Sunteți pe pagina 1din 18

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

EFECTUL RASEI ŞI TIPICALITĂŢII


ÎN RECUNOAŞTEREA FACIALĂ

STUDENTĂ:
FANEA NICOLETA
ANUL II PSIHOLOGIE

IUNIE 2001
Prin următorul proiect propunem un plan experimental bifactorial în care să surprindem efectul rasei şi
tipicalităţii în recunoaşterea facială. Am ales un astfel de design deoarece până acum a fost studiat doar efectul unei
singure variabile (doar rasa sau doar tipicalitatea) asupra acestui tip de recunoaştere, aşadar încercăm să vedem atât
efectul fiecărei variabile cât şi efectul combinat al acestora asupra recunoaşterii faciale.

I. FUNDAMENTARE TEORETICĂ

I.1. Scurt istoric al cercetărilor în domeniul psihologiei martorului

Preocupări privind calitatea mărturiei şi a celui care va face mărturia există de


multă vreme. Astfel ”Codul legilor lui Manu” din vechiul cod indian sau “Legea romană”
cuprind un sistem de excludere a acelor martori care nu prezintă garanţii de sinceritate şi
credibilitate. Chiar dacă aceste legi sau altele cuprinse în diverse Coduri penale vechi nu
aveau la bază studii, date psihologice riguroase, ele au cel puţin meritul ca pe baza
observaţiilor făcute în timp să concluzioneze că nu orice persoană poate avea calitatea de
“martor de bună credinţă” (Roşca, 1934) şi mai ales faptul că nu orice mărturie poate fi
considerată infailibilă.
Primul autor care s-a ocupat sistematic de studiul ştiinţific al mărturiei este Alfred
Binet, el fiind considerat întemeietorul acestei ramuri a psihologiei. Lucrarea care îl
consacră în acest domeniu este “La suggestibilite” (1900), lucrarea aducând primele
contribuţii serioase la studiul ştiinţific al mărturiei. Binet susţine că în rememorarea unui
eveniment intervine nu numai uitarea anumitor detalii ci şi falsificarea unora din ele,
această falsificare putând apare uneori fără ca cel care face mărturia să fie conştient de
ea. Cu alte cuvinte, autorul consideră că este posibil ca o persoană să susţină că a văzut
sau auzit ceva care i-a fost sugerat doar, fără ca lucrul respectiv să fi existat în realitate.
Binet mai arată cum poate fi falsificat răspunsul unei persoane prin modul în care acesteia
i se adresează întrebarea. Pentru a sublinia importanţa practică pe care Binet o dădea
studiului mărturiei redăm în continuare câteva rânduri dintr-o notă a lui din cartea “La
suggestibilite” (1900) : “semnalăm în treacăt utilitatea pe care ar avea-o creearea unei

2
ştiinţe practice a mărturiei, studiindu-se erorile memoriei, mijlocul de a le recunoaşte şi
de cunoaşte indiciile adevărului. Această ştiinţă este prea importantă pentru ca să nu se
organizeze într-o zi sau alta. “ (Binet, 1900)
Doi ani mai târziu după publicarea cărţii lui Binet, adică în 1902 psihologul
german Louis William Stern reia unele din studiile lui Binet şi publică la rândul său un
prim studiu asupra mărturiei (1902). Fiind convins de importanţa studiilor în acest
domeniu Stern iniţiază o publicaţie destinată special psihologiei mărturiei. Revista apare
sub titlul dat de Stern “Beitrage Zur Psychologie der Ausage” până în 1906 şi conţine
studii a numeroşi autori (Jaffa, Cramer, Lobsien, Lipmann, Borst, Bogdanoff, Rodemvalt,
Oppenheim, Kosog, Weindrimer, Gunther, Gottschalk). După 1906 revista este
continuată de o alta, dar aceasta din urmă nu era specializată doar în domeniul psihologiei
martorului. În 1903 Stern a fost admis de Curtea germană ca expert în psihologia
martorului. Meritul lui Stern “este de a fi trasat planul şi limitele noului câmp de
activitate întrezărit de Binet, de a fi sistematizat metodele şi procedeele, de a fi precizat
punctele asupra cărora trebuie să se extindă cercetările” (M. Borst, 1904).
Studiile americane de psihologia martorului îl consideră pe Hugo Munsterberg
întemeietorul acestei discipline pe continentul american. În 1908 publică “On the Witness
Stand”, carte care cuprinde date experimentale privind mărturia. Autorul argumentează
puternic rolul cercetărilor din domeniul perceptiei şi al memoriei în studierea psihologiei
martorului. De asemenea critică dur ignoranţa sistemului juridic din acea perioadă faţă de
studiile şi datele experimentale validate deja în domeniul psihologiei martorului.
Guy Montrose Whipple (1909, 1910, 1911, 1912) are un rol principal în evoluţia
studiilor în acest domeniu. Principala lui contribuţie la psihologia martorului a fost aceea
de a traduce, de a sumariza şi interpreta operele lui Stern, Borst, Lobsien, Binet, Gross şi
a altor autori germani şi francezi în limba engleză.
În România Al. Roşca (1934) a fost cel care a publicat la Cluj prima carte în
domeniul psihologiei martorului, cartea intitulându-se “Psihologia martorului”. Meritul
principal al acestei cărţi este acela că prezintă o rigurozitate experimentală a studiilor,
autorul sintetizând studiile existente deja şi realizând o comparaţie a fidelităţii mărturiei
bazată pe povestire şi interogatoriu. Lucrarea este deci una de referinţă în domeniu.

3
Primele decenii ale socialismului prezintă un declin al studiilor în psihologia
martorului, interesul orientându-se mai mult spre cercetări teoretice şi formulări de
ipoteze fără aplicabilitate practică imediată. Sporer (1981) sugerează că acest declin ar fi
datorat pe de o parte cercetărilor şi mai ales concluziilor generale care n-au putut
răspunde complexităţii evenimentelor ce aveau loc la Tribunal, deci unei ineficienţe
practice a studiilor realizate. Pe de altă parte, izbucnirea Celui de-al Doilea Război
Mondial a dus la declinul studiilor experimentale în domeniul psihologiei martorului
(apud.Wells & Loftus).
Cercetările lui Marshall (1966, 1979), marchează începutul unei activităţi
susţinute, riguroase. Cercetările moderne în domeniul psihologiei matorului, s-au
focalizat în două direcţii :
a) evidenţierea condiţiilor în care mărturia poate fi considerată fidelă;
b) structurarea situaţiilor prin care putem îmbunătăţi acurateţea mărturiei.
Astfel în 1973 Levine şi Tapp publică un studiu care pune în discuţie aspectele
psihologice, dar şi pe cele legale ale mărturiei, Ellis (1975) studiază identificarea facială a
martorilor, Goldenstein (1977) încearcă să evidenţieze factorii care ar sta la baza falselor
identificări (apud.Wells & Loftus).
Studii experimentale riguroase în domeniul memoriei martorilor, a modului în
care aceasta poate fi falsificată au fost începute în această perioadă de Elisabeth Loftus
(1974,1975, 1976, 1977, 1979, 1980). Una din principalele cărţi ale autoarei în domeniul
psihologiei martorului apare în 1979 - “Eyewitness testimony” - şi prezintă extrem de
riguros cercetări în domeniul mărturiei . Cam în aceeaşi perioadă sunt iniţiate o serie de
cercetări de anvergură în acest domeniu, cercetări care vizau atât martorul cât şi calitatea
mărturiei lui, modul în care aceasta putea fi distorsionată în diverse moduri. Deasemenea
psihologii au început tot mai mult să aibă “acces” legal la diferite procese juridice
deoarece studiile efectuate de ei dovedeau a avea o reală aplicabilitate practică. Astăzi se
poate observa importanţa acestor studii în practica juridică.

4
I. 2. Impactul cercetării recente asupra memoriei autobiografice în practica juridică
În ceea ce priveşte studiul proceselor şi fenomenelor sistemului psihic uman
memoria a avut întotdeauna un rol primordial, generând o serie de aplicaţii practice de
anvergură.
Pentru multă vreme cercetările din domeniul memoriei au urmat modelul impus
de Herman Ebbinghaus, în care, memoria este definită ca procesul psihic prin care se
realizează întipărirea (engramarea), păstrarea şi reactualizarea cunoştinţelor sub forma
recunoaşterii sau reproducerii experienţei anterioare.
Cercetări recente din ştiinţele cognitive abordează memoria din perspectiva teoriei
informaţiei, considerând-o ca proces de prelucrare a informaţiei. Din acestă perspectivă
se pot deosebi trei sisteme mnezice: 1) memoria senzorială; 2) memoria declarativă
(explicită); 3) memoria nondeclarativă (implicită). Din punct de vedere al valorii de
activare literatura de specialitate distinge între memoria de lucru şi memoria de lungă
durată; nivelul de activare trebuind a fi considerat în acest caz ca variind continuu.
Una dintre cele mai importante disjunţii în cadrul sistemelor mnezice a fost
propusă de Endel Tulving (1983). Astfel el distinge între memoria episodică şi memoria
semantică.
Poate cea mai simplă definiţie a memoriei episodice este oferită de Brewer
(1986), el spunând că memoria episodică sau autobiografică este "memoria informaţiilor
relaţionate cu eul" (apud. Searleman & Herrmann). Astfel memoria episodică se referă la
memoria evenimentelor autobiografice (ex.: amintirile legate de ziua în care am absolvit
liceul, de ultima vacanţă, de prietenii din copilărie, etc.). O caracteristică definitorie a
memoriei autobiografice este aceea că ea este corelată puternic cu contexte spaţio-
temporale precise, lucru extrem de important deoarece acesta poate facilita o mai bună
reactualizare dacă se ia în considerare această variabilă. Deasemenea memoria
autobiografică are rol primorial în formarea imaginii de sine.
Memoria semantică reprezintă memoria cuvintelor, conceptelor, a regulilor, fiind
esenţială în comunicare. De exemplu, când folosim cuvântul "atom" nu ne referim la un
anume episod în care am întâlnit sau am învăţat sensul acestui cuvânt, ci la înţelesul
general al acestuia. Memoria semantică nu este relationată cu contexte spaţio-temporale
precise (nu putem să spunem când anume, în ce context am întâlnit pentru prima dată un

5
cuvânt anume), ea se referă doar la sensul pe care diferite concepte, reguli, noţiuni le au.
Capacitatea de a utiliza într-o anumită succesiune diverse concepte, cunoştinţe, reguli în
viaţa de zi cu zi trebuie atribuită capacităţii de organizare şi reactualizare a informaţiilor
din memoria semantică.
Această distincţie între memoria episodică şi cea semantică este susţinută de date
clinico-experimentale de ordin preponderent neurofiziologic: cazurile de amnezie
anterogradă, înregistrarea fluxului sangvin local, studiul comportamentului persoanelor
cu traumatisme craniocerebrale. Astfel este cunoscut cazul "K.C." citat de Tulving, în
care pacientul în urma unui accident, a dovedit menţinerea aproape intactă a memoriei
semantice, dar memoria episodică i-a fost grav afectată. Pacientul îşi amintea că familia
sa are o casă la ţară, că au petrecut acolo câtva timp, dar nu-şi putea reaminti evenimente
concrete din acea perioadă. Tot astfel, el cunoştea regulile jocului de şah, dar nu-şi
amintea să fi jucat vreodată cu cineva şah; pacientul trăia într-o lume mereu prezentă,
putând utiliza o serie de concepte, informaţii, reguli învăţate deja, dar nu-şi putea
reaminti evenimente trecute în care să le fi utilizat efectiv.
În sprijinul acestei distincţii au venit şi cercetările lui R. Wood (1980) care a
reuşit să evidenţieze prin tehnica înregistrării fluxului sangvin local distinţia memorie
episodică - memorie semantică (apud. Searleman, 1994). Astfel el dă unui lot de subieţi a
listă de cuvinte spre memorare. După acestă sarcină el împarte lotul în două subgrupe
care aveau sarcini diferite de recunoaştere a cuvintelor învăţate în faza anterioară. Astfel
unui subgrup i se cerea să răspundă prin "da" sau "nu" dacă cuvântul, afişat pe un display,
a mai fost auzit vreodată în viaţa lor (sarcină de memorie episodică), iar celălalt subgrup
avea sarcina de a răspunde dacă cuvântul prezentat a fost inclus în lista de cuvinte pe care
au învătat-o în prima fază (sarcină de memorie semantică). În timp ce subiecţii realizau
rememorarea era înregistrat paralel fluxul sangvin local, constatându-se că ariile
cerebrale implicate diferă în cele două tipuri de sarcină. Însă problema care se pune în
legătură cu acest gen de cercetări se referă la distincţia problematică dintre sarcina de
memorie episodică şi cea semantică (Stiling & colab., 1987). Se consideră însă că atât
memoria episodică cât şi cea semantică depind de structurile cerebrale deteriorate în
cazul amneziei (hipocampul şi zonele aferente), dar în plus, memoria episodică depinde
de integritatea lobilor frontali (Squire & colab., 1993).

6
Conexiunile între cele două tipuri de memorii este importantă deoarece acurateţea
reactualizării informaţiilor din memoria autobiografică creşte cu ajutorul unor cunoştinţe
din memoria semantică.
Toate aceste cercetări din domeniul memoriei autobiografice au un impact
semnificativ asupra practicii juridice. Informaţiile pe care martorii le oferă sunt asociate
cu contexte spaţio-temporale precise, aparţin propriilor experienţe de viaţă, ca atare
memoriei episodice. Analiza depoziţiilor martorilor, a modului în care acestora li se cere
reactualizarea evenimentelor la care au asistat trebuie să ţină seama de rezultatele
studiilor din cercetarea aspectelor memoriei episodice pentru a se evita o serie de
distorsiuni ale evenimentelor reale, distorsiuni rezultate pe de o parte de accesul selectiv
pe care martorul îl are la informaţiile despre evenimentul la care a asistat, iar pe de altă
parte de modalitatea în care în mod voit îi sunt oferite martorului o serie de informaţii
referitoare la evenimentul la care a asistat, informaţii care nu întotdeauna sunt
concordante cu realitatea, ele putând influenţa semnificativ depoziţia unui martor.

I. 3. Aspecte practice ale memoriei pentru feţele umane


Ca orice tip de memorie şi memoria feţelor umane intervine la nivelul celor trei
procese: codaj, păstrare (stocare) şi reactualizare (adică recunoaştere şi amintire). De fapt
aceste trei stadii interacţionează între ele ceea ce va determina influenţa unuia asupra
celuilalt.
CODAREA:
În această fază procesele verbale au un impact foarte scăzut. De fapt ceea ce
contează când ne uităm la o faţă umană este percepţia acesteia ca un întreg şi nu ca un set
de trăsături vizuale separate.
Totuşi de cele mai multe ori acordăm o atenţie mai mare unor trăsături în
comparaţie cu celelalte. Studii numeroase (exemplu Luria & Strauss – 1978; Cook 1978;
etc) au dovedit că trăsăturile faciale precum nasul, buzele şi ochii sunt mai bine codate
decât detaliile legate de obraji, mustaţă etc, aceasta şi datorită cerinţelor solicitate de
poliţişti martorilor oculari în cazul descrierii unui criminal. Şi schimbarea coafurii unui
criminal poate influenţa modul în care martorul ocular îl va detecta. Aceste date sunt

7
valabile doar pentru rasa caucaziană, deoarece negrii urmăresc alte trăsături faciale în
recunoaşterea atât a unui alb cât şi a unui negru (conform lui Ellis 1975).
Astfel s-a constatat că în general oamenii reţin mai bine trăsăturile semenilor din
aceeaşi rasă cu ei, decât pe cele din alte rase, probabil şi datorită faptului că au contacte
mult mai dese şi mai directe cu membrii propriei rase.
De asemenea cu cât martorul vede un interval mai îndelungat de timp o faţă
umană cu atât mai crescute sunt şansele de identificare a acesteia. Pe lângă acestea Peters
(1917) a constatat că feţele considerate plăcute sau neplăcute sunt mai bine reamintite.
Light, Kayra – Stuart & Hollander (1979) au observat că feţele socotite atipice sunt mai
bine reamintite, indiferent de condiţiile în care s-a realizat stocarea. Aşadar feţele
judecate ca fiind tipice sunt mult mai uşor de confundat. Goldstein & Chance (1981)
susţin că feţele umane atipice determină un arousal crescut, de aceea sunt mai bine
reţinute (această idee va fi mai bine dezbătută în ipoteză).

STOCAREA:
Ce se întâmplă după faza de codaj? Studiile lui Laughery, Fessler, Lenorovitz &
Yoblick (1974), ale lui Goldstein & Chance (1971), Shepherd & Ellis (1973) au arătat că
intervalul de timp scurs între codare şi reactualizare de zile până la săptămâni şi chiar luni
nu reduce automat acurateţea recunoaşterii, ceea ce ne spune că urmele memoriei sunt
durabile şi destul de robuste, nefiind afectate de alte feţe pe care le întâlnim în tot acest
interval.
Bartlett (1932) susţine că “chiar şi în memoria imediată trăsăturile unei feţe
umane tind adeseori să devină convenţionale, să se apropie tot mai mult de structura
convenţională”.
Loftus & Greene au arătat printr-o serie de experimente maleabilitatea memoriei,
dovedind că feţele umane stocate pot fi afectate sau contaminate prin diverse forme ale
inferenţei retroactive.
În acest caz cele mai afectate sunt feţele tipice, deoarece în viaţa cotidiană
întâlnim foarte multe feţe umane de acest gen.

REACTUALIZAREA:

8
Se realizează prin două procese: reamintirea şi recunoaşterea.
De fapt atunci când unui martor i se cere să-şi reamintească trăsăturile faciale ale
unui criminal el este supus la o sarcină destul de dificilă, mai ales dacă a trecut ceva timp
de când a fost martor la cele cercetate. Ellis, Shepherd & Davies (1980) au arătat că
descrierile verbale legate de faţa criminalului devin tot mai contrase pe măsura trecerii
timpului, oferind detalii tot mai puţine pentru cei care trebuie să identifice făptaşul.
Însă Malpass & Devine (1981) au observat că subiecţii care erau încurajaţi să
repete mintal evenimentele şi mai ales feţele pe care le-au văzut s-au descurcat mai bine
la recunoaşterea criminalului.
S-a mai observat că odată ce un martor trebuie să recunoască dintr-o serie de
fotografii suspectul sau faţa familiară apar două tipuri de erori:
a) când apare fizionomia cunoscută martorul este nesigur şi nu o recunoaşte
b) pe când în cazul apariţiei unei feţe total necunoscute subiectul o confundă cu
altele ajungând să spună că aceasta îi este familiară.
Tot astfel datorită stresului la care sunt supuşi martorii apare fenomenul de transfer
inconştient. Acesta constă în categorizarea greşită a unei feţe. Astfel o persoană care a
fost prezentă la evenimentele văzute de martor deşi a fost doar simplu participant este
considerată chiar făptaşul celor întâmplate.
În privinţa influenţei contextului asupra recunoaşterii Daw & Parkin (1981) au
dovedit că efectele contextului asupra recunoaşterii sunt slabe, contextul poate
îmbunătăţii într-o măsură foarte mică reamintirea.
În final putem spune că şi poziţia în care stă criminalul este foarte importantă
pentru acurateţea mărturiei Krouse (1981), Baddeley & Woodhad (1983) a observat că un
profil de aproximativ ¾ conţine majoritatea informaţiei faciale şi oferă mult mai multe
informaţii decât un profil integral. Acest lucru apare datorită faptului că această poziţie ne
dă o imagine panoramică asupra feţei în cauză.

I.4. Diferenţe interindividuale în recunoaşterea facială


Pe lângă aceste intervenţii ale memoriei faciale la fiecare dintre cele trei faze
trebuie să menţionăm şi faptul că în memoria pentru feţe umane există o serie de

9
diferenţe interindividuale. Acestea ţin de anxietatea martorului, de sexul, vârsta, starea de
sănătate, training-ul acestuia etc.
Încă în 1967 odată cu aplicarea Inventarului de Personalitate Eysenck s-a
observat că subiecţii cu un grad ridicat de nevrotism au rezultate mult mai slabe la
sarcinile cognitive spre deosebire de subiecţii cu un grad scăzut de nevrotism. Mueller &
co (1978) a constatat că subiecţii cu anxietate crescută aveau performanţe inferioare în
sarcinile de recunoaştere facială în comparaţie cu subiecţii cu anxietate scăzută. Acest
lucru se datorează faptului că arousal-ul ridicat favorizează concentrarea martorilor doar
pe anumite detalii şi neglijarea celorlalte.
După unii autori şi sexul martorului poate influenţa acurateţea recunoaşterii
faciale. Însă datele în acest sens sunt contradictorii. De exemplu Ellis & Lipton (1973) au
arătat că bărbaţii au performanţe mai bune decât femeile. Mekeloie (1976) susţine însă că
nu există diferenţe în privinţa performanţelor de recunoaştere facială între bărbaţi şi
femei. Studiile recente conduse de Powers (1979) arată că diferenţele sistematice în
privinţa acurateţii şi sugestibilităţii fiecărui sex ţin de anumite caracteristici. Adică
femeile se dovedesc a fi mai acurate şi mai puţin sugestibile în ceea ce priveşte
chestiunile legate de îmbrăcăminte, ţinută, acţiuni etc femeieşti. Pe când bărbaţii au
scoruri mai bune referitoare la apariţia, împrejurimile etc toate chestiuni ce ţin de esenţa
masculină.
Vârsta reprezintă un alt factor ce determină diferenţe interindividuale în
recunoaşterea facială. Încă din 1910 – 1911 Stern avertiza că “copiii sunt cei mai
periculoşi martori, deoarece sunt foarte sensibili la sugestibilitate”. De aceea în state
precum Washington-ul copiii de 9 ani sunt consideraţi martori competenţi, însă în cazuri
speciale se acceptă şi depoziţia copiilor de 5 ani doar în anumite condiţii: şi anume
judecătorul decide dacă copilul poate depune mărturie bazându-se pe inteligenţa,
capacitatea de redare a adevărului de către copii.
Ellis & co (1973) au realizat o serie de experimente pe un grup de fete şi băieţi de
12 ani şi 17 ani. Ei au observat că tinerii de 17 ani şi-au amintit mai multe feţe umane
decât adolescenţii de 12 ani.

10
De asemenea studiile lui Smith & Winograd (1977) au arătat că persoanele peste
60 ani au performanţe mult mai slabe decât tinerii. Tot astfel Schaie & Gribbui au
constatat că apare o deteriorare a performanţelor între 40 şi 60 ani.
De fapt majoritatea studiilor referitoare la memoria la vârsta a III-a arată
schimbări graduale în capacitatea şi compoziţia creierului. Deşi o serie de boli afectează
creierul la această vârstă (exemplu : accidente cerebrale, boala Alzheimer, boala
Parkinson) se pare că creierul reuşeşte să le facă faţă. Astfel Giusseppe Verdi a compus
chiar şi la 80 de ani, G.Bernard Shaw a scris o serie de piese de teatru la 90 de ani etc. De
fapt această deteriorare pusă pe seama vârstei a III-a este până la urmă determinată de
expectanţele sociale, de stereotipurile pe care le avem pentru cei bătrâni. Levy & Langer
au demonstrat că chinezi de vârsta a III-a ce se confruntau cu acelaşi tip de sarcini ca şi
adulţi tineri obţineau rezultate echivalente cu ale acestora şi aceasta deoarece în lumea
orientală se consideră că vârsta a III-a este o vârstă a înţelepciunii şi maturităţii şi nu a
dergradării.
O serie de studii susţin că training-ul (antrenarea) memoriei poate îmbunătăţii
reamintirea feţelor umane. Penly (1979) a folosit o serie de tehnici prin care urmărea să
îmbunătăţească calitatea reamintirii feţelor. Însă rezultatele obţinute în studiile sale au
arătat că performanţele lotului de control nu difereau deloc de performanţele lotului
experimental pe care s-au aplicat tehnicil de îmbunătăţire, ceea ce a dovedit inutilitatea
tehnicilor.
Winograd (1981) a încercat o altă tehnică. Astfel el le-a cerut subiecţilor să caute
trăsăturile cele mai distincte ale fiecărei feţe apoi le-a solicitat realizarea de raţionamente
referitoare la respectiva faţă bazate pe prietenie, onestitate, inteligenţă. El a constatat că
această tehnică a produs performanţe mai bune decât simpla chestionare a subiecţilor cu
privire la cât de mare era nasul, gura sau ce coafură avea o anume faţă.
Starea de sănătate a martorului influenţează foarte mult recunoaşterea feţelor
umane. Într-o serie de studii neuropsihologice a fost testată memoria pacienţilor pentru
feţe umane în cazul celor cu leziuni în emisfera cerebrală dreaptă. Figurile umane şi
clădirile pe care pacienţii trebuiau să le recunoască erau aşezate fie în poziţie normală, fie
inversate. În cazul figurilor orientate normal pacienţii cu leziuni în emisfera cerebrală
dreaptă au făcut mai multe erori decât subiecţii normali. Când figura a fost orientată

11
invers pacienţii cu leziuni de emisferă cerebrală dreaptă au obţinut rezultate mai bune
decât subiecţii de control. În cazul imaginilor sau caselor diferenţele nu au fost
semnificative între cele două grupuri. Se pare că această leziune produce deficit tocmai în
surprinderea diferenţelor relativ subtile privind integritatea feţei umane

I.5. Prototipul şi tipicalitatea în recunoaşterea feţelor umane


Care este relaţia între trăsăturile unei feţe şi configuraţia acesteia în recunoaşterea
facială? Conform ipotezei holistice informaţia despre trăsăturile unei feţe şi configuraţia
acesteia interacţionează în aşa fel încât schimbarea doar într-o singură sursă de informare
pot întrerupe procesul unei alte surse de informare. Tanaka & Farah (1993) au constatat
că subiecţii au recunoscut părţile într-o configuraţie integrală mai bine decât izolat.
Ce rol are configuraţia în recunoaşterea feţelor umane, dar în cea a unui obiect?
Diamond & Carey (1986) susţin că trăsăturile unui obiect pot fi clasificate în proprietăţi
de prim ordin şi proprietăţi de ordin secundar. Proprietăţile de prim ordin se referă la
relaţiile categoriale dintre trăsăturile unui obiect. De exemplu “ochii sunt deasupra
nasului” sau “gura este sub nas”. Trăsăturile de ordin secundar specifică distanţa dintre
proprietăţile de prim ordin. De exemplu distanţa dintre gură şi nas este de aproximativ 22
mm. Bruce, Doyle, Dench & Burton (1991) au comparat efectele configuraţiei în
recunoaşterea feţelor şi a caselor. Au observat că subiecţii aveau tendinţa de a identifica
prototipul, ca exemplu cel mai familiar mai rapid în cazul feţelor umane decât în cazul
caselor.
Tanaka & Sengco au realizat câteva experimente în care au studiat acest efect al
configuraţiei. În primul experiment subiecţii studiau un set de feţe în care ochii erau
aşezaţi fie mai aproape fie mai departe de nas. Astfel se constată că în cazul în care
proprietatea de ordin secundar suferă modificări, subiecţii manifestă o serie de erori în
recunoaşterea trăsăturilor. În al doilea experiment cei doi cercetători au studiat relaţia
dintre trăsături şi configuraţie în recunoaşterea facială prin compararea recunoaşterii
trăsăturilor feţelor normale cu recunoaşterea trăsăturilor unor feţe inversate. Ceea ce ei au
constatat a fost că feţele privite de sus în jos sunt procesate holistic, pe când cele
inversate sunt procesate trăsătură cu trăsătură. În cel de-al treilea experiment Tanaka &
Farah (1993) au încercat să compare modul de recunoaştere a feţelor umane, respectiv a

12
caselor. Ei au observat că feţele sunt procesate holistic, pe când casele sunt procesate pe
părţi componente. De fapt cercetările lor sunt similare efectului numit “superioritatea
feţei umane” conform căruia componentele unei feţe umane sunt mai bine percepute ca şi
întreg, decât în cazul în care sunt disparate.
Totuşi Biederman & co (1982) susţine că acelaşi lucru este valabil şi pentru obiectele
dintr-o scenă. El vorbeşte de nişte regularităţi care alcătuiesc semantica scenei. Acestea
sunt:
• suportul fizic al obiectelor; de regulă, obiectele din univers au un suport, sunt aşezate
pe ceva; zborul lor, atunci când există este o situaţie vremelnică. Un obiect e
recunoscut mai rapid dacă e aşezat pe un suport, decât dacă e suspendat.
• interpoziţia (ocluzarea reciprocă); majoritatea obiectelor sunt opace, astfel încât un
obiect ocluzează parţial sau total obiectele situate în spatele său (din punctul de
vedere al observatorului). Recunoaşterea unui obiect este îngreunată dacă el nu
ocluzează obiectele din spatele său.
• probabilitatea ocurenţei; de regulă, obiectele apar cu o probabilitate mai mare într-
un anumit context. Recunoaştem mai rapid un obiect dacă e prezentat în contextul
său specific decât într-un mediu nespecific.
• poziţia obiectelor; chiar dacă apar într-un context, de regulă obiectele au o
anumită poziţie, obişnuită. Obiectele prezentate în poziţii neuzuale, inedite, sunt mai
greu de recunoscut.
• mărimea relativă a obiectelor; de regulă, orice obiect are o anumită mărime cu care
suntem obişnuiţi sau familiarizaţi. Aşadar, dacă aceste generalizări difuze ale
experienţei noastre cotidiene sunt încălcate recunoaşterea obiectelor este îngreunată.
Avem de exemplu dificultăţi în a recunoaşte un fotoliu zburător (încălcarea
constrângerii suportului), sau în a recunoaşte un capac transparent (încălcarea
interpoziţiei), sau o vacă lângă pian (încălcarea probabilităţii ocurenţei).
Cu toţii ştim că prototipul reprezintă exemplarul cel mai tipic pentru o clasă de
obiecte. De fapt acest efect al prototipului se referă la tendinţa de a răspunde la valoarea
centrală a unei serii de exemplare, chiar şi atunci când această valoare centrală sau
prototip nu a fost experenţiat. În testele de recunoaştere efectul prototipului apare atunci

13
când un exemplar necunoscut este considerat familiar, fapt observat atât în cazul figurilor
geometrice cât şi în cazul feţelor umane.
R. Cabeza, V. Bruce, Takashi Kato & Masaomi Oda au studiat acest efect în câteva
experimente. Într-un experiment le-a cerut subiecţilor să semnaleze dacă vreuna din feţele
prezentate era una cunoscută (văzute în listele oferite) sau dimpotrivă una total
necunoscută. Rezultatele au cuprins trei categorii de date:
a) au evidenţiat încă odată efectul puternic al prototipului, observat de Bruce în
cazul feţelor schematice;
b) efectul prototipului nu a fost afectat de vederea prototipă (imagine frontală versus
imagine rotită la 45°)
c) testul identităţii feţei a avut aceleaşi rezultate ca şi testul recunoaşterii faciale
Problema investigată într-un alt experiment de al lor a fost aceea că efectul
prototipului dispare când nivelul similarităţii se apropie de una dintre diversele feţe
din populaţie. Astfel s-a constatat că pe măsură ce descreşte similaritatea unui
exemplar, rata de recunoaştere pentru exemplarele necunoscute scade mai repede
decât rata recunoaşterii pentru prototipuri şi exemplarele cunoscute şi se observă un
efect al prototipului până la o similaritate de 20% după care la o similaritate de doar
10% efectul prototipului scade.Aşadar experimentele amintite oferă dovezi în ceea ce
priveşte generalizarea efectului prototipului şi în ceea ce priveşte recunoaşterea
facială.
Reluând studiile lui Light, Kayra - Stuart & Hollander (1979) putem spune că
feţele tipice sunt mai slab recunoscute decât feţele atipice şi neobişnuite. Dar în
funcţie de ce considerăm tipicalitatea vs atipicalitatea? Vokey & Read (1992) susţin
că-n anumite cazuri tipicalitatea unei feţe este definită cu referire explicită la prototip.
Pe când în alte cazuri (Ellis, Shepherd, Gibling & Shepherd, 1988) au egalat
tipicalitatea facială/distinctivitatea cu gradul de memorare a feţelor umane. Vokey &
Read (1992) explică tipicalitatea ca fiind compusă din două părţi ortogonale. Prima
componentă se referă la memorarea feţei sau reţinerea feţei, cealaltă se referă la
familiaritatea, atractivitatea şi simpatia determinată de o faţă umană.
O’Toole & co (1994) au studiat aspectele structurale ale tipicalităţii faciale atât
pentru rasa albă cât şi pentru alte rase.Ei au constatat că tipicalitatea pentru feţele

14
japoneze văzută de observatori caucazieni se referă doar la reţinerea acestei feţe. Ceea
ce ar putea indica că martorii judecă tipicalitatea feţelor altor rase după criterii diferite
faţă de feţele din rasa proprie.
Conform lui Light & co (1979) familiaritatea feţelor se referă la feţele similare
bazate pe experienţa cotidiană cu ele. De fapt această similaritate crescută determină
foarte multe confuzii. Spre deosebire de familiaritate, memorabilitatea depinde de
context sau de un eveniment. De asemenea se referă la uşurinţa engramării feţelor
atipice în comparaţie cu cele tipice. Se pare că feţele atipice presupun o memorie mult
mai mare decât feţele tipice. În acest sens Bartlett & co (1984) au arătat că o expunere
scurtă la feţe atipice creşte discriminarea recunoaşterii mai mult decât în cazul feţelor
tipice. O faţă ce presupune o reţinere crescută oferă mult mai puţine detalii false,
deoarece în absenţa distractorilor daţi de asemănare (vezi feţele tipice) observatorul
poate înlătura erorile.
Există dovezi ce atestă faptul că, componenta datorată reţinerii în cazul feţelor
atipice poate fi reamintită prin câteva detalii, trăsăturile considerate de observator ca
fiind neobişnuite, atipice (O’Toole & co, 1994). Tot astfel s-a observat că tipicalitatea
se referă doar la componenta de reţinere pentru feţele din altă rasă, ceea ce sugerează
că familiaritatea se aplică doar la feţele din rasa proprie. Aceasta deoarece spaţiul
psihologic pentru feţe umane provine din experienţa noastră cu feţele umane, în
special cu feţele propriei rase.

15
II. IPOTEZA PROPUSĂ SPRE CERCETARE

Bazându-ne pe toate studiile citate până acum ipoteza pe care o propunem este
următoarea:
Feţele din aceeaşi rasă cu observatorul sunt recunoscute mai bine dacă sunt
atipice pe când feţele dintr-o altă rasă sunt recunoscute repede chiar dacă sunt feţe
tipice pentru respectiva rasă.
Pentru a testa această ipoteză vom folosi următoarele:
Subiecţi: vom folosi 30 de subiecţi, probabil studenţi (având în vedere disponibilitatea
acestora) cu vârsta cuprinsă între 20 – 25 de ani.
Materiale şi procedură: vom utiliza un soft special ce va expune subiecţilor 40 de imagini
dintre care 20 din rasa albă (10 tipice şi 10 atipice) şi celelalte 20 din rasa asiatică (tot
astfel 10 tipice şi 10 atipice). Tipicalitatea o considerăm ca fiind o faţă obişnuită,
prototipică iar atipicalitatea va fi dată de modificarea de către soft a diferitelor proporţii
(nas, faţă, buze). Fiecare faţă va fi expusă 15 secunde fiecărui subiect. Toate aceste feţe
pe care le expunem subiecţilor au fost selectate randomizat dintr-o bază de date de 1000
de feţe din diverse culturi. Faza de test privind recunoaşterea va presupune expunerea mai
multor feţe din diverse rase, iar subiecţii vor trebui să apese Y (yes) dacă au mai văzut
faţa respectivă între cele vizionate anterior şi N (no) dacă nu au mai întâlnit-o. Faza de
test va avea loc după 2 ore de la vizionarea imaginilor. Am luat acest interval deoarece în
studiile lecturate se susţine că cea mai bună recunoaştere se produce în intervalul câteva
minute-o zi de la asistarea la un eveniment.

16
III. DESIGN-UL EXPERIMENTAL

Vom folosi un plan experimental bifactorial (2x2). Ambele variabile independente


sunt variabile etichete (clasificatorii). Ele sunt:
1. Prima variabilă independentă este reprezentată de rasa figurilor expuse.
Ea cuprinde două modalităţi: rasa albă
rasa asiatică

2. A doua variabilă independentă este reprezentată de tipicalitatea figurilor.


Ea cuprinde două modalităţi: feţe tipice
feţe atipice
Variabila dependentă se operaţionalizează în numărul de feţe recunoscute.
Datele obţinute vor fi prelucrate cu ANOVA bifactorială.

B
A b1 b2
a1 a1b1 a1b2
a2 a2b1 a2b2

17
BIBLIOGRAFIE

Baddeley Alan “Memoria umană”, Editura Teora


• Cabeza R., Bruce V., Kato T., Oda M. (1999) “The prototype effect in face
recognition:Extension and limits”. Memory & Cognition, vol. 27 (1), 139 – 151
• Deffenbacher K.A., Johanson J., Vetter Th., O’Toole A.J. (2000) “The face typicality
– recognizability relationship: encoding or retrieval locus”. Memory & Cognition,
vol. 28 (7), 1173 – 1182
Loftus Elizabeth “ Eyewitness testimony”
• Miclea Mircea “Psihologie cognitivă. Modele teoretico – experimentale”
• Newcombe N., Lie E. (1995) “Overt and covert recognition of faces in children and
adults” Psychological Science, vol. 6 (4), 241 – 245
• Radu I., Miclea M., Albu M., Moldovan O., Nemeş S., SzamoskÖzy “Metodologie
psihologică şi analiza datelor”, Editura Sincron, 1993
• Ross M. Bruce “Remembering the personal past. Description of autobiographicaly
memory”, Oxford University Press, 1991
Rubin C. David “Remembering our past. Studies in autobiographical memory”
Rupp Rebecca “Committed to memory. How we remember and why we forget”
• Searcy J., Bartlett C.J., Memon A. (1999) “Age differences in accuracy and choosing
in eyewitness identifications and face recognition”. Memory and cognition, vol. 27
(3), 538 – 552
• Searleman A., Herrmann D. “Memory from a broader perspective”.
• Tanaka J.W., Sengco J.A. (1997) “Features and their configuration in face
recognition”. Memory and cognition, vol. 25 (5), 583 – 592
• Wells L. Gary, Loftus E. “Eyewitness testimony. Psychological perspectives”,
Cambridge University 1979
• Zaragoza S.M., Graham R.J., Hall C.N.G., Hirschman R., Ben-Porath S.Y. “Memory
and testimony in the child witness”, Sage Publications, Inc. 1995

18