Mihail Eminescu- pg 1 din 3

Mihai Eminescu

Sarmanul Dionis

Publicata in "Convorbiri literare" (decembrie 1872 - ianuarie 1873), "Sarmanul Dionis" este o nuvela filozofica si fantastica. Desi incepe
cu idei din filozofia lui Kant (autorul "Criticii ratiunii pure"), fondul nuvelei este schopenhauerian.
Experienta intelectualului si reprezentarile lui, setea de cunoastere, umbra, reincarnarea, metamorfozele incadreaza aceasta nuvela in
romantism.
Ideea inexistentei obiective a spatiului si a timpului, care a generat si conceptul relativitatii reprezentarilor noastre, este dezvoltata de
Eminescu in preambulul (prologul) nuvelei in care se sugereaza posibilitatea anularii spatiului si timpului. Prologul, asezat intre puncte de
suspensie, idealist in esenta lui, pregateste terenul epic propriu-zis aventura fantastico-fizolofica a reincarnarilor lui Dionis sau Dan, in alt spatiu
si alt timp, din perspectiva pe care i-a deschide ideea intruparilor succesive ale eului metafizic (arheul spiritual).
Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de lume ca vis materializat printr-o alternare continua de planuri intre
realitate si vis: astfel calugarul Dan traieste in vis o prefigurare a vietii sale viitoare in ipostaza Dionis.
Arheul lui Dionis se sublimeaza intr-o imagine romantica. El "dialogheaza" cu tatal sau, al carui chip lese din tablou, si traieste o
alunecare extatica in vis. Se intoarce cu cinci sute de ani in urma, pe vremea lui Alexandru cel Bun, cind devine Dan. Unind subiectivitatea cu
magia si dand frau liber fanteziei, Eminescu (ca si romanticul german Novalis) isi satisface astfel dorinta de a construi lumi cosmice si de a
evoca epoci apuse ale omenirii.
Subiectul in rezumat ar fi: un tanar copist, pe nume Dionis, traind in Bucurestii sfarsitului de secol nouasprezece, este preocupat,
asemeni lui Faust, de problema cunoasterii adevarului obiectiv. Mijloacele pe care Dionis le are la indemana sunt cateva carti de astrologie si
teoria lui Kant propunand realitatea cunoasterii prin simturi.
Idcea ca spatiul si timpul nu sunt obiective, ci numai in sufletul nostru ("Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul
nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemene, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de
roua"), il determina pe Dionis sa incerce o lesire din timp, prin magie. Cu ajutorul unei carti ("Tratat de arhitectura cosmica sau de astronomie
geocentric a") citita intr-un anume mod, Dionis devine calugarul Dan din vremea lui Alexandru cel Bun. Inceputul acestei noi existente se
petrece in somn (ca si aventura fetei de imparat din "Luceafarul"), Dan visandu-se Dionis ("Ciudat! Calugarul Dan se visase mirean cu numele
Dionis... pare ca se facuse in alte vremi, intre alti oameni! Ciudat!"). Din viata anterioara pastreaza cartea de astrologie si preocupari de magie,
luand lectii cu invatatul profesor Ruben. Dan o iubeste pe Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan, dragostea devenind un "bilet de calatorie" in
aventura paradisiaca pe care o va trai pe Selena.
Daca prima "treapta" a experientei sale fusese aceea a coborarii in timp, cea de-a doua va fi intoarcerea intr-un spatiu originar si
geologic, "spatiul selenar" ("Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga"); si cum Ruben socoate ca invatacelul sau stie tot ceea ce trebuie, cei
doi se despart.
Savarsind o noua operatie de magie (citind in cartea lui Zoroastru tot a saptea pagina), Dan isi va readuce pe pamant umbra - de fapt
insotitoarea lui in reincarnarile succesive (incepand de la Zoroastru Umbra ii propune sa faca un schimb, ea devenind Dan, iar el devenind umbra
- ipostaza in care eluda timpul comun: "Acolo vei trai un secol si ti se va parea o zi".
Teoria apriorismului si ideea existentei rece a individului metafizic constituie punctul de plecare al avatarurilor prin care trece personajul in
etapele visului sau.Mitul omului care si-a pierdut umbra ca si posibilitatea dedublarii, peisajul selenar (descris cu o aprinsa fantezie), iubirea
angelica eliberata de prejudecati (ca in "Floare-albastra") Sunt probabil influente ale lecturilor lui Eminescu din vremea studiilor la Viena (1869 -
187o). Cand poetul ia contact prin povestirea lui Adalbert von Chamisso cu mitul omului care si-a pierdut umbra (Eminescu va crea "Umbra
mea" in care va incerca sa dovedeasca relativitatea adevarului). Motivul umbrei pierdute este integrat intr-un lant de regresiuni in timp si de
ascensiuni cosmice, marcand punctul in care Dionis se leapada de intruparea lui fenomenala supusa degradarii, ramanand in starea de arheu.
Impreuna cu Maria, Dan parcurge spatiul cosmic ajungand in cel selenar pe care-l transforma intr-un taram paradisiac si cei doi indragostiti refac
perechea originara.
Episodul selenar aduce in prim-plan cuplul adamic, pe fundalul unei naturi luxuriante, imense (o natura multiplicata hiperbolic - "doi
sori, trei luni" - exacerbata in sens aproape baroc: apar aici toate motivele liricii eminesciene: codrul, lacul stelele oglindite in ape, florile, fluturi,
toate proiectate la dimensiuni uriase). Aceasta natura cic1opica este creata pe dimensiunea visului de iubire al cuplului de indragostiti. Nuvela
reveleaza imaginea casta, candida a iubirii. Eroul in dubla ipostaza, traieste pe Selena si, in final, pe pamant, o dragoste serafica, infuzata de
voluptati diafane (vezi scrisoarea de amor trimisa celei de "a treia Marii", din finalul nuvelei), un sentiment mai mult contemplativ, sublimat, el
insusi un dar al fanteziei romantice. Pamantul este transformat intr-o margea pe care Dan o pune in salba de la gatul Mariei. In peisajul feeric al
Selenei ei traiesc liberi, stapani pe ei si fericiti. Un singur loc totusi le este interzis - o poarta inchisa deasupra careia se afla, intr-un triunghi, un
ochi de foc iar deasupra ochiului, un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii: Era doma lui Dumnezeu". Vazand ca tot ceea ce gandeste
i se implineste, Dan face greseala (adica pacatul originar) de a se intreba daca nu este el insusi Dumnezeu. Inainte de a sfarsi intrebarea, Dan este
prabusit - asemenea lui Lucifer - pe pamantul care revine la marimea lui naturala, fireasca, si Dan, ucenicul lui Ruben, stapan pe formulele lui
Zoroastru, pierde totul si redevine copistul Dionis. Acum, bolnav, este vegheat de o alta Marie, care-i va deveni sotie.
Regresiunea avusese lac doar in vis (un vis in vis!); totul n-a fost decat efectul imaginatiei laborioase. In Maria, fata spatarului Tudor Mesteacan,
se ascundea ingerul blond, pamanteana din casa de peste drum, iar sub chipul diabolicului Ruben, fantezia aprinsa de febra bolii a lui Dionis
vazuse pe umilul si de tot comunul Riven - vanzator de carti. Umbra, dedublarea personalitatii si dialogul savant despre relativitatea adevarului si
 Mihail Eminescu- pg 2 din 3
principiul esential al lumii dovedesc, de asemenea, o halucinatie nutrita de nelinistile unei minti febrile. Maria "inger ce n-a cunoscut indoiala"
(ca Margareta din "Faust") are totusi capacitatea de a se orienta in viata sociala iar convertirea cosmica ii este izbavitoare.
Finalul este schopenhauerian: invocand o epistola a lui Th. Gautier, autorul sugereaza ca Dionis nu este decat un avatar al sirului de
prototipul: Zoroastru Dan Dionis: "Sufletul tau (ii spune lui Dan umbra sa inaintea plecarii pe Luna) din inceputul lumei si pana acuma a facut
lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf (...). Sufletul tau, fara ca azi sa si-o mai aduca aminte, afost odata in
pieptul lui Zoroastru (s.n.)". Avand in vedere faptul ca Zoroastru era un mare ganditor si profet (profetul persan Zarathustra, care a trait intre 66o-
583 i. Cr.) rezulta ca, in sirul reincarnarilor succesive s-a produs o ruptura, Dionis nemaiajungand la inaltimea primului sau avatar (arheu).
Poate ca tocmai acesta este unul din sensurile pe care le poate avea titlul nuvelei, de aceea e "sarman" Dionis (cu sens de sarac lipsit de noroc). In
aceeasi idee se incadreaza si confesiunea finala a scriitorului: "Am fost totdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat".
Cel care-l initiaza pe Dan, calugarul din vremea lui Alexandru cel Bun, in tainele metempsihozei este invatatul evreu Ruben, infatisat
ca un Mefisto care vrea sa piarda un suflet naiv, incu1candu-i gandul viclean de a nazui la puterea demiurgica (vezi motivul biblic al ispitei
demonice insinuata in legenda prin prezenta sarpelui in pomul Adevarului). Gandul vic1ean al lui Ruben patrunde in mintea eroului sub forma
unei curiozitati iscoditoare al unui "vis de zbor" (George Calinescu) care-l va propulsa spre inaIt "chiar daca prabusirea va fi totala si definitiva
incat nici puterea magiei - din cartea lui Zoroastru - nu-l mai poate salva".
Intoarcerea lui Dionis in secolul al XV-lea, transformarea demonica a lui Ruben ("Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n
furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se strarnba si se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si
carunt incepuse a rade had si strambandu-se:
- Hahi! zise, inca un suflet nimicit cu totul"). Dialogul dintre Dan si umbra, transformarea pamantului intr-o margea, peisajul selenar
s.a. imprima nuvelei caracterul fantastic.
In planul real al nuvelei, Dionis este orfan, insingurat, sarac si neinteles, atribute care pot de asemenea explica unul dintre sensurile
titlului nuvelei.
Titlul are insa si alte sensuri: omului ii este data vesnicia doar bucata cu bucata, intr-o nesfarsita fragmentare de vieti suceesive: "omul
cuprinde un loc in vreme, Dumnezeu e vremea insasi" - afirma Ruben. Deosebirea dintre om si Dumnezeu ar putea fi un alt sens al titlului: chiar
daca, la un moment dat Dan (aflat pe Luna) are impresia ca si-a sincronizat constiinta cu aceea divina, intrebarea profanatoare ii aduce caderea.
Dionis este "sarmanul" care nu poate deveni "regizorul" (in viata ca teatru), ci trebuie sa se multumeasca cu ,,Rolul" care i-a fest dat o data
pentru totdeauna.
Existenta lui Dionis se desfasoara intre vis si realitate, Eminescu sugerind trecerea de la starea de "visare" la o dureroasa luciditate printr-
o anumita tehnica a echivocului (in traditie romantica): "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis?" astfel autorul sadeste
neincrederea in cititor incu1candu-i ideea ca in spatele intamplarilor stranii se ascunde o vointa unica si ca traiectoriile indivizilor sunt dirijate de
un regizor ascuns (ca in "Glossa"): "Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea! Nu cumva indaratul culiselor vietii e un regizor a carui existenta n-o
putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti, care, voind a reprezenta o armata mare, trece pe scena inconjura fundalul si reapar
iarasi? (...). Nu sunt aceiasi actorii, desi piesele sunt altele?"
Se observa in "Sarmanul Dionis" (ca intreaga proza lui Eminescu: "Geniu pustiu", "Umbra mea", "Archeus", "Cezara", "Avatarii
faraonului Tla") doua tendinte contradictorii: una de putemica afirmare a unei candori primordiale si a unor aspiratii spirituale complexe si alta
ce vine din idealismul filozofic, de a pune la temelia lor o viziune magica si un pesimism polemic; un titanism aflat in gesturi cutezatoare si
neputinta de a invinge inertiile si de a deschide cale libera speculatiei metafizice; contradictia intre a dori si a nu putea, a cuteza gestul de
eliberare si a-l inlantui in finul paienjenis al metafizicii.
Nuvela "Sarmanul Dionis" dovedeste soarta tragica a omului de geniu care se refugiaza in imaginatie si in meditatii speculative
recurgand adesea la ironie, la rasul dureros.
Ironia romantica din "Cugetarile sarmanului Dionis" (versuri incluse in nuvela) este deschisa spre meditatie, se substituie
contemplatiei. Poemul este o parodie grava cu o filozofie foarte amara. Chiar alegerea obiectelor de meditatie din categorii derizorii ("garafa
pantecoasa", "mucoasa lumanare" motanii sceptici, "curcanii cu creasta invinetita, plosnitele iesite la promenada" etc.) denota o inclinare spre
parodie, insa toate sugereaza o gandire de un scepticism aspru. In final, tonul de gluma amara dispare si poetul exprima, nedisimulat, adevarata
sa cugetare despre soarta artistului: ,,o, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie Vino, somn - ori vino, moarte. Pentru mine e totuna, / De-oi
petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna; / Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - saracie!" (amintind de Epigonii" ,) Junii corupti" s.a).
"Cugetarile sarmanului Dionis" contine mesajul sub forma unei meditatii, pe tema "fortuna labilis".
Dionis este un "metafizician" iubitor de singuratate; are inclinatii spre subtilitate si speculatie filozofica. Cu o profesie modesta (copist
ca si autorul nuvelei), la 18 de ani se cultiva pe apucate, iar firea lui faustiana se manifesta printr-o curiozitate pentru necromantie si astrologie,
prin nazuinta de a descifra secretul metempsihozei si al ascensiunii spre astre. Portretul lui Dionis aminteste de cel al Luceafarului: fata palida,
prelunga; fruntea marmoreeana iar ochii de un negru catifelat sugerand o intensa voluptate si o melancolie potrivit structurii sale morale inclinate
spre vis si speculatie metafizica: "Daca lumea este vis de ce n-am putea sa coordonam sirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevarat ca
exista un trecut - consecutivitatea e in cugetarea noastra". Dionis face parte din categoria inadaptabililor superiori; fragilitatea sa morala il face sa
fie sceptic. "Nu-l va iubi nici un zambet si nici o lacrima - neiubit si neurat de cineva se va stinge asemenea unei scantei, dupa care nu intreaba
nimenea - nimenea-n lume". Eroul gandeste, filozofeaza asupra timpului si spatiului (asupra raportului intre macrotimp si microtimp, dintre
macrospatiu si microspatiu). El se poate dedubla. Spiritualizarea lui se realizeaza prin fantastic: "Dan era o umbra luminoasa" iar iubirea apare ca
o stare spirituala de mare intensitate. Dan creeaza pe luna un univers feeric, paradisiac: "Inzestrat cu o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si
 Mihail Eminescu- pg 3 din 3
trei luni in albastra adancime a cerului si dintr-un sir de munti au zidit domenicul sau palat. Colonade - stanci sure, stresine -un codru antic ce
vine din nouri... ". Peisajul edenic este panoramic: fluviul, marea, insulele "cu scorburi detamaie", dumbravi intunecoase, ciresii cu "omatul
trandafiriu", florile "cantau in aer cu frunze ingreunate de gandaci ca pietre scumpe", greierii cantau "ca orologii", "oglinzile lucii ale valurilor"
rasfrang in adaoc icoana stelelor". Peisajele sunt surprinse in devenirea lor, sub imperiul luminii si al apei. Adesea lumina insoteste apa,
contopindu-se cu ea. Natura - cream cu "doi sori" si "trei luni", cu constelatii de stele ce se reflecta in ape - apare ca un suflu alluminii interioare
a eroului, ca o suprarealitate, un univers fantastic, infinit, in miscare.
Starea sufleteasca a eroilor Dan-Maria (perechea originara) se afla in consonanta cu acest univers fantastic; ei traiesc fericirea deplina
(absoluta), ating absolutul spiritual. ,.El isi rezima fruntea incununata de flori albastre de genunchiul ei, iar pe umarul ei , cinta o pasare
maiastra" (simbol al puterilor supranaturale). Pentru somnul lor "stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului", "visau amandoi
acelasi vis". Cuplul Dan-Maria intra in armonia universala, dragostea lor este proiectata intr-un spatiu infinit, fiindca tensiunea launtrica,
sentimentul este infinit. Eroul apare ca un Orfeu divin in vastul spatiu cosmic, proiectat in eternitate. Tot universul e muzica, armonie, prin
spiritul creator insetat de frumos si fericire al eroului.
Subiectul nuvelei "Sarmanul Dionis" este in fapt o "dubla aventura in spirit" a personajului eu dubla identitate (Dionis-Dan) care
traieste concomitent in spatii si momente temporale diferite, pastrandu-si esenta imuabila de "arhaeus" (model de la origini incorporat in
Zoroastru - numele grecizat al profetului persan Zarathustra care admite ideea ca la baza originii lumii se afla in aceeasi masura Binele si Raul).
Tanarul Dionis, copist sarac, de optsprezece ani, s-a nascut din legatura nelegitimă dintre un tanar aristocrat, dezmostenit si fiica unui
preot, Maria, care isi creste copilul cu pretul unor mari sacrificii. De la tatal sau, baiatul mostenise doar un portret din tinerete, in care-si
regaseste fascinat propriile trasaturi si cu care poarta lungi dialoguri imaginare.
Pasionat de lectura cartilor vechi de astrologie si magie, Dionis imprumuta o carte de la anticarul Riven, straduindu-se s-o descifreze
(nuvela incepe cu reproducerea unor idei din cartea de astrologie), iar punctele de suspensie, cu care se deschide nuvela sunt sugestie pentru
ideea ca personajul este surprins de autor in toiul reflectiunilor sale filozofice cu privire la relativitatea categoriilor filozofice: spatiu si timp -
intelese ca forme ale intuitiei pure - si cu privire la esenta lumii: "Lumea-i visul sufletului nostru".
Privind pe fereastra, intr-o seara ploioasa, Dionis zareste, la geamul casei invecinate, o tanara invesmantata in alb, de al carei chip
angelic se indragosteste. Intorcandu-se la cartea care-l fascina, eroul descifreaza semnele magice si conform dorintei sale, regreseaza in timp,
pana la epoca lui Alexandru cel Bun (cu 5oo de ani in urma!) cand se reintrupeaza in calugarul Dan, elev al dascalului Ruben de la Academia din
Socola. Discipolul marturiseste mentorului sau ca are viziuni anticipative, convins ca va trai intr-o lume ulterioara sub numele Dionis. Maestrul
sau ii confirma ca experienta intruparilor in momente distincte este posibila intrudit timpul nu este durata consecutiva, ci simultana.
Continuand aventura cunoasterii, Dan se detaseaza de propria umbra (simbolul existentei terestre dar si al mortii) si pleaca intr-o
calatorie cosmica, sustragandu-se legilor temporale si spatiale. In drumul sau catre Selena este insotit de iubita lui, Maria, fiica spatarului
Mesteacan. In doma lui Dumnezeu singura ramasa neexplorata, Dan observa un ochi de foc (semnificand ispita demonica), deasupra caruia sta
scris un proverb in limba araba. Avand revelatia fortei spirituale a omului, Dan se crede, pentru o clipa, egalul divinitatii, ba mai mult, el
indrazneste blasfemia: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne. . .". Cugetarea profanatoare il va face sa-si piarda atributele magice, ele
fiindu-i anulate de catre un Dumnezeu ultragiat care-l coboara pe pamant si-l reda conditiei initiale, in timp ce Pamantul, pe care Dan il
transformase intr-o margea pusa in salba Mariei, revine la dimensiunile lui normale.
Trezindu-se din somn, Dionis isi da seama ca a visat. La fereastra casei vecine, el recunoaste uimit chipul fetei din vis, ii trimite
necunoscutei o scrisoare de amor si cade apoi intr-un profund lesin. Tanara numita tot Maria, il ingrijeste, alaturi de bunicul ei, pe Dionis.
Batranul, privind portretul de deasupra patului, isi aminteste originea nobila a lui Dionis, cat si de mostenirea la care el avea dreptul dupa
moartea panntelui sau. Cu binecuvantarea lui, cei doi tineri se casatoresc.
Finalul nuvelei ambiguizeaza identitatea reala a protagonistului intamplarilor insolite: "Dan ori Dionis?".
Nuvela are voite, cautate omonimii intre personajele si destinele lor simetrice: Dionis este numele tatalui si al fiului, prenumele Maria
apartine unor eroine diferite (trei la numar): mama lui Dionis, iubita din vis, identificata cu cea a lui Dan, si tanara de la fereastra casei din vecini
(,,- Maria, ma iubesti to?
- Dar daca nu m-ar chema Maria?"... o alta ambiguitate!).
Finalul operei inculca ideea ca spiritul metafizic este unic si indivizibil, dar el are avataruri (intrupari succesive) realizate in vremuri
deosebite: Dionis si Dan, cele trei Marii, anticarul Riven si dascaIul Ruben sunt doar copii imperfecte, concretizate in epoci distincte, insa
apartinand aceluiasi spirit universal.
Meritul lui Eminescu consta in modul in care recepteaza si transfigureaza in imagini plastice notiunile aride si reci ale filozofiei
Kantiene: apriorismul kantian este sugerat de motive ca: umbra pierduta, dedublarea, metempsihoza, lumea ca vis. Ultimul asigura coerenta
nuvelei: daca lumea ramane o proiectie imaginara si daca spatiul si timpul nu exista decat ca viziuni subiective - dupa parerea eroului - s-ar putea
rasturna sirul fenomenelor, dandu-le o alta ordine, in conformitate cu dorintele noastre, ale oamenilor. Teoria aceasta constituie motivul
fundamental al nuvelei prin care romanticul Eminescu incearca sa evadeze din "cercul stramt" al realitatii, amintind de expansiunea tipica eroilor
faustieni, vesnic nelinistiti si in cautare de absolut.
Eroul Dan-Dionis ramane in literatura noastra un simbol romantic ce-si cauta o lume a libertatii depline, prin dezmarginire. prin acest
simbol, Eminescu confera vietii si iubirii valente cosmice. prin nuvela "Sarmanul Dionis", Eminescu deschide in proza romaneasca seria
prozatorilor care vor cultiva nuvela fantastica: I.L. Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu.