlock
Holmes in Babylon and Other Tales of Matematical History, Washington DC, 2004, pp.
52-59).
71
SUIDAS, Lexicon „Θ”, 205, 2.
72
SUIDAS, Lexicon „Θ”, 205, 2. Astrolabul era un instrument în formă de şaibă, prevăzut
cu un vizor, având drept scop măsurarea poziţiei stelelor şi a înălţimii lor deasupra
orizontului, precum şi măsurarea unghiurilor. Vezi în acest sens: Raymond d’HOLLANDER,

114
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

a scris de fapt două comentarii, unul impresionant, în cinci cărţi, care-şi


propune o prezentare ştiinţifică a lucrării, şi altul de proporţii reduse,
care se adresa majorităţii studenţilor săi73. Se pare că în privinţa
matematicii nivelul studenţilor cărora le era adresat acest comentariu era
foarte scăzut, ei nefiind în stare nici măcar să facă în mod corect o
adunare sau o scădere, aşa cum însuşi Theon ne încredinţează74. Această
situaţie va fi întâlnită şi mai târziu, în timpul lui Ioan Filoponul (475/80-
cca 570), care, tot într-o scriere despre astrolab75, vrea să explice
studenţilor săi cu puţine cunoştinţe de matematică, într-o formă foarte
simplificată, noţiunile din tratatul cu acelaşi nume al profesorului său
Ammonios Hermei(o)u (sau Hermiae, cca 435/445-517/526)76. Explicaţia
constă şi în faptul că aceşti studenţi nu erau interesaţi prea mult de
matematică, ci de filosofie şi în mod special de astrologie. Pe de altă parte,
comentariile, atât al lui Theon cât şi al lui Ioan Filoponul, aveau un
anumit public ţintă, respectând un obicei al învăţământului filosofic al
vremii, în special neoplatonic, de a scrie comentarii pentru un anumit
nivel de iniţiere77.

L'astrolabe: Histoire, théorie et pratique, Paris, 1999; Martin BRUNOLD, Der


Messinghimmel. Eine Anleitung zum Astrolabium, La-Chaux-de-Fonds, 2001.
73
Ilsetraut HADOT, „Der philosophische Unterrichtsbetrieb in der römischen Kaiserzeit”,
în: RMP 2003, p. 61.
74
Anne TIHON, Le Petit Commentaire de Théon d’Alexandrie, pp. 199 şi 301, apud I.
HADOT, „Der philosophische Unterrichtsbetrieb...”, pp. 61-62.
75
Jean PHILOPON, Traité de l’astrolabe, text bilingv grec-francez de A. SEGONDS, Paris,
1981, pp. 143, 5-13 şi Introducerea, p. 15, apud I. HADOT, „Der philosophische
Unterrichtsbetrieb...”, p. 62. Mai mult despre viaţa şi opera lui Ioan Filoponul, precum şi
informaţii cu privire la editarea operelor sale şi la cele mai importante lucrări despre
teologul alexandrin, vezi la: Walter BÖHM, „Johannes Philóponos Grammatikos
Christianos”, în: BBKL, vol. III, Herzberg, 1992, col. 520-529. Arabii au cunoscut
astrolabul prin intermediul unei lucrări scrise în sec. al VII-lea de sirianul Sever Sabokt
de Nisibe, episcop de Qenserin, după izvoare greceşti. Nu este exclus ca acesta să fi
cunoscut şi lucrarea lui Theon. Această lucrare a lui Sever a fost publicată şi tradusă
pentru prima dată de M. F. NAU în: JA 1899.
76
Ammonios Hermei(o)u, fiul lui Hermeias, discipol al lui Proclus (411-485), a predat
filosofie în Alexandria în jurul anului 500. Dintre iluştrii săi discipoli se număra filosoful
şi teologul creştin Ioan Filoponul (†cca 570) şi filosoful neoplatonic Simplicius
(Simplikios, †549). Între operele sale se numără: Scholia in Platonis Phaedrum, ed.
Couvreur, 1901 şi Commentaria in Aristotelis Categorias et Porphyrii Isagogen, 1545 –
Rudolf EISLER, Philosophenlexikon — Leben, Werke und Lehren der Denker, Berlin,
1912, p. 39.
77
I. HADOT, „Der philosophische Unterrichtsbetrieb...”, p. 67.

115
VASILE-ADRIAN CARABA

Tot din spaţiul astronomiei mai amintim şi scoliile scrise de Theon


la lucrarea de proporţii reduse a lui Aratus din Soles despre Fenomene78.
În domeniul strict al matematicii, Theon a mai scris, tot pentru
studenţii săi, având probabil ajutorul fiicei, comentarii şi la Elementele lui
Euclid, pe care de altfel le-a şi editat, iar ediţia sa a fost singura
cunoscută timp de secole până când, în sec. al XIX-lea, a fost descoperită
în Biblioteca Vaticanului o alta mai veche decât a sa79. El a mai editat şi
Optica lui Euclid, la care a făcut câteva interpretări80. Operele matematice
şi de astronomie ale lui Theon au fost mai degrabă modeste, dar el a fost
un matematician competent, iar scrierile sale sunt foarte utile şi astăzi,
deşi mai puţin din punct de vedere matematic cât mai ales istoric, pentru
că ne oferă informaţii cu privire la metoda matematică grecească a vremii,
iar prin referirile la alte lucrări anterioare ne oferă informaţii
suplimentare despre istoria ştiinţei matematicii81. Probabil, înscriindu-se
în curentul vremii, Theon este şi autor al unui tratat despre auguri,
observarea păsărilor şi a glasurilor corbilor82. Se pare că de la o astfel de
tendinţă nu te puteai sustrage; faptul că Synesius, elevul Hypatiei, se
ocupă de oniromanţie este o dovadă în acest sens, altminteri, cine nu se
ocupa şi de ştiinţele oculte „nu ar fi fost un om din Spätantike”83. Suidas
îl include pe Theon în lista ultimilor matematicieni importanţi ai
antichităţii.

78
Această lucrare, însoţită de scoliile lui Theon, a fost tradusă pentru prima dată tot de
abatele Halma şi publicată împreună cu alte scrieri de proporţii reduse în 1821 – Les
Phénomènes, d’Aratus de Soles, et de Germanicus César, avec les scholies de Thèon,
...traduits... par M. l’Abbé HALMA, Paris, 1821.
79
T.L. HEATH, A History of Greek Mathematics, vol. II, Oxford, 1921, pp. 527-528.
80
T.L. HEATH, A History of Greek Mathematics, p. 528.
81
T.L. HEATH, A History of Greek Mathematics, pp. 526-527.
82
SUIDAS, Lexicon „Θ”, 205, 2.
83
H.-I. MARROU, „Synesius din Cirene...”, p. 380. Însuşi Claudius Ptolemeu s-a ocupat de
astrologie, scriind lucrări ca Tetrabiblos sau Fazele stelelor fixe. Obiect al lucrării sale
Armoniile îl face analogia dintre structurile muzicale, caracterele umane şi poziţiile
astrelor. Se pare că, în Antichitate, preocuparea pentru pseudo-ştiinţe în acelaşi timp cu
cea pentru ştiinţele adevărate (astrologie-astronomie; aritmologie-aritmetică) are o logică
aparte. Ilsetraut Hadot consideră că aceste pseudo-ştiinţe au în învăţământul perioadei
imperiale romane un caracter propedeutic. Vezi: I. HADOT, „Der philosophische
Unterrichtsbetrieb...”, pp. 58 şi 60.

116
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Hypatia — matematician
Hypatia a fost în primul rând matematician. Acest lucru este
incontestabil astăzi. Este chiar prima femeie matematician despre care
avem informaţii suficiente pentru a putea înţelege şi care au fost
preocupările ei în acest domeniu. Matematica a fost folosită cu precădere
în astronomie şi de multe ori chiar în chestiuni obscure cum ar fi
calcularea locului unui suflet dat, născut sub semnul unei anumite
planete84. Nimic mai mult decât astrologie. Cu toate acestea, nu exista o
linie clară de demarcaţie între astronomie şi astrologie. Legate de acest
tip de matematică sunt şi comentariile Hypatiei, de altfel, singurele
cunoscute ca tematică dintre scrierile sale, care, din păcate nu au mai
ajuns până la noi şi despre care ştim doar dintr-o singură sursă, şi anume
lexiconul Suidas. Lexiconul amintit, care, pe lângă faptul că este un izvor
târziu, nu dă informaţii precise cu privire la aceste comentarii ale
Hypatiei, fapt ce a dus la interpretări şi supradimensionări ale operei
Hypatiei. Rezolvarea acestei probleme a oferit-o acelaşi Paul Tannery.
Astfel, se pare că Hypatia a scris un comentariu la Aritmetica lui
Diophantus din Alexandria (cca 200/214-cca 284/298), un altul la
canonul astronomic, la tablele astronomice ale lui Ptolemeu, aşa cum tatăl
ei făcuse unul la tablele de mână, şi un al treilea la Teoria secţiunilor
conice a lui Apollonius din Perga (cca 262-cca 190 î.Hr.)85. Michael
Deakin înţelege prin aceste „comentarii”, de fapt, ediţii, „cu singura
deosebire că ele trebuiau copiate de mână”, iar autorul unui astfel de
„comentariu” s-ar numi mai degrabă editor86. „Originalitatea” lor ar
consta în notele marginale şi în nedoritele interpolări în text. Că
matematica nu era predată de ea doar ca ştiinţă teoretică o dovedeşte şi
faptul că Synesius a construit mai târziu un astrolab, instrument de lucru
preferat al familiei Hypatiei, şi un hidroscop pentru cântărirea lichidelor,
considerat strămoşul actualului areometru, folosit pentru măsurarea

84
Lynn M. OSEN, Women in mathematics, Cambridge, Mass./M.I.T. Press, London, 1974,
p. 24.
85
P. TANNERY, „L’article de Suidas sur Hypatia”, p. 199. O prezentare detaliată a
chestiunii la: Alan CAMERON, „Isidore of Miletus and Hypatia: On the Editing of
Mathematical Texts”, în: GRBS 31/1990, pp. 103-27 şi Alan CAMERON şi Jacqueline LONG,
Barbarians and Politics at the Court of Arcadius, Berkeley and Los Angeles, 1993, pp.
44-60.
86
M.A.B. DEAKIN, „Hypatia and Her Mathematics”, p. 238.

117
VASILE-ADRIAN CARABA

densităţii lichidelor87. Şi Hypatiei îi este atribuită construirea unui


astrolab şi al unui hidroscop. Doar pe baza informaţiilor disponibile nu s-
ar putea afirma că Hypatia a fost un matematician original. Această
afirmaţie trebuie făcută totuşi cu prudenţă, căci este posibil ca Hypatia să
mai fi scris şi alte lucrări, nu neapărat comentarii, care să fi dispărut
odată cu biblioteca din Alexandria chiar şi din amintirea posterităţii.
Totuşi, Hypatia urmează îndeaproape tatălui ei în activitatea didactică;
grăitoare sunt aceste puţine comentarii cunoscute, care o evidenţiază,
asemeni lui Theon, mai mult ca editor, profesor şi autor de manuale şi
mai puţin ca cercetător88, preocupându-se astfel de conservarea lucrărilor
deja existente. Acest lucru l-a făcut pe Michael Deakin să afirme că în
preocupările ştiinţifice ea s-a dovedit a fi „foarte mult fiica tatălui ei”89.

Hypatia — „philosopha Alexandrina”


Conform celor de mai sus prezentate despre Theon, este uşor de
presupus că Hypatia a fost introdusă în ştiinţa matematicii de tatăl ei, cu
precădere în geometrie, aritmetică şi astronomie. Ţinând cont că fiica lui
Theon a fost un filosof în adevăratul sens al cuvântului, iar între scrierile
tatălui nu întâlnim niciun tratat cu caracter filosofic care să-l consacre ca
filosof, în ciuda faptului că Suidas îl numeşte şi filosof, putem deduce că
Hypatia, cea care la mai puţin de douăzeci de ani începuse să predea la
şcoala tatălui ei, a frecventat cursurile de filosofie ale altcuiva90. Nu
cunoaştem un nume de filosof la şcoala căruia să fi studiat Hypatia, deşi
Suidas ne dă de înţeles că ea ar fi studiat şi cu alţi profesori în afară de
tatăl ei Theon, deoarece ea nu s-ar fi mulţumit cu lecţiile de matematică
ale acestuia, fără însă să indice nominal vreunul91. Wolfgang Alexander
Meyer credea că ar putea fi vorba chiar despre Plotin92. Bineînţeles, o
astfel de ipoteză nu poate fi susţinută, distanţa în timp între cei doi fiind
mult prea mare. Este de presupus că în studierea filosofiei, Hypatia s-a
dovedit a fi şi un spirit autodidact. Se spune despre ea că era instruită în

87
Ep. 15; şi José María BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual. La escuela de
Hypatia en Alejandría”, în: Gerión 1/2004, p. 405.
88
M.A.B. DEAKIN, „Hypatia and Her Mathematics”, pp. 238 şi 242.
89
M.A.B. DEAKIN, „Hypatia and Her Mathematics”, p. 238.
90
W.L. GOMBOCZ, Die Philosophie der ausgehenden Antike..., p. 223.
91
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 1-2.
92
Wolfgang Alexander MEYER, Hypatia von Alexandria, Heidelberg, 1886, p. 52 (din
păcate nu am avut acces la această lucrare), apud A.W. RICHESON, „Hypatia of
Alexandria”, p. 78.

118
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

toate sistemele filosofice pe care, de altfel, le-a şi predat93. Este de înţeles


prin această afirmaţie platonismul şi aristotelismul, deoarece, „începând
cu sec. al III-lea şi al IV-lea, stoicismul, epicureismul şi scepticismul”,
curente filosofice care au coexistat cu acestea, „vor dispărea de altfel,
puţin câte puţin, aproape total, pentru a face loc la ceea ce se numeşte
neoplatonism, care este, într-un anumit sens, o fuziune dintre aristotelism
şi platonism”94.
Tot legat de instrucţia filosofică primită, apare frecvent întrebarea
dacă Hypatia a studiat sau nu la Atena. Această întrebare a fost pusă tot
în urma unei informaţii furnizate de Suidas, care a lăsat şi de această
dată loc interpretărilor. Cu privire la activitatea ei didactică şi la faima de
care se bucura în Alexandria, Suidas spune: «conducătorii veneau
întotdeauna mai întâi la ea când voiau să discute chestiuni cu privire la
chivernisirea oraşului, aşa cum se întâmpla şi la Atena»95. S-a crezut că
prin «aşa cum se întâmpla şi la Atena» ar fi un indiciu al petrecerii ei
pentru o perioadă de timp în oraşul Academiei, unde îi era solicitat sfatul
chiar şi de conducătorii oraşului. Această teorie a fost demontată de mulţi
dintre cercetători, încât astăzi nimeni nu o mai crede ca având bază
istorică. Este adevărat că era un obicei în lumea filosofilor de a căuta să
cunoască şi şcolile din alte oraşe, existând şi un schimb activ de profesori
între şcolile din Atena, Alexandria, Constantinopol şi Beirut96, dar în cazul
Hypatiei se pare că avem de-a face cu o excepţie. Faptul că Suidas este
singurul izvor cu privire la o astfel de călătorie şi nici nu este foarte clar,
a dus la concluzia că Hypatia nu a fost niciodată în capitala filosofiei.
Discipolul ei, ajuns episcop de Cyrene, Synesius, în scrisoarea 136 către
fratele său Euoptius (Evoptios)97, în care descrie situaţia deplorabilă a
Atenei din jurul anului 400, oraş care mai exista în conştiinţa umanităţii
doar prin faptele trecutului şi care «nu mai avea demult nimic sublim
decât faimosul nume al locului»98, nefiind mai mult decât un sat, scoate în
evidenţă şi glorifică oraşul studiilor sale, Alexandria, care era încă un loc

93
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 17-18; SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 15.5 – PG 77,
768.
94
Pierre HADOT, Qu’est-ce que la philosophie antique?, Paris, Gallimard, 1995, p. 228.
Există şi o traducere în lb. română: Pierre HADOT, Ce este filosofia antică?, trad. de
George Bondor şi Claudiu Tipuriţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
95
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 32-34.
96
Friedrich FUCHS, Die höheren Schulen von Konstantinopel im Mittelalter, Leipzig/
Berlin, 1926, p. 4.
97
Epistulae (Ep.) 136, 17-18.
98
Ep. 136, 17.

119
VASILE-ADRIAN CARABA

înfloritor din punct de vedere cultural, înflorire care în bună măsură, în


acele zile, se datora şi Hypatiei99. Dacă într-adevăr Hypatia ar fi studiat
sau doar ar fi călătorit la Atena în tinereţea ei, fapt ce nu putea fi trecut
cu vederea de cel mai înflăcărat admirator al ei, cu siguranţă că am fi aflat
mai multe din scrisoare şi poate ne-ar fi pus în temă şi cu realizările ei
din Atena100. Acelaşi Wolfgang Alexander Meyer a încercat să propună şi
ideea unei întâlniri la Atena dintre Hypatia şi şeful şcolii neoplatonice de
acolo, Plutarh Atenianul (cca 350-431 sau 433)101, cu care aceasta ar fi
studiat102. Nici acest fapt nu l-ar fi putut trece cu vederea Synesius, ţinând
cont de personalitatea conturată a lui Plutarh. Acest Plutarh, filosof
neoplatonic, posesor al unei averi considerabile, este de fapt
reorganizatorul, în formă neoplatonică, a Academiei în prima jumătate a
sec. al V-lea103, probabil în 410, din care, mai târziu, au ieşit personalităţi
de prim rang ca Syrianus (sec. V) şi Proclus (412-485), nume de
rezonanţă ale filosofiei neoplatonice din veacul al V-lea. Faptul că el
reorganizează Academia pe un teren fertil din punct de vedere filosofic,
este incontestabil. Totuşi, nu este foarte uşor de stabilit o diadoche de la
el la Platon, deoarece existau şi alte şcoli de filosofie în momentul
apariţiei şcolii lui Plutarh. Interesant este şi faptul că acest Plutarh a
predat o vreme filosofia în Atena împreună cu fiul său Hierios şi cu fiica
sa Asklepigeneia (sec. al V-lea)104, aşadar o altă philosopha contemporană
cu Hypatia. Pe de altă parte, dacă Hypatia l-ar fi întâlnit pe Plutarh în
calitatea acestuia de profesor al nou înfiinţatei Academii, Hypatia ar fi

99
Ep. 136, 17.
100
R. HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons”, p. 442.
101
Despre Plutarh Atenianul (350-431 sau 433), reorganizatorul Academiei lui Platon în
forma neoplatonică, la MARINUS, Vita Procli, 12; PHOTIUS, Bibliotheca, 242; Johann Albert
FABRICIUS, Bibliotheca Graeca, vol. III, Hamburg, 1705-1728, pp. 95, 183, 235, 632, V, p.
197, IX, p. 370; R. BEUTLER, „Plutarchos von Athen”, în: Real-Encyclopädie 1/1951, pp.
962-975.
102
W.A. MEYER, Hypatia von Alexandria, Heidelberg, 1886, p. 52, apud A.W. RICHESON
„Hypatia of Alexandria”, p. 78.
103
Alison FRANTZ, Homer A. THOMPSON, John TRAVLOS, Late Antiquity: A.D. 267-700 (The
Athenian Agora, Vol. 24), Princeton/New Jersey, 1988, p. 57.
104
Friedrich UEBERWEG, Grundriss der Geschichte der Philosophie von Thales bis auf
die Gegenwart, Erster Teil. Die vorchristliche Zeit, Berlin, 1863, p. 185. S-a afirmat
despre Asklepigeneia că ar fi fost cea care l-a iniţiat pe Proclus în teurgie, ea fiind la
rândul ei iniţiată de bunicul ei, Nestorius, şi de Plutarh, tatăl ei; Vezi: L.J. ROZÄN, The
Philosophy of Proclus, 1949, apud Maria NÜHLEN, „Asklepigeneia”, în: Ursula MEYER,
Heidemarie BENNENT-VAHLE (eds.), Philosophinnen-Lexikon, Reclam, Leipzig, 1997, p.
50.

120
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

avut deja o vârstă la care conducea propria-i şcoală şi este exclus să


credem că s-ar mai fi aflat în perioada formării ca filosof, dornică să
frecventeze şcoala cuiva. Având în vedere că ideea şederii Hypatiei în
Atena nu se susţine, Richard Hoche propune o altfel de înţelegere a
textului din Suidas sus-amintit:

„În Alexandria veneau la Hypatia persoanele de prim rang ale oraşului,


aşa cum în Atena conducătorii statului îi frecventau întotdeauna pe
filosofi”105.

Aşadar, este vorba şi de faptul că în rândul auditoriului Hypatiei se


aflau şi politicieni, aşa cum se întâmpla şi la Atena106. Că aceştia nu de
puţine ori solicitau sfatul filosofilor şi în chestiuni politice este
indiscutabil. Prietenia Hypatiei cu Orestes, prefectul oraşului, poate fi
înţeleasă şi în acest sens.
Suidas ne spune că Hypatia obişnuia să vorbească despre Platon,
Aristotel sau despre alţi filosofi oricui se arăta interesat, făcând aceasta
chiar şi pe stradă107. În această epocă în care păgânismul este sancţionat
foarte aspru prin legi, iar şcoala neoplatonică se află în totală discreţie,
obţinând din ce în ce mai greu subvenţii din partea statului şi
concentrându-şi cursurile în sfera privată, organizate nu de puţine ori la
domiciliul profesorilor sau al unor studenţi bogaţi108, Hypatia vorbeşte
despre filosofi şi filosofiile lor asemeni misionarilor creştini. Faptul de a
oferi un învăţământ filosofic public, dar şi în public, ne face să ne amintim
de şcoala peripatetică. Hypatia nu este o aristoteliciană, dar în veacurile al
IV-lea şi al V-lea este greu de crezut că cineva putea preda filosofia lui
Platon fără să facă o introducere în logica lui Aristotel. Se ştie că
neoplatonismul în general are o componentă considerabilă aristotelică. El

«...οἵ τε ἄρχοντες ἀεὶ προχειριζόμενοι τῆς πόλεως ἐφοίτων πρῶτοι πρὸς αὐτήν, ὡς
105

καὶ Ἀθήνησι διετέλει γινόμενον» (SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 32-34) – „In Alexandria
kamen die ersten Personen der Stadt zur Hypatia, wie auch in Athen immer die
Staatsmänner mit den Philosophen umgegangen waren” – R. HOCHE, „Hypatia, die
Tochter Theons”, p. 441 (am adaptat textul german al lui Hoche la grafia germană
actuală, făcând abstracţie de cea folosită de revista Hermes în sec. al XIX-lea).
106
J.M. RIST, „Hypatia”, în: Phoe. 3/1965, p. 216, n. 12.
107
«...διὰ μέσου τοῦ ἄστεος ποιουμένη τὰς προόδους ἐξηγεῖτο δημοσίᾳ τοῖς ἀκροᾶσθαι
βουλομένοις ἢ τὸν Πλάτωνα ἢ τὸν Ἀριστοτέλην ἢ ἄλλου ὅτου δὴ τῶν φιλοσόφων»
(SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 16-18).
108
Garth FOWDEN, „The Pagan Holy Man in Late Antique Society”, în: JHS 1982, pp. 33-
59, aici p. 52.

121
VASILE-ADRIAN CARABA

se defineşte ca fiind „o sinteză a elementelor celor mai disparate ale


tradiţiei filosofice şi religioase din întreaga Antichitate”109. În ce constau
cursurile de filosofie ale Hypatiei putem doar încerca să deducem,
deoarece din filosofia ei, spune Wolfgang L. Gombocz, „nimic nu a fost
consemnat în scris, nu a supravieţuit şi, de aceea, cu greu poate fi
intuită”110. Sursa principală în această chestiune rămâne tot ucenicul
iubitor al Hypatiei, Synesius, căci el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare
către Herculianus, un coleg al său, că filosofia a învăţat-o cu Hypatia111.
Filosofii menţionaţi în scrisorile episcopului de Cyrene sunt clasicii Platon
şi Aristotel, pe care îi numeşte profesorii săi, dar şi din şcoala
neoplatonică Plotin şi biograful acestuia Porfir. Avem şi o statistică a
menţionărilor acestora: Platon de 126 de ori, Aristotel de 20 de ori, Plotin
de 9 ori, iar Porfir de 3 ori112. Doar pe baza acestei statistici este foarte
greu de stabilit orientarea filosofică a Hypatiei. Observăm că filosofii
neoplatonici îi sunt cunoscuţi lui Synesius, dar nu par a fi fost în centrul
atenţiei preocupărilor sale, deşi „se găsesc la el fără dificultate urme de
origenism şi de neoplatonism”113.
Dacă este cert că Hypatia nu are legătură directă cu neoplatonismul
atenian, iar filosofia lui Plotin (cca 205-270), cu foarte mare probabilitate
nu a influenţat-o aproape deloc, deoarece influenţa lui Plotin a fost mai
mare în Apus, unde a activat ca profesor la Campania, lângă Roma, şi în
Asia Mică, în special în Siria, unde a fost transplantată de şcoala lui
Iamblichus, totuşi influenţa curentului creat de filosofia lui Ammonius
Saccas (†241/2 d. Hr.) nu poate fi considerată neglijabilă. Ammonius
Saccas, profesorul lui Plotin şi al lui Origen, este considerat adevăratul
întemeietor al neoplatonismului, în ciuda faptului că nu a lăsat nimic scris
în urmă. Nu este exclus ca multe dintre ideile celor doi iluştri discipoli să
fie de fapt ideile lui Ammonius. Mai mult decât atât, în scrierile lui
Synesius, cum ar fi Imnurile sale sau Tratatul despre vise, observăm
multe din elementele neoplatonismului degenerat, influenţat de teurgie,
amintind foarte mult de aşa-zisa filosofie oraculară caldeeană. Este ştiut
faptul că, imediat după Plotin, chiar începând cu ucenicul său Porfir,
filosofii neoplatonici sunt preocupaţi de acest tip de gândire orientală,

109
P. HADOT, Qu’est-ce que la philosophie antique?, pp. 259-260.
110
W.L. GOMBOCZ, Die Philosophie der ausgehenden Antike, p. 226.
111
Ep. 135, 5.
112
A. FITZGERALD, The Letters of Synesius, p. 16.
113
Vladimir VALDENBERG, „La philosophie byzantine aux IVe et Ve siècles”, în: Byz.
4/1927-1928, p. 241.

122
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

majoritatea dintre ei având o astfel de origine. Totuşi, teurgia nu este


neapărat de origine neoplatonică. Autorul oracolelor caldeene este un
anume Iulian cel Tânăr, care a trăit în sec. al II-lea, în timpul împăratului
roman Marc Aurelius (161-180) şi care, pentru că ar fi inventat chiar
termenul „θεουργός“, a fost supranumit Teurgul114. Originile acestei
tradiţii oraculare-teurgice aparţin mai degrabă perioadei medio-
platonismului. Astfel, ne putem pune întrebarea dacă Hypatia a fost sau
nu o theurga? Bineînţeles, ca şi în alte chestiuni care o privesc pe
Hypatia, răspunsul nu poate fi decât ipotetic. Dacă ar fi să credem
spuselor episcopului copt Ioan de Nikiou, Hypatia era o femeie filosof,
„preocupată constant de magie, de astrologie şi de muzică” şi care
„seducea pe mulţi prin trucurile satanei”115. Dincolo de adversitatea făţişă
a autorului creştin faţă de gânditoarea păgână, putem intui şi lucruri care,
în ciuda lipsei izvoarelor, pot fi într-o bună măsură adevărate. Spre
exemplu, prin magie putem înţelege tocmai practica teurgiei, larg
răspândită în rândul filosofilor post-plotinieni şi aspru criticată de
Biserică116. Astrologia, aşa cum am amintit mai sus, era confundată în
epocă cu astronomia, dar nu excludea şi practici mai puţin ştiinţifice, care
aparţin ocultismului.
Faptul de a fi exegetă a lui Platon şi Aristotel, probabil preocupată
şi de terugie, nu sunt indicii puternice care să ne facă să afirmăm cu
certitudine că Hypatia a fost un filosof neoplatonic, deşi, pare uimitor că
ar fi putut exista la sfârşitul sec. al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea un
filosof aflat în afara sferei de influenţă a doctrinelor lui Plotin, Porfir sau
Iamblichus. Există chiar opinia, încă nedemonstrată, că Hypatia l-ar fi
iniţiat pe Synesius, discipolul ei, în filosofia neoplatonică şi în acelaşi timp
în mistica lui Iamblichus şi chiar probabil în filosofia oraculară
amintită117. Să fi rămas Alexandria izolată de celelalte şcoli filosofice, atâta

114
Lui Iulian Teurgul îi sunt atribuite trei lucrări: Θεουργικά, Τελεστικά, Λόγια δι’
ἑπῶν, Vezi: Henri Dominique SAFFREY, „Les Néoplatoniciens et les Oracles Chaldaïques”,
în: REAug 1981, p. 225; Pierre HADOT „Bilan et perspectives sur les Oracles
Chaldaïques”, în: Hans LEWY, Chaldean Oracles and Theurgy, Paris, 21978, p. 705.
Despre teurgie în general vezi şi: John P. ANTON, „Theourgia – Demiourgia: A
Controversial Issue in Hellenistic Thought and Religion”, în: Richard T. WALLIS, Jay
BREGMAN (eds.), Neoplatonism and Gnosticism, Albany, New York, 1992, pp. 9-31.
115
H. ZOTENBERG (ed. şi tr.), Chronique de Jean, Évêque de Nikiu, p. 344.
116
Vezi: H.-D. SAFFREY, Recherches sur le néoplatonisme après Plotin, Paris, 1990,
2000.
117
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, pp. 404-405; J.B. BURY,
History of the Later Roman Empire, vol. I, London, 1923, p. 217.

123
VASILE-ADRIAN CARABA

timp cât se ştie că omogenizarea neoplatonismului a avut loc tocmai prin


contactul şcolilor de filosofie şi al schimburilor permanente de studenţi
sau profesori? Plutarh Atenianul luase deja contact cu şcoala lui
Iamblichus, prin care Atena a cunoscut filosofia lui Plotin şi Porfir118. Cert
este că neoplatonismul pătrunde în Alexandria după moartea Hypatiei şi
aceasta se întâmplă chiar prin intermediul unor nativi. Acest
neoplatonism este incontestabil de factură ateniană.
Neoplatonismul a fost dominant în Atena în sec. al V-lea şi al VI-lea,
până la desfiinţarea Academiei platonice de către împăratul Justinian în
anul 529, unde se şi cunoaşte o succesiune a conducătorilor şcolii până la
închiderea ei: Plutarh (cca 350-431 sau 433), Syrianus (sec. al V-lea)119,
Proclus (412-485), Marinus (sec. al V-lea), biograful lui Proclus, Isidor
(†cca 526)120, Zenodotus (sec. V-VI)121 şi Damascius (cca 458-cca 540)122.
Dar despre Alexandria se ştie mult mai puţin în acest sens. Se pare că
primul care introduce neoplatonismul în Alexandria, şi trebuie să
accentuăm faptul că este vorba de cel atenian, căci de la Ammonius
Saccas nu prea ştim mare lucru despre vreunul alexandrin, este Hermeias.
Ţinând cont de afirmaţiile sale, cum că ar fi fost în Atena coleg cu
Proclus, apariţia lui în Alexandria poate fi situată doar după moartea
Hypatiei şi aceasta chiar la mult timp. Începând cu Hermeias se poate
vorbi şi despre o διαδοχή neoplatonică alexandrină, dar Hypatia nu are
nicio legătură cu ea123. Din această succesiune fac parte Ammonius
Hermeiou (435/445-517/526), fiul lui Hermeias, Hierokles († jum. sec. al

118
Thomas WHITTAKER, The Neo-Platonists. A Study in the History of Hellenism,
Cambridge University Press, 21918, p. 155.
119
Interesant este faptul că Syrianus s-a născut în Alexandria, dar merge să studieze
filosofia la Atena, ceea ce ne face să credem că Alexandria trecea la începutul sec. al V-lea
printr-o criză majoră în privinţa filosofiei.
120
Isidor, originar din Damasc, confundat a fi fost soţul Hypatiei, a studiat filosofia în
Alexandria, dar, din cauza faptului de a fi fost reclamat ca practicant al magiei, a fost
nevoit să părăsească Alexandria şi s-a îndreptat spre Atena, unde a preluat conducerea
Academiei de la Marinus. Vezi: J.R. ASMUS, Das Leben des Philosophen Isidoros von
Damaskios aus Damaskos, (Philosophische Bibliothek), Leipzig, 1911 şi J.R.
MARTINDALE, J. MORRIS, The Prosopography of the Later Roman Empire II., Cambridge,
1980, pp. 628-631.
121
Elev în Alexandria al lui Ammonius Hermeiou.
122
W.L. GOMBOCZ, Die Philosophie der ausgehenden Antike, p. 227.
123
Gonzálo FERNÁNDEZ, „La escuela filosofica de Alejandria ante la crisis del ano 529”, în:
Erytheia 2/1987, p. 204. Despre neoplatonismul alexandrin vezi şi Ilsetraut HADOT, Le
problème du néoplatonisme alexandrin. Hiéroclès et Simplicius, Paris, 1978.

124
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

V-lea), Aeneas din Gaza (cca 430-după 518) şi Ioan Filoponul (475/80-cca
570)124.
Concluzionând cu privire la orientarea filosofiei Hypatiei, putem fi
de acord cu ipoteza lui Wolfgang L. Gombocz despre o filosofie care
poate fi situată undeva între clişeele unui Platon atenian şi al unui

124
S-a crezut că nu toţi cei care au urmat Hypatiei în Alexandria au fost influenţaţi de
Plotin, aducându-se în acest sens drept exemplu cazul lui Hierokles. Acesta pretinde că
aparţine curentului de gândire platonic care îşi are rădăcina în filosofia lui Ammonius
Sakkas, de care îl leagă, spune el, filosofia lui Plotin, Origen, Porfir, Iamblichos şi a
succesorilor acestuia până la Plutarh Atenianul (PHOTIUS, Bibliotheca, 241, 285H), dar în
comentariul său la Imnurile sacre ale pitagoreicilor, singura dintre lucrările sale care ni
s-au păstrat, nu întâlnim vreo influenţă din partea lui Plotin sau Iamblichos. Această idee
l-a făcut pe marele savant german Karl Praechter (1858-1933) să afirme existenţa în sec.
al VI-lea a unui sistem filosofic simplificat, pre-neoplatonic, adică a unui sistem pre-
hypatian („Hierokles ist in der alten Überlieferung der platonischen Theologie treu
geblieben und hat sich der von Plotin aufgebrachten Umbildung nicht angeschlossen.
Daß er sich diesen Einflüssen versagt hat, mag man immerhin mit der christlichen
Atmosphäre Alexandreias in Verbindung bringen”. În Karl PRAECHTER, „Christlich-
neuplatonische Beziehungen”, în: ByZ 1912, pp. 1-27, aici pp. 4-5; Karl PRAECHTER,
„Hierokles”, în: RE, VIII, 2/1913, 1479-1487). Aceeaşi lipsă de plotinism s-ar observa şi
la Simplicius în comentariul său la Manualul lui Epictet (Karl PRAECHTER, „Simplikios”,
în: RE, III A, 1/1927, 204-213). Dacă în cazul Hypatiei nu avem dovezi solide cu privire
la vreo legătură dintre gândirea ei filosofică şi cea plotiniană sau neoplatonică de mai
târziu, în cazurile enumerate chestiunea ar fi una mult mai simplă şi, conform teoriei lui
Ilsetraut Hadot, ar avea legătură cu programa şcolară a oricărei şcoli filosofice
neoplatonice. Sistemul de formare ca filosof era unul gradual şi nu implica cunoştinţe
mai ridicate decât cerea treapta de iniţiere pe care se afla discipolul. Astfel, dacă nu
întâlnim marile teme ale neoplatonismului în lucrările amintite mai sus, ci elemente ale
unei filosofii mai simple, aceasta s-ar datora faptului că aceste lucrări aveau caracter
introductiv, propedeutic şi se adresau doar unor începători. Temele majore se studiau
într-un al doilea ciclu de instrucţie în filosofia platonică, după ce se vor fi parcurs toate
stadiile introductive, bazate pe filosofia lui Aristotel; vezi: I. HADOT, Le problème du
néoplatonisme alexandrin..., pp. 47-76 şi pp. 147-165, text reluat în: I. HADOT,
Simplicius. Commentaire sur le Manuel d’Épictète, I, Paris 2001 LXXIII-C; I. HADOT,
„Der philosophische Unterrichtsbetrieb...”, p. 67 şi nota 35. În opinia mea, cea mai
temeinică lucrare cu privire la structura învăţământului filosofic din Antichitatea târzie
este scrisă tot de Ilsetraut HADOT: Arts libéraux et philosophie dans la pensée antique:
Contribution à l'histoire de l'éducation et de la culture dans l'Antiquité, Paris, 2006.
Totuşi, Ilsetraut Hadot pare să nu ţină cont sau să nu cunoască rezultatele cercetării lui
Theo Kobusch cu privire la filosofia lui Hierokles, care merge pe linia lui K. Praechter.
Vezi în acest sens: Theo KOBUSCH, Studien zur Philosophie des Hierokles von
Alexandrien. Untersuchungen zum christlichen Neuplatonismus (Epimeleia, 27),
München 1976. Faptul ca Hierokles îl consideră pe Unul creatorul lumii, asemeni
creştinismului, nu este oare un semn al abaterii sale de la direcţia plotiniană a
neoplatonismului?

125
VASILE-ADRIAN CARABA

Aristotel înţeles în Alexandria125. Am putea merge mai departe şi să


afirmăm că Hypatia aparţine mai curând curentului filosofic medio-
platonic târziu şi mai puţin celui neoplatonic. În orice caz, este greu de
identificat structura filosofiei ei, dar, dacă insistăm să o încadrăm în ceea
ce astăzi se cunoaşte a fi neoplatonism, atunci trebuie făcută precizarea
că este unul de factură ne-plotiniană126 şi nu aşa cum a fost el transmis
mai departe în şcoala siriană a lui Iamblichus sau ateniană de mai târziu a
lui Plutarh.

Nu era nimic ieşit din comun pentru Antichitate în general, deci şi


pentru epoca Hypatiei, ca o femeie să studieze filosofia. Mai rar poate se
întâmpla ca o femeie să o predea. Cu toate acestea, prezenţa femeilor în
mediile filosofice dominate de bărbaţi este atestată încă din timpul
conturării marilor curente filosofice. Chiar Platon (427-347 î.Hr.),
întemeietorul Academiei din Atena (387 î.Hr.), a avut printre studenţi şi
două femei, pe Axiothea din Philesia127 şi pe Lastheneia din Mantinea
(sec. al IV-lea î.Hr.)128, care au continuat studiul filosofiei şi cu nepotul de
soră şi succesorul acestuia, Speusippos (408-339 î.Hr., conducător al
Academiei între 347-339 î.Hr.), ales la conducerea Academiei chiar de
întemeietorul ei129. Chiar mai aproape de timpul în care a trăit Hypatia
avem femei din şcoala neoplatonică cum ar fi: Amphikleia sau Amphilia
(sec. al IV-lea d.Hr.), soţia lui Ariston şi nora lui Iamblichus (cca 250-cca
330)130, sau Sosipatra (sec. al IV-lea d.Hr.), cea care, după moartea soţului
ei Eustathios, s-a dedicat total filosofiei, adunând în jurul ei, în
Pergamon, un cerc propriu de studenţi şi studente, şcoala ei devenind
concurenta şcolii lui Aidesios, aşa cum ne spune Eunapius în Vitae

125
W.L. GOMBOCZ, Die Philosophie der ausgehenden Antike, p. 229.
126
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 219.
127
Numit şi din Phlius; M. NÜHLEN, „Axiothea”, în: Philosophinnen-Lexikon, p. 59.
128
M. NÜHLEN, „Lastheneia von Mantinea”, în: Philosophinnen-Lexikon, pp. 337-338.
129
Axiothea, se spune, purta fără să-i fie ruşine veşmântul simplu bărbătesc al filosofilor,
ceea ce i-a făcut pe unii cercetători să presupună că membrii Academiei lui Platon aveau
un costum distinctiv; vezi: P. HADOT, Qu’est-ce que la philosophie antique?, p. 99.
130
Puţinele date despre ea le avem de la Porfir, Viaţa lui Plotin, 9, 1 – „[Plotin] avea în
jurul său câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă şi locuia; fiica ei,
numită la fel ca şi maică-sa, Gemina; şi Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui
Iamblichos” (PORPHYRIOS, Viaţa lui Plotin, trad. de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliţă
şi Cristian Gaşpar, Polirom, Iaşi, 1998, p. 134).

126
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Sophistarum131. Amintita Asklepigeneia este cel mai grăitor argument,


căci ea nu este doar contemporană cu Hypatia, ci chiar predă filosofie la
Atena, la nou înfiinţata Academie Platonică, secondându-l pe tatăl ei
Plutarh la catedră132. Chiar în mediul creştin există femei care se disting
în filosofie, iar una dintre cele mai cunoscute este Macrina cea Tânără
(327-379), sora Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, ea însăşi
sfântă în calendarul creştin-ortodox133. Chiar bunica lor, Macrina cea
Bătrână fusese o femeie educată, cu o bună instrucţie filosofică134. Cine
ştie dacă Athenaïs (cca 400-460) nu ar fi deschis şi ea o şcoală de filosofie
în cazul în care „soarta” nu i-ar fi surâs, aşa cum îi prevestise tatăl ei,
retorul şi profesorul de retorică Leontios din Atena, înainte de moarte.
Într-adevăr, ea s-a căsătorit cu împăratul Teodosie II (408-450), primind
la botez numele de Evdochia135. Astfel, Hypatia, în ciuda unei aure, creată,
în cea mai mare parte, post-factum, nu este singulară în lumea şcolilor de
filosofie din timpul ei, ea fiind precedată de nume chiar la fel de sonore
cu al ei, este adevărat, nu din Alexandria.

131
EUNAPIUS, Vitae Sophistarum,… ex Aedesio. Despre Sosipatra vezi şi: Gillian CLARK,
Women in Late Antiquity: Pagan and Christian Lifestyles, Drama, 1994, pp. 130-133;
M. NÜHLEN, „Sosipatra”, în: Philosophinnen-Lexikon, p. 504; Roger PACK, „A Romantic
Narrative in Eunapius”, in: Transactions and Proceedings of the American Philological
Association 1952, pp. 198-204; Silvia LANZI, „Sosipatra, la teurga: una “holy woman”
iniziata ai misteri caldaici”, în: SMSR 2004, pp. 275-294.
132
Vezi nota 104.
133
Sf. GRIGORIE DE NYSSA este autorul biografiei ei, Vita St. Macrinae, ediţie şi trad. în lb.
franceză de Pierre MARAVAL, (Sources Chrétiennes, 178), Paris, 1971; Philip M. BEAGON,
„The Cappadocian Fathers, Women and Ecclesiastical Politics”, în: VigChr 2/1995, pp.
165-179.
134
Despre femeile creştine celebre din primele veacuri ale istoriei Bisericii vezi
interesanta lucrare, dar cu un oarecare iz feminist, a specialistei în teologia şi istoria
Bisericii Răsăritului Anne JENSEN, Gottes selbstbewußte Töchter. Frauenemanzipation
im frühen Christentum?, Freiburg/Basel/Wien, 1992.
135
JOANNES MALALAS, Chronographia, 353, 17-19 (Chronographia ex recensione
Ludouici Dindorfii, Bonnae, 1831, vol. I, p. 353). Celebră a rămas lucrarea lui Ferdinand
GREGOROVIUS, Athenaïs. Geschischte einer byzantinischen Kaiserin, Leipzig, 1882,
reprint Dresda, 1952. Vezi: K. KRUMBACHER, Geschichte der byzantinischen Litteratur,
pp. 894, 915, 1073; Charles DIEHL, „Athenais”, în: Ch. DIEHL, Figures byzantines, vol. I,
Paris, 1906 (Ch. DIEHL, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, Bucureşti 1969, vol. I, pp.
195-215); Jeanne TSATSOS, Athenaïs. Impératrice de Byzance, traduit du grec par
Madame Colombos, Paris, 1976; Rigobert GÜNTHER, „Aelia Eudocia, die
Philosophentochter auf dem Kaiserthron”, în: Römische Kaiserinnen. Zwischen Liebe,
Macht und Religion, Leipzig, 2003, pp. 132-146.

127
VASILE-ADRIAN CARABA

Cu toate acestea, nu era puţin lucru să fii femeie şi să ai discipoli


bărbaţi. Hypatia însăşi a trecut prin experienţa de a se vedea luând măsuri
faţă de un discipol care se îndrăgostise de ea şi se comporta într-un mod
nepotrivit pentru un ucenic. Această întâmplare povestită de Damascius şi
consemnată de lexiconul Suidas a rămas un episod izolat, căci toţi
ucenicii săi i-au arătat respectul cuvenit unui om ca ea136. Cert este că
Hypatia exercita o atracţie puternică asupra discipolilor ei, fapt mărturisit
de Synesius însuşi, care îi poartă o dragoste aparte până la moarte. Este
acea formă de înaltă preţuire pe care un discipol o putea avea faţă de
profesorul său. Pentru Synesius, Hypatia este augusta stăpână137, mamă,
soră, profesor şi mai presus de toate binefăcătoare138, iar absenţa
„spiritului ei divin”, expresie a răcirii relaţiei dintre ei, este cea mai mare
pierdere a sa, chiar mai mare decât cea a copiilor sau a prietenilor săi139.
Cunoscând personalitatea lui Synesius, cuvintele acestea ne par ca o
recomandare de excelenţă pentru Hypatia. Nu încape îndoială, ea îşi
merita lauda.
Se întâmplă să cunoaştem câte ceva despre discipolii ei, iar aceasta
tot datorită corespondenţei lui Synesius. Mulţi dintre ei au rămas în
istorie doar simple nume140. Unul dintre elevii de frunte ai Hypatiei şi cel
mai bun prieten al lui Synesius din timpul studiilor alexandrine la vestita
profesoară a fost Herculianus, „cel mai bun dintre oameni”, un prieten pe
care mulţi şi l-ar dori141, unul dintre cei cu care Synesius a corespondat
cel mai mult după plecarea din Alexandria şi ale cărui scrisori îi aduceau
cele mai mari satisfacţii spirituale. Epistolele celor doi sunt marcate de
amintirile perioadei studenţiei în Alexandria. Herculianus era un om
influent, datorând aceasta probabil faptului de a fi provenit dintr-o familie
nobilă. A fost un om care a făcut carieră, bucurându-se de influenţă chiar
dincolo de graniţele Alexandriei. Datorită lui, Synesius va avea relaţii
prieteneşti cu unii dintre potentaţii romani din Pentapolis142.

136
SUIDAS, Lexicon „U”, 166, 22.
137
„δέσποινα σεβασμία” (Ep. 10, 1).
138
„μῆτερ καὶ ἀδελφὴ καὶ διδάσκαλε καὶ διὰ πάντων τούτων εὐεργετικὴ” (Ep. 16, 1-2).
139
Ep. 10, 3. Este cunoscut faptul că, spre sfârşitul vieţii, Synesius şi-a pierdut rând pe
rând familia. Cu toate acestea, Synesius îşi îndeplineşte mai departe îndatoririle de
episcop de Cyrene. Moare în jurul anului 414, la puţin timp de la moartea susţinătorului
şi prietenului său Teofil, patriarhul Alexandriei şi cu un an înaintea morţii Hypatiei.
140
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 413.
141
SYNESIUS DE CYRENE, Ep. 138, 28; R. HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons”, p. 450;
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 413.
142
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 414.

128
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Un alt elev al Hypatiei şi totodată coleg al lui Synesius, cu care


episcopul din Cyrene a păstrat o vie prietenie chiar şi după despărţirea de
şcoală, a fost Olympius, bogatul proprietar de pământuri din Seleucia143.
Aceeaşi nostalgie a studiilor din Alexandria răzbate şi din scrisoarea 98 a
lui Synesius, unde autorul îşi exprimă dorinţa de a mai putea veni în
oraşul educaţiei sale pentru a-şi putea vizita prietenii. De Olympius îl
leagă pe Synesius nu doar pasiunea pentru scris şi filosofie, ci şi cea
pentru cai, câini şi vânătoare, hobby de care episcopul creştin nu s-a
despărţit niciodată. Aceştia s-au putut întâlni şi mai târziu, Olympius
vizitându-l pe Synesius chiar în Cyrene. Olympius este interesant şi prin
faptul de a fi fost creştin, aşa cum aflăm din scrisoarea 44 a lui Synesius,
unde acesta din urmă îi prezintă prietenului său erezia eunomiană,
dezvoltare a ereziei lui Arie (cca 260-336), care a fost condamnată la
primul sinod ecumenic de la Niceea (325)144.
Din această corespondenţă purtată de Synesius cu Herculianus şi
cu Olympius aflăm şi de alţi discipoli ai Hypatiei, cum ar fi: Ision, om cu
bune calităţi de povestitor145, foarte apropiat de Olympius146 şi care l-a
vizitat pe Synesius în Cyrene, unde a fost primit de episcopul creştin cu
mare dragoste, asemeni unui membru al familiei147; despre Syrus se
presupune că ar fi fost ucenic al Hypatiei, dar singurele informaţii despre
el sunt legate de faptul de a-i fi adus acesteia o scrisoare din partea lui

143
SYNESIUS DE CYRENE, Ep. 44, 96-99; 133; 148; 149; vezi şi J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ,
„Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 414. Vezi şi R. HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons”,
p. 450.
144
Ep. 98; J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 414. Într-o altă
scrisoare, 96, Synesius îi mărturiseşte prietenului său că alegerea sa ca episcop s-a făcut
împotriva voinţei sale, el alegând mai degrabă moartea decât arhieria. De aceea îl roagă
pe Dumnezeu ca această nouă misiune să nu-i pară o îndepărtare de filosofie (Ep. 96, 6).
Despre fuga de preoţie vorbeşte Synesius în special în scrisoarea 11, adresată superiorilor
ierarhici, şi în 105, adresată fratelui său Euoptius. Totuşi, în cazul lui Synesius nu avem
de-a face cu „o fugă” de preoţie ca în cazul Sf. Grigorie Teologul, motivată duhovniceşte,
ci cu un refuz care are la bază dorinţa de a nu fi constrâns să renunţe la ideile sale
filosofice, nu de puţine ori necreştine. Nu întâmplător William Saunders CRAWFORD a dat
lucrării sale despre episcopul de Cyrene titlul: Synesius the Hellene, Londra, 1901. Una
dintre cele mai noi şi mai temeinice lucrări despre Synesius de Cyrene este cea a lui
Tassilo SCHMITT, Die Bekehrung des Synesios von Kyrene, München, 2001. Nu cred să
mai existe vreo lucrare despre această temă atât de voluminoasă ca cea a autorului
menţionat (832 pagini!).
145
Ep. 144, 26; J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 414.
146
Ep. 99, 24; J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 414.
147
Ep. 144, 26; J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 415.

129
9
VASILE-ADRIAN CARABA

Synesius148. Dacă Syrus este numele lui sau doar indică originea sa
siriană, nu ştim. Ştim în schimb ceva mai mult despre Hesychius149, care a
şi deţinut demnităţi importante în cadrul administraţiei publice din
Alexandria, cea mai înaltă fiind de dux et corrector Libyarum150, pe care
Synesius l-a cunoscut la orele de geometrie ale Hypatiei. Dar unul dintre
discipolii Hypatiei, despre care corespondenţa lui Synesius ne oferă multe
detalii, este chiar fratele mai mic al episcopului de Cyrene, Euoptius151,
care, probabil, i-a urmat acestuia în scaunul arhieresc152. Se pare că
Alexandru, un unchi al lui Synesius, filosof celebru, aşa cum ne lasă să
înţelegem Synesius într-una dintre scrisorile trimise bunului său prieten
constantinopolitan Pylaemenes153, ar fi fost un alt ucenic al Hypatiei154.
Tot ucenici ai Hypatiei, dar despre care avem foarte puţine
informaţii, au fost şi: Athanasius, Gayus, Theodosius şi Theotecnus155.
Athanasius este numit frate de către Synesius, dar în spirit creştin, nu în
sensul de rudenie, fiind probabil de vârstă apropiată cu el. Există un
Athanasius printre corespondenţii lui Synesius, căruia episcopul creştin îi
trimite o scrisoare în care abordează o temă vibrantă pentru epoca post-
teodosiană: relaţia dintre stat şi Biserică156. Este foarte probabil ca acesta
să fi fost creştin. S-a afirmat şi opinia că ar fi fost retor şi ar fi scris tratate
de retorică157. Despre Theodosie se crede că a fost gramatician şi a scris
despre substantiv şi verb, iar Gayus ar fi fost un membru al familiei158;
cert este, după cum am văzut, că în familia sa Synesius nu a fost singurul
ucenic al Hypatiei. Despre Theotecnus bănuim că a fost preot, pentru că
este numit de Synesius părinte159. Richard von Volkmann a văzut în acest

148
Ep. 133; J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 415.
149
J.R. MARTINDALE, The Prosopography of the Later Roman Empire II, Cambridge
1980, pp. 336-339; R. HOCHE, „Hypatia, die Tochter Theons”, p. 450.
150
Ep. 93 (singura scrisoare trimisă lui Hesychius); J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de
Cirene, intelectual”, p. 415.
151
Synesius i-a trimis fratelui său 40 de scrisori. Acesta a fost omul cu care el a întreţinut
cea mai lungă şi constantă corespondenţă.
152
A.W. RICHESON, „Hypatia of Alexandria”, p. 80.
153
Este vorba despre scrisoarea 150. Scurta scrisoare începe cu cuvintele: „Cred că chiar
în Heracleea ta nu există nimeni care să nu fi auzit despre [compatriotul] nostru, filosoful
Alexandru, un om care a dobândit recunoaştere peste tot”.
154
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 415.
155
Ep. 16.
156
Ep. 121.
157
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 416.
158
J.M. BLÁZQUEZ MARTÍNEZ, „Sinesio de Cirene, intelectual”, p. 416.
159
Ep. 16.

130
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

nume pseudonimul pe care Synesius, chipurile din motive oculte, îl


folosea pentru tatăl Hypatiei, Theon, care nu apare amintit nicăieri cu
numele său adevărat în scrierile sale. Această teorie a fost considerată ca
fiind foarte puţin probabilă160.
Mai apar în corespondenţa lui Synesius şi alte figuri interesate de
filosofie, între care găsim probabil chiar discipoli ai Hypatiei: Auxentius,
Herodes şi Martyrius161. Chiar şi cel de numele căruia va fi legată soarta
sa tragică, Orestes, prefect al oraşului Alexandria şi guvernator civil al
Egiptului între 412 şi 415, a fost discipolul său. Este omul pe care
Hypatia l-a vizitat în nenumărate rânduri şi pe care, cu siguranţă, l-a
influenţat în luarea unor decizii cu privire la oraş, fapt ce a atras
nemulţumirea multor creştini din Alexandria.

Näpraznica moarte a Hypatiei öi controversata vinä a Sf. Chiril al


Alexandriei
Poate suna cinic, dar cred că nimic din ce a reprezentat Hypatia nu
a atras mai mult atenţia posterităţii ca moartea ei. Hypatia ar fi fost poate
mai puţin celebră dacă soarta ei nu ar fi fost atât de crudă. Totodată cred
că eterna compasiune pentru cineva poate, în foarte multe cazuri, să îi
dăuneze. Cred că aşa se întâmplă şi cu Hypatia.
Aşa cum am amintit, nimic din ce a scris nu s-a păstrat, iar
informaţii mai detaliate în ce o priveşte sunt legate, din păcate, doar de
moartea ei. Moartea ei a trezit sentimente de revoltă în rândul
contemporanilor, creştini sau necreştini, şi trezeşte şi astăzi aceleaşi
sentimente, căci nu poţi fi pasiv faţă de o crimă odioasă, oricare ar fi ea, şi
cu atât mai puţin când mobilul presupus al ei este: convingerea filosofică.
Uciderea ei este cu atât mai şocantă pentru noi, pentru că a fost înfăptuită
de creştini şi totodată pentru că sunt mulţi astăzi care o pun pe seama Sf.
Chiril, episcopul Alexandriei (412-444). Curios este totuşi faptul că o
astfel de afirmaţie, preluată de cele mai multe ori necritic de posteritate, a
ajuns să fie acceptată total sau parţial chiar şi în mediile teologice. Fără
doar şi poate, soarta ei a fost pe drept deplânsă şi nici nu poate fi altfel,
160
„Unter Theoteknos ist wohl Theon, Hypatia’s Vater, zu verstehen” (Richard von
VOLKMANN, Synesius von Cyrene. Eine biographische Charakteristik aus den letzten
Zeiten des untergehenden Hellenismus, Berlin, 1869, p. 89, nota *; vezi şi W.S.
CRAWFORD, Synesius the Hellene, p. 140).
161
Auxentius (Ep. 60; 116) este prieten din copilărie al lui Synesius; Herodes a fost ofiţer
şi rudă a sa, în timp ce Martyrius rămâne încă necunoscut (Ep. 19; vezi şi 38).

131
VASILE-ADRIAN CARABA

dar învinuirea Sf. Chiril trebuie cercetată cu atenţie, mai ales că există
atât de multe semne de întrebare cu privire la ea şi nu avem nicio
legătură directă între victimă şi presupusul autor moral al crimei.
Dintre toate izvoarele contemporane sau apropiate de epoca
Sfântului Chiril, doar Ioan de Nikiu este favorabil patriarhului
Alexandriei. Celelalte sunt ori ostile, ori redau ostilitatea izvoarelor mai
vechi din care preiau informaţia. Aşadar, nu se prea poate vorbi despre
părtinire în cazul Sfântului Chiril. Dar să vedem pe scurt firul
evenimentelor.
Teofil al Alexandriei (patriarh între 385-412) murea pe 15 oct.
162
412 , iar pe scaunul de episcop al Alexandriei urca nepotul său de soră,
Chiril, un vajnic adversar al nestorianismului antiohian şi al ereziilor de
orice fel şi apărător înfocat al ortodoxiei. Păstoria sa nu a fost una
marcată de linişte. Timpul era unul al polemicii teologice şi uneori în
disputele dintre partide se ajungea chiar şi la brutalitate. Revoltele
deveniseră ceva obişnuit, iar sângele fierbinte al egipteanului îl împingea
chiar şi la crimă. Disputele dintre creştinii egipteni şi iudei erau de
asemenea un fapt cotidian, lucru care a rămas astfel până la cucerirea
arabă a Egiptului. Cu toate acestea, nu se poate spune că în Alexandria
crima devenise regulă. Că egiptenii erau mai prinşi în controversele
dogmatice, nu este o noutate; Sf. Atanasie cel Mare fiind unul dintre
campionii ortodoxiei împotriva arianismului, iar perseverenţa avea să o
plătească cu nenumărate exiluri. Această vehemenţă poate fi considerată
şi o calitate, în ciuda faptului că Socrate Scolasticul, un
constantinopolitan şi un adversar al Alexandriei, ne spune că: „populaţia
alexandrină este mai dedată la revoltă decât oricare alta”163. Efervescenţa
religioasă a Alexandriei nu era totuşi clădită pe violenţă, nu trebuie să ne
lăsăm ispitiţi de excepţii şi să ajungem să le considerăm regulă. Lumea
asceţilor era una a isihiei şi a contemplării, departe de tumultul oraşului,
iar nu de puţine ori chiar unii dintre cei din lume căutau liniştea mergând
să primească cuvânt de învăţătură şi întărire de la părinţii pustiei. Pustiul
nu era o lume pasivă din punct de vedere teologic; cele şapte scrisori
antiariene ale Sf. Antonie cel Mare sunt un exemplu în acest sens164. Şi

162
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 7.
163
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 13.
164
Acestea, scrise în coptă, s-au păstrat complet doar în traduceri georgiene şi arabe.
Vezi: Susanne HAUSAMMANN, Alte Kirche, vol. 3, Gottes Dreiheit — des Menschen
Freiheit. Trinitätslehre. Anfänge des Mönchtums. Augustin und Augustinismus,
Neukirchenerverlag, 2003, p. 168; Gérard GARITTE, Lettres des S. Antoine, version

132
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

totuşi, au existat şi excepţii, căci unii dintre locuitorii pustiului au luat


parte activă chiar şi la controversele din Alexandria, susţinându-şi
ierarhul chiar cu metode neortodoxe, aşa cum s-a întâmplat mai târziu la
sinodul „tâlhăresc” de la Efes (449), prezidat de patriarhul Alexandriei
Dioscor (†454 în exil), unde intervenţia parabolanilor a fost determinantă
în impunerea voinţei acestuia165.
În această lume tumultoasă, Sfântul Chiril trebuia să-şi păstorească
turma. Este de la sine înţeles că nu putea rămâne pasiv faţă de
nedreptăţile cotidiene şi faţă de un prefect al oraşului care, deşi
mărturisea public că este creştin, botezat, spunea el, chiar de episcopul
Atticus al Constantinopolului (406-425/426)166, oscila în credinţă,
favorizând de cele mai multe ori pe adversarii coreligionarilor săi. Acesta
era Orestes, prietenul Hypatiei şi adversarul Sf. Chiril al Alexandriei.
Ambii lideri alexandrini aveau de ce să se suspecteze şi mai ales să se
antipatizeze. Orestes, ca prefect al oraşului, nu vedea cu ochi buni
creşterea puterii ierarhilor din capitala provinciei Egiptului, care aveau
autoritate bisericească şi morală asupra teritoriului care intra în
jurisdicţia autorităţii civile desemnată de împărat. Socrate spune că
patriarhul Chiril ar fi tocmit spioni pentru a-l ţine la curent cu ceea ce

géorgienne et fragments coptes traduits, CSCO, 148-149, Louvain, 1955. Mai mult despre
editarea şi traducerea scrisorilor Sf. Antonie cel Mare la: S. HAUSAMMANN, Alte Kirche,
vol. 3, p. 168, n. 36.
165
Parabolanii (παράβολοι) erau în perioada primară a Bisericii membrii unei frăţii care
luau parte voluntar la îngrijirea bolnavilor sau la îngroparea morţilor abandonaţi. Se pare
că au apărut în perioada episcopatului lui Sf. Dionisie cel Mare (†264/65) al Alexandriei,
în timpul marii epidemii de ciumă (faza principală: 250/51). Vezi: Meyers Konversations-
Lexikon, 1885, p. 697; „Parabolani” în: CE, vol. XI, New York, 1911; Karl STROBEL, Das
Imperium Romanum im „3. Jahrhundert”, (Historia – Heft 75), Stuttgart, 1993, p. 199.
166
Atticus a fost unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sf. Ioan Gură de Aur şi a
participat la complotul împotriva lui, care avea să culmineze cu exilarea sa pe 10 iun.
404. A fost prieten al lui Teofil al Alexandriei, unchiul Sfântului Chiril şi, probabil, a fost
susţinut de acesta în ascensiunea sa ecleziastică. A fost de asemenea un persecutor al
adepţilor Sf. Ioan Gură de Aur, drept pentru care o mare parte a populaţiei a refuzat
comuniunea cu el, continuându-şi viaţa religioasă fără a se supune canonic
arhiepiscopului oraşului. Cu toate acestea, s-a dovedit un mare adversar al ereticilor,
îndemnându-i pe episcopii din Pamphilia şi pe Sf. Amfilohie de Iconium să expulzeze din
ţinuturile lor canonice pe mesalieni. Zelul său şi energia consumată împotriva
pelagienilor au fost mult lăudate de papa Celestin I (422-432), care a mers atât de
departe încât l-a numit „adevărat urmaş al Sf. Ioan Gură de Aur” (sic!). Vezi: Henry WACE
(ed.), A Dictionary of Early Christian Biography, Londra, 1911, p. 69. Accesibil şi pe
internet la adresa: http://www.ccel.org/ccel/wace/biodict/html.

133
VASILE-ADRIAN CARABA

făcea Orestes, idee împărtăşită de foarte mulţi savanţi de astăzi167. Nu este


exclus ca Sfântul Chiril să fi vrut să cunoască mai bine treburile
orăşeneşti decât îi permitea Orestes, care era obişnuit cu atitudinea
tranşantă a episcopului creştin, personalitate puternică, dar incomodă.
Nemulţumirea patriarhului faţă de acest Orestes era clădită pe motive
solide. Autoritatea civilă şi militară egipteană s-a arătat de la bun început
împotriva alegerii sale pe scaunul de episcop al unchiului său Teofil,
opunându-i-l pe un anume arhidiacon pe nume Timotei168. Cu siguranţă
Orestes participase şi el la acest complot care avea să ducă la mari
tulburări în oraş, între susţinătorii şi opozanţii lui Chiril169. Opoziţia
guvernatorului se vedea în toate acţiunile sale îndreptate împotriva
ierarhului creştin. Cum putea Chiril să rămână indiferent faţă de Orestes,
care-l supuse torturii pe Hierax, modest om de litere creştin, dar
admirator înfocat al patriarhului, doar pentru simplul motiv că veni în
teatru, unde Orestes dorea să facă cunoscut evreilor noul statut al
teatrelor170? Şi pentru că Orestes făcu acest lucru la instigarea evreilor
din Alexandria, patriarhul, înfuriat peste măsură, începu să-i trateze pe
evrei cu severitate, ceea ce a dus la inflamarea şi mai mult a situaţiei,
deoarece aceştia din urmă au început să organizeze tot felul de
conspiraţii împotriva creştinilor, fapt ce a atras după sine expulzarea lor
din Alexandria. Dorind să se răzbune, evreii au înscenat într-o noapte
incendierea unei biserici, numită a lui Alexandru171. Avea să fie doar un
pretext pentru a-i putea atrage în stradă pe creştini ca să se năpustească
asupra lor. Totul s-a desfăşurat după planul acestora. Bineînţeles, această
faptă a atras ura şi răzbunarea creştinilor. Disputa dintre evrei şi creştini
a devenit una personală între prefectul oraşului şi patriarhul Chiril.
Primul, indignat de faptul că într-un timp atât de scurt oraşul fusese
privat de o mare parte din populaţie, în bună parte susţinătoarea lui,
trimite o plângere împăratului împotriva celui de-al doilea. La fel face şi

167
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 13.
168
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 7.
169
Mai mult despre acest episod la: Susan WESSEL, Cyril of Alexandria and the
Nestorian Controversy. The Making of a Saint and of a Heretic, Oxford University
Press, 2004, pp. 15-16.
170
Orestes, împreună cu o parte a evreilor alexandrini, se afla în teatru când apăru
Hierax. Scopul lui era de a face cunoscut un edict care avea ca obiect reglementarea
spectacolelor de teatru, vizându-i în special pe evrei, dintre care mulţi se obişnuiseră ca
sâmbăta să frecventeze teatrul şi nu sinagoga. Hierax a fost privit de evrei ca intrus,
spion al patriarhului. Vezi: SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 13.
171
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 13.

134
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

patriarhul. Încercarea Sfântului Chiril de a se împăca cu Orestes eşuează


din cauza refuzului acestuia. În loc să se detensioneze situaţia, ea avea să
se amplifice prin admonestarea în Alexandria a prefectului de către unii
monahi nitrioţi172. Este greu de presupus că toţi cei 500 de monahi aflaţi
în oraş, cifră amintită de Socrate Scolasticul, au fost de faţă. Putem
admite că numărul lor nu a fost mic. Oricum, aceştia i-au atribuit lui
Orestes tot felul de injurii, între care cea mai gravă a fost cea de păgân
idolatru. Mai mult decât atât, unul dintre ei, pe nume Ammonius, îi
aruncă cu o piatră în cap, umplându-l de sânge. Orestes a fost salvat în
cele din urmă de populaţie, în timp ce toţi din garda sa fugiseră care
încotro. Ammonius, prins de salvatorii lui Orestes şi dat pe mâna
prefectului, fu torturat atât de sălbatic, încât muri la scurt timp. Orestes
se grăbi să dea de ştire împăratului despre cele petrecute. Astfel,
conflictul ajunse la împărat. Dar nici episcopul creştin nu rămase pasiv, ci
trimise şi el o misivă conducătorului imperiului173. În plus, Orestes a fost
iritat peste măsură de porunca Sfântului Chiril ca acest Ammonius să fie
expus într-una dintre bisericile din oraş şi să fie trecut în rândul
martirilor.
Dar punctul culminant al tensiunii dintre ei l-ar fi reprezentat, tot
conform afirmaţiilor lui Socrate, Hypatia. El relatează amănunţit
momentul asasinării Hypatiei:

«În Alexandria era o femeie pe nume Hypatia, fiica filosofului Theon,


care a ajuns la o asemenea înălţime în literatură şi ştiinţă încât i-a
depăşit pe toţi filosofii timpului ei. Fiind discipol al şcolii lui Platon şi
Plotin, ea explica principiile filosofiei auditoriului ei, dintre care mulţi
veneau de departe pentru a-i frecventa cursurile. Datorită stăpânirii de
sine şi modului uşor de a comunica, pe care ea îl dobândise ca urmare
a cultivării minţii, ea apărea nu rareori în public în prezenţa înalţilor
funcţionari. Nu se ruşina nici să meargă în adunările bărbaţilor, pentru
că toţi oamenii, datorită demnităţii şi înaltei ei virtuţi, o admirau mai
mult. Chiar şi ea a căzut victimă invidiei politice care stăpânea pe
atunci. Deoarece ea discuta des cu Orestes, s-a răspândit în mod
calomnios între oamenii Bisericii ideea că ea era cea care l-a
împiedicat pe Orestes să se împace cu episcopul. Totuşi, unii dintre ei,
mânaţi de un zel sălbatic şi bigot, avându-l în frunte pe un citeţ numit
Petru, au pândit-o pe când se întorcea acasă şi, smulgând-o din
trăsură, au dus-o la biserica numită Caesareum, unde au dezbrăcat-o

172
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 14.
173
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 14.

135
VASILE-ADRIAN CARABA

complet şi au omorât-o, lovind-o cu cărămizi. După ce i-au sfâşiat


trupul în bucăţi, i-au dus mădularele ciopârţite într-un loc numit
Cinaron şi le-au dat foc. Acest lucru a atras oprobriul nu doar asupra
lui Chiril, ci şi asupra întregii Biserici a Alexandriei. Şi cu siguranţă că
nimic nu poate fi mai departe de spiritul creştinismului decât
acceptarea masacrelor, a încăierărilor şi a acţiunilor de felul acesta.
Aceasta s-a întâmplat în luna martie, în timpul postului mare, în al
patrulea an al episcopatului lui Chiril, sub cel de-al zecelea consulat al
lui Honorius şi al şaselea al lui Teodosie»174.

Descrierea este de un realism macabru. Un astfel de gest nu poate


fi considerat unul creştin, oricâte explicaţii sau vini ale Hypatiei am putea
găsi! Şi totuşi, ea este şi tendenţioasă la adresa Sfântului Chiril. Deşi nu
apare nicăieri implicarea Sfântului Chiril, Socrate, indirect, îl face
răspunzător pentru aceasta. Dar cel care l-a învinuit pentru prima dată pe
Sfântul Chiril de moartea Hypatiei a fost filosoful păgân Damascius, în a
sa Viaţă a filosofului Isidor175. El a preluat în mare parte informaţii de la
Socrate, completându-le în sensul condamnării liderului creştin:

«Astfel, s-a întâmplat într-o zi că Chiril, episcopul sectei adverse, a


trecut pe lângă casa Hypatiei şi a văzut în faţa uşii ei o mare mulţime
de oameni şi cai. Unii soseau, alţii plecau, iar alţii stăteau pe loc. Când
el a întrebat de ce era mulţimea aceea acolo şi de ce era vânzoleală
acolo, a aflat de la cei care îl însoţeau că acolo vorbea Hypatia
filosoafa (ἡ φιλόσοφος Ὑπατία) şi că acolo era casa ei. Când Chiril
a aflat aceasta, s-a umplut de mânie şi pe loc a pus la cale moartea ei.
Pentru că atunci când Hypatia a ieşit din casă după obiceiul ei, o
gloată de oameni înfuriaţi, care nu se temeau nici de pedeapsa divină,
nici de răzbunarea omenească, au atacat-o şi au ciopârţit-o, săvârşind
prin aceasta o faptă nelegiuită şi de ocară împotriva patriei lor»176.

Spusele lui Damascius au fost redate întocmai de lexiconul Suidas


care a influenţat decisiv modul de înţelegere a vieţii şi în special a morţii
Hypatiei, fiind preluat şi citat ca normativ de toţi adversarii Sfântului
Chiril în general şi ai creştinismului în special, creându-i gânditoarei
alexandrine o imagine de martiră a elenismului, aşa cum s-a întâmplat şi
cu împăratul Iulian Apostatul, a cărui imagine eroică, de victimă a trădării

174
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 15.
175
Vezi nota 13.
176
SUIDAS, Lexicon „U”, 166, 36-48.

136
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

creştine, mai dăinuie şi astăzi în mediile celor menţionaţi177. Relatarea lui


Socrate despre moartea ei a fost preluată şi de Philostorgius178, Hesychius
din Milet179 şi Ioan Malalas180.
De distorsionarea adevărului istoric nu s-au făcut vinovaţi doar
istoricii antici şi medievali, ci şi cei moderni. Între primii cărturari
moderni care s-au exprimat împotriva Sfântului Chiril, mergând până la a-
l învinui de crimă şi a se scandaliza că un astfel de om a putut fi
canonizat de Biserică, se numără John Toland (1670-1722), François
Marie Aroue Voltaire (1694-1778) şi Edward Gibbon (1737-1794).
Opiniile lor au devenit stereotipii la unii savanţi de mai târziu, iar
antipatia faţă de acest om al Bisericii şi faţă de creştinism în general se
poate regăsi şi astăzi în multe dintre lucrările care abordează această
temă. Interesant este faptul că primul chiar încearcă să vină cu o
explicaţie a termenului de sfânt, de altfel opinie foarte personală şi prea
puţin teologică, premergătoare mentalităţii revoluţionare franceze181. Este
mentalitatea tipic protestantă de la începutul sec. al XVIII-lea. Lucrarea
lui despre Hypatia este un „panegiric anticlerical”182, încă dominat de
prejudecăţile anticatolice ale epocii în care trăieşte183. Voltaire se arată
chiar „înţelegător” faţă de Sf. Chiril:

177
Bryan J. WHITFIELD, „The Beauty of Reasoning: A Reexamination of Hypatia of
Alexandria”, în: The Mathematics Educator 1/1995, pp. 14-15.
178
PHILOSTORGIUS, Hist. eccl., IX (PG 65, 563).
179
Vezi nota 12.
180
Vezi nota 16.
181
Tetradymus. „Hypatia”, pp. 135-136.
182
J. WHITFIELD, „The Beauty of Reasoning”, p. 15.
183
Chiar titlul complet al acestei relativ scurte lucrări este sugestiv şi constituie o sinteză
a celor prezentate mai departe în ea: „Hypatia: Or the history of a most beautiful, most
vertuous, most learned, and every way accomplish’d lady; who was torn to pieces by the
clergy of Alexandria, to gratify the pride, emulation, and cruelty of their archbishop,
commonly but undeservedly stil’d St. Cyril”, în: Tetradymus, Londra, 1720. Această
lucrare părtinitoare cu Hypatia şi foarte acidă la adresa Sf. Chiril al Alexandriei a primit
un răspuns la fel de acid la scurt timp de la apariţia ei. Se pare că o reacţie extremă faţă
de cineva atrage de cele mai multe ori o contrareacţie la fel de extremă. Este vorba de
lucrarea lui Lewis THOMAS (1689 – cca 1749), The History of Hypatia: a most Impudent
School-Mistress of Alexandria, Murder’d and torn to Pieces by the Populace, In
Defence of Saint Cyril and the Alexandrian Clergy, From the Aspersions of Mr. Toland,
Printed for T. Bickerton, London, 1721. Un studiu considerat apologetic, dar echilibrat,
este cel scris de teologul catolic american Francis SCHAEFER, „St. Cyril of Alexandria and
the murder of Hypatia”, în: CUB 1/1902, pp. 441-453.

137
VASILE-ADRIAN CARABA

„Je me contente de remarquer que saint Cyrille était homme, et


homme de parti; [...] saint Cyrille a sans doute demandé pardon à Dieu
de cette action abominable, et que je prie le père des miséricordes
d’avoir pitié de son âme” (sic!)184.

Greu de crezut în sinceritatea lui Voltaire, mai ales când vine din
partea unui adversar al creştinismului. Deşi nicăieri nu există vreo dovadă
că Sfântul Chiril ar fi incitat la uciderea Hypatiei, Voltaire afirmă tocmai
aceasta prin cuvintele: „saint Cyrille a sans doute demandé pardon à Dieu
de cette action abominable”. Un deserviciu făcut Sfântului Chiril cu
amabilitate de Voltaire! Dar cel care, fără o analiză foarte amănunţită a
izvoarelor cu privire la moartea Hypatiei, dar părtinitor şi care a impus un
tip de imagine a Sfântului Chiril în legătură cu această chestiune,
denigrându-l şi transformându-l într-un soi de inchizitor al Antichităţii
târzii, a fost Edward Gibbon185. Pentru el, conflictul dintre „sângerosul”
Chiril şi „înţeleapta” Hypatia reprezintă de fapt conflictul dintre
creştinismul intolerant şi păgânismul iubitor de cunoaştere. Cred că
merită să fie redat textul complet al acuzaţiilor lui Gibbon, pentru a ne
putea face o imagine clară despre cele afirmate:

„He soon prompted, or accepted, the sacrifice of a virgin, who


professed the religion of the Greeks and cultivated the friendship of
Orestes. Hypatia, the daughter of Theon the mathematician, was
initiated in her father’s studies; her learned comments have elucidated
the geometry of Apollonius and Diophantus; and she publicly taught,
both at Athens and Alexandria, the philosophy of Plato and Aristotle.
In the bloom of beauty, and in the maturity of wisdom, the modest
maid refused her lovers and instructed her disciples; the persons most
illustrious for their rank or merit were impatient to visit the female
philosopher; and Cyril beheld, with a jealous eye, the gorgeous train
of horses and slaves who crowded the door of her academy. A
rumour was spread among the Christians that the daughter of Theon
was the only obstacle to the reconciliation of the praefect and the
archbishop; and that obstacle was speedily removed. On a fatal day in
the holy season of Lent, Hypatia was torn from her chariot, stripped
naked, dragged to the church, and inhumanly butchered by the hands
of Peter the Reader and a troop of savage and merciless fanatics: her
flesh was scraped from her bones with sharp oyster-shells, and her

184
„Hypatia”, în: Dictionnaire philosophique, tome V, în: Oeuvres de Voltaire, avec
préfaces, avertissements, notes etc. par M. Beuchot, tome XXX. Paris, 1829, p. 264.
185
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 214.

138
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

quivering limbs were delivered to the flames. The just progress of


inquiry and punishment was stopped by seasonable gifts; but the
murder of Hypatia has imprinted an indelible stain on the character
and religion of Cyril of Alexandria”186.

Cred că acest text nu mai necesită comentarii pentru a înţelege


„obiectivitatea” istoricului Edward Gibbon. Tot de o astfel de obiectivitate
a dat dovadă şi Charles Kingsley, prin a cărui ficţiune polemica
antichiriliană atinge apogeul.
Sursele amintite, în special Socrate şi Damascius/Suidas, sunt
interpretate de partizanii celebrei savante, dar mai ales de adversarii
Sfântului Chiril, într-un sens care aduce foarte mult cu romanul poliţist.
Între Chiril şi Orestes se afla Hypatia. Taberele sunt conturate, şi anume
Chiril pe de o parte, Orestes şi Hypatia pe de altă parte. Orestes se
foloseşte de celebritatea incontestabilă a Hypatiei pentru a-şi extinde
influenţa în oraş. Chiril, văzând câtă popularitate are Hypatia, plănuieşte
moartea acesteia, privându-l pe adversarul său principal de un sfetnic de
primă mână. Finalul întâmplării este cel cunoscut. Dar, totuşi, există
câteva chestiuni care necesită o interpretare mai atentă. Să mergem din
nou la izvoare. În ciuda faptului că textul din Philostorgius nu ni s-a
păstrat, ci avem doar o expunere pe scurt a lui făcută de patriarhul Fotie,
nu există în aceasta o condamnare a Sfântului Chiril pentru moartea
Hypatiei. Nu putem crede că Sfântul Fotie, care a avut acces la tot textul
scrierii lui Philostorgius, ar fi trecut cu vederea o atare condamnare, de
vreme ce-l numeşte pe autor rău-credincios pentru că învinuieşte partida
omoousiană de uciderea Hypatiei. Dacă, într-adevăr, ierarhul creştin ar fi
fost vinovat sau doar implicat indirect în această crimă, cu siguranţă că
arianul Philostorgius nu ar fi trecut un astfel de fapt cu vederea, iar
marele Fotie nu ar fi pregetat să amintească injuriile acestuia în
rezumatul său, accentuând totodată critica la adresa scriitorului pe care îl
numeşte, aşa cum am mai amintit, plin de revoltă, „ὁ δυσσευὴς”187.
Chiar şi asupra lui Socrate planează ideea lipsei de obiectivitate.
Mulţi consideră că el nu ar fi fost unul din ceata omoousienilor, ci că ar fi
aparţinut sectei novaţienilor sau catarilor, deci un adversar al Sfântului

186
Edward GIBBON, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, edited by
J.B. Bury, M.A., vol. VIII, ch. 47, Fred de Fau & Company Publishers, New York, 1907, p.
139.
187
Vezi nota 15.

139
VASILE-ADRIAN CARABA

Chiril188. Acesta din urmă luase în Alexandria măsuri împotriva


novaţienilor, căci le-a «închis bisericile şi le-a confiscat toate vasele sfinte
şi podoabele, iar apoi l-a deposedat pe episcopul lor de tot ceea ce
avea»189. Oricum, spiritele în Constantinopol nu erau prea favorabile
Alexandriei şi în special Sfântului Chiril, nepotul lui Teofil, al celui care îl
exilase pe Sf. Ioan Gură de Aur. Mai existau şi alte motive de animozitate,
cum ar fi contestarea de către alexandrini a canonului 3 de la Sinodul II
ecumenic din Constantinopol (381), care situa capitala Imperiului din
punct de vedere bisericesc pe locul al doilea după Roma, deci înaintea
Alexandriei190.
Cât despre Damascius, subiectivitatea sa este de înţeles, atitudinea
lui ostilă faţă de creştinism fiind mult prea cunoscută. Mie mi se pare că
Damascius abordează cu superficialitate chestiunea în cauză. Spre
exemplu, el accentuează uimirea Sfântului Chiril la vederea mulţimii de
oameni care mişunau în jurul casei Hypatiei. Dar oare nu era învinuit
episcopul de a fi avut spioni peste tot în oraş, fiind considerat prin
aceasta cel mai bine informat om din provincie şi unul dintre cei mai
puternici191? Dacă era atât de informat, oare nu ştia Sfântul Chiril ce se
întâmpla acasă la Hypatia192? Nu ştia el cine este Hypatia, sfătuitoarea
adversarului său principal Orestes? Hypatia era o femeie mult prea
cunoscută în oraş, încât un om ca Sfântul Chiril să afle despre ea doar din
pură întâmplare.

188
Despre novaţieni sau catari vorbeşte canonul 8 al Sinodului I ecumenic de la Niceea
(325). Aceştia erau adepţii preotului roman Novatianus (†257/8) care refuzase primirea
înapoi în Biserică a celor căzuţi (lapsi) sau apostaţi de la credinţă în timpul persecuţiei lui
Decius (249-251) din anii 250-251. Ei se numeau catari sau puri. Unul dintre
contestatarii faptului că Socrate ar fi fost novaţian este H. de Valois, editor şi traducător
al lui Socrate şi Sozomen (Socratis Scholastici et Hermiae Sozomeni Historia
Ecclesiastica, Paris, 1746, 244B), contestat la rândul său de M. WALLRAFF, Der
Kirchenhistoriker Sokrates. Untersuchungen zu Geschichtsdarstellung, Methode und
Person, Göttingen, 1997, pp. 235-257; M. WALLRAFF, „Geschichte des Novatianismus seit
dem vierten Jahrhundert im Osten”, în: Zeitschrift für Antikes Christentum 1/1997, pp.
251-279; vezi şi: S. WESSEL, Cyril of Alexandria..., p. 17, n. 10.
189
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 7.
190
Gonzálo FERNÁNDEZ, „La muerte de Hypatia”, în: Erytheia 2/1985, p. 274.
191
SOCRATE SCOLASTICUL, Hist. eccl., VII, 13.
192
Reuben PARSONS, Some Lies and Errors of History, Indiana, 1893, p. 62.

140
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Mulţi l-au învinuit pe Sfântul Chiril de a fi fost o persoană


voluntară, chiar violentă, o minte înfierbântată193. Acest lucru s-ar vedea
din atitudinea sa faţă de Nestorie şi de alţi susţinători ai ereticului
dioprosopist, precum şi din scrierile sale împotriva împăratului apostat
Iulian. Dar nu există nimic în cariera sa, atât înainte cât şi după
momentul Hypatia, care să-l prezinte drept plănuitor de „vendetta”194.
Apoi ne putem întreba: dacă reţeta dăduse rezultate în cazul Hypatia, aşa
cum se sugerează, atunci de ce nu ar mai fi folosit-o şi în alte împrejurări,
căci, oricum, adversarii săi nu au murit odată cu ea? Pe de altă parte,
dacă mergem pe raţionamentul „fire violentă”, ar însemna să ne întâlnim
la tot pasul cu criminali sau cel puţin cu potenţiali criminali. Dar în ce
categorie intră acei criminali în serie care dovedesc mare stăpânire de
sine şi par de un calm aproape bolnăvicios? Nu intenţionez să merg mai
departe pe linia unui argument care intră mai degrabă în sfera
psihanalizei. Pentru mine, argumentul „fire violentă” este unul
neîntemeiat.
Pe de altă parte, prin acuzaţiile aduse Sfântului Chiril de implicare
directă sau indirectă în asasinarea Hypatiei, s-a insinuat ideea unei obsesii
a lui Chiril pentru Hypatia, urmându-se astfel lui Damascius filosoful.
Este sentimentul care îl încearcă pe oricine merge pe firul receptării
istoriei evenimentelor, începând cu amintitul Damascius şi continuând cu
Toland, Voltaire, Gibbon şi Kingsley, mergând până la autori ai timpului
nostru ca Bertrand Russell sau Kathleen Wider195. Dar dacă, totuşi, el a
fost atât de mult preocupat de persoana Hypatiei, cum se face că nu
există nicio scriere a sa îndreptată împotriva ei, împotriva unei
reprezentante de seamă a păgânismului muribund din Alexandria, aşa
cum există împotriva lui Iulian Apostatul196? Probabil că filosofia ei,
expusă chiar pe stradă oricui dorea, nu atingea vreo chestiune fierbinte a
creştinismului. Probabil că Hypatia nu-l provoca pe teologul alexandrin
prin filosofia sa. Dacă putem vorbi de „obsesii” reale ale marelui
Alexandrin, probate de izvoare, atunci acestea sunt Nestorie sau Iulian

193
Ernst Stein spune despre Sf. Chiril că era „der schlaueste, gewalttätigste und
bedenkenloseste” dintre toţi „Kirchenfürsten” implicaţi în disputa pentru scaunul Sf.
Apostol Marcu (Geschichte des spätrömischen Reiches, vol. I, Viena, 1928, p. 418).
194
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 222.
195
Vezi nota 213.
196
„Contra Julianum imperatorem”, în: Clavis Patrum Graecorum (CPG), 5233; Cyrille
D’Alexandrie, Contre Julien, ed. P. Burguière şi P. Évieux în: Sources Chrétiennes, 322,
I. 1-2, Paris, 1985.

141
VASILE-ADRIAN CARABA

Apostatul. Nu vreau să induc ideea unui dezinteres din partea sa faţă de


gânditoarea alexandrină, dar cred că în opinia lui ea nu reprezenta pentru
Biserică un pericol capital, aşa cum, de altfel, s-a dovedit a fi guvernatorul
Orestes. Hypatia trebuie să fi fost pentru Sfântul Chiril o neclaritate,
inconfortabilă poate, supărătoare, dar nu o obsesie, nu o ură. Cu ură au
tratat-o criminalii, care, cu siguranţă, au văzut în prietena lui Orestes pe
duşmanul lui Chiril, deci pe duşmanul lor.
Crima are loc într-un climat tensionat şi este rezultatul acestui
climat. Creştinilor din Alexandria nu le putea rămâne indiferentă
atitudinea ostilă a lui Orestes faţă de Biserică: Hierax torturat din ordinul
lui Orestes; Ammonius ucis în urma torturii poruncite de acelaşi Orestes;
favorizarea evreilor în detrimentul creştinilor şi disputele dintre
reprezentanţii celor două religii; favorizarea păgânilor. Acest lucru se
deduce din faptul că înainte ca Ammonius să-i arunce cu piatra în cap,
Orestes fusese învinuit de a fi păgân idolatru. O astfel de învinuire era
una gravă în epocă, putând aduce prejudicii serioase persoanei vizate.
Începând cu Teodosie cel Mare (379-395), o astfel de învinuire putea
atrage cele mai grave sancţiuni. Nu cred că aceasta este pur şi simplu
gratuită. Orestes era cu siguranţă unul dintre mulţii funcţionari ai
Imperiului convertiţi la creştinism doar pentru a putea promova în cadrul
administraţiei imperiale, deoarece accesul la funcţiile înalte în Imperiu era
condiţionat în timpul său de apartenenţa la noua religie de stat. Este
cunoscut faptul că în 391 împăratul Teodosie cel Mare interzisese prin
lege practicarea oricărui cult păgân197. O consecinţă indirectă a legii a fost
incendierea Serapeion-ului în acelaşi an 391.
În ciuda firii deschise pe care Hypatia o avea, prezenţa ei în
preajma lui Orestes a fost percepută de unii creştini ca ocultă. Bănuiala
acestora, oricât de exagerată ar părea, porneşte de la premise reale,
deoarece prezenţa Hypatiei în preajma multor oameni politici dovedeşte şi
implicarea ei în politică. Suidas o numeşte ἔμφρονά τε καὶ πολιτικήν198.

197
Codex Theodosianus, 16, 10 are ca titlu: „De paganis, sacrificiis et templis”. Legea în
cauză este 16, 10, 4: „Templele se vor închide peste tot, accesul la ele este interzis,
jertfele interzise sub pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii de către stat. Asupra
guvernatorilor delăsători planează aceleaşi pedepse”; apud Karl Leo NOETHLICHS,
„Kaisertum und Heidentum im 5. Jahrhundert”, în: J. van OORT, D. WYRWA (eds.), Heiden
und Christen im 5. Jahrhundert, Peeters, Leuven, 1998, p. 21. Acum se înţelege de ce
Orestes insistă să afirme că este creştin, botezat chiar în Constantinopol de capul Bisericii
de acolo.
198
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 31.

142
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Aşadar, nu era în afara activităţilor publice şi nu vorbea în cercurile


înalţilor funcţionari doar despre filozofie, fiind consultată probabil şi în
chestiuni politice sensibile. Este de presupus că această implicare a sa în
problemele cetăţii a atras ura creştinilor într-o măsură mai mare decât
activitatea ei filosofică199. De aceea, singura vină a Sfântului Chiril, dacă
putem bănui vreuna, ar fi fost faptul, aşa cum afirmă John M. Rist200, de a
încerca să estompeze din popularitatea Hypatiei, receptată cu siguranţă ca
factor de propagare a păgânismului. Dar a afirma că ar fi făcut aceasta
prin instigare la crimă, este pură calomnie şi nu argument ştiinţific. Prin
„unii oameni ai Bisericii”, care vedeau în Hypatia piedica în calea
împăcării episcopului cu prefectul, nu se înţelege neapărat membri ai
clerului, ci şi credincioşii ei. Despre Petru, căpetenia ucigaşilor, se spune
că ar fi fost citeţ (lector). Într-adevăr, a fi citeţ însemna a aparţine clerului
inferior al Bisericii, care, în orice caz, nu avea tangenţă directă cu
arhiereul. Pe de altă parte, necunoscând şi unde era el citeţ, în ce biserică
din oraş, nu putem afirma cu convingere că acesta ar fi făcut parte din
anturajul arhiereului. Până la citeţ mai erau multe alte trepte ierarhice
care formau şi formează şi astăzi anturajul unui arhiereu. Dar, pe de altă
parte, cum am putea învinui astăzi de crimă pe un preot dacă aceasta ar fi
fost săvârşită de cântăreţul bisericesc sau de oricare alt membru al
parohiei? Putem să-l învinuim pe episcopul Alexandriei de o crimă pe care
a săvârşit-o un citeţ? Putem pune în spatele stăpânului vina slugii sau
invers?
O altă afirmaţie neîntemeiată este cea care identifică în criminalii
Hypatiei pe parabolani, deci pe unii dintre monahi. Promotorii ei sunt
Edward Gibbon şi Ernst Stein201, dar şi Voltaire202. Deşi nu sunt
menţionaţi nicăieri cu numele în izvoarele care vorbesc despre Hypatia,
parabolanii fiind o „breaslă” reglementată prin lege203, imposibil de
confundat din cauza activităţii lor204, prin „θηριώδεις ἄνθρωποι”
(oameni sălbatici sau la chip asemenea bestiilor)205, singurul indiciu

199
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 224.
200
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 224.
201
Histoire de Bas-Empire, Tome Premier: De l’état romain à l’état byzantin (284-476),
Amsterdam, 1968, p. 277 (ed. franceză de J. R. Palanque); apud Gonzálo FERNÁNDEZ, „La
muerte de Hypatia”, p. 275.
202
„Hypatia”, pp. 264-265.
203
Este vorba de două legi, şi anume: Codex Theodosianus, 16, 2, 42 şi Codex
Theodosianus, 16, 2, 43.
204
Vezi nota 165.
205
SUIDAS, Lexicon „Υ”, 166, 45.

143
VASILE-ADRIAN CARABA

descriptiv cu privire la gloata aţâţată de Petru citeţul, Suidas ar înţelege,


conform lui John M. Rist, călugări206. Această afirmaţie se bazează, în
raţionamentul savantului amintit, pe faptul că fizionomia lor ar trăda
efectele unei înfometări cauzate de un post îndelungat, căci era postul
Sfintelor Paşti, ceea ce făcuse ca ei să arate asemenea bestiilor207.
Interpretarea este paradoxală. Nu este locul şi nici intenţia mea de a face
aici o prezentare a învăţăturii Bisericii despre post, dar sunt nenumărate
cazurile când monahii sau credincioşii postitori au mai degrabă feţele
luminoase decât posomorâte, trupurile lor arătând înduhovnicire. În orice
caz, chipurile celor care au comis odioasa crimă nu exprimau
înduhovnicire. Dar ce ne face să credem că acei criminali au fost dintre
monahi? Doar că arătau urât la chip? Sau pentru că era perioada
postului? Este adevărat că în oraş se aflau aproape 500 de monahi208,
parabolani, a căror slujire era să se îngrijească de cei de care nimeni nu s-
ar fi îngrijit poate nici măcar contra-cost, dar nimic nu dovedeşte că
făptaşii ar fi fost dintre ei. Un citeţ, singurul din cler (clerul inferior),
menţionat în mulţimea ucigaşă, putea fi şi un mirean. Un contestatar al
teoriei parabolanilor, Gonzálo Fernández, crede că în acea gloată de
criminali s-ar fi aflat mulţi marinari. El se bazează pe faptul că în primii
ani ai sec. al IV-lea au avut loc în Alexandria multe convertiri la
creştinism din rândurile acestora, iar ei s-au dovedit zeloşi în noua
credinţă209, Această afirmaţie rămâne în opinia mea doar simplă ipoteză,
neavând sprijin din partea izvoarelor.
Eu cred că această mulţime de oameni s-a adunat mai degrabă la
instigaţiile spontane ale citeţului Petru la vederea trecerii Hypatiei pe
drum şi au comis crima pe fondul de nemulţumire cauzată de disputa
dintre Orestes şi episcopul lor pe care îl susţineau, se pare, cu exces de
zel, considerând că, printr-un act tranşant, extrem, vor îndepărta definitiv
unul dintre obstacolele care, credeau ei cu tărie, stăteau în calea

206
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 222.
207
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 222; E. GIBBON, Decline and Fall of the Roman Empire, vol. V,
p. 13; G. FERNÁNDEZ, „La muerte de Hypatia”, p. 275.
208
Numărul lor era reglementat printr-o lege care prevedea, de altfel, că între aceştia nu
pot fi recrutaţi oameni cu stare materială bună. Doar săracilor le era permis să intre în
această tagmă, pentru a nu reprezenta un pericol în a dori să-şi impună ambiţiile politice
(Codex Theodosianus, 16, 2, 42). În 418, Teodosie II dă o lege prin care permite mărirea
numărului parabolanilor de la 500 la 600 şi trece din nou conducerea acestora în mâna
Sfântului Chiril. Codex Theodosianus, 16, 2, 43; vezi: S. WESSEL, Cyril of Alexandria...,
p. 56.
209
G. FERNÁNDEZ, „La muerte de Hypatia”, p. 277.

144
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

reconcilierii dintre cei doi, rezolvând astfel o chestiune pentru care Chiril
nu ar fi găsit o soluţie. Nimic nu pare a fi premeditat, altminteri criminalii
ar fi urmat cu siguranţă un alt plan, care, aplicat în taină, ar fi dus la
acelaşi rezultat fără să fi riscat să se expună.

Hypatia rămâne fără doar şi poate un reper al istoriei filosofiei


alexandrine din cea de-a doua jumătate a sec. al IV-lea şi prima jumătate
a sec. al V-lea, o personalitate incontestabilă a şcolii filosofice alexandrine
şi ultim reprezentant al celebrului Mouseion, încheind astfel o foarte
veche tradiţie paideică. Ea s-a aflat la confluenţa a două curente filosofice,
a medioplatonismului alexandrin târziu şi a neoplatonismului care
pătrunde în Alexandria, pe filieră ateniană, fiind de factură orientală,
semitic-siriană. Că după moartea Hypatiei „Alexandria nu a mai fost
tulburată mult timp de filosofi”210, aşa cum afirmă pesimist Bertrand
Russell, este, într-adevăr, „o concluzie dramatică şi falsă”211. Am văzut că
la scurt timp de la moartea ei, un alt curent filosofic, bătând de această
dată din altă parte, avea să pătrundă în Alexandria şi, ca şi cum nimic nu
ar fi existat înainte, să dea naştere unei noi şi îndelungate şcoli de
filosofie. Hermeias, Ammonius Hermeiou, Simplicius, Hierokles, Aeneas
din Gaza, sunt doar cele mai cunoscute nume ale acesteia.
Personalitatea Hypatiei rămâne incontestabilă, iar moralitatea ei nu
a fost niciodată pusă sub semnul întrebării. Moartea ei a consternat şi va
consterna mereu pe oricine, dar nu ajută sub niciun chip a continua să se
afirme, fără o bază reală, că vina pentru ea o poartă Sf. Chiril al
Alexandriei. Nu mai pare a fi niciun secret astăzi faptul că toţi denigratorii
Sfântului Chiril l-au judecat pornind de la premisa de vinovăţie,
neîncercând, intenţionat probabil, să analizeze contextual informaţiile
surselor existente. Totul a fost analizat doar prin prisma prejudecăţilor
faţă de omul Bisericii şi faţă de Biserică în general. Aceste prejudecăţi fac
parte din acele falsuri istorice devenite stereotipii chiar şi la cei erudiţi şi,
bineînţeles, considerate adevăr absolut. Chiar dacă există unii dintre cei
cu prejudecăţi faţă de Chiril sau Biserică în general care nu sunt convinşi
de vinovăţia Sfântului Chiril, aceştia par totuşi marcaţi de o uşoară
suspiciune, dacă nu faţă de el, cel puţin faţă de anturajul său, suspiciune

210
History of Western Philosophy, Londra, 1946, p. 387.
211
J.M. RIST, „Hypatia”, p. 214.

145
10
VASILE-ADRIAN CARABA

care se regăseşte şi în mediile teologice212. Cred că până la urmă


suspiciunea este tot ceea ce s-a câştigat împotriva apologetului creştin
prin denigrarea începută în epoca modernă de John Toland şi amplificată
de Edward Gibbon şi Charles Kingsley. Încă şi astăzi există teologi care,
vorbind despre relaţia Chiril – Hypatia, îşi încep aserţiunea cu „se pare
că”, tinzând să folosească elementele incerte cu privire la moartea
gânditoarei alexandrine împotriva episcopului creştin213.
În opinia mea, dacă cineva vrea să amintească cu tot dinadinsul
numele Sfântului Chiril atunci când se referă la moartea Hypatiei, nu ar
putea să afirme, dacă este un cunoscător al izvoarelor şi un interpret
obiectiv al lor, decât că Hypatia, philosopha alexandrina, a fost asasinată
de un grup de creştini conduşi de un anume Petru citeţul/lectorul în
timpul păstoririi Sf. Chiril al Alexandriei ca episcop al cetăţii.

212
Este şi cazul patrologului român Pr. Ioan G. COMAN care, în capitolul despre viaţa
Sfântului Chiril, afirmă: „Uciderea Hypatiei, vestita profesoară şi conducătoare a Şcolii
păgâne (Mouseionul) de la Alexandria, aşa de apreciată chiar de unii creştini ca Sinesiu
de Cyrene, fostul ei elev, şi de istoricul Socrate, nu pare a fi total străină de anturajul lui
Chiril” (Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, p. 287). Tipul de suspiciune dominant este cel
exprimat de Karl Prächter: „Dass Kyrill den Mord angestiftet oder, falls er von anderer
Seite vorbereitet wurde, durch aktives oder passives Verhalten absichtlich begünstigt
habe, ist unerweislich, ebenso unerweislich aber auch seine Schuldlosigkeit” („Hypatia”,
în: RE, IX, pp. 242-248, aici p. 248).
213
Vehemenţa acuzaţiilor rămâne la fel de puternică în cazul cercetătoarei Kathleen
Wider care, conştientă de faptul că niciun izvor nu susţine ipoteza implicării directe sau
indirecte în asasinat a Sfântului Chiril, aceasta fiind o chestiune care este „debated by the
historians”, consideră că el este totuşi vinovat pentru faptul de a nu-l fi preîntâmpinat şi
de a fi încercat să-l muşamalizeze prin mituire, prin corupere. O teorie elucubrantă, de
altfel, deoarece nicăieri în izvoare nu găsim vreo aluzie la vreo încercare de mituire a
cuiva pentru a tăinui această întâmplare. Şi pe cine să mituiască, autorităţile, adică pe
duşmanii săi şi susţinătorii Hypatiei? Cum putea muşamaliza ceea ce se făcuse în public?
Socrate Scolasticul era constantinopolitan, iar informaţia, cu siguranţă, nu-i venise pe căi
oficiale. Aşadar, era o chestiune notorie. Apoi, cum ar fi putut preîntâmpina Sfântul Chiril
actele unui om cu care nu avea de-a face? Indirect, Kathleen Wider, deşi încearcă să
reprezinte o terţă atitudine, se situează de fapt de partea incriminatorilor lui Chiril (vezi:
Kathleen WIDER, „Women Philosophers in the Ancient Greek World: Donning the
Mantle”, în: Hypatia 1/1986, pp. 21-62, aici p. 57).

146
HYPATIA DIN ALEXANDRIA

Summary: Hypatia of Alexandria (cca 370-415) or the extinction


of a paideic tradition: the Mouseion
For the Greek antique pagan philosophy, deeply rooted in Plato’s
philosophical system, the end of the 4th century and the beginning of the 5th century
represent the commencement of the end. Hypatia of Alexandria (cca 370-415),
through her tragic death, could be rightly considered the symbol of this agony. It is
with her that, paradoxically, a world comes to an end and a new one begins. A
paideic tradition is over, namely that of the famous Alexandrian school called
Mouseion and a new philosophical one came into being, in Alexandria, only for
about a century, unknown to her in its entirety, but renowned in history: Neo-
Platonism.
Hypatia is a historic figure of whom more is assumed rather than it is known.
The sources are scarce and the information about her very few. What it is definitely
known is that she was the daughter of Theon, a famous mathematician and
astronomer from Alexandria, leader of the Mouseion. As for her mother, nothing is
known; probably she died at her birth. From her family we know only the name of
another member, i.e. her brother, Epiphanius, to whom Theon dedicated the
commentary to Almagest (Syntaxis; “The Great Treatise” or “Mathematical Treatise”)
written by Claudius Ptolemaeus (cca 100 – cca 170 Hr.).
Hypatia was educated as mathematician at her father school. She probably
studied philosophy with other professors, since, from the Theon’s works, there is no
evidence at all to consider him as a philosopher; this, however, does not rule out the
possibility that he may had been interested in it. The names of her professors of
philosophy are still unknown. Unfortunately, nothing written remained from her,
while the titles of her works, as mentioned by some, show her more as a
mathematician. Consequently, an evaluation of her philosophical thought is
impossible to accomplish; all that remains to be done is to include her in one or
another philosophical stream, on the basis of the data offered by the history of
philosophy. Therefore, we cannot find a direct link between Hypatia’s school and
that of Plotin (cca 205-270), who, in spite of the fact that he studied in Alexandria
with the famous Ammonius Saccas (†241/2 in Alexandria), spent most of his life as
professor of philosophy in Rome. At the same time, we do not know whether one of
his pupils taught later on in Alexandria; all that we can assume is that the thought of
philosopha alexandrina has its roots in the late Middle-Platonism or in the early
Neo-Platonism, however un-Plotinian. The first philosopher representing the
Athenian Neo-Platonism who came to Alexandria was Hermeias. He studied at the
newly-established Platonic Academy (probably in the year 410) by Plutarch the
Athenian, and that was happening after Hypatia’s death (415).
A proof of the fact that Hypatia has been a respected thinker in her time is
her friendship with many of the most influenced people of Alexandria, especially with
the prefect of the city, Orestes. This fame of her is evident also in her disciple’s
letters, namely the Christian bishop of Cyrene, Synesius (c. 370 – c. 412). So great
was her influence upon him that Synesius has never renounced the cloak of a

147
VASILE-ADRIAN CARABA

philosopher and this can be seen in his very daring theological views, which one can
consider, without fear of being mistaken, as heretical.
This very little known, yet famous, women remains in history, as cynical as it
might sound, more through her dramatic death rather than her life and activity. This
is due especially to the fact that responsible for her death are some Christians from
Alexandria. Moreover, several modern scholars such as John Toland (1670-1722),
Voltaire (1694-1778) and Edward Gibbon (1737-1794), following ad litteram what
Damascius (cca 458 – cca 540) was saying about it, consider that the Alexandrian
bishop St. Cyril (cca 376/8 – cca 444) was morally involved in it. In spite of the lack
of evidences regarding this hypothesis, there is still the suspicion of the
responsibility of the leader of the Church of Alexandria in Hypatia’s assassination,
performed by the reader Peter, together with other unknown Christians, who were
assumed to be monks. It is difficult to advocate any relationship between reader
Peter and St. Cyril and I do not think that someone will be able to do it. Is it fair to
automatically imply that the leader of the Church of Alexandria was involved in the
acts of a reader in that Church? Anyway, many of the incriminatory arguments are
simply ridiculous, but, at the same time, they are widely spread. One cannot deny the
existing conflict between Christianity and the pagan world, but one cannot deem
responsible the Church for every act which was done by one of her members against
a disciple of another religious stream.
Hypatia’s tragedy became also a theme in the fictional literature, so that
Charles Kingsley’s (1819-1875) novel: Hypatia: or, New foes with an old face,
published in London in 1853 appears to be topical even today, next to other newer
productions and remains a source of information for Hypatia’s life and activity. It is
no wonder that Hypatia is our days more of a literarily myth rather than a historical
character.

148