Bătălia de la Dunkerque

Acest articol se referă la bătălia din 1940, din al doilea război mondial. Pentru alte sensuri,
vedeți Bătălia de la Dunkerque (dezambiguizare).

Bătălia de la Dunkirk
Parte din luptelor celui de-al doilea război mondial

Punga de la Dunkirk, 21 mai 1940

Informații generale
Perioadă 26 mai –4 iunie 1940
Dunkerque, Franța
Locație
51°02′03″N 2°22′37″E
Victorie tactică germană; evacuarea trupelor
Rezultat
Aliate
Beligeranți
Regatul Unit
Franța Germania Nazistă
Belgia
Conducători
John Vereker Gerd von Rundstedt
Maxime Weygand Ewald von Kleist
Efective
aprox. 400.000 aprox. 800.000
Pierderi
30.000 morți
34.000 prizonieri
6 distrugătoare și cel puțin 200 de vase mici 10.252 uciși, 42.000 răniți și 8.467 dispăruți
scufundate 101 avioane[1]
177 avioane (106 avioane de vânătoare), 60 piloți
uciși.[1]

Frontul de vest alcelui de-al doilea război mondial

 Batălia de la Dunkirk (rar Punga de la Dunkerque/Dunkirk) este numele sub care
sunt cunoscute apărarea și evacuarea forțelor Aliaților care fuseseră separate de
principalele trupe ale defensivei franceze de înaintarea rapidă a celor germane.

După cele zece luni ale războiului ciudat, Bătălia Franței a început în dimineața de 10
mai 1940. În est, Grupul de Armate B germană a invadat și a ocupat Olanda. După
aceasta, a înaintat spre vest prin Belgia. Pe 14 mai, Grupul de Armate B a năvălit prin
regiunea Ardenilor și a înaintat rapid spre vest spre Sedan, după care și-a schimbat
direcția de atac spre Canalul Mânecii. Această mișcare a fost numită de mareșalul Erich
von Manstein „tăietura de seceră”.

Cele câteva contraatacuri aliate nu au reușit să oprească înaintarea avangardei germane,

care a atins coasta Atlanticului pe 20 mai, separând Corpul Expediționar Britanic de restul
trupelor aliate lângă Armentières, iar Armata I franceză și armata belgiană ceva mai la
nord. După ce au reușit să atingă coasta Canalului Mânecii, germanii și-au schimbat
direcția de atac spre nord pentru a cuceri porturile din zonă și pentru a prinde în capcană
forțele britanice și franceze mai înainte ca acestea să poată fi evacuate în Anglia.

Cuprins

[ascunde]

• 1 Bătălia

• 2 Urmări

• 3 Dunkirk, moralul și propaganda

• 4 Vezi și

• 5 Note

• 5.1 Bibliografie

• 6 Legături externe

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Pe 24 mai, Hilter a vizitat cartierul general al lui Gerd von Rundstedt de la Charleville. Von
Rundstedt a sugerat ca infanteria să atace forțele britanice la Arras, iar blindatele
comandate de Kleist să se plaseze pe un front la sud și vest de Dunkirk, de unde să
distrugă forțele aliate care se retrăgeau din fața Grupului de Artmate B.[2] O asemenea
manevră ar fi permis germanilor să-și consolideze pozițiile și să se pregătească pentru o
înaintare spre sud, împotriva restului forțelor franceze. În plus, terenul din jurul Dunkirkului
era considerat nepotrivit pentru atacul tancurilor,[2] așa că distrugerea forțelor aliate
trebuia făcută de Luftwaffe și de infanteria Grupului de Armate B.
Motivul real pentru care Hitler a luat decizia ca blindatele germane să-și oprească
înaintarea este încă o problemă cercetată. Teoria cea mai cunoscută este aceea că von
Rundstedt și Hitler au căzut de acord să păstreze blindatele pentru declanșarea unor noi
operațiuni ofensive spre sud – în principal Operațiunea Fall Rot.[2]
Pe 25 mai 1940, comandantul Grupului expediționar britanic, generalul Gort, a decis să
înceapă evacuarea forțelor din subordinea sa. Începând cu 25 mai până pe 28 mai,
britanicii s-au retras cam 50 de kilometri spre nord-vest într-o pungă de rezistență de-a
lungul frontierei franco-belgiene, care se întindea de la Dunkirk până la Poperinge.
Belgienii s-au predat pe 28 mai, pentru ca a doua zi să capituleze elementele Armatei I
franceze care se aflau în afara pungii de la Dunkirk.

Începând cu ziua de 27 mai s-a declanșat evacuarea de la Dunkirk. Blindatele germane au

primit în aceiași zi ordinul să reia atacul, dar defensiva bine organizată le-a oprit înaintarea
pentru început, pentru ca mai apoi să oblige trupele aliate să se retragă până pe 31 mai
într-o fâșie îngustă pe coasta Canalului, lată doar de 5 km, care se întindea de la De
Panne prin Bray-Dunes.

Din punga de la Dunkirk au fost evacuate trupe aparținând la cinci națiuni: britanici,
francezi, belgieni, olandezi și polonezi.

Pescar britanic ajutând un soldat aliat sub focul avioanelor de bombardament în picaj germane

În luptele pentru apărarea pungii de la Dunkirk au căzut la datorie sau au fost capturați
mai mulți soldați britanici. De asemenea, aproximativ 35.000 de soldați francezi au fost
luați prizonieri. În ciuda acestor pierderi, în perioada 27 mai – 4 iunie, au fost evacuați
338.226 soldați, din care aproximativ 120.000 de francezi și belgieni.

Numărul soldaților evacuați pe zile:

27 mai (7.669 soldați)

28 mai (17.804 soldați)
29 mai (47.310 soldați)
30–31 mai (120.927 soldați)
1 iunie (64.229 soldați)
2–4 iunie (54.000 soldați)
Aliații au pierdut:

1.212.000 prizonieri olandezi, belgieni și britanici

30.000 de britanici morți
1.200 tunuri de câmp
1.250 tunuri antiaeriene
11.000 mitraliere
60.000 de camioane
25.000 de alte vehicule
600.000 t de combustibili
76.000 t de muniție
Germanii au pierdut:

10.252 morți
42.000 răniți
8.467 dispăruți

Urmări[modificare | modificare sursă]

Monumentul Bătăliei de la Dunkirk

Evacuarea cu succes a celor 338.000 soldați aliați de la Dunkirk a încheiat prima fază
a Bătăliei Franței. A asigurat creșterea moralului britanic, dar a lăsat armata franceză
singură în fața asalutului german.
Divizia a 51-a britanică a fost lăsată în ariergardă să acopere retragerea. Mulți dintre ei au
căzut în luptă sau au căzut prizonieri. Trupele germane au intrat în Paris pe 14
iunie și Franța a capitulat pe 22 iunie.

La Dunkirk (Dunkerque), a fost ridicat un monument din marmură după război. Textul se
traduce prin: „Pentru glorioasa memorie a piloților, marinarilor și soldaților armatelor
franceză și aliate care s-au sacrificat în bătălia de la Dunkirk mai iunie 1940”

Pierderea a celei mai mari părți a armelor, muniției și a altor materiale militare a făcut ca
armata britanică să aibă nevoie de mai multe luni pentru a se reînarma și a-și recompleta
stocurile de provizii. Introducerea în fabricație a unor noi echipamente militare a fost
amânată până la completarea stocurilor armatei. Soldaților care erau evacuați de la
Dunkirk li s-a ordonat ca să distrugă echipamentele pe care nu le puteau transporta cu ei
în Anglia. Astfel, britanicii au incendiat sau dinamitat vehiculele, astfel încât să nu mai
poată fi folosite de germani. Lipsa de vehicule de transport după evacuarea de la Dunkirk
a fost atât de mare în Regatul Unit, încât serviciile de specialitate britanice au trebuit să
recondiționeze până și autobuzele trimise la casat pentru a le folosi la transportul trupelor.
Aceste autobuze, care nu corespundeau nici după recondiționare standardelor de
securitate rutieră din regat, au mai fost folosite chiar și doi ani mai târziu, în timpul
campaniei din Africa de nord.

Dunkirk, moralul și propaganda[modificare | modificare sursă]

Soldații britanici în timpul evacuării de pe plajele din Dunkirk

Evacuarea reușită de la Dunkirk și rolul micilor vase care au participat la acțiune au fost
exploatate foarte eficient de propaganda britanică. La evacuare au participat numeroase
vase mici, cele mai multe private, precum vase de pescuit sau de croazieră, dar și altele
precum feriboturi venite de pe Inslulele Man și din Glasgow. Aceste vase mici, aflate sub
supravegherea vaselor militare au traversat Canalul Mânecii de la estuarul râului Tamisa și
din Dover și au participat activ la evacuare. Fiind capabile să se apropie de plaje mai mult
decât vasele militare, micile vase au fost folosite ca „navete” spre vasele mai mari de
transport, luând soldații care înaintau până când apa le ajungea până la umeri în
așteptarea salvării. Termenul „spiritul Dunkirkului” a fost folosit în timpul războiului și în
deceniile care au urmat pentru a desemna solidaritatea britanicilor în timpuri de restriște.