Aspecte ale apariției,răspîndirii și menținerii creștinismului în spațiul de la Nord de Dunăre în

contextul romanizării

Odată cu încadrarea regiunilor nord-vest-pontice în provincia Moesia Inferior se va începe derularea

procesului de integrare defi nitivă a acestor spaţii în Imperiul Roman. Spre deosebire de orașele
grecești, în restul teritoriului Moesiei Inferior procesul de angrenare în sistemul administrativ, fi scal și
politic al statului roman este mai lent și de lungă durată, fapt ce a dus la păstrarea pe un timp a
structurilor preromane. S-a stabilit că în unele regiuni ale Moesiei Inferior se păstrează încă cetăţi
getice, care, continuându-și existenţa, treptat, dar sigur, se romanizează. Romanizarea, ca orișice
proces, prezenta o complexitate multilaterală, complicată și de lungă durată. Întrucât procesul
romanizării s-a derulat în diverse regiuni ale Europei, Asiei și Africii, care se afl au în condiţii diferite
de dezvoltare, fenomenul a fost larg discutat în istoriografi a universală. Specialiștii consideră că, deși
nu au existat legităţi concrete ce s-ar fi realizat în toate spaţiile încadrate în graniţele Imperiului
Roman sau în teritoriile provinciilor, totuși se pot evidenţia câteva niveluri în procesul romanizării:
romanizare integrală, romanizare parţială și romanizare prin infl uenţă. Romanizarea integrală
corespunde în egală măsură transformării de fi nitive a conștiinţei etnice, soldată cu deetnizarea
completă a indigenilor. Romanizarea integrală s-a realizat în provinciile romane, în care indigenii,
devenind cetăţeni ai Romei, conform Constituţiei antoniniane, se considerau romani și etnopsihologic.
Aceștia, în cele mai frecvente cazuri, erau orășeni, militari, care din tată în fiu se înrolau în armată, sau
funcţionari. Romanizarea parţială se soldează cu însușirea glotonimului latin, percepţia tehnicii și
tehnologiilor romane, a culturii materiale, în multe cazuri adorarea unor divinităţi romane, păstrându-și
intangibilă religia cu principalele divinităţi, datinile, obiceiurile, tradiţiile etc. Romanizarea parţială s-a
manifestat, mai mult, în provinciile romane care duceau lipsă de un sistem urban și de continuităţi
citadine. În regiunile în care prevalau comunităţile rurale romanizarea s-a grefat lent, fără să deetnizeze
comunităţile indigene. Romanizarea prin influenţa ascendentă romană se limita, de regulă, la însușirea
normei funcţionale a glotonimului latinofon/latina vulgară, a tehnicii și tehnologiilor avansate utilizate
în agricultură, în prelucrarea metalelor preţioase și metalurgia fi erului, în confecţionarea principalelor
forme de vase din sortimentul ceramic etc., în păstrarea intactă a culturii materiale și spiritualităţii:
credinţei, panteonului religios, tradiţiilor, datinilor, obiceiurilor, relaţiilor familiale, în însușirea unui
vocabular lingvistic latinofon necesar ca mijloc de comunicare atât între comunităţile de origini
diferite ce inundaseră teritoriile aferente Moesiei Inferior și Daciei romane, cât și în relaţiile de afaceri
comerciale culturale cu romanii. Una din principalele forţe de romanizare a indigenilor a fost armata,
care a acţionat pe mai multe căi și sub mai multe forme asupra vieţii urbane și rurale: prezenţa
unităţilor militare, construirea de așezări civile în apropierea taberelor militare, împroprietărirea
veteranilor și fondarea vilae rustica, sistemul de înrolare a barbarilor în armata romană etc. Multe
unităţi militare, cantonate la Axiopolis, Troesmis, Noviodunum, Arribium, aveau detașamente
împlântate în mediul barbar cum ar fi la Piroboridava, Traian-Piatra Neamţ, Cartal-Orlovca, Barboși
etc. Fondarea de așezări civile în preajma taberelor militare a accelerat procesul de romanizare,
exercitându-și infl uenţa într-un teritoriu vast, administrat și exploatat de către centrul militar.
Concomitent armata, mai ales cea de geniu, contribuia activ la construirea a numeroase obiective
militare: fortifi caţii, drumuri, apeducte, edifi cii administrative și publice, la care erau antrenate toate
grupurile etnice din spaţiul respectiv. Unul din elementele efective ale procesului de romanizare l-au
constituit veteranii. Prin înzestrarea acestora cu pământ ei s-au răspândit în diferite regiuni, chiar și în
afara provinciilor, fiind în contact permanent cu localnicii și activând alături sau împreună cu ei. Prin
aceasta ei au contribuit considerabil la acceptarea de către autohtoni a anumitor norme de viaţă romană
și la însușirea unui vocabular latin suficient pentru comunicare. Alt aspect al romanizării îl constituie
înrolarea în armata romană a băștinașilor. Ostașii indigeni, întorcându-se la vatră după un serviciu de
lungă durată în mediul latinofon, rămâneau purtători ai modului de viaţă, de gândire, implicit și
lingvistic roman cu care erau deprinși. Aceasta se referă și la dezertorii ce se ascundeau în teritoriile
limitrofe provinciilor, unde nu erau căutaţi de organele respective romane. În aceste condiţii istorice
comunităţile tracilor și ale popoarelor conlocuitoare din teritoriile aferente provinciilor Moesia Inferior
și Dacia, continuă să-și dezvolte cultura materială și spiritualitatea relativ independent. Dar și aici, tot
mai insistent, se resimte prezenţa romană. Abordând situaţia etnodemografi că a spaţiului est-carpatic,
autorul roman din sec. I d.Hr. Pliniu cel Bătrân menţiona că ambele „…maluri ale râului Tyras erau
populate de tyrageţi, iar mai la est trăiesc crobizii ori, cum li se mai zice, tribul getic al crobizilor”
(Naturalis Historiae IV, 82). La Dunărea de Jos și mai la sud tradiţia antică localizează comunităţile
geţilor, besilor, tribalilor și altor triburi trace. Claudiu Ptolemeu, de exemplu, scria că „…litoralul de la
Delta Dunării și până la gurile râului Boristene (Nipru – I.N.), cât și regiunile dinăuntrul continentului
până la Hierasos (Siret -I.N.) era ocupat de carpi (carpizi,

carpi – I.N.), iar mai jos de ei trăiau tyrageţii-sarmaţi” (Geographia III, 5, 19; III, 10, 7, 15). Datele lui
Ptolemeu despre aria de răspândire a tracilor până la Nipru, după cum a menţionat E. Rikman,
completamente concordă cu hidronimele din preajma râurilor Bugul de Sud și Nipru. Prezenţa
comunităţilor în aceste pământuri este documentată arheologic prin evidenţierea monumentelor ce
conţin elemente de origine tracă. Este cunoscut faptul că în a. 213 în apropierea orașului Tyras a avut
loc bătălia carpilor cu armatele romane. Prezenţa comunităţilor getice în aceste regiuni în ultimul
pătrar al sec. III d.Hr. este documentată prin relatările din biografi a împăratului Probos. În sec. al IV-
lea Ammianus Marecellinus indică existenţa a numeroase „…așezări, sate carpice” la Dunărea de Jos
(Res gestae XXVI, 5, 5). Răspândirea în acest spaţiu a traco-geto-dacilor reiese și din Tabula
Peutingeriană din sec. II-IV d.Hr., în care între Dunăre și Nistru și la est de Carpaţi sunt menţionaţi
pirii, geţii și dacii. Pe lângă comunităţile de origine tracă mai sunt pomenite triburile aorsilor,
roxolanilor, taifalilor etc. În conformitate cu relatările lui Iordanes, pământurile acestora se întindeau
până la „Danapra” (Nipru) (Getica 34, 35). În pofi da faptului că în acest spaţiu convieţuiau comunităţi
de origine diferită – tracă, iraniană, germană etc., cu diverse moduri de viaţă – sedentar, migrator și
nomad, în prima jumătate a mileniului I d.Hr., dar mai intens în sec. III-IV d.Hr., se observă o
uniformizare a culturii materiale, care arheologic e cunoscută drept cultura Sântana de Mureș-
Černjachov. Unitatea relativă a acestui facies cultural se datorează faptului că s-a format sub influenţa
în ascensiune a civilizaţiei provincial-romane. Cercetările arheologice în mediul acestei culturi din
interfl uviul pruto-nistrean au pus în evidenţă mai multe așezări rurale – Comarov, Sobari, Cimișeni
etc., în care s-au descoperit edifi cii din piatră construite în stilul arhitectonic roman. Această situaţie
denotă prezenţa fi zică a unui număr important de veterani, dezertori din armata romană, peregrini,
misionari creștini, sau foști locuitori ai provinciilor romane retrași în regiunile nord-vest-pontice din
cauza presiunii prestaţiilor. Romanizarea ca parte fundamentală a procesului de etnogeneză a
romanicilor de est nu poate fi actualmente concepută fără aportul considerabil al noii credinţe a
creștinismului, pătrunsă în spaţiul danubiano-carpatopontic și prin intermediul trupelor romane și în
primul rând al legiunii V Macedonene aduse din regiunile Palestinei. Amplasată la Troesmis între anii
107-167, ea a ţinut sub control nu numai teritoriul dobrogean, dar și pe cel de la nord de Dunăre prin
vexillatio din Tyra și alte detașamente ale acestei legiuni amplasate la CartalOrlovca și alte castrum-uri
romane de pe litoralul de nord-vest al Mării Negre și sudul Moldovei.

Creștinismul, creat ca un produs al uneia dintre cele mai profunde ideologii, care egala în faţa
Domnului toată lumea, indiferent de origine, rasă, sex și stare socială, prin propovăduirea celor mai
înalte principii de morală și umanism, a contribuit considerabil la răspândirea modului de viaţă roman.
Analiza riguroasă a surselor narative i-a determinat pe specialiști să constate că începuturile răspândirii
creștinismului la nordul Dunării de Jos, în general, și în spaţiul de la est de Carpaţi, în special, s-ar fi
difuzat încă în primul secol al erei noastre. În conformitate cu relatările din Sinaxarul
Constantinopolitan, Apostolul Andrei a predicat „în regiunea Bitiniei și Pontului, în provinciile romane
Tracia și Scitia” (Teodor 1991, 50). Deși activitatea misionară a Apostolului Andrei a fost pusă la
îndoială de mulţi istorici prestigioși, unii scriitori patristici afi rmă că apostolul ar fi contribuit la
organizarea răspândirii credinţei Domnului în aceste părţi ale Balcanilor, în care ar putea fi incluse și
teritoriile de până la Nistru. Iradierea creștinismului în acest ţinut este semnalată într-un șir de scrieri
ale autorilor laici și ecleziaști din sec. II-VI d.Hr. În pofi da acestui fapt, informaţiile, aparent
numeroase, nu conţin date clare și concrete despre începuturile creștinismului în această parte a lumii
barbare. Dar și așa lapidare cum sunt, aceste relatări denotă prezenţa unor misionari antrenaţi în
procesul de propovăduire a Evangheliei, încă de la începutul erei noi, însă mai intens în sec. III-IV
d.Hr. Răspândirea creștinismului în teritoriile de la est de Carpaţi aferente provinciilor romane Moesia
Inferior se realiza pe mai multe căi. Prin prezenţa pichetelor militare de pază a liniilor de apărare
Vadul lui Isac-lacul Ialpuh, Leova-Copanca, Cremenciug etc., cât și a detașamentelor din legiunea V
Macedoneană cantonate la graniţele de nord ale Moesiei Inferior. Prin activitatea de misionarism a
unui număr considerabil de propovăduitori, mulţi dintre care s-au sacrifi cat pentru cuvântul
Domnului, devenind martiri ai credinţei în Hristos. Prin intermediul dezertorilor din armata romană,
care, fi ind persecutaţi ca adepţi ai creștinismului, se refugiau în regiunile de la nord de graniţele
Moesiei Inferior. Prin activitatea transfugilor romani, care părăseau provinciile din cauza persecuţiilor
fi scale sau de alt gen. Declanșarea, încă din sec. II d.Hr., a persecuţiilor creștinilor s-a soldat cu
numeroase victime în rândul tuturor categoriilor socioprofesionale: meseriași, ţărani, negustori,
demnitari cu funcţii înalte, ofi ţeri, soldaţi etc. Violenţele ce s-au derulat au reliefat și mai profund
inutilitatea lor, deoarece ele nu au dat rezultatele scontate, ci, din contra, au sporit efi cient numărul
noilor convertiţi și al martirilor. Cel mai timpuriu act martiric la Dunărea de Jos e cunoscut după
înmormântarea timpurie în zona inferioară a criptei martirice de la Niculiţel din sec. II d.Hr.

În afara oricărui dubiu rămâne faptul că cele mai concrete și demonstrative materiale în stare să
determine prezenţa credinţei creștine rămân vestigiile arheologice. Făcând abstracţie de obiectele de
cult creștine, descoperite fortuit sau în obiectivele arheologice, care puteau să fi nimerit pe diferite căi,
dovezi incontestabile în propovăduirea credinţei creștine sunt lăcașele de cult: construcţiile martirice –
criptele și paleobazilicile. Actualmente sunt cunoscute un număr considerabil de cripte martirice și
paleobazilici. Numai în zona istropontică se numără circa 35 de edifi cii bazilicale paleocreștine, care
au funcţionat în sec. IV-VI d.Hr. Unele din acestea, ca paleobazilicile de la Niculiţel, Halmiris, Tomis
– bazilica din curtea liceului „M. Eminescu”, au altarul ce încadrează cripta martirică. Arheologic
paleobazilici au fost documentate în Tyras, Chersones, dar și în masa barbaricum-ului, cum ar fi cele
două de la Iași-Nicolina și Sobari-Soroca. Ele au fost construite din piatră cu două încăperi. Una din
cele două construcţii de la Nicolina este orientată cu laturile lungi nord-sud, a doua, ca și cea de la
Sobari, este orientată est-vest. Dacă edifi ciile de la Iași-Nicolina reprezintă construcţii simple în formă
dreptunghiulară, cea de la Sobari e ceva mai complicată. Edifi ciul de piatră de la Sobari a fost ridicat
în interiorul unei mari așezări rurale a culturii Sântana de MureșČernjachov. Ea a fost înconjurată de
un zid din piatră, de la care s-au păstrat doar trei laturi: de nord, cu lungimea de 90 m, de est – de 45 m
și de vest – de 38,9 m. Zidul a fost clădit din lespezi fasonate de piatră de calcar legate cu mortar de
var și cărămidă pisată, puse în două rânduri, iar emplectonul dintre ele tasat cu prundiș, bucăţi de piatră
și material tegular. În incintă a fost ridicat un edifi ciu din piatră în formă dreptunghiulară cu lungimea
de 18 m și lăţimea de 9,8 m. Printr-un perete despărţitor orientat pe direcţia nordsud construcţia era
împărţită în două încăperi. Cea de vest are dimensiunile de 5,40×7,30 m, iar încăperea de est de
7,30×9,90 m. Peretele despărţitor avea intrarea deschisă pe lăţimea de 1,6 m. Din exterior edifi ciul era
înconjurat de coloane din lemn de la care s-au păstrat numai bazele în formă de cvadre din piatră.
Peristilul din 16 coloane era amplasat la 1,40-1,60 m distanţă de la pereţi. În interiorul edifi ciului, sub
ruinele pereţilor din piatră, au fost descoperite 2 monede: un denar emis între anii 200-202 d.Hr. de
Geta-coregentul lui Caraccalla, al doilea denar aparţinea seriei de monede ale Faustinei, soţia
împăratului Marcus Aurelius (161180 d.Hr.). În ruinele edifi ciului au fost descoperite fragmente de
sticlă de geam, material tegular: ţigle, caliptere, cărămidă de două tipuri, cuie etc. În baza analizelor de
laborator a sticlei, obiectelor de metal, dar și a similitudinilor altor categorii de materiale, se poate
conchide că edifi ciul a funcţionat în sec. III-IV/V d.Hr. După modul în care a fost conceput,
complexul de la Sobari este similar

așezărilor cu construcţii de piatră din afara limesului roman de la Dunărea de Mijloc. Ca și siturile
romane de la Bratislava-Dubravka și Cίfer-Pác, complexul de la Sobari a fost ridicat pe suprafaţa unei
așezări „barbare”. Ca și alte „așezări romane”, edifi ciul de la Sobari nu ocupa o poziţie strategică și nu
reprezenta un fort-post militar în această zonă a Nistrului. Astfel, se poate considera că construcţia de
piatră de la Sobari completamente se încadrează în seria „așezărilor romane din afara limesului roman”
(Niculiţă, Popa 2000, 67). Edifi ciile de piatră din aceste așezări, de regulă, lipsite de vetre de încălzire
și alte atribute de locuit, sunt considerate ca și clădiri de folosinţă obștească, mai concret ca bazilici
„fără apsidă” (Erbertseder 1992, 52). Bazilici „fără apsidă” sunt cunoscute și după descoperirile de la
Callatis și Histria. Astfel, se poate considera că edificiul de piatră cu peristil de la Sobari reprezenta un
locaș de cult creștin – o bazilică „fără apsidă”. Este necesar de menţionat că, în imediata apropiere de
bazilică, a fost descoperit un opaiţ cu semnul crucii. Indiferent de originea celor ce au conceput acest
edifi ciu, complexul de la Sobari a reprezentat în perioada romană târzie un locaș de cult creștin
necesar atât pentru populaţia din această zonă, cât și pentru regiunile aferente. Prezenţa
paleobazilicilor în barbaricum, ca și a altor obiecte de cult creștin, demonstrează, fără echivoc, că
populaţia din spaţiul de la est de Carpaţi îmbrăţișase creștinismul încă din sec. II-IV d.Hr., dar
numeroasele incursiuni întreprinse în această zonă de comunităţile migratoare și triburile nomade, de
regulă, erau însoţite de reculuri religioase. Comunităţile creștine fi e că se retrăgeau în regiunile
muntoase, fi e că se întorceau la păgânism. Însă legăturile permanente cu Imperiul Roman, iar mai apoi
cu Bizanţul, facilitau de fi ecare dată practicarea creștinismului. Deja în prima jumătate a mileniului I
d.Hr., alături de paleobazilici, apar și primele mitropolii, ca cea tomitană, care uneau mai multe scaune
bisericești. În această perioadă, când în spaţiul est-carpatic conlocuiau triburi cu panteoanele lor specifi
ce și glotonim propriu, creștinismul, cu conceptul său universal, devine unica credinţă care era în stare
să satisfacă necesităţile etniilor de diferite origini. Fiind predicată în glotonimul latinofon, era înţeleasă
și acceptată de majoritatea popu
laţiei. Creștinismul, care nu era impus de forţele ofi ciale politice, pentru a fi agreat, se acomodează la
doleanţele comunităţilor. El nu reprezenta o doctrină religioasă dogmatică, care i-ar fi obligat pe
credincioși să accepte tot ce li se propune. Dimpotrivă, creștinismul se vede nevoit să încorporeze
sărbătorile, obiceiurile ce se înrădăcinaseră în viaţa cotidiană, prezentând numeroase reminiscenţe
păgâne. Astfel, se constituie creștinismul popular, care devine unica forţă de consolidare a
comunităţilor conlocuitoare de diferite origini etnice. Comunităţile laice, graţie forţei de coeziune a
creștinismului popular, se transformă în comunităţi creștine, care, pentru a-și apăra credinţa, dar și
independenţa, se constituie în formaţiuni administrative, militare și politice. În felul acesta,
creștinismul a contribuit esenţial la apariţia relaţiilor caracteristice perioadei medievale.
BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ:

 Arnăut T. Vestigii ale sec. VII-III a. Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi. Chișinău.
2003;
 Ioniţă I. Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Iaşi. 1982.;
 Sanie S. Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec.II
î.e.n.-III e.n.). Iaşi. 1981.;
 Teodor D.Gh. Creștinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea. Iași.
1991.
 Istoria Moldovei: Epoca preistorică și antică: (până în sec. V) / Acad. de Știinte a
Moldovei, Inst. Patrimoniului Cultural, Centrul Arheologie, Chișinău 2010 (Î.S. F.E.-P.
„Tipografi a Centrală")