Regatul Cuvântului, Anul VII, Nr.

44, Decembrie2017
 REGATUL CUVÂNTULUI

MEMBRI FONDATORI
ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu
- Iniţiator, prim fondator şi ex-director Al.Florin Ţene
al revistei Constelaţii diamantine.
- Iniţiator, prim fondator şi actual - Membru al Academiei
director/redactor-şef al revistei Regatul Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Cuvântului.
- Membru al Academiei - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera
Eonică.

Parteneri culturali

DUNAMITAMEN ASOCIACION CULTURAL

LIMA - PERU
 REGATUL CUVÂNTULUI

Membri de onoare:
Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)
Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;
Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Maria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”,
director al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art Emis
Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea București
Prof. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.
Ma. Gloria Carreon Zapata, Esritora y Poeta, Presidente de la Union Mundial de Poetas Nuevo Leon (Mexico)
UMP Y WUP

Director\redactor-șef:
N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

Redactor șef-adjunct:
Prof. dr. Viviana Milivoievici. Cercetător
științific, Academia Română - Filiala Timișoara,
Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “.
Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. România

Secretar general de redacţie: Redactori principali:

Cezarina Adamescu, membră a U.S.R Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament
dramaturgie
Secretar directorat: Șef departament Critică literară Prof. dr. Mihaela Roșu
Marian Malciu, membru al L.S.R Bînă.
Prof. Elen Lackner, Uruguay / Argentina
Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania.

Redactori:
Lect.univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă
Prof. Mihaela Oancea
Luca Cipolla, Italia
Dr. Elena-Maria Cernăianu
Poeta Florina Dinu

Redactori asociaţi:
Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din
Quebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, Australia
Slavomir Almajan, Canada
Cătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUA
Simona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA
Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare: Realizator coperta:

Ing. Rodica Cernea Ing. Rodica Cernea
 REGATUL CUVÂNTULUI

Cu prilejul sărbătorilor de iarnă, colectivul de redacție urează tuturor colaboratorilor și cititorilor revistei :
UN SFÂNT CRĂCIUN FERICIT ! LA MULȚI ANI, 2018 !

On the occasion of the winter holidays, the editorisl team wishes all collaborators and readers of our magazine `
HOLY MERRY CHRISTMAS ! A HAPPY NEW YEAR, 2018 !

Con motivo de las Fiestas invernales, el equipo editorial desea a todos los contribuyentes y lectores de la revist
¡Navidades Santas llenas de alegria! ¡Feliz año 2018!

Cezarina Adamescu.............................................................pag.5
Adrian Botez.................................................................pag.27
Adrian Botez........................................................................pag.8
Mihaela Roşu Bînă.......................................................pag.29

Dragoş Niculescu...............................................................pag.13 Andra Elena Mîrza .......................................................pag.31
Viviana Milivoievici..........................................................pag.18 Lăcrămioar Teodorescu.................................................pag.33
N.N Negulescu...................................................................pag.19 Xanath Caraza ..............................................................pag.35
Ioan Murariu......................................................................pag.20 Maria Andreea Crintea .................................................pag.37
..
Cristian Petru Bălan......................................................pag.39
Alina Beatrice Cheșcă........................................................pag.22
Elen Lackner ....................................................................pag.23 Florentina Loredana Dalian..........................................pag.40

Carlos Taracido .................................................................pag.23 Beatriz Rastaldo ...........................................................pag.41
Magali Aguilar Solorza .....................................................pag.24 Emanuel Silva Bringas..................................................pag.42
...
Cristiana Maria Purdescu...................................................pag.25 Irina Lucia Mihalca ......................................................pag.42
...
Mirranda Gandi .................................................................pag.26 Vavila Popovici ............................................................pag.45

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.

Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.com
Revista poate fi accesată la adresa: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-Milivoievici
E-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.com
Tel redacţie: 0351. 418. 010
Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541
 REGATUL CUVÂNTULUI

INTERPRETĂRI

CUVÂNTUL FĂGĂDUITOR DE BINE, CEL MAI APROAPE DE INIMĂ

Preot Dr. Gheorghe Nicolae Şincan, Dumnezeu aude tăcerile noastre, Pilde parabole şi
povestiri cu tâlc pentru minte şi inimă, Editura VATRA VECHE, Târgu-Mureş, 2015

Motto:

„Este firesc ca uneori să ne punem anumite întrebări, bunăoară:

Unde se află acum Hristos, unde poate fi găsit raiul, sau paradi-
sul, sau fericirea adevărată? Cerul începe aici, printre noi şi se
află acolo unde ajungem noi, cei care Îl iubim şi credem în Hris-
tos, care îi iubim pe oameni cum i-a iubit şi-i iubeşte El, căci El
rămâne cu noi şi prin noi, până la sfârşitul veacurilor”.

(Pr. Gheorghe Nicolae Şincan - Raiul şi Împărăţia lui Dumnezeu).

„Dumnezeu aude tăcerile noastre” – ne încredinţează autorul acestei cărţi, Preot Dr. Gheorghe Nicolae Şincan, carte apărută la
Editura VATRA VECHE, în anul de graţie 2015.
Şi chiar ne asigură că, orice vorbă a noastră e înregistrată undeva, în Cartea vieţii fiecăruia dintre noi. Chiar şi şoaptele, chiar şi
gândurile. Nimic nu scapă ochiului vigilent al Divinităţii. Şi dacă vorbele şi şoaptele sunt auzite de Dumnezeu, nu mai puţin tăcerile
noastre. Şi ele au o semnificaţie adâncă, pe care numai Dumnezeu poate să o dezlege.
Într-o carte admirabilă de „Pilde, parabole şi povestiri cu tâlc pentru minte şi inimă”, autorul a adunat mici texte publicate în Cu-
vântul Liber, Vatra Veche, Flacăra, Lumina şi Tîrgumureşeanul, între 19 mai – 25 septembrie 2015, beneficiind de un cuvânt de bunăvoire
dat de ilustrul scriitor, publicist, poet, director al Direcţiei pentru Cultură Mureş şi director al Editurii Vatra Veche, Nicolae Băciuţ, care
a îngrijit şi editat această serie valoroasă de scrieri sapienţiale, utile şi plăcute pentru orice creştin de bună credinţă.
Cărţi edificatoare pentru sufletele creştinilor care, alături de Sfânta Evanghelie, Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Pateric sau
Proloage, constituie un auxiliar excelent pentru ridicarea pe treptele desăvârşirii spirituale. Desigur, aici intervin şi fantezia autorului şi
iscusinţa condeiului, arta naraţiunii şi a esenţializării într-un mesaj simplu, pe înţelesul tuturor. Cu adevărat se poate spune că, autorul,
părintele dr. Gheorghe Nicolae Şincan este un vrednic semănător în ogorul sufletesc al enoriaşilor, dar şi al celor interesaţi de sănătatea
lor spirituală.
Atent la şoaptele harului, la mişcările acestuia – abia perceptibile, autorul îşi împarte comorile sufleteşti adunate în zeci de ani
de păstorire, celor care au nevoie. Chiar şi celor care spun că nu au nevoie. Nu e permis să îngropi în pământ talantul încredinţat. Se va
dovedi mai târziu cât le vor fi de folositoare aceste comori, descoperite şi puse în lumină. Şi nu doar atât. El ştie să desluşească, prin
harul preoţiei, tulburările sufleteşti şi să intervină cu blândeţe, discernământ, o ştiinţă a cunoaşterii umane, cuvinte potrivite, sfaturi
duhovniceşti, cu o parabolă, cu o sugestie, sau pur şi simplu cu un aforism sau o cugetare adâncă, pentru a-i scoate din impas pe cei care
sunt în căutarea sensului vieţii, în căutarea drumului corect pentru a ajunge mai lesne la Dumnezeu.
Harul predicării în acest caz este dublat de cel al esenţializării în scris a unor învăţături şi poveţe foarte folositoare pentru suflet.
Dar tot părintele Nicolae ne descoperă valori nemuritoare: iubirea de glia strămoşească, respectul faţă de istorie, faţă de limba română,
virtuţile creştine: credinţa, speranţa, iubirea. În acelaşi timp, autorul arată că nu banii şi bogăţiile îţi aduc fericirea, că mirajul aurului îi
atrage pe mulţi, dar alergând după el, oamenii îşi pierd sănătatea şi chiar viaţa şi apoi, aurul nu le mai foloseşte la nimic. Poţi ajunge rob
al bogăţiilor şi aurului, o robie de moarte, aşa cum relatează părintele autor. Ceea ce nu vor cei mai mulţi să înţeleagă, e faptul că într-o
clipă, poţi pierde tot ce ai agonisit şi după care ai alergat toată viaţa şi rămâi mai sărac decât ai fost vreodată.
Fel de fel de întâmplări cu morală, cu final deschis ori implicit, sunt scoase la iveală, expuse şi comentate, drept pildă. Autorul
aduce în pagină exemple de mari oameni cu faptele lor, spre a ilustra o anumită învăţătură pe care doreşte să o transmită. Aflăm astfel,
nenumărate informaţii despre viaţa oamenilor cu renume, care s-au evidenţiat în diferite domenii, lăsând ceva valoros în urma lor.
Când vrem să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, n-avem decât să privim în jur şi lumea va reflecta cu fidelitate, propriul nostru
chip sufletesc. Nu suntem diferiţi de alţii. Parabola înscrisă în povestioara „Fiecare om are universul propriu în care se scaldă”, ilus-
trează excelent adevărul de mai sus. De altfel, nu o dată, autorul se foloseşte de categoria aforistică în povestiri. În felul acesta, cititorul
înţelege mai lesne ceea ce este esenţial de transmis. Limbajul direct ar fi poate, prea simplu, iar limbajul simbolistic, prea complicat. În
schimb, un proverb, o cugetare, un aforism, o parabolă, o pildă, limpezesc conţinutul.
Stilul acesta, interactiv, de dialog cu cititorul, este uneori, provocator, îl invită pe cititor să gândească, să adopte o atitudine. Şi
astfel, i se fixează în memorie mai bine, morala din text.
Peste tot, în aceste texte pilduitoare, Dumnezeu este prezent, se manifestă prin acţiunile, cuvintele şi gândurile celor implicaţi în
povestire. Destul să fii cu luare aminte.
Autorul ne învaţă că „Viaţa însăşi este o taină”, universul este o taină, naşterea şi moartea, sunt taine, enigme
încă nedezlegate, creaţia, în marea ei varietate este plină de mister, uneori, de necuprins în cuvinte sau cu Nnnnnnn
Părintele-autor descrie fapte şi întâmplări din vieţile marilor duhovnici, monahi, preoţi sau cei înălţaţi la cinstea altarelor. Aceste
exemple sunt edificatoare şi ele circulă apoi, în lumea creştină. Fiecare exemplu, cu anecdotica lui, din care trebuie să extragem învăţă-
tura.
În alte povestioare, tot prin pilde, părintele Nicolae ne învaţă cum să ne rugăm, cum să citim Sfânta Scriptură, să contemplăm
creaţia lui Dumnezeu, cum să ne mortificăm şi să postim, dar mai ales, cum să facem fapte bune aproapelui nostru.
Toate povestioarele şi parabolele au darul de a ne conferi un bun prilej de tihnă şi confort spiritual, ne aduc pace şi lumină, dar
-5-
 REGATUL CUVÂNTULUI


mai ales, speranţă în suflete.
Ce frumos spune autorul, despre Cartea Cărţilor, în povestioara „Cuvântul lui Dumnezeu în cetatea sufletului”:
„-Există o singură carte, Sfânta Scriptură, celelalte sunt încercări relative de exprimare.
Sfânta Scriptură simbolizează felul prin care Dumnezeu grăieşte oamenilor. Ea continuă să demonstreze că este o carte cu totul
specială, se face punte între noi şi Dumnezeu, mai exact, devine o cale de cunoaştere a Lui, accesibilă întregii făpturi omeneşti şi căreia
îi este dedicată în totalitate prin actul Revelaţiei totale, al insuflării divine. În rugăciune întrebi, în Sfânta Scriptură afli răspunsul!”
În unele cazuri, autorul porneşte, chiar din titlu, de la unele proverbe şi zicători româneşti, urmând ca apoi să le ilustreze cu câte
o istorioară: „Laudă-mă gură, că ţi-oi da friptură...”; „Acolo unde Dumnezeu nu mai are biserică, îşi face dracul capelă”; ori chiar
versete din psalmii davidici: „Ridica-voi ochii mei la ceruri” (Ps. 121, 1).
De asemenea, paradoxuri sau fraze axiomatice: „Oamenii preţuiesc tot mai puţin ceea ce primesc gratuit”; tălmăcind pericope
cu adevăruri biblice, după înţelesul omenesc.
Cât de pilduitoare sunt istorisirile care preţuiesc smerenia, bunătatea, generozitatea, credinţa şi celelalte virtuţi creştine! La fel
de valoroase sunt povestirile care ne povăţuiesc să ocolim trufia, orgoliul, minciuna, căci ele sunt păcate grave înaintea lui Dumnezeu.
Pregătirea pentru viaţa veşnică are o mare importanţă şi ea trebuie făcută în orice moment, în viaţa actuală. Gest cu gest, cuvânt cu cu-
vânt, faptă cu faptă, se adună pe talerul judecăţii pentru a câştiga veşnicia. De asemenea, e foarte important să nu dezertăm de la credinţă,
indiferent de greutăţile prin care trecem, să nu ne descurajăm şi să fim consecvenţi până la sfârşit. Şi răsplata va veni, negreşit. Exemplul
sfinţilor şi martirilor este edificator.
Uneori, autorul ne poartă în actualitate, dând exemple din lumea de azi, atât de confuză şi tulbure, demonstrând în felul acesta, cât
de ancorat este în realitate. Creştinul nu trebuie să trăiască în aşa fel încât ceilalţi să spună că parcă a aterizat de pe altă planetă. Important
însă, este de a putea să discearnă între ceea ce e bine şi ceea ce e rău de făcut, într-o lume care şi-a inversat valorile, ajungând să creadă
că e bun, ceea ce, de fapt, este profund greşit şi anormal.
O mamă luându-şi rămas bun de la copilul său, îl sfătuieşte astfel: „Dragul meu, trei lucruri contează în viaţă: Primul este să fii
bun. Al doilea este să fii bun. Al treilea este să fii bun. Motivul? Pentru că aşa este Dumnezeu cel întreit şi unic!”(Să fii bun, dragul
meu!)
În ceea ce priveşte protejarea, instrucţia, sprijinirea celor mici, dascălii au un rol foarte important, după părinţi şi bunici. Autorul
îi face un portret moral admirabil, celui care devine, în primii ani, modelul de comportament al tinerilor. Dascălul „este al doilea om
ca valoare din viaţa noastră. E cel care te ajută să înveţi să cunoşti, să înveţi să priveşti, să înveţi să asculţi, să înveţi să crezi şi să
creezi; să înveţi să zbori şi să revii pe pământ. Este greu să măsori în cuvinte tot ceea ce înseamnă dascălul în societatea prezentului,
dar recunoştinţa faţă de el trebuie să fie mare dacă o raportăm la menirea acestei categorii profesionale”. El este numit de către autor,
„Misionarul alfabetului” în povestirea cu acelaşi nume.
Într-o lungă şi caldă pledoarie, autorul ne învaţă ce înseamnă să fii dascăl: „A fi dascăl înseamnă a avea pe obraz o lacrimă: pentru
bucuria şi mândria de a vedea cum un copil reuşeşte să rezolve şi cea mai mică sarcină; pentru singurătatea copiilor cărora le este greu
să se adapteze; pentru compasiunea faţă de sentimentele părinţilor (...) Dascălul este un om cu mult har şi vocaţie, un neuitat sculptor
de suflete şi caractere, poate cel mai bun dintre noi. Un model de succes în viaţă, ca să nu zic, vorba mare – un ideal.”(Misionarul al-
fabetului).
Aici, ca şi-n alte povestiri, părintele Nicolae Şincan îşi dă adevărata măsură a talentului poetic, alcătuind un portret aproape liric,
cu metafore, cu multe alte mijloace de expresie artistică, într-un eseu evocator de mare valoare. Chipul dascălului a fost din totdeauna
oglindit în literatură ca model desăvârşit pentru mulţi autori.
Un enunţ aflat într-un titlu de povestire, are menirea de a nedumeri pe cineva neavizat: „Lepădarea de sine, cheia aflării lui
Dumnezeu”. Pare greu de acceptat, cum să te lepezi de tine însuţi? Dar este perfect justificat întrucât, ca să locuiască Dumnezeu în tine,
trebuie să-i faci loc. Şi mai ales, să faci curat în tine, ca să găsească un sălaş vrednic de Dumnezeu. Dacă în sufletul tău stau îngrămădite,
fel şi fel de gânduri şi idei, cuvinte nefolositoare, persoane care nu au nimic comun cu
credinţa şi Biserica, greu îşi va face loc Dumnezeu acolo. Însuşi Isus ne-a învăţat să ne lepădăm de noi înşine şi să-L urmăm, fiecare
cu propria cruce-n spinare: „Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi uirmeze Mie” (Luca 9,23).
O altă temă deosebit de importantă este invocarea numelui cuiva, care are puterea de a-l face prezent. Cu osebire, invocarea Nu-
melui lui Dumnezeu sau al Maicii Fecioare: „Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi active în numele Său. Pentru creştinii de
astăzi, ca şi pentru cei din timpurile apostolice, numele lui Iisus este izvorâtor de putere dumnezeiască” (Numele lui Iisus este izvorâtor
de putere).
Nu lipsesc din carte anumite motive izvorâte din legendele populare româneşti, din anumite zone geografice, prelucrate şi inter-
pretate pentru a sluji subiectul tratat. Aşa este „Floarea Sfântului Ioan – Sânziana” – după o emoţionantă legendă din Bucovina.
Nici tematica istorică nu este neglijată şi, în povestirea „Mândria unui popor este Drapelul”, autorul înfăţişează un moment din
viaţa marelui revoluţionar de la 1821 Tudor Vladimirescu. O emoţionantă povestire, după o legendă, despre culorile steagului românesc,
despre care autorul afirmă: „Drapelul Tricolor Românesc, alături de stemă şi imnul naţional reprezintă un însemn important al neamului
nostru. Sub faldurile lui, românii şi-au exprimat aspiraţiile, şi-au clădit demnitatea şi au luptat pentru împlinirea marilor idealuri. Nu-
tresc speranţa că vom învăţa să redevenim patrioţi, să ne iubim credinţa, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele
din care am răsărit, căci, aşa după cum spunea Lucian Blaga, <nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfeşti pentru
el dacă îi aparţii>”.(Mândria unui popor este Drapelul).
Într-o istorioară, autorul foloseşte în titlu, o butadă: „Într-o lume anormală, cei nebuni sunt sănătoşi”, pe care o ilustrează cu o
întâmplare din Germania, în timpul celui de-al doilea război mondial. O femeie bătrână, zărind printr-o crăpătură a unui vagon în care
erau transportaţi precum animalele, evreii ce urmau să fie duşi în lagărele de exterminare, a protestat cu voce tare şi a fost ridicată şi
internată într-un spital de nebuni. Uneori, nebunii sunt singurii care au curajul de a striga adevărul. Şi un om care strigă adevărul, pare în
ochii celorlalţi, un nebun.
Există oameni hărăziţi a vindeca sufletele. Aceştia sunt preoţii, vrednici tămăduitori, care cu sfatul, cu îndemnul, cu exemplul
personal, cu actele de caritate, pot contribui la edificarea sufletelor.
Nu o dată, citind aceste istorioare şi pilde duhovniceşti, eşti emoţionat şi chiar lăcrimezi, pentru că ele îţi ating şi inima, nu nu
-6-
 REGATUL CUVÂNTULUI

mai mintea şi trupul. Şi de fapt, acesta este şi miracolul Cuvântului bun şi roditor, sădit de semănătorul cu numele Gheorghe Nicolae
Şincan, în cartea pusă la dispoziţie cititorilor, din dragoste de oameni. În ea, părintele-autor şi-a pus, pe lângă roadele minţii sale şi bi-
necuvântări şi rugăciuni pentru fiecare om care-şi va apleca privirea peste pagini. Terminând de citit, se simţi îmbogăţit fără a investi
nimic. Ori mai bine zis, dând puţin din timpul tău, din bunăvoinţa ta, din atenţia ta. E un schimb foarte avantajos pentru tine. Un schimb
admirabil, o empatie care se realizează spontan, fără rezerve.
Citind aceste pilde, înveţi să trăieşti demn, iar la urmă, să-ţi primeşti răsplata binemeritată. Nimeni nu ne poate construi veşnicia,
în afară de noi înşine.
Un adevăr copleşitor: „Dumnezeu a pus veşnicia în inimile noastre” (Ecl. 3,11).
Cel mai important este să nu lăsăm ocazia mântuirii să treacă pe lângă noi fără să profităm de ea, aşa cum au scăpat prilejul de a
dobândi un napoleon pentru un cent, locuitorii unui oraş care au crezut că oferta este o glumă şi numai un copil a dorit să schimbe bănuţul
lui cu un napoleon de aur, în povestirea „La ce e bună mintea cea de pe urmă?” Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Mă tem
că trece Dumnezeu pe lângă mine şi că nu se mai întoarce”. Să nu-L lăsăm să treacă pe lângă noi fără să ne alăturăm Lui, pentru că, clipa,
o dată pierdută, nu se mai întoarce şi vom da socoteală de această nesăbuinţă.
Autorul înfăţişează adevărate lecţii de viaţă pe care, reprezentanţii regnului animal le dau adeseori oamenilor, ca în povestirea
intitulată chiar aşa, „O lecţie de viaţă”, în care un câine, după ce mânca, îi ducea un os mare în gură şi câinelui vecin care era slab şi mai
era şi legat de stăpânii lui. O lecţie de „omenie” faţă de aproapele, dată de un câine!
Milostenia se înscrie în faptele bune ale creştinului. Ea trebuie făcută însă, cu discreţie, din toată inima şi fără să te lauzi că ai
făcut-o. O singură faptă de milostenie poate schimba starea unui om la judecata lui Dumnezeu, din osândit, în mântuit. Astfel răsplăteşte
Dumnezeu un act de milostenie făcut aproapelui. Dar şi alte virtuţi sunt apreciate pe măsură: ascultarea, recunoştinţa, smerenia, virtutea
generozităţii şi a dăruirii, ş.a.
Autorul transmite un mesaj forte, un mesaj copleşitor pentru orice creştin: acela de a nu răsplăti binele cu rău. Nerecunoştinţa este
o buruiană care tinde să năpădească sufletul, înăbuşind plantele bune şi roditoare. Dar mai presus de toate, să ne amintim câte daruri ne
oferă Dumnezeu şi noi suntem adeseori, nerecunoscători.
În primul rând, ar trebui să-i mulţumim pentru darul zilelor primite. Pentru fiecare zi dăruită de Dumnezeu. E de prisos să spunem că
uităm să mulţumim şi să fim recunoscători. Dimpotrivă, suntem tot mai nemulţumiţi de felurite mărunţişuri care ni se ivesc în existenţa
noastră şi adeseori, ne supărăm pe Dumnezeu, cerându-i socoteală, pentru ce ne-a dat o boală, un necaz, o pierdere. Practic, îi întoarcem
spatele şi ne lepădăm de El.
Chiar şi întâmplările aparent neînsemnate, ascund în ele un înţeles pe care, o dată descifrat, îl poţi folosi pentru edificarea ta.
Şi tot autorul ne învaţă că „Rugăciunea nu e singura activitate spirituală, dar este cea mai importantă”.
Pentru a sensibiliza conştiinţa românilor, autorul cărţii a introdus şi o istorioară privind naşterea imnului nostru naţional, după
versurile lui Andrei Mureşanu. Povestirea, plină de fior patriotic este relatată de soţia acestuia, Suzana şi cuprinsă în documentele vremii
de către un istoric. „Pe lângă tricolor, subliniază autorul, imnul naţional este cel care ne reprezintă pe noi, ca români, oriunde am merge
în lume, este un însemn oficial, răsună triumfal, în competiţiile sportive. Este ceea ce ne reprezintă şi ceea ce trebuie să respectăm şi
să onorăm cum se cuvine. În anul 1998 Parlamentul României a proclamat ziua de 29 iulie ca „Ziua Imnului Naţional al României”.
Această zi festivă este un prilej de a fi mândri de istoria, de cultura şi de moştenirea noastră spirituală.” („Din sânul maicii mele”).
O eventuală cheie pentru înţelegerea misterului divinităţii ne este oferită de istorisirea „Oamenii-Lumină”, care porneşte de la o
poveste veche despre Dumnezeu şi Sfântul Petru, din vremea când aceştia umblau pe pământ.
În unele cazuri, autorul părăseşte tonul blând şi îngăduitor şi recurge la un ton vehement, atunci când e vorba de cei linguşitori,
despre care spune: „E una din cele mai ticăloase şi mai degradante specii, pentru că linguşitorii, în momentul în care realizează că nu
le mai eşti de folos te atacă în cele mai josnice moduri” (Cum stă treaba cu linguşitorii).
Cartea aduce informaţii şi despre rânduielile Bisericii privind rugăciunile pentru răposaţi la Sfânta Liturghie şi în particular. Căci
„prinoasele aduse la Sfânta Liturghie au mai multă putere decât rugăciunile mele”, (Pomenirea la Sfânta Liturghie a celor repausaţi).
Autorul ne învaţă cum să descoperim Raiul pe pământ, printre semenii noştri sărmani: „Este firesc ca uneori să ne punem anumite
întrebări, bunăoară: Unde se află acum Hristos, unde poate fi găsit raiul, sau paradisul, sau fericirea adevărată? Cerul începe aici,
printre noi şi se află acolo unde ajungem noi, cei care Îl iubim şi credem în Hristos, care îi iubim pe oameni cum i-a iubit şi-i iubeşte El,
căci El rămâne cu noi şi prin noi, până la sfârşitul veacurilor”. (Raiul şi Împărăţia lui Dumnezeu).
Nu numai la întâmplări cu sfinţi şi monahi, duhovnici recunoscuţi şi cu mare har, descrie părintele Nicolae în carte, dar şi întâm-
plări actuale, din viaţa de zi cu zi a credincioşilor, a preoţilor, spre pildă pentru creştinii de azi, unii prea puţin încrezători în astfel de
fapte. Aşa este istorisirea „Recunoştinţa trece şi dincolo de moarte”, în care o femeie bolnavă este operată şi salvată, la sugestia unui om
decedat, căruia aceasta îi aprindea câte o lumânare la mormânt, şi care i-a apărut în vis, doctorului ce a efectuat intervenţia chirurgicală.
Sunt fapte minunate care demonstrează pe deplin comuniunea dintre sfinţi, a vieţii de aici cu viaţa de dincolo.
Dar ne mai învaţă cum să-L adorăm pe Iisus, cum să o preacinstim pe Maica Fecioară a lui Dumnezeu şi să-i cinstim pe sfinţi,
să-i respectăm pe preoţii care ne păstoresc şi ne dau dezlegarea pentru păcatele noastre, să-i iubim pe semenii noştri, după învăţătura lui
Hristos: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
O serie de istorisiri au ca subiect preacinstirea Sfintei Fecioare Maria, Stăpâna Cerului şi a pământului, Stăpâna casei noastre, Casa
lui Dumnezeu şi poarta cerului, izvorul cel viu al nădejdii, al mângâierii şi al Învierii noastre, Maica lui Dumnezeu grabnic ajutătoare,
Măicuţa Domnului, rugătoarea noastră, şi multe alte apelative admirabile pentru această preamilostivă Mamă, la care găsim alinare, aco-
perire şi sprijinire în viaţă, iar în ceasul morţii, Maica Domnului va fi lângă noi, până în ziua Judecăţii când va sta lângă tronul Fiului Său
Preaiubit şi va cere îndurare pentru noi.
Şi despre patimi vorbeşte părintele Gheorghe Şincai, în povestioara „Lume, lume...cât de dulci sunt poamele tale” – în special de
patima lăcomiei pântecelui, cauzatoare de mult rău pentru suflet. Acesteia i se opune virtutea înfrânării, singura care o poate stăvili.
Modul de adresabilitate al părintelui Gheorghe Şincan către cititorii săi, care, în mare parte sunt şi enoriaşii bisericii pe care
o păstoreşte, este cu un apelativ cald, şi foarte apropiat: „Dragii mei”; „Prieteni dragi”; „Fiii mei”, „Iubiţii mei”, ş.a. În acest fel,
apropierea se produce şi oferă prilejul unei conversaţii folositoare, al unei spovezi vrednice.
Foarte pilduitoare este şi istorioara despre „Vameşii şi fariseii în zilele noastre”.
Prin natura vocaţiei sale preoţeşti, autorul are acces la multe surse, la care creştinul de rând ajunge mai greu. Autorul nu doreşte
-7-
 REGATUL CUVÂNTULUI


însă, să se înfrupte singur din aceste bunătăţi cereşti, dar le împărtăşeşte şi credincioşilor, aceste adevărate comori ale ortodoxiei, fie
în biserică, prin predică, fie dăruind o carte de folos sufletesc. Şi cu cât dăruieşte mai mult, cu atât se îmbogăţeşte mai tare, îşi sporeşte
avuţiile, după principiul steindardt-ian „Dăruind vei dobândi”.
Forţa cuvântului său cucereşte, încălzeşte inimile şi în acelaşi timp, dă de gândit.
În unele din ele, părintele Nicolae încheie povestirile cu urarea: „Fiţi sănătoşi şi sporiţi în facerea binelui!” E o binecuvântare
scumpă şi ne-am dori-o în fiecare clipă. Cele mai multe povestioare relevă adevăruri evanghelice pe care părintele le tălmăceşte pe înţe-
lesul credincioşilor, extrăgând câte o pildă folositoare, de ţinut minte.
Toate povestioarele degajă un aşa-numit „Parfum de cer” – care îmbunătăţeşte, alină, conferă încredere şi speranţă. De altfel, una
din povestiri poartă acest titlu atractiv, metaforic, care spune că parfumul cel mai bun este cel care dăinuie prin faptele noastre.
A şti să priveşti cu luare aminte, a şti să observi, a şti să asculţi cu atenţie, a şti să intervii acolo unde şi când este nevoie ca să
aplanezi o situaţie delicată, a şti să acorzi o mână de ajutor acolo unde este cazul, a şti să pui punctul pe „i”, extrăgând esenţialul din orice
întâmplare, a şti să
reflectezi, să contempli, să te străduieşti să-ţi îndeplineşti munca în domeniul tău, a avea grijă de sufletul tău şi de al altora, iată ce ne
învaţă cartea aceasta, prin autorul ei, părintele Gheorghe Nicolae Şincan. Şi face acest lucru la modul cel mai firesc, nu neapărat legat
de vocaţia lui sacerdotală, ci izvorât din inimă şi din întreaga fiinţă. Cartea se citeşte uşor, este accesibilă unei largi plaje de cititori şi îţi
oferă tot atâtea prilejuri de meditaţie, câte povestiri sunt incluse în ea. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.
Iată ce înseamnă să te împărtăşeşti din roadele minţii şi ale inimii, printr-o carte reuşită de pilde, parabole şi povestiri cu tâlc,
pentru minte şi inimă. Şi toate spre folosul tău şi fără să faci un efort deosebit, primindu-le ca pe darul lui Dumnezeu pentru oameni.

PRELIMINARII
LA „GRIGORE URECHE – PRIMUL NOBIL A-CRONID”

ARHETIPUL ŞI MAGIA SCRISULUI.

A-CRONIŞTII/ANTI-CRONIŞTII...”CRONICARI”!
NORMALITATEA REACŢIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTĂ/FĂPTUIRE-EXISTENŢĂ
COSMICĂ

...Acest Neam al Românilor s-a ţinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin
Limbă şi prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACŢIONAR!
Niciodată, una fără alta – LIMBĂ fără RELIGIE/”LEGE”!
„TEMELIA” CREŞTIN-ORTODOXĂ, pe care „temeliuiaşte” 1/întemeiază” Logos/Gospodărie de
Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare şi de Bine Sfătuitoare (deşi în slavoneşte, încă...!),
dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiască Sfătuire dă fiului său,
Teodosie, pe la 1521...!!!
Dacă Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò
Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi arătat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Păcii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-ex-
cluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Războiul cu Diavolul şi cu iluziile asasine ale Celui Rău...!), mult mai apropiat de
Desăvârşirea Sacră-Hristos, iar nu dezbinată şi năboită de Bezne – căci iată cum se con-forma şi se raporta Duhul Vizionar (străbătător
al Pâclei instaurate de Iluzia Temporală) al Lui Neagoe Basarab, la Spaţiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creaţie
Divină – apărând şi definiţia CREŞTINULUI ADEVĂRAT, definit Fiinţial, prin Spaţiu şi Făptuire, întru Luptă Neabătută cu Diavolul
şi ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN – „AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII,
SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE
DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE”: „Dar cine ş-au făcut
vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi preste puţinea vréme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar
de ar şi încépe ceva să facă aşa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului şi
să-şi facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar
n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vréme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom
mérge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA
IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSĂ ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINŢĂ ŞI NICI O
OSTENEALĂ, CĂ ACEL ÎMPĂRAT MINUNAT ŞI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR ŞI AICI AJUNGE A LĂCUI ÎNTR-UN
ZEMNIC ŞI ÎNGRĂDIT CU UN GĂRDICEL, IAR A FACE CETĂŢI ŞI CASE DE PIATRĂ NICI DE UN FOLOS NU SUNT.
Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI
CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI
SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE. Că acéia,
deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi acéia deacii mult s-ar ve-
seli şi s-ar bucura. CĂ MAI FRUMOS LUCRU IASTE, ŞI MAI CU PLĂCÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRĂ DE CÉTE
CĂLUGĂREŞTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI ŞI ÎNFIGÂNDU-ŞI SULIŢILE ŞI LÂNGĂ SULIŢE
SĂ-ŞI PUE PLATOŞĂLE ŞI ARMELE, IAR ALTĂ MULŢIME SĂ AIBĂ OCHI CA DE ARAMĂ ŞI ÎNARMAŢI CU ARME DE
HIER, ŞI ÎMPĂRĂŢIE ÎNGRIJATĂ ŞI PRESTE CÂMPU MULTE AŞTERNUTE ŞI PRÂNZURI. CĂ ACEASTĂ VEDÉRE NU
IASTE BUNĂ, CI IASTE MAI BUNĂ CAREA ZIC EU. Ia blăm acum în pustii şi VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI
HRISTOS ŞI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE ŞI ALTE ZĂVÉSE LUCII, CU CARE FAC
UMBRĂ ÎMPĂRATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN ŞI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PĂMÂNT.
________________
1
- Vorba aprigului mitropolit-cărturar vrâncean,Varlaam/Vasile Moţoc...!
-8-
 REGATUL CUVÂNTULUI


Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. ŞI VOM VEDEA ACOLO LĂCAŞURILE
LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CĂ ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT ŞI AU
ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCĂ TOCMA ŞI STĂPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theo-
dosie; şi, după invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Căzut în Iluzia şi Trufirea Demenţială/Iresponsabilitatea venită prin Orbirea
Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum şi după invocarea Funcţiei Paradisiace a Martirilor Creştin-Ortodocşi şi Eroilor Nea-
mului Românilor - Sfântul Domn îi mai zice fiului său, pentru a-l iniţia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei şi Înţelegerii Drepte,
a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecărui om-român-creştin, dar dând şi Definiţia Domnului Autentic CREŞTIN
– precum şi modul de a identifica Impostura Demonică a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa şi a
poporului cel de călăuzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU,
ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERI-
CIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:
“(…) NICI FOARTE SĂ TE VESELEŞTI DE SLAVA LUMII ACEŞTIIA, NICI IAR FOARTE SĂ TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCE-
TAT SĂ MULŢUMEŞTI LUI DUMNEZEU DE TOATE 2(…)Hristos dete ţie chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa
celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum
şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi” 3 (p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA
PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UN-
SUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI
DUMNEZEU NU O VA VEDEA 4(…) când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus
Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim
lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…)5 (…) ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această
lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când
veţi şădea să judecaţi la divan, SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi
învăţătură bună şi dulce din gurile voastre 6”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, CI SĂ
FACI JUDECATĂ DREAPTĂ ŞI BOGAŢILOR ŞI SĂRACILOR(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să
nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea
spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie
frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>>7
(…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima
voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce
aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI
INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATE” .
...Aşa, deci: ”La judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi
frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte
dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică>> (…)Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae
că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre
sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…).
CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATE” …Câţi
nu se bat în piept, azi, cu “creştinismul” lor, dar nici au gândit la această atitudine fraternă, întru năpastele istoriei şi ontologiei - şi de
asumare curajoasă şi responsabilă, a propriilor greşeli, fără ambiţii/orgolii deşarte şi trufii letale… - …atitudine atât de curat, viguros
şi neclintit hristică! Creştinismul este, cu adevărat, cea mai grea religie, sitagmatic şi paradigmatic, de pe Terra şi din toate timpurile
- pentru că te obligă la METANOIA, să-ţi întorci sufletul pe dos, până ţi-l luminezi în întregime – şi ţi se revelează Mântuitorul şi
Mântuirea/Învierea Duhului!!!
… “SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI”...Să luăm aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducăto-
rii...!!! Altfel, vom regreta amarnic: fără ÎNŢELEPCIUNE, fără „JUDECATĂ DREAPTĂ”, fără „OAMENI BUNI ŞI ALEŞI” , fără
„SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Căile unui om şi ale unui popor, căzut în Istoria/Iluzia
Temporală – se închid ori se afundă de tot, în Bezna cea Veşnică a Tartarului...!
…Ce asemănare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Răsăritului-Hristos, şi Demonul care-l îndeamnă pe Machia-
velli să ne înveţe “politică”… anti-polis şi “diplomaţie”… întru crimă, cum a şi reuşit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în
“globalismul” asasin/genocidic, de azi?! “Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o
stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe
forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să
recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om” 8 – iar primul şi cel mai recomandat
procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea - este “s-o distrugi”9 . Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii
aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei - autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile
de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au
distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut”. De unde se vede că diavolul este mare savant...”donând” modelul său de cinism sălbatic –
_______________
2
-Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.
3
-Idem, p. 212.
4
-Idem, pp. 183-184.
5
-Idem, p. 184.
6
-Ibidem.
7
-Idem, 185.
8
-Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.
9
-Idem, p. 27.

-9-
 REGATUL CUVÂNTULUI

Apusului/Amurgului Faustian, demn, încă de pe-acum, de Ragnarökr 10!

Sintagma celebră a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul...” – stă mărturie pentru dârzenia REACŢIONARISMULUI SPIRITUAL
al Românilor Medioevici (cu totul deosebiţi de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptaţi, chiar mult prea
„familiari” cu Răul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emană dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru că ”di-
riguieşte-gospodăreşte-orânduieşte” Cetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam dispărut, au devenit o „legendă”, ori-
cum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra...planetă care, din Centru al Cosmosului Creaţiei, al Nomos-ului/
Logos-ului Creaţiei, a devenit o „mahala” non-creaţionistă, non-reactivă, aproape flegmatică, în apatia ei exasperantă Anti-Nomos, o
„suburbie” a Cosmosului, care-şi neagă Creatorul, neagă Spaţiul Creaţei, neagă Dinamica Reactiv-Luminoasă-Revelatorie – faţă de
Întuneric, a Creaţiei). Deci îşi neagă Fiinţa/Fiinţarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe aşa-zişii noştri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici şi teribili
luptători cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI/ACRONIZI! – ei sunt adevăraţii CRUCIAŢI, pentru că numai prin
Nomos-ul-Hristos ne putem regăsi Fiinţial-Real/Stabil Conformativ) – înseamnă a nega Fiinţa Cosmică. Dar Fiinţa se afirmă şi prin conş-
tienţa unui Spaţiu legat de Logos şi de Religie, conformat prin Logos şi prin Religie. Deci, Spaţiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a
fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „formă mentală”11 , cum zic indienii (cf. Gramatica lui Pānini). Apoi, forma s-a semi-mate-
rializat în...”VĂZDUHUL / VIBRAŢIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA”12 şi-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a căpătat expresie
orală (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creaţia-Paradis...!): „pe unde iese sufletul, să-ţi iasă şi vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca
_______________

10
- În ideologia eschatologică de origine germanică: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soartă a Zeilor”: numele bătăliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor - şi
al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei creştine) – cf. Walhala şi Thule – mituri şi legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.
11
- Totul este forma mentală11 , “neperceptibilă nici măcar în viitor” - deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorăsc aparenţele-diferenţe, dar şi înspre care
revin (prin resorbţia meditativă) toate diferenţele, contopindu-se în Suprema Unire a conştiinţei (Spiritualizarea-Fiinţă), în extazul revelaţiei Sinelui Absolut (de observat
că acest joc dramatic la limita Fiinţei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa şi diferanţele sale - care nu sunt altceva decât intuiţii
ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a iniţiat şi urmăreşte, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalităţii nasc lumea
Absolută).
Oricare ceva-obiect există prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizează, se făptuieşte). Dar concepţia indiană implică ritualul, ca unică Formă de realitate şi menţinere
a şansei soteriologice Fiinţei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt funcţii ale obiectului, aparent diferenţiat - realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-normă comica)
la kriya-acţiune, se reîntoarce în împlinirea extatică:
1. apadana = ablaţiunea (îndepărtarea-separare faţă de alte obiecte-persoane);
2. sampradana = donaţia, acţiunea de remitere către un obiect sau persoană;
3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei acţiuni;
4. adhikarana = locaţia-referinţă spaţio-temporală (substratul acţiunii, ca suport-receptacol al acţiunii);
5. karman = “pacientul” care suferă acţiunea sau ceva ce agentul doreşte să dobândească mai mult decât orice;
6. kartr = agentul acţiunii, independent, “cel care îşi are propriul său fir.
Verbalitatea conţinută în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoaşterii) şi asimilată de către Fiinţa Spirituală care devine posesoarea absolută a celor 6
funcţii dezvoltate de obiect, deci îşi apropriază absolut obiectul, spiritualizându-l: “Există o formă a limbajului, independentă de actul cunoaşterii discursive, formă de
natură simbolică prin care se metaforizează înţelesul tuturor cuvintelor - creând un nou înţeles global la un alt nivel semantic)”. Concepţia indiană implică ritualul ca
formă fundamentală de existenţă, Logos-ul ritualic: acţiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistică a căutării, prin meditaţia-concentrare, în ekstasis-ul
grecesc - starea de intuiţie luminoasă nediscursivă.
Totul-lume este ritual-expresie şi ritual-represie. Şi ritualul ţine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstăpânitoare (norma psihocosmică).
Deci, nu există vreo diferenţă între Cuvânt şi Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului către Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absolută. Şi
această recuperare e energiei întru Logos este posibilă doar prin trăire ritualică, sacrificatoare Fiinţei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminării-Logos: “Literatura
veddică ilustrează, începând cu primul său text - Rgveda - că realitatea mitică supremă este de esenţă verbală. 11 (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât
divinităţile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, acţionează prin puterea ce şi-o trag din principiul suprem verbal, cel
care susţine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifică cu cea mai abstractă şi impersonală dintre reprezentările vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de
“absolut” în gândirea indiană… Ulterior (…) relaţia dintre realitatea absolută (Brahman) şi Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahma-
na, II,1,4,10 şi Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentări simbolice virtuţile cuvântului - mai ales forţa sa demiurgică”.
Iată şi teoria indiană a iniţierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de iniţiere spre revelaţia Logos-ului: “În centrul Fiinţei, concepută atât în obiectivitate (n.n.:
am zice noi, în termeni europeni, Revelaţia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), noţiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul căreia explică
dinamica “esenţei cuvântului”. Psihodinamica se desfăşoară pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfăşurată, madhyama, vorbirea medie şi pasyanti, vor-
birea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitivă. La acest nivel nu mai
există diferenţiere (bheda) şi nici succesiune (krama) (s.n.), se realizează o stare paradoxală în care vorbirea este “mobilă şi imobilă, cuprinsă de concentrarea mentală,
ascunsă şi pură”, formele (akara) rămân cognoscibile, deşi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectivă a actului expresiv, forma exterioară a limbajului suferă o
regresiune sau resorbţie (pratisamhara), în care, pierzându-şi toate distincţiile, se resoarbe în intelect “ca gălbenuşul unui ou de păun, fără a-şi pierde totuşi toate părţile
sale distincte (…)”.
“Activitatea limbajului-gândire începe şi se sfârşeşte în intuiţia unei forme originare, a unei reprezentări virtuale, identică cu realitatea absolută, prin tran-
scenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultimă, atât în subiectivitate cât şi în obiectivitate, este Unul ca unitate a potenţelor pure, dincolo de manifestarea lor în act.
Recurgând la distincţia dintre virtualitate şi manifestare, Bhartrhari oferă ieşire din contradicţia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinările Multiplului, însă
le conţine sub forma predeterminărilor. Unul trece în Multiplu şi se întoarce în sine (…)”.
Şi ne permitem un ultim citat :
“În această exprimare simbolică a procesului de desăvârşire a insului, regăsim, într-un fel, anticipată, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele două
secole - începând cu romanticii şi sfârşind cu psihanaliza contemporană - conform căreia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiinţei sale presupunând o
reintegrare a acesteia (…) desăvârşirea este concepută ca o continuă pendulare a conştiinţei între Unu şi Multiplu, ca o trăire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.
12
- Parashabda (sanscrită): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formează un Tetragram şi constituie
cea mai sfântă formulă din Hinduism, OM MANI PADME HUM - ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, găsim o aproximaţie mai mult decât satis-
făcătoare, o echivalenţă convingătoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” - V.Lovinescu, O icoană…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar şarpele com-
plet, vetical şi spiral, e reprezentarea grafică a monosilabului AVM (n.n.: la Hinduşi, se numeau, astfel, cu iniţiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[
şi al Bolţii Cerului] şi Marut-zeitatea Aerului) , procedând şi desfăşurându-se din vârful nespaţial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibilă, în
jurul jumătăţii lui superioare verticală, ridicându-şi semeţ capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/
Alain Gheerbrant, în Dicţionarul de simboluri , vol. I, p. 153 - consfinţesc: “Acest simbol plin de forţă al divinităţii, pe care o exprimă înafara sufletului şi o realizează
înăuntrul lui, rezumă în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmică descătuşată prin rostirea, de către demiurg, a acestei prime formule
care a chemat la viaţă toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pământ! Văzduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, şi de aceea rostirea lui poartă
în sine o încărcătură energetică uriaşă şi de o extraordinară eficacitate în pregătirea transformării spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivalează cu propria
divinizare. AUM este, după Vivekananda şi tradiţia vedantică, manifestarea prin excelenţă a divinităţii”.

-10-
 REGATUL CUVÂNTULUI


şi Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (deşi l-au ăracticat, cu zeci de mii de ani în urmă, cu arată tăbliţele de la Tărtăria!
– chiar până la joc, până la disimulări/încifrări ludice) - ci s-au dăruit, Duh şi trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin
Legea Învierii, adică a Re-Găsirii Centrului Cosmico-Existenţial. Legea Fiinţei/Fiinţării Reale!
În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care strămoşii lor o lepădaseră, pentru că, încă, nu se lepă-
daseră de SFINŢENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETĂ, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STA-
BILITATE-A-FIINŢEI-ÎNTRU-DESĂVÂRŞIRE!), pentru că, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din aşa-zisa
„antichitate” (de fapt, perioada mai bunei percepţii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Veşnicia Duhului), medievalii se aflau
mult mai înfundaţi în Kali Yuga - ...fireşte, cu mult mai puţin decât noi, cei de azi, care nu mai avem conştiinţa Logos-ului de niciun fel:
nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor şi sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensă,
a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiinţei noastre de Credinţă, adică de Stabilitate a Duhului...străbunii noştri
o numeau ÎNŢELEPCIUNE, adică dreapta cumpănire, în Cuget şi Fiinţă, a Realului Divin: noi nu mai ştim ce e aceea...!). De aceea,
pentru noi, cei de azi, şi importanţa Religiei a scăzut, pentru că nu mai păstrăm contactul cu Duhul nostru identitar – şi, drept consecinţă,
pierdem, aproape total, percepţia Spaţiului, ca zonă conformativ-existenţială.
Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte conştienţi de acest fapt demonizant, de această corupere a spiritualităţii lumii!
– ...de aceea, şi initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat
pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine
să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la
lumină şi den nefiinţă în fiinţă” – cf. Începutul învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Ţării Ungrovlahiei, carele
au învăţat pre fiiu-său Theodosie vodă), de aceea şi viziunile, obsesive şi foarte reale, ale sancţiunii pozitive, din zona Dumnezeului
Veşniciei Existenţial-Formale, a Voievozilor Căutători de Re-Sfinţire, prin apariţia/revelaţia şi protecţia sacră, din partea sfinţilor trimişi
de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identităţii noastre Umano-Divine: „Zic să să fie arătat lui Ştefan vodă
sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi
dându vâlhvă oştii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Războiul de la Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu
Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: “Zic unii să să fie arătat lui Ştefan vodă la acest războiu sfântul mucenicu
Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui ci este de a şi créderea, de vréme ce au zidit
bisérică” – idem, De capetile céle de frunte ale léşilor ce s-au aflat pieriţi, p. 64. De observat: argumentul veridicităţii este suprem şi
irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Faptă: ZIDIREA BISERICII, adică Însăşi Epifania Spaţiului Sacru (al Coerenţei Desăvârşite)
şi a Făptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Leşeşti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

…Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerenţei Spaţiale Desăvârşite, echivalentă, în Semantica
Divină, cu Sacralitatea Spaţiului – Spaţiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiinţei şi, deci, a Logos-ului – şi nu ne mai vedem, deci,
nici ca fiinţe spiritual-identitare, nici ca fiinţe spaţial-identitare, nici ca fiinţe nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afir-
ma, spre exemplu, că MIORIŢA ZALMOXIANĂ, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt fraţi
şi profund închinaţi „comuniunii” spirituale, întru Logos şi Fiinţă! - ...sunt, dacă nu identici, cel puţin echivalabili, prin Logos, Religie
şi Spaţiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiinţării, echivalabili la nivelul Duhului... – ...devine, din realitate, o aberaţie. Şi, totuşi, nu
este nimic aberant, în afirmaţia că Marile Spirite (aflate în permanentă comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipăie”, întru Duh,
comunică şi-şi (re)comandă, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENŢIAL – şi, toate acestea, PE
DEASUPRA DE TIMP ŞI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identităţi şi, deci, a Supra-Identităţii: NEA-
MUL, ca Entitate Divină, prin care vom transcende, iar, în Fiinţa noastră cea „de glorie”, Mântuită de demonii Timpului-Istorie Coruptă
şi Coruptibilă.
Timpul este rezultatul Căderii Omului. Deci, are o extrem de puternică componentă subiectivă, adică teribil de instabilă şi grozav
de mioapă, despiritualizată, adică demonică (Căderea Omului este, de fapt, refuzul conştientizării, de tip identitar-religios - în sensul
pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – şi înscrierea în vârtejul disoluţiei fiinţiale umane!). Timpul,
ca dimensiune non-reală, deci subiectivă, poate fi hiperbolizat, până la disoluţia completă a Fiinţei/Fiinţării. Este exact ce ni se întâmplă
nouă, celor din aşa-zisa „contemporameitate” (de fapt, ieşirea din/de pe Traiectul Divin al Existenţei, întru moarte/des-fiinţare spiritu-
ală!): nu mai avem percepţia Formei Noastre Spaţiale, adică a Formei Supreme şi Veşnice, Neschimbate/Neinfluenţate/Necorupte (de
„variabilele” şovăielii, ale dedublării demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergăm” prin Timp (adică ne dezintegrăm, golindu-ne
în mişcări/fapte/făptuiri fără Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind şi mai tare, din ce în ce mai are, demonii disoluţiei
şi ai anomiei, ai non-formalului.
Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinţa ne este descentrată spiritual, noi nu Citim-
Scriem CENTRAL, adică nu percepem că orice manifestare umano-divină este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar
trebui ca viziunea noastră asupra Lumii şi Scrisului-Cititului să nu mai fie una lineară, ci una ciclică.
Da, noi avem impresia că şi Rugăciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica
protestantă şi spiritul capitalismului”13 . Nu percepem că, de fapt, oricare Rugăciune este, de fapt, mereu, re-căutarea, spre re-găsire, a
Centrului Lumii şi Fiinţei. Deci, e normal să fie repetitivă şi ciclică!
La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL greşit, pentru că aceştia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizează, consemnându-l,
prin ani şi luni, tocmai pentru a scăpa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela
al Întemeierii Lumii – şi scrie nu doar ca să nu se uite Fiinţa/Fiinţarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinţa Fiinţa Umano-Divină!
Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoică, preschimbând FIARA (înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării)
din om – în Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra
Coerenţa Fiinţială a Făpturii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disoluţiei, prin Iluzia Temporală: „ca să nu
să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu săştie ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” –
cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator şi disipator de Fiinţă şi de Coerenţă Divină), prin Magia Scrisului,
_______________
13
-Max Weber – Etica protestantă, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpul cu rugăciunea – fă bani!”
-11-
 REGATUL CUVÂNTULUI

în curajul “străbaterii cu istoria” (trebuie să cunoşti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otrăvii din însăşi
Frecventarea Otrăvii, eventual, homeopatică… - …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otrăvii, ca Euharistie Protectoare! - …străba-
terea răului/călătorire iniţiatică la Hades, până la Rădăcina Răului!), adică al conştientizării, prin concretizare şi identificare, până la
amănuntul cel mai subtil (“să nu rămâie ceva neînsemnat”), “faţă către faţă, Duh către Duh”, a duşmanului ce trebuie exorcizat
– TIMPUL: “să nu rămâie ceva neînsemnat, pentru ca să nu le zică vecinii lor di prinprejur că au fostu adormiţi sau neînvăţaţi şi
nestrăbătuţi cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Făptuirea să fie potrivită şi vrednică de Logos-ul Divin, întru
care se sileşte a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Căutătorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Ştefan vodă, fiindu
aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădére, socotindu că şi inimile
voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Ştefan, deci, stă
sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI şi al Înmulţirii Duhului, prin Faptă/Făptuire, ca RĂZBOI SACRU, contra demonilor Uitării,
Somnului/Lenei Spirituale, contra “scăderii” concentrării Forţei de Duh!

Aşa fac, după buna-i pildă, şi ceilalţi doi „ştafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic - Miron Costin şi Ion Neculce. Există un
Topos al Înfiinţării, obsesiv, pentru toţi cei trei aşa-zişi „cronicari” (de fapt, A-CRONIŞTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei,
este Singura Realitate, pentru că dă consistenţă Existenţial-Spaţială - Fiinţei Neamului. În funcţie de acest Topos Sacru, există sau nu
Pontifi-Voievozi, care conduc expediţia de Aflare întru Con-Formare a Fiinţei – şi, de aceea, Ştefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este
singura bază de orientare fiinţială a poporului, care tinde, mereu, să-şi regăsească Fiinţa Supra-Individuală – NEAMUL. Ştefan cel Mare
nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna
altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – cf. p. 69), ca Formă Dominantă şi restructurantă a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct
de vedere spiritual, deci aducând „pagubă”, întru păstrarea Centrului Cosmico-Fiinţial!), degenerate - el este Şansa Neamului (înjosit
prea adânc în „popor” – care este o formă „deformată” existenţial, pentru că se expune prea mult Căderii, este, deci, prea robit Timpului)
- de a-şi re-afla Spaţiul Existenţial – Ştefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Găsite, a Arheului
Neamului. Ştefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spaţio-Sacral, dar este Calea spre acestă regăsire a Fiinţei, ieşind din
timp şi re-dându-ne veşniciei. De aceea, tot ce este înainte de Ştefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este după Ştefan
cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectivă, a Fiinţării Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie făcută nu linear (ceea
ce aduce concepţia, profund greşită, a „stângăciei” Scrisului lor: ei trebuie citiţi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-În-
toarcerii la Spaţiul Sacral – şi, abia atunci, vom avea Revelaţia Teribilei Lor Ştiinţe, de o fermitate a dispreţului Timpului, inegalabilă,
de către niciun roman modern, fie el cât de „proustian”... – vom avea percepţia corectă, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la
Centrul Fiinţei/Fiinţării Cosmico-Divine, a Omului). Orice reacţie a lor nu e una pur „teoretică”, ci un efort magic, de a depăşi iluzia
temporală, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se ştie, prin rostirea, cu maximă tărie, a Numelui Duşmanului – în
cazul nostru, Timpul, care împiedică, fatal, reintegrarea totală a faptelor în Unica Faptă/Făptuire: „descălecarea”/ctitorire/întemeiere:
Dragoş, Ştefan cel Mare, toţi care urmează reţeta lor de re-aducere, în conştiinţă, a conformaţiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”,
în sensul Supremei Existenţe prin Marea şi Singura Făptuire Valabilă-Reală: CONŞTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI
SACRU – singurul care merită „descălecarea” din condiţia binară, dubioasă, dublant-fiinţială, de Centaur – şi re-fixarea Picioarelor, ca
nişte Coloane ale Templului Fiinţei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.
Moldova este „descălecată”, în sensul de re-adusă la „simplitatea” ei maxim-viguroasă, conformaţională de Neam – la funcţia ei confor-
matoare de Topos Sacru-Templu – şi, deci, conştientizând (şi luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei şi prin lupta împotriva
ei, a Iluziei Timpului.
Iluzie Majoră, care duce la subsecventa ei, logică şi consecutivă: UITAREA!
...Avem nevoie, pentru a nu ne rătăci total, din punct de vedere existenţial, să înţelegem că cronicarii (care, ca şi Platon, la greci, sunt
ultimii închinători la Logos-ul oral şi primii închinători, dar cu reticenţe, la Logos-ul scris) au avut percepţia, ca şi Eminescu şi alte câteva
genii româneşti, a supratemporalităţii Logos-ului. Au avut percepţia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca înşiruire strict temporală, strânsă
în chingile unei cronologii fără identitate şi personalitate umano-divină, ci dezvoltă percepţia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie forţele
cele vechi, pe jumătate uitate, ale Fiinţei.
RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.
Şi, prin acestă latură magică, Scrisul îşi dezvoltă o sinergie teribilă, în raport cu Fapta/Făptuirea şi cu Spaţiul, ca Dezvoltare şi Evoluţie
a Fiinţării Cosmice a Neamului.
Individul nu are nicio importanţă, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Ştefan cel Mare-BUN/Sfântul
Ştefan nu este, în „adevăratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele
Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Mioriţa Sublim-Anonimă, Ştefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu
- noi, Traco-Dacii putem să existăm conformativ, într-un Spaţiu, care începe să se desluşească, din noianul „amestecăturilor”, al haosului
temporal, creat prin pierderea Identităţii Spaţiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau şi o cultivau,
ritualic, prin stabilirea de legături jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer şi Pământ. De aceea, Zalmoxis are
dublă funcţionalitate şi orientare funcţională: este şi Zeul Mocşei Terestre, dar, concomitent, şi Zeul Mocşei Celeste.
***

1-DELIMITĂRI NECESARE

Înafară de inimosul ucenic al lui Ovid Densusianu (“Evident, sînt multe lucruri depăşite, infirmate şi contestabile în lumina cercetărilor
ulterioare şi a orizonturilor actuale, dar frecventarea acestui curs, vechi de aproape trei sferturi de secol, nu rămîne fără folos special-
istului care vrea să ia contact cu unul din spiritele cele mai alese din cîte s-au aplecat vreodată asupra domeniului literaturii vechi [n.n.:
Ovid Densusianu]”- cf. N. Cartojan, Istoria…, p. 5), Nicolae Cartojan, cel care, chiar lipsit de “antenele” cele rare ale intuiţiei, este, în
schimb (realmente şi fără nicio făţărnicie, autosuficienţă ori frivolitate!), smerit devotat Medioevului şi îndrăgostit de literatura medio-
evică (Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945) şi de câţiva ciraci de-ai săi (noi l-am cunoscut, dintre aceştia,
pe ieşeanul I.D. Lăudat…!), care s-au străduit ca, dacă nu au înţeles şi refăcut, empathic şi ştiinţific (deopotrivă!), Mentalul Medioevic,
măcar nu au fost porniţi să denatureze, grotesc, semnificaţiile Scrisului Medioevic – criticii români (cu excepţii nesemnificative!) au
-12-
 REGATUL CUVÂNTULUI


fost cei mai mari duşmani ai Evului Mediu Românesc! Şi, în consecinţă, au făcut cel mai mult rău cititorului, care, înainte de a se
apleca asupra textelor medievale, socotea că este necesar să-şi facă “pregătirea iniţiatică”, pe la cărţile de critică…Dar în ce privinţă erau,
oare, competenţi (nişte critici nesmeriţi şi de o superficialitate uluitoare!) să iniţieze pe cineva, când ei înşişi erau cu totul pe dinafara
subiectului (chipurile!) tratat?!
În primul rând, e cazul să eliminăm tot ce nu corespunde, flagrant, cu realitatea liturgic-medioevică. „Ca şi «Cazania», ca şi «Psaltirea
în versuri», «Letopiseţul» a fost citit şi copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca şi continuarea lui de către Costin arătând
că stârnise emulaţie. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec de noutate şi de vechime, de
spirit ştiinţific şi de providenţialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor şi de invocare a semnelor divine, de pătrundere psihologică
şi de moralitate preoţească. Nu cred că se poate afirma tranşant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima
noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească perplexitate de ironie cultă şi de
inocenţă populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice”.
“Emulaţie” între alchimişti…O fi fost, dacă zice, aşa de “cu foc”, un ageamiu într-ale alchimiei, precum dl Nicolae Manolescu…Al-
chimiştii nu aveau când să se …“emuleze”, unii pe alţii, câtă vreme treaba lor de bază era concentrarea cosmicului, spre Nunta Alchimică
a Supremei Cunoaşteri a Sinei Spirituale, Supraindividuale: deci, ei nu aveau când “trage cu ochiul peste gard”, la “vecinul de breas-
lă”…A scrie, despre “cronicarii”/A-CRONICI/ANTI-CRONICI, şi despre Grigore Ureche, mai abitir, că au scris pentru…O PIAŢĂ a
scrisului medieval (“ca să aibă succes”!!!), cum afirmă Nicole Manolescu (în Istoria critică a lite- raturii române, Secolele XVI-XVIII,
Editura Paralela 45, 2008), înseamnă că nu ştii ce vorbeşti şi că nu cunoşti, nici măcar din auzite, mentalitatea creştin-medievală. Până şi
manualele şcolare, dinainte şi de imediat după 1989, arătau cât de interesaţi de “piaţă” au fost A-CRONICII/ANTI-CRONICII – atât
de “pieţari”, încât, până în veacul al XIX-lea, lucrarea lor nici n-a prea fost cunoscută: “Cronicile au rămas în manuscrise aproape
două secole şi au fost tipărite de Kogălniceanu şi Bălcescu, după 1840. Fiind cunoscute numai de ştiutorii de carte, nu au putut influenţa
evoluţia limbii române literare, în aceeaşi măsură ca textele religioase” – este o clară dovadă …cf. facultate.regielive.ro/.../romana/
valoarea_lite- rara_a_letopisetelor.
A mai vorbi, apoi, despre “atrocitate”, într-un context mitico-ma- gic ( “ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii”) – este
o dovadă încă şi mai clară de zburdalnic amatorism critic, de ignoranţă cu ifose. Nu “atrocitatea” îl interesează pe Taumaturgul Grigore
Ureche (…la cât de atroce, perversă şi cinică este contemporaneitatea noastră, Justiţiarii Voievozi nu sunt decât nişte autentici îngeri de
Lumină!) – ci Ritualistica Logos-ului Moldo-Valah...
La fel de “specialist în bătutul apei în piuă” se dovedeşte şi Ion Rotaru, în Istoria… sa: “Cronicarul (n.n.: Grigore Ureche) e sfătos şi ţine
să facă «nacazanie, adecă învăţătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbeşte în pilde şi proverbe, are un limbaj pitoresc şi bănuim că
numai împrejurarea că a fost nevoit – făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească
şi despre sine”: să confunzi efortul liturgic cu “sfătoşenia” (de “portiţă” rurală!) şi cu “pitorescul” (de… “turist”!) – dovedeşte, iarăşi,
cât de “prudent” de…departe de subiect se ţin “criticii” noştri bravi, de bine ce s-au …“consacrat”…!
Model le-a stat însuşi “zeul modern al criticii” (“zeu”…autoinvestit!), George Călinescu – cel care, în legătură cu literatura veche me-
dioevică, se dovedeşte, ca şi în cazul scrierilor iniţiatice, ale lui Ion Creangă ori Sadoveanu, de o opacitate intuitivă extrem de suspectă:
„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici era un spirit intuitiv remarcabil (când voia…!) - …şi, iată, chiar “mai la vale”,
în propriul text al Istoriei…sale (“de la ORIGINI până în prezent”… – ceea ce demonstrează că histrionicului critic nu-I era străină, ori
indiferentă, deloc, Magia Originii!), - este gata-gata să descopere liturgicul, Magia Logos-ului Ritualistic, la Grigore Ureche: “În ultimă
analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului”
– cf. idem, p. 16.
Tot Călinescu scorneşte şi afirmaţia complet aberantă: “Cum Ureche n-a scris cronica vremilor sale, nu putem căuta la el percepţia lumii
în care se mişca”…”Curat murdar”, dle Călinescu: nu Ureche se mişca “în lume”, ci Ureche obligă Lumea să se mişte după Liturghia
Logos-ului său, întru Căutarea şi Regăsirea CENTRULUI PARADISIAC!
Fireşte, dincolo de aceste texte gongorice şi groteşti, pe alocuri – se înşiră platitudinile fără de margini, textele sforăitoare şi complet vide
de orice semnificaţie spirituală, ale epigonilor – spre exemplificare: „«Letopiseţul» lui Grigore Ureche este o «construcţie epică de tip
linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naţionale scrise nu avem o tradiţie modelatoare, dar el va institui un tipar nara-
tiv ce se va menţine pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă naţională se va orienta după naraţiunea
orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influenţat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe
de o parte, reminiscenţe ale formaţiei sale latine şi ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat
moralistă în interpretarea istoriei” – cf. Elvira Sorohan, Cartea cronicilor, Ed. Junimea, 1986, p. 259-260). E mai bine să NU te apuci
de un lucru despre care…ştii că nu poţi şti, decât să “suceşti” minţile oamenilor, care s-or “bizui” a-ţi cerceta, din curiozitate ori plictis,
“opul”…!

Dragoş Niculescu

VALOAREA, ÎNTRE CUNOAŞTERE ŞI ESTIMARE

1. Activism şi pasivism axiologic în abordarea idealităţii valorice la Max Scheler şi

Nicolai Hartman

Ceea ce este interesant de remarcat la Max Scheler este faptul că tocmai el – axiologul care din punct
de vedere al conceptului de autonomie a valorii duce semnificaţia profundă a acestei idei la esenţa ei
originară şi funcţională, care este transcendentul Divin şi Iubirea – introduce tema existenţei în cîmpul
filozofic al unei discipline precum metaaxilogia şi metaetica, deci a unei discipline exterioare, a unei dis-
cipline-studiu, el, filozoful care pătrunde în zona cea mai intimă a obiectului viu al valorii, zonă care este
cea a “intuiţiilor emoţionale apriori”, din cadrul absolutismului ontologic al valorii, pe care îl susţine
-13-
 REGATUL CUVÂNTULUI


în calitate de context al unui resort numit “mişcare a iubirii”. Interesantă polaritatea contrastantă a acestei situaţii; ea vorbeşte de fapt
despre complexitatea reflexivă a unui gînditor care realizează o separare importantă de absolutismul normativ al lui Lotze, Windelband
şi Rickert şi care, prin propunerea unei metateorii globale a valorii, se oferă disponibil de critică ştiinţifică riguroasă, în acelaşi timp în
care, cu ochii ridicaţi înspre cer şi înăuntrul sufletului, ţine în mînă lumînarea aprinsă a credinţei şi Iubirii. Privite ca “esenţe ideale”, ca
“obiecte ale intuiţiilor emoţionale apriori”, valorile, la Max Scheler, leagă printr-un fir energetic special obiectul unei protoconştiinţe,
care ne-a fost dăruită, cu puterea caldă a Hiperconştiinţei celeste care ne pătrunde şi ne potenţează fiinţa. Străbătute de “simţirea va-
lorică”, metaaxiologia şi metaetica propun să acopere şi să îndestuleze teoretic distanţa dintre abordarea categorială particulară şi izolată
a valorii şi înglobarea ei diseminant-fertilă într-o articulare metafizică a cunoaşterii fundamentului lumii.

“Ontologia critică” a lui Nicolai Hartmann lucrează cu “sfere”, separă “sfera ideală a fiinţei”, de factură platoniciană, de “sfera
reală” a ei, poziţie prin care Hartmann se distanţează de fenomenologia lui Scheler. Iar faţă de Rickert, la care principiul cunoaşterii con-
stă în “recunoşterea de valori sau respingerea de valori”, deci se referă la calitatea valorii, la Hartmann, cunoşterea valorii nu îi vizează
calitatea, ci natura “în sine”, o natură independentă de calitate, a cărei cunoaştere nu este intelectual-reflexivă, ci, în continuarea lui
Scheler, emoţional-intuitivă. La Hartmann deci, valoarea are “o fiinţă în sine”, a cărei primă funcţie identitară nu este nici “valabilitatea”
ei (Rickert), nici “esenţa intenţională” (Scheler), ci idealitatea ei ontologică, ca “fel al existenţei” sale, propriu şi distinct. Concepţia
hartmanniană are ca obiect idealul valoric pur, diferit de al omologilor săi anteriori, precum esenţa, logicul, abstractul, idealul văzut ca
idee platoniciană.

Raportul dintre concepţia lui Scheler şi cea a lui Hartmann, pînă la urmă, nu este nicidecum fundată pe o diferenţă de gen proxim
– din acest punct de vedere, idealitatea valorii este aceeaşi, fie că îmbracă forma profundă a esenţei, adică esenţă secundă derivată din
esenţa primă, matriceală, divină, ca la Scheler, fie că îmbracă forma eterică a idealitaţii pure, ca la Hartmann –, ci de diferenţă specifică:
prin susţinerea elementului aprioric, care este (pre)”dispoziţia”, pe cale intuitiv-emoţională, de valoare, Scheler luminează o caracte-
ristică activă, funcţională, aproape fenomenală a idealităţii globale, dar inactivă, îngheţată în constelaţia ei eterică şi necontactuală, la
Hartmann. În cadrul aceluiaşi gen al idealităţii ontologic-critice, diferenţa specifică a raportului Scheler-Hartmann este dată de diferenţa
dintre particularul ideatic activ, potenţator, definibil şi generalul ideatic global, dar inactiv. Din acest punct de vedere, credem că
se comite în plan analitic comparativist o greşeală în considerarea superiorităţii hartmanniene pe baze evaluatorii cantitativiste, dacă ne
putem exprima astfel în sfera idealului axiologic. Considerăm, din contră, că viziunea hartmanniană, deşi ulterioară cronologic celei
scheleriene, este integrant inclusă acesteia din urmă, care tocmai în baza consubstanţializării ei de fond, îşi permite precizări precum
operarea cu conceptele de esenţă şi de strat aprioric predisponibil şi general valabil. În urma acestei estimări, rezultă invers, superioritatea
viziunii teoretice a lui Scheler asupra celei a lui Hartmann.

2. Valoarea, ca relaţie funcţională subiect – obiect în cadrul concepţiei axiologice a lui Petre Andrei şi Tudor Vianu. Completitu-
dine logico-epistemologică, dar şi deficit metafizic

La acest punct insistînd, părerea lui Petre Andrei – alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari constructori români de sistem
axiologic, care priveşte valoarea ca relaţie funcţională între subiect şi obiect – asupra insuficientului preformism psihologic al valorii
schelerian reprezintă, desigur, o părere evoluată, relaţia funcţională dintre subiect şi obiect aplicîndu-se valorii ca fenomen, spre deose-
bire de accepţiunea valorii în forma limitat-scheleriană a dispoziţiei psihice. Complementaritatea, caracterul întregitor al unei concepţii
teoretice ulterioare nu trebuie să se autovicieze neapărat de slăbiciunea anihilării, doar pe baza parţialităţii, a adevărului unei concepţii te-
oretice anterioare. Cele două concepţii sînt la fel de valabile, dar inegale ca proporţii (complexitate). Ba mai mult, concepţia teoretică mai
bogată nu numai că survine ulterior, deci înglobează concepţia anterioară, porneşte şi de la ea şi o dezvoltă, dar disipîndu-se în complex,
nu mai poate evidenţia cu atîta pregnanţă aspectul teoretic punctual pe care cealaltă concepţie teoretică, în simplitatea ei, îl luminează.
Însă Petre Andrei, în esenţă, evaluează corect: el susţine existenţa dispoziţiei scheleriene pentru valoare ca fond aprioric potenţator al
actului de valorizare, dar actualizarea concretă a valorii şi a calităţilor ei depinde de factorul obiectiv, concluzionînd că valoarea este o
relaţie funcţională care implică atît subiectul cît şi obiectul, subiectul valorii fiind persoana, iar obiectul fiind lucrul care deţine valoarea.
Această definiţie este apreciată ca prima definiţie valabilă şi completă dată valorii în istoria culturii romăneşti şi, foarte probabil, în istoria
culturii universale, reprezentînd o soluţionare care unifică domeniul psihologiei cu cel al logicii şi sociologiei valorii, incluzînd elementul
intelectual, afectiv şi voliţional.

Iniţial aderent neokantienilor, care repudiau psihologismul lui Windelband şi Rickert, Petre Andrei se dedică logicismului, afirmînd
că logica este “adevăratul şi singurul punct just de întemeiere a valorii”. Pentru ca, în final, să considere şi chiar să postuleze primatul
absolut al valorii în sfera gîndirii şi cunoaşterii, valoarea fiind imanentă şi obligatorie oricărui act cognitiv. Petre Andrei fixează astfel
liniamentele solide ale unei argumentaţii logico-epistemologice care se îndepărtează de obiect, dar şi de interpretările autonomiste, im-
punînd o abordare raţională a problematicii valorii, centrată pe asimilarea valorii ca element logic principal al cunoaşterii umane. Cu
atîta precizie şi logică, Petre Andrei ne apare însă ca rece, fixator de rapoarte exacte, partizan şi constructor pe tărîmul completitudinii
judicative. Oare dezideratul atingerii unei definiţii globale şi integratoare nu îşi conţine slăbiciunea în însăşi cerbicia şi chiar cutezanţa
gestului de a-l îndeplini? Oare, paradoxal, acuitatea găsirii unei explicaţii funcţionale de mijloc, aflată între obiect şi subiect, nu îndepăr-
tează, prin proiecţia severă a cadrului operator logic, conştiinţa de transcendenţa tutelară a idealităţii oricărui demers al spiritului? Oare
iluzia aflării întregului nu retează nemilos vraja căutării acelui mister care ascunde, fără greş, adevărul? Noi credem că da. Petre Andrei
apare complet, însă nestrăbătut de fior metafizic, străin de irizarea selenară a întunericului ceresc.

-14-
 REGATUL CUVÂNTULUI


3. Valoare şi valorizare la Petre Andrei şi Benedetto Croce. Graniţa eterică dintre recunoşterea valorii şi estimarea ei. Echivoc în
recunoaşterea transcendentului

Pe de altă parte, Petre Andrei se ridică împotriva celor care nu fac distincţia între valoare şi valorizare, considerînd, pe filieră
rickertiană, că aceştia nu au sesizat domeniul valorii şi nici însemnătatea valorificării. Referindu-se la teza lui Benedetto Croce, conform
căreia nu există vreo legătură între procesul de cunoaştere a valorilor şi cel de valorificare, filozoful român o contestă categoric, arătînd că
există o legătură intrinsecă între cele două procese. Şi aşa şi este, procesul de cunoaştere a valorilor determină procesul de recunoaştere a
valorilor, ceea ce nu înseamnă, aşa cum inutil combate gînditorul, ca cele două procese să se reducă unul la celălalt – cunoaşterea valorii,
la recunoşterea, estimarea şi utilizarea valorii. Ele rămîn înrudite, implicite, dar purtătoare şi de distincţie, mai ales în condiţiile în care, în
sens invers, valorizarea este un proces care în mod strict nu poate avea loc fără îndeplinirea obligatorie a cunoaşterii recunoaşterii acelei
valori la care se raportează cele două procese. Putem spune că numai procesul de cunoaştere a principiilor valorice generale, educarea
cu el, stăpînirea lui în cele din urmă pot conduce la aplicarea sa în recunoaşterea şi estimarea valorilor particulare, la cunoaşterea recu-
noaşterii acestora. În concluzie, depăşindu-l pe Petre Andrei şi situîndu-ne la pol opus părerii lui Croce, afirmăm că interferenţa celor
două procese este atît de puternică, zona de simultaneitate este atît de coincidentă, încît cu greu se pot face delimitări identitare, graniţa
dintre recunoaşterea valorii şi estimarea ei fiind transparentă şi aproape eterică. Prin această abordare se evită problema riscului căderii
în psihologism gnoseologic şi axiologic sau alunecării în utilitarism axiologic.

Plecînd de la structura logic-formală a cunoştiinţei, concepută de Kant, care omite, după părerea lui Petre Andrei, în mod invo-
luntar valoarea, trecînd prin idealismul lui Windelband şi Rickert şi separaţia netă a valorii de realitatea gîndită de Frischeisen-Köhler,
Diltey, Wundt, filozoful român se pronunţă categoric în afirmarea superiorităţii bogăţiei şi complexităţii realităţii, ca obiect al cunoaşte-
rii, asupra valorii, care îi serveşte ca mijloc. Ambiguitatea însă rămîne. Petre Andrei depune eforturi de a ieşi din ceaţa unei problematici
care se încăpăţînează să rămînă un cerc închis. El simte existenţa transcendentului în valoare, dar parcă o cheiţă lăuntrică, o tendinţă
irepresibilă către logic, poate o teamă subconştientă de forţa copleşitoare a acestui Absolut îi roteşte un resort interior care îl tot îndepăr-
tează de pronunţarea lui categorică, ducîndu-l adeseori la contradicţii interne, la jumătăţi fragile de măsură, în pofida lucidităţii de care
dă dovadă în judecăţi. Iată un exemplu: pe de o parte fiind de acord că valoarea ultimă este Divinul, deci transcendentul, pe de altă parte,
pentru el valoarea nu mai e transcendentă, ci transcendentală. Sub orice accepţiune am utiliza termenul “transcendental”, fie riguros
kantian ca apriorism, fie ca drum transcategorial către transcendent, înţeles sub care credem că îl foloseşte filozoful, el îşi conţine în mod
necesar transcendentul; cercul transcendental rămîne închis. Valoarea, ca valoare-mijloc sau ca valoare-destinaţie, sub orice ipostază ar
figura ea, fundează pe transcendentul imanent, care este valoarea ultimă, recunoscută ca atare, în sensul de valoare nedeplasabilă în zona
realităţii. Sub acest aspect, bîntuite irevocabil de un transcendent care nu se lasă îmblînzit, valoarea-obiect şi valoarea-proces (valori-
zarea) suscită o condiţie faţă de care, în ciuda eforturilor şi încercărilor de limpezire pe care le întreprinde, teoreticianul român rămîne,
totuşi, echivoc. Iar explicaţia constă în cercul transcedent închis, care, constrîngător sau protector, decident sau salvator, neînţeles sau
izbăvitor, nu permite evadarea nici măcar formală de sub puterea lui. Atîta timp cît Petre Andrei nu va avea forţa şi curajul susţinerii
acestei capitale certitudini, se va lupta de-a pururi cu salvarea propriei slăbiciuni. Tocmai acesta este motivul din cauza căruia definiţia
pe care el o acordă valorificării, în sens de valorizare, suferă de caducitatea vulgarizării teleologice, prin cuprinderea noţiunii de scop,
de plasare finală a valorii în domeniul utilului. Şi aceasta nu pentru că demersul menţionat ar fi desconsiderabil într-o abordare analitică
non-materială – din contră, el există şi rămîne valabil în orice fel de abordare –, ci pentru că valorizarea este, primordial, recunoaştere a
valorii, succesivă cunoaşterii principiilor generale de recunoaştere valorică, cu aplicabilitate sau nu în cîmpul practicului obiectual, dar
cu aplicabilitate obligatorie, simplă sau complexă, în etajul noumenal, al funcţiilor raţionale comparatiste, analitice, selective şi decizio-
nale.

4. Valorizarea aplicată

Ceea ce susţinem deci este că ar fi bine să utilizăm doi termeni: “valorificare” şi “valorizare”, cu două înţelesuri aparte. Această
distincţie noţională ar realiza atît o lămurire filozofică în perimetrul conceptului în sine, cît şi o uşurare metodologică. Vibraţia termenului
“valorificare” ar trebui să indice utilizarea lui numai sub înţelesul aplicării valorii unui demers practic, de obţinere a unui bun, pe cînd
“valorizării” i-ar trebui acordat înţelesul precis de recunoaştere a valorii şi utilizare a ei cognitivă. Desigur că în cazul creării unui opere
artistice, care este un bun de ordin spiritual şi nu utilitar, valorificarea capătă aspectul unei valorizări superior aplicate; spunem astfel că
în cazul creării obiectului artistic avem de-a face cu un proces axiologic de valorizare aplicată, termen care, în acest caz, apare ca mult
mai adecvat faţă de cel de valorificare, fie ea şi superioară (spirituală). Valorizarea aplicată conţine deopotrivă atît virtuţile cognitive,
estimatoare, cît şi pe cele practic creatoare, care actualizează, materializează, aplică fenomenal în săvîrşirea obiectului artistic procesul
estimator al valorizării cognitive. “Valorizarea aplicată” vine să limpezească ambiguitatea rezultată din existenţa, în cazul produsului
spiritual, a ariilor de suprapunere, de coincidenţă ale celor doi termeni, să uşureze dificultatea discernerii între ei.

5. Existenţa valorii în istorie

Un capitol care merită atins şi lămurit este cel al valorilor istorice. Se supun confruntării concepţia lui A.D. Xenopol, care nu re-
cunoaşte istoriei valoarea, aceasta fiind relativă şi de natură morală, atribuind istoriei chiar şi o legitate serială a succesiunii etapelor, iar
pe de altă parte concepţia lui Petre Andrei, care susţine existenţa valorii în istorie ca aparţinînd evenimentelor semnificative, neseriale,
particulare dar nu singulare, valoare privită ca valoare culturală şi în totalitatea ei subordonată valorii generale, totale – ideal suprem,
principiul şi criteriul adevărat de valorizare a valorilor, care este “valoarea totală culturală”. Împotriva conceptului de serie a lui A.D.
Xenopol, P. Andrei se sprijină şi pe concluzia lui N. Iorga, conform căreia “Legile istorice sînt o localizare nereuşită a legilor fizice”. Şi
acum să vedem cum stau lucrurile. În privinţa teoriei lui A.D. Xenopol, a susţine pînă şi bănuiala unei forme de regularitate, de încercare
inefabilă a unei înjghebări de legitate în dinamica istorică a onticului existenţial global, în diacronia perpetuă şi inegală, neuniformă a co-
lectivelor umane atît de variate şi imprevizibile înseamnă a reduce copilăreşte misterul universal la prescripţia unui joc ontologic, care,
-15-
 REGATUL CUVÂNTULUI


odată cunoscută, îl închide, îl face inutil, iar pe jucător, pe om, îl transformă într-o tragică păpuşă, conştientă de-a pururi de mişcările pe
care le vor face, sub sfori, braţele ei de marionetă sinistră. Acest lucru nu poate fi acceptat. Există însă o lege deterministă coordonatoare,
Legea Înaltului Determinism Energetic (Dragoş Niculescu), sau a Regenerării transcentive, pe care abia noi, acum, am scos-o la lumină,
dar Xenopol nu avea de unde să o ştie şi nu a intuit-o. Să ne gîndim ce raport de proporţii poate exista între un determinism cuprinzător
a toate universurile şi sistemele transcentive, printre care Pămîntul este, şi el, un fir de nisip, şi o serialitate istorică pămînteană, care, ca
un gînd nebunesc, îngroapă toată ontologia, transcendenţa ontologică, în incinta carcerală şi psihotică a unui poliedru regulat! Istoria nu
are serie, legitate, omul care o produce şi o suportă conţine întrînsul o predeterminare a cărei intenţie nu îi este nicidecum la îndemîna
cunoaşterii lui mediocre; Legea este cea a profitului energetic spiritual maxim posibil, nu are la bază neregularităţi, şi în nici un caz nu le
relevă. Taina este prea mare pentru om! O lege subsidiară, relevată şi omenească, pe care Xenopol crede că o simte, nu poate exista. Petre
Andrei are dreptate să conteste teoria. La rîndul lui însă, rămîne insuficient prin incapacitatea despre care am mai vorbit, de ridicare la
transcendent. Desigur că o “valoare totală culturală” există, dar ce reprezintă ea concret? În ce spaţiu şi în ce context figurează? Impon-
derabilă, autonomă? Cine o vede şi cine o utilizează? Conceptul lui Petre Andrei nu numai că îşi arogă o dominanţă suspectă, dar maniera
în care el, în calitate de “valoare totală”, îşi demonstrează valenţele acţionale, de determinare activă asupra altor valori istorice, diferite
ca natură proprie sau ca întindere (durată), nu reiese de niciunde. Din nou ne confruntăm, de fapt, cu aceeaşi slăbiciune internă: teama
ascunsă de afirmare curajoasă a transcendentului. Cum se poate traduce, ce se poate înţelege prin “valoare culturală totală”? Se referă la
acoperirea în spaţiu, din punct de vedere axiologic, a unui segment istoric bine delimitat? Poate că da, însă jumătatea de măsură rămîne,
transparenţa desangvinată a conceptului ne face să privim prin el şi să-i depistăm, într-un plan secund, consistenţa reală în adevărata di-
mensiune valorică supraordonatoare, pe care filozoful o evită. Petre Andrei arată cu degetul un etaj din geamuri, care poate fi o părere, dar
nu întinde braţele ca pentru a cuprinde grandiosul palat de piatră din care el face parte. Dacă A.D. Xenopol greşeşte în privinţa valorilor
istorice preferînd coborîrea spre teluric, P. Andrei greşeşte printr-o ascensiune mereu frîntă la jumătatea drumului, mereu neterminată.

6. Empatia, transcendentul şi valoarea religioasă

În privinţa empatiei (Einfühlung) lui Th. Lipps, P. Andrei specifică foarte corect, cu fineţe, că s-ar comite o gravă eroare dacă s-ar
considera că ea se reduce la o simplă obiectivare, operată prin exteriorizarea, prin transferul gîndurilor şi sentimentelor dinspre subiect
către obiect. De fapt, această operaţie nu este un transfer, o cedare, ci o disponibilitate activă unificatoare, transfigurantă, cu efect de
contopire a subiectului cu obiectul. Iată cum empatia, spunem noi, capătă valenţa axiologică majoră a unei comuniuni harice, depăşeşte
domeniul esteticului filozofic şi devine uniune şi împreunare sub hristica Iubirii, Împreunare în care cei doi – subiect şi obiect – cedează,
dăruiesc, dar nu pierd, ci se umplu de duh. Deci, noi considerăm şi susţinem că empatia nu este un fenomen unilateral, ci bilateral. Dacă
din partea subiectului-fiinţă transferul psiho-afectiv apare ca firesc, în cazul unui al doilea subiect nefiinţă, obiect, operă de artă, transferul
din partea lui se face prin acţiunea transcendentului care, dislocînd cantitatea de Iubire investită în ea sub forma sentimentelor artistice, o
dispune tangenţei şi contopirii cu dispoziţiile apreciatoare. În cazul compatibilitaţii celor două structuri efectele sînt pozitive şi profunde;
în cazul incompatibilitaţii celor două structuri psiho-afective efectele sînt neutre sau chiar negative, de respingere sau repulsie. În acest
caz, Iubirea dislocată din opera de artă nu mai devine producătoare, şi are capacitatea de întoarcere şi îngheţare în obiect.

Reflexul filozofic al lui Petre Andrei este de a răspunde oricărui stimul extern prin gest judicativ de natură logică. Reflectînd asupra
caracterului general uman al valorii religioase, filozoful găseşte că mecanismul care explică această generalitate nu poate fi decît unul
logic raţional, un mecanism care întemeiază valoare în sine însaşi. Iar acest mecanism are la bază cauzalitatea, funcţie care îşi depăşeşte
capacitatea operatorie din imanent şi urcă în transcendent, contribuind acţional la transfigurarea, consolidarea şi motivarea condiţiei
ontologice a umanului în universal. Deşi astfel, pe temeiuri logice, el găseşte explicaţia valabilităţii generale a valorii religioase, rămîne
totuşi neclar sensul acestei cauzalităţi, pe care el o introduce ca funcţie operatorie relevatoare a elementelor obiectiv-intelectuale ale
religiei, separate de cele subiectiv-individuale, care întemeiază fenomenul religios pe principii psihologice. Asertînd-o numai teoretic nu
este suficient. Vectorul ei determinist trebuie descris limpede, spaţiul logic pe care el şi-l pretinde trebuie să-şi aibă precizia internă de
deplasare între propriile puncte cardinale; agentul (subiectul) acţional şi destinatarul trebuie descrise, fixate neechivoc, conţinutul de fond
al discursului formal trebuie scos la lumină, pentru a nu rămîne doar o impresie sau o iluzie. Şi aceasta este valabil pentru orice discurs
filozofic, expozeul filozofic în genere suferind de meteahna vaguităţii formalistice; în cazul existenţei reale a conţinutului ştiinţific solid,
ponderabil, explicarea lui prin discursuri alunecoase şi netranzitive, interesate stilistic în sens academic sau manierist îl opacizează. De
aceea, în cazul cauzalităţii logic-raţionale aplicată valorii religioase, se cuvine o precizare care nu suportă alternativă: la baza unui deter-
minism transcendentist (v. Teoria Înaltului Determinism Energetic, Dragoş Niculescu), originar şi finalist teocentric, realizat prin crearea,
dezvoltarea şi recuperarea potenţialului spiritual al fiinţei umane (pe Terra; a altor fiinţe, pe alte planete, în alte civilizaţii) individuale şi
distincte, nu poate sta decît Cauzalitatea transcentivă, a cărei emanaţie şi funcţionare continuă are ca punct declanşator şi întreţinător
Fiinţa Divină, ca mijloc şi agent de realizare – fiinţa umană, iar ca destinaţie finală recuperatoare, ciclic Regeneratoare şi Integratoare, din
nou, Entitatea Divină. În cazul acestei globale Cauzalităţi transcentive, aparţinătoare globalului Înalt Determinism Energetic universal,
perspectiva unor simple cauzalitaţi raţionale logice, care ar lega omul de Divin, funcţionînd în energetica existenţială relevată, fenom-
enală (Flux transcentiv, v. TÎDE), nu poate avea decît pretenţia unui statut ontologic cognitiv, care nu îndeplineşte însă determinantele
dinamice şi configurante specifice unei cauzalităţi propriu-zise. Riscant, dacă nu chiar impropriu a atribui unui fenomen psiho-afectiv
precum trăirea întru valoarea religioasă, precum înţelegerea şi asumarea intimă a acesteia ca valoare transcendentă decisivă, virtuţile
acţionale ale conceptului filozofic determinist de cauzalitate. Căci Petre Andrei nu se referă la practica religioasă, la exercitarea cultului
religios de către fiinţa înduhovnicită, ci doar la aproprierea statică, mentală şi afectivă a valorii religioase. Şi chiar dacă ar fi vorba, în
acest subiect axiologic, şi de practica religioasă, termenii gestaltici ai unei cauzalităţi efective, logic-riguroase sînt nelămuriţi. Cu toate
acestea, Petre Andrei creditează valoarea religioasă aşa cum se cuvine, cu statutul suprem, supraordonator (în sens integrativ) în sistemul
ierarhic al valorilor, considerînd-o ca o unitate a elementelor afectiv şi raţional, individual şi social.

-16-
 REGATUL CUVÂNTULUI


7. Noncauzalitatea raportului dorinţă – valoare

Axiologii autonomişti, văzînd în valori esenţe ontologice, consideră că acestea ar fi anterioare actelor care le cuprind, inclusiv
dorinţei. Filogenetic însă, valoarea este o cucerire relativ tîrzie a conştiinţei apetente. În acord cu aceasta, respingînd concepţia au-
tonomiştilor, Tudor Vianu formulează teza inversă, a anteriorităţii dorinţei faţă de valoare. El afirmă: “valoarea urmează dorinţei, aşa
cum orice obiect urmează actul care o cuprinde”. Critica lui Petru Comarnescu asupra tezei vizează aspectul de neinferenţă a valorii din
actul cuprinzător al dorinţei şi, pe cale de consecinţă, extracţia de natură diferită a valorii din dorinţă; în opinia lui, actul de cuprindere al
dorinţei ar trebui să se aplice asupra altui obiect, “mai complex şi mai spiritualizat”, o formă de conştiinţă sau o intuiţie de mare putere,
aşa cum vede, de exemplu, Scheler că stau lucrurile. Cu alte cuvinte, Petru Comarnescu pretinde că sesizează slăbiciunea tezei lui Vianu
în confundarea succesiunii temporale – anterioritatea dorinţei faţă de valoare – cu legitatea unei cauzalităţi axiologice, ba mai mult, cu o
cauzalitate în care efectul – valoarea – conservă calităţile naturale ale cauzei – dorinţa –, în locul unor salturi calitative, a unui plus evolu-
tiv. Cu rafinamentul care îi caracterizează stilul şi opera, Vianu demontează obiecţia, afirmînd că: 1. între dorinţă şi valoare el nu susţine
existenţa unor raporturi similare celor cauzale, fapt dovedit de posibilitatea rămînerii dorinţei ca termen suspendat, a neajungerii dorinţei
la obiectul axiologic care este valoarea, precum şi 2. posibilitatea îndreptării acţionale a dorinţei către un obiect axiologic nonvaloric,
dorinţă pe care el o numeşte “inaxiologică”. Pertinenţa replicii lui Vianu scuteşte de orice comentariu.

8. Despre postularea categoricei idealităţi a valorii faţă de real

Alta ar fi fost greşeala de fond pe care ar fi făcut-o filozoful într-o perioadă de început, nematurizată a gîndirii sale, dacă nu ar fi
corectat-o ulterior, cînd echilibrul experinţei, al contactului îndelungat cu realitatea şi profunzimea estetică a artei au temperat elanul ide-
alist: anume postularea categoricei idealităţi a valorii faţă de real: “Ceea ce participă la valoarea estetică nu sînt lucrurile şi nici acţiunile,
ca nişte date ale experienţei practice, ci aparenţa lor”. Ulterior, filozoful conectează imponderabila valorică bănuită anterior, aşa cum este
firesc, la suporturile reale şi personale. Ciudat rămîne faptul că, în eroarea pe care, totuşi, a emis-o, cu subtilitatea gîndirii sale aplicată
analitic atîtor contexte estetice, el nu sesizează pericolul declanşării, prin această părere, a unei fundamentale şi grave mutaţii în natura
esenţială a valorii. Căci desprinderea valorii de orice suport real oferit de empiric, transformarea ei fantomatică într-o iluzie (“aparenţă”)
nu duce numai la o condamnare a valorii la un statut neidentitar, ci, ipso facto, la pierderea specificităţii ei formale şi la generalizarea
nedistinctă, omogen proliferativă a conţinutului său ontologic. Situaţie în care valoarea ar căpăta aspectul ideatic al unui nor uriaş, identic
în toate punctele şi direcţiile sale, care ar apăsa înfricoşător, permanent asupra structurilor sufleteşti şi raţionale intenţionale, asupra celei
mai incipiente apetenţe, asupra insesizabilei tendinţe acţionale, productive. Nu ar mai exista nici valoare, nici valori, nici gesturi, şi, prin
aceasta, ajungîndu-se la inevitabila reducţie finală – nici civilizaţie. Adică, în primul rînd, nici oameni. La această deşertică viziune se
poate veni cu un singur contraargument: valoarea religioasă. S-ar putea susţine, într-o abordarea profană şi mediocră, că valoarea reli-
gioasă, în speţă transcendentul divin, este singura excepţie, singura valoare reprezentantă a idealitaţii pure, dăinuind şi veghind dintr-o
dimensiune desprinsă absolut de orice formă de suport, material sau personal, aparţinînd realului. Tocmai aici s-ar comite cea mai mare
greşeală. Valoarea religioasă este singura valoare al cărei statut nu se analizează prin raport simplu şi unidirecţional, căci abordarea ei
este dublă, pe de o parte transcendentul fiinţînd ca proiecţie transfiguratoare a condiţiei umane particulare în universal, caz în care trans-
cendentul îndeplineşte funcţia abstract-simbolică de model existenţial personificat şi activ, iar pe de altă parte, Divinul transcendent,
fiinţînd într-o dimensiune ontică concretă, din care îşi exercită rosturile creatoare, întreţinătoare şi coordonatoare în liniile de forţă, ener-
getic-spirituale ele unui Plan uriaş şi perfect, în cadrul căruia, pe Pămînt, fiinţa umană reprezintă valoarea şi agentul executoriu. În cazul
valorii religioase, analiza este deci bidirecţională. Se observă că luăm în discuţie nu numai transcendentul ca plăsmuire a fiinţei umane,
prin care aceasta tinde permanent să-şi universalizeze şi perfecţioneze propria condiţie – concepţie reducţionistă promovată de anumiţi
filozofi care îşi deghizează lipsa de tărie în afirmarea hotărîtă a deităţii, a autonomiei sale suverane de Fiinţă Absolută, prin clamarea
“lucidă” a unei sacralităţi imanentiste extrem de îndoielnice, originate exclusiv în om şi în conştiinţa lui proiectivă – ci şi în sens invers,
descendent, interesul cauzal Înalt Determinist al unui transcendent divin concret, entitiv, viu şi acţional, interes care învăluie, conduce şi
valorifică, de sus în jos, fiinţa umană.

BIBLIOGRAFIE

Marin Aiftincă: Valoare şi valorizare. Contribuţii moderne la filosofia valorilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994.
Marin Aiftincă: Misterul artei şi experienţa estetică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
Ioan N. Roşca: Introducere în axiologie. O abordare istorică şi sistematică, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2002.
Alexandru Boboc, Ioan N. Roşca: Filosofie contemporană. Sinteze şi texte alese, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2004.
Tudor Vianu: Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.
Tudor Vianu: Estetica, Bucureşti, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Petre Andrei: Filosofia valorii, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
Lucian Blaga: Trilogia valorilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.
Alexandru Boboc: Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Alexandru Boboc: Nicolai Hartmann şi realismul contemporan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
Mircea Florian: Recesivitatea ca structură a lumii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983.
Ludwig Grünberg: Axiologia şi condiţia umană, Editura Politică, Bucureşti, 1972.
Nicolai Hartmann: Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
Mihai Ralea: Prelegeri de estetică, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1972.
Ernst Cassirer: Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel: Prelegeri de estetică, trad. D.D. Roşca, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
Ion Pascadi: Estetica lui Tudor Vianu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Ion Pascadi: Idealul şi valoarea estetică, Editura Politică, Bucureşti, 1968.
-17-
 REGATUL CUVÂNTULUI


Immanuel Kant: Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
C.I. Gulian: Axiologie şi istorie în gândirea contemporană, Editura Academiei, Bucureşti, 1991.
Niculae Cornel: Valoare şi sistem al valorilor la P. Andrei şi H. Rickert, Editura Didactic Press, Slatina, 2002.
D.D. Roşca: Valori veşnice, în Studii şi eseuri filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Viviana MILIVOIEVICI

BIBLIOTECI ȘI CĂRȚI ROMÂNEȘTI DIN VOIVODINA (SERBIA)

CS dr. Viviana MILIVOIEVICI

Academia Română – Filiala Timișoara
Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”

Seria documentelor identitare în ceea ce-i priveşte pe românii din Voivodina, începută de nu-
meroşi cercetători, printre care amintim pe Mircea Măran, Valeriu Leu şi Costa Roşu, este completată de
lucrarea Biblioteci şi cărţi româneşti din Voivodina.
Structurată în şase părţi (I. Biblioteci ale instituţiilor culturale şi de învăţământ; II. Biblioteci orăşeneşti; III. Biblioteci săteşti;
IV. Unele biblioteci din perioada interbelică; V. Biblioteci particulare; VI. Biblioteca în secolul XXI), monografia constituie o cercetare
minuţioasă şi o intensă activitate de documentare în arhive şi în alte instituţii, evidenţiind rolul bibliotecilor şi al fondurilor de cărţi
româneşti orăşeneşti şi săteşti din Voivodina.
Această muncă de teren s-a concretizat în colectarea datelor din peste 30 de localităţi, iar scopul final era acela de a obţine un
catalog al cărţilor româneşti, o parte preţioasă a patrimoniului cultural. S-a făcut referire, în special, la cele cinci sate din Banatul sârbesc
central: Torac, Uzdin, Ecica, Sărcia şi Iancaid, unde, iniţial, au fost înfiinţate bibliotecile parohiale, ca, mai apoi, să fie înfiinţate biblioteci
de alt profil.
Numeroase date relevante constituie substanţa unei alte lucrări importante, cea a cercetătorului Ionel Bota – Bibliotecile din Banat
între 1850-1918, Reşiţa, Editura Timpul, 2000. Aceste date se referă la „...pătrunderea în Banat a cărţilor tipărite dincolo de Carpaţi, (la)
promovarea lecturii publice atât în oraşe cât şi în mediul rural, (la) înfiinţarea şi activitatea bibliotecilor, de diferite profiluri, în Banat.”
Bibliotecile din Banatul românesc de azi – şcolare, parohiale, ale societăţilor de lectură, corurilor, biblioteci populare săteşti – con-
tribuie la dezvoltarea culturii naţionale.
Se prezintă situaţia bibliotecilor româneşti, dar şi a fondului de carte românească, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
Scopul bibliotecilor era acela de a păstra cărţile şi de a asigura accesul permanent la informaţie.
În satele bănăţene cu populaţie preponderent românească, încă de la începutul secolului trecut, bibliotecile s-au dovedit a fi factori
importanţi în spaţiul geografic şi cultural. „Fie că ele au fost înfiinţate ca biblioteci parohiale, cu reuniuni de cetire, ca biblioteci «popo-
rale» (săteşti) sau şcolare, ele au jucat decenii de-a rândul, ca izvoare de cunoaştere, un rol de primă importanţă de promovare a lecturii
publice, respectiv în propagarea cărţii, în obţinerea de informaţii din toate domeniile şi informarea oamenilor, îndeosebi a generaţiei
tinere. Fireşte, şi în păstrarea, cultivarea şi afirmarea limbii materne.”
Aşadar, bibliotecile aveau rolul de „îndrumător spiritual” şi asigurau legătura dintre activităţile şcolare şi cele confesionale. Princi-
palii factori ai popularizării acestui fond de carte erau preoţii şi învăţătorii. Aceştia promovau activitatea de culturalizare a maselor după
cel de-al Doilea Război Mondial. În primii ani postbelici au fost înfiinţate biblioteci în majoritatea localităţilor în care trăiau români.
Despre aceste prime biblioteci a scris şi profesorul universitar Ranko Končar în lucrarea sa Poziţia şi problemele în dezvoltarea
culturală a românilor din Voivodina în perioada 1945-1950, lucrare susţinută în cadrul Simpozionului Internaţional Banatul – trecut
istoric şi cultural, ediţia a XII-a, ţinut la Reşiţa, în 12 şi 13 octombrie 2007.
Un alt articol dedicat bibliotecilor din Voivodina este cel al lui Nicolae Polverejan – Dezvoltarea reţelei de biblioteci în Voivodina,
apărut în revista „Lumina”, anul XVII, Panciova, nr. 3, septembrie-octombrie 1963. La începutul anilor ‘70, în aceeaşi revistă, Costa
Roşu publică un amplu studiu despre bibliotecile româneşti din Voivodina. Studiul cuprinde şi o anchetă în câteva biblioteci centrale
(Zrenianin, Vârşeţ, Alibunar şi Cuvin), dar şi în biblioteci şcolare (Liceul „Borislav Petrov-Braca” din Vârşeţ, Şcoala Elementară din
Begheiţi-Torac) şi în biblioteci săteşti (Uzdin, Vladimirovaţ-Petrovasâla, Nicolinţ, Marcovăţ, Seleuş etc.). Autorul prezintă date statistice
cu privire la numărul cărţilor şi publicaţiilor în unele biblioteci, precum şi alte amănunte relevante pentru activitatea acestor biblioteci.
Problema bibliotecilor româneşti a abordat-o şi Simeon Lăzăreanu – Bibliotecile – în „Libertatea”, Panciova, nr. 47, 20 noiembrie
1999, punând accentul pe rolul acestora în societate.
O altă lucrare importantă în care se menţionează bibliotecile publice şi particulare, dar şi cărţile vechi româneşti, este monografia
cercetătorilor Valeriu Leu şi Costa Roşu – Carte veche românească din Voivodina, Novi Sad, Editura Fundaţiei, 2008. Acesta este, de
fapt, primul catalog de carte veche românească ce a circulat într-un teritoriu locuit de români din Serbia, Ungaria şi din alte ţări.
Despre reţeaua de biblioteci publice şi universitare din Voivodina, cât şi despre perspectivele acestora de dezvoltare, Biblioteca
„Matica Srpska” din Novi Sad elaborează anual o analiză exhaustivă.
Iată că o serie de cercetători, printre care şi autorii volumului de faţă, au întreprins o analiză minuţioasă a numeroaselor surse de
informare – monografii, articole publicate în ziare şi reviste, dar şi informaţii primite de la diverse persoane.
Din cercetările întreprinse de Florin Ursulescu şi Rodica Ursulescu-Miličić reiese faptul că un număr considerabil de cărţi şi pu-
blicaţii periodice româneşti se află în bibliotecile şcolare din şcolile elementare, medii şi universitare.
În ceea ce priveşte bibliotecile româneşti şi cele care dispun de fonduri de carte românească din Voivodina, monografia de faţă constituie
o bază propice pentru a se putea analiza situaţia actuală, dar şi perspectivele de viitor ale acestor instituţii culturale importante pentru
românii din acest spaţiu geografic, cultural şi spiritual.
-18-
 REGATUL CUVÂNTULUI

Florin Ursulescu, Rodica Ursulescu-Miličić, Biblioteci şi cărţi româneşti din Voivodina,
Zrenianin, Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, Biblioteca Cartea Şti-
inţifică, Colecţia Cercetări, Seria Documente bănăţene, 2009, 158 p.

UN NOU CONCURS NAȚIONAL DE POEZIE

Începând cu data de 14 februarie 2018, se va deschide participarea la Concursul Național de Poezie

“ Radu Cârneci “, organizat de ARENA LITERARĂ șI A.D.E. - P.C., având ca tematică : Iubirea
( Radu Cârneci fiind caracterizat ca poet al iubirii ), Femeia și Primăvara.
Concursul va fi încheiat pe 1 aprilie, iar gala laureaților se va desfășura în luna mai, în cadrul
Salonului de carte Bookfest 2018.
Detalii despre concurs vor fi publicate în ARENA LITERARĂ, Ianuarie, nr. 8 și pe site-urile de
cultură.

N.N Negulescu
AFORISME

*Lumina abstractă este produsul gândirii / conștiinței stilistice.

* La limita filozofiei se naște o nouă reflecție.
* Ideea este aceași : își schimbă forma dar nu și conținutul.
* Oglinzile mentale proliferează diferențe individuale.
* Orientările se confruntă după fundamentarea alegerilor.
* Stimulii externi deschid poarta ocazionismului.
* În scepticism predomină obscure filiații.
* Imaginile grafiilor galactice reprezintă adevăruri.
* O minte împuținată nu poate rescrie din fărîmituri istoria.
* Experiențele existențiale sunt trăite de simțuri.
* Ființa ascultă de o vorbire interioară.
* Și, totuși, un dat cronologic unește caractere antitetice.
* Spre ideala măreție tinde superioritatea spirituală.
* Pacea sufletească are seninătate solară.
* Grația iubirii întrece măsura.
* Apogeul iubirii se reflectă cu virtuozitate mimetică.
* La deviație duce alegerea uneia dintre două ipoteze speculative.
* In contexte de idei crește intensitatea luminii.
* Fără onestitate apar imagini goale între virtute și magnificiență.
* Toți suntem cuprinși în numele literelor sufletului.
* Cruzimea respingerii teologice ( gr. theologia : theos – zeu, logos –cuvânt ) pustiește copia umană : ea însăși nedemnă de recunoașterea
divinei origini a codului ei genetic.
*Este o distincție între tonul expozitiv și cel exegetic din critica literară.
* Cel vrednic de întreaga ivire din slava luminii, atinge cerul.
* Vederea trăiește viața imaginilor.
-19-
 REGATUL CUVÂNTULUI


* Este proteiformă însetarea curiozității omului. * Eroismul sau eșecul destinului se află în simțul dreptului viu.
* Capriciozitatea ignorantă nu înțelege menirea vieții mărunte. * Pe umerii aserviților și a celor decăzuți își distrează stăpânii le-
* Gândim cât noi, vedem cât noi, până la noi... nea.
* Analogia cu esernța nu are forme identice.
* Cuvintele sunt chei cosmice de deschis spații. IOAN MURARIU
* Lumea dar și viața dintr-o lume universală ne sunt date.
* Omul se repetă în om din vremuri primordiale. „OCHIUL DIN FRUNTE”
* Rădăcinile prezentului amăgitor hrănesc relativiștii. Semnal editorial, de Ioan Murariu
* Nu negați existența divinității ! Ceea ce a fost / este / și va fi in- (conf. univ. dr. Ioan Murariu)
vizibil vederii gândirii / limitelor umane în curgerea atâtor milenii,
iată că, se revelează convingător din infiniri în ritmuri de lumini Recent, 2017, la Editura Astralis, București, RO, a apărut
modelate... romanul „Genul feminin” al autoarei Mihaela Roșu Bână.
*Nu sunt și nici nu-mi doresc să fiu văzut / înțeles de priviri piezișe. Îmi părea cunoscut numele și chipul autoarei. Am răsfoit
* Ceea ce iubesc eu este tocmai Sacralitatea României Metafizice și ... atâta mi-a fost, căci, nu m-am oprit până la ultima literă ...
din visul antic, prevestită de icoane mioritice. M-a copleșit autenticitatea, forța și plasticitatea expresiei.
*După cunoaștere nu este posibilă nerecunoașterea păcatului. Aducea, in actu, o istorie de nouă decenii; prin noianul de angoase
* Asociațiile de gândire sunt determinate prin variate puncte de ale istoriei unei treimi din omenire; ca angoasă de neam și mediu
referință. fertil pe care creștea, luxuriant, setul bogat al diferențelor dintre
*Cunoașterea cuprinde și conținuturi intelectuale. mediul provincial, lugojean – timișorean, și ... ideal.
* Robia pseudocertitudinii întunecă orizontul ființării autentice. În impresiile fetiței – personaj, care numai la cinci ani
* Sâmburele istoric este purtat pe brațele primelor silabare, umezite „citea perfect” înțelesul din șoapte; ale fetiței cu aptitudinea ex-
de lumină. cepțională a culorilor și amănuntelor; se revărsau rănile acestei
*Toate negațiile ateiste sunt spulberate de divina însuflețire a uni- istorii românești, cu înrudiri și interferențe polono - ucrainiano -
versurilor. moldovenești, de imigrație; cu remanențe vieneze și de făloșenie
* Numirea nu este identificare, ci prefigurarea aparențelor. ungurească; în tipare și matrici de spiritualitate curat bănățeană ...
* Un climat psihologic freamătă și în umbra conștiinței. Erau „rănile” istorice; de ... „genul feminin”, la plural; ca
* Toate itinerariile procesionale au rădăcini religioase cu sim- mediu fertil pentru rănile ei „actuale” și acestea la genul feminin;
bologii cosmice. prilej tocmai bun, ca anotimp al confesiunii de sine și de neam,
*Fără o suire sacră nu atingem deplinătatea ființării. venită ca sondaj abisal și condiție a comunicării astrale: a comu-
* Prin trăire universală, individul exprimă mulțimea. nicării cu lumea, ca o ... comunicare temeinică, întru sine, cu eul ...
* O singură divinitate se află deasupra ansamblului de credințe. Absolut simplu; absolut fabulos, fără întortocheli stilis-
* Puterea expresivă cește când limbajul ni se potrivește. tice, de efect estetic întru spectacol, dar pline de convențional! Un
* Uimitor : noi credem că ne personalizăm trăirea în spațiul unei simț al literei, ce contrage istoria în amintiri de familie, pare a di-
vieți impersonale. simula o simplitate epică dezarmantă, însă tocmai aceasta incită
*Limbajul pasiunii este rodul spiritului iubitor de voluptate. cititorul cu oarecare exercițiu, întrucât dă, ca efect, chiar un roman
* Multe entuziasme rănite scutură floarea sufletului. – simbol, al unui gen și al unei generații literare!
* Apreciem arsura remușcării, dar ea, nu vindecă nefericirea lumii. Un veac de istorie ce se revarsă, prin scene nu prea ferici-
* Pe pământul mistic, un zid invizibil separă tresăririle inimii de te, în relatări de rudenie și fapte de memorie, dă scrierii naturalețea
tăcerile îndelungate. unei pălăvrăgeli la cafea ... adică fără fasoane, fără zorzoane; nu-
*Culmea păcătuirii : mistuiți de întrebări adânci, gânditorii “ in- mai că, aspectele grave se strecoară în discurs și te năpădesc, cu
transigenți “ iscodesc viața. greutatea lor, sub cele de amănunt citadin ...
*Trăirile tenebroase nu au paradisuri accesibile. Sinteza, lugojeano – timișoreană, a romanității pe vaste
* Pentru ins / inși devine osândă speranța înspăimântată. spații, apare din capul locului drept matrice de developare istorică
* Ființa din furtuna vieții este o rază înfierbântată. a unei spiritualități, în învălmășeală de datumuri rigide și ferme,
* Spiritul se străduie, se încordează, dar nu se frânge. flexibilizate tocmai prin lipsa limpezimii trăirii cotidiene. Acesta
* În cunoașterea lumii vechi sporește forța evocatoare. este mediul de spiritualitate confuză, metropolitană, încă fără sin-
* Nu există învingător fără puterea flăcării vii a sufletului. teză, în care Anca, fetița „mereu premiantă” începe să-și caute
* Între idei s-a născut emoția creatoare. reperele împlinirii personale, prin cuvinte și sentimente pure, ce
* Cu armonii trăiește caracterul universal al artistului. depășesc canoanele vorbirii; dramatic împinsă spre un univers cu-
* Anarhia sentimentală provine din rivalitățile inteligențelor. rat, contras, într-un timp în care ... „Din acei ani, își descoperise
* Viața învinge când omul ceresc se găsește pe sine. dragostea pentru cuvinte” (op. cit., pg. 17) deși, pe cât se vede,
* Primitivismul intelectual este lipsit de lirism și splendoare. cuvintele nu-i acopereau întreaga efervescență simbolică, încât a
* O neliniște perpetuă pândește calmul discret al existenței. prins a bănui și a înțelege că ... toate tristețile, suferințele și bucu-
* Omul uimitor știe să-și sublimeze aspirația. riile omenirii sunt ... de gen feminin ...prezentându-și statutul cos-
* Sunt imponderabile zorile din împărăția spiritului. mic de ... antenă a universului ... ea însăși de gen feminin.
* Psihologia activă unește stările de seninătate. *
* Viul infinit are unduirea îmbrățișării luminii. * *
* Viziunile sunt simboluri ale realității intelectuale. Așa, citind cartea, eu, cel care a avut întâmplătorul prilej
* Niciun om nu este propietarul vieții. de a o fi cunoscut pe autoare, actualmente doctor-filolog, în anii
* Nu pe dogme impulsive se sprijină certitudinea. ei de liceu, mă minunez de forța cu care liceana de atunci (care,
* Blândețea înțelepciunii nu intră în mijlocul furtunii. în afara „eroismelor de internat” și a cristalelor de răspunsuri
* Eu am venit să culeg scânteia surâsului din ochii lumii. școlare bine documentate, nu asuma nicio altă strălucire apa-
* Primitivismul despotic nu poate fi intelectualizat. rentă, așa cum făceau fetele de vârsta ei), a putut ea condensa
* Spiritului nu-i este interzis acordul cu elementele sentimentale. esența în literă. Și, citind cartea, am exclamat: „- Cât consună
* La individ / ins, rolul istoric ține de libertăți pasionale.
-20-
 REGATUL CUVÂNTULUI


eposul cu biografia!” și ce mult înseamnă să vorbești altora, vorbind mai întâi sinelui tău, cu sinceritatea netăinuibilă a eului!
Drama iubirii ... comutarea afectivă, substituirea tuturor sentimentelor, prin sentimentul matern ... lupta cu tranzițiile și cu „da-
tumurile”, în Lugoj și în Timișoara ... studiile intense și cariera profesională; lupta cu sine și cu invidiile ... toate ... „la genul feminin”,
inventariate cu grijă, ca în opera lui Hegel, drept episoade ale Ideii, aici, ca episoade ale Eului! ...
„Sedusă și abandonată” (op. cit., pg. 25); într-un moment în care ... „Aventura timișoreană se terminase la fel ca o parte din vi-
surile ei” ( toate ... la genul feminin) ... cu ce rămâne pentru sine, femeia invidiată pentru succesele ei profesionale? „Nimeni nu bănuia
că ea lupta cu proprii demoni” (op. cit., pg. 25). Toți îi apreciau doar strălucirea socială aparentă.
Îi rămâne, însă, ceva: statutul cosmic de MAMĂ și ...„munca intensă” ... suficient pentru ... reparații momentane ale eului ... încât
să mai reziste la eforturi sterile și neesențiale. „Cu toate că timpul trecea și tinerețea i se cam irosise, alergătura ei nebună nu se mai
sfârșea”.
Cu aceeași adâncime a înțelegerii feminității esențiale, scriitoarea Camelia Pantazi Tudor sesiza: „Pulverizată în mii de cioburi,
ființa se recompune pe măsură ce paginile se adună într-o structură narativă surprinzătoare prin logica arhitecturii și subtilitatea con-
exiunilor” (Extras, la „Genul feminin”, Mihaela Roșu Bână, 2017, Editura Astralis, București, RO).
Iată, exact acele aspecte ce dau textului relevanță și comunică cititorului probleme și frământări caracteristice unei întregi gene-
rații; respectiv FEMEIA – INTELECTUAL, din vremuri sfinxice, femeia care reușește să fie prin ceea ce este și prin nimic altceva. În
viață și în carte, artificialul (și convenționalismul) nu își mai găsește locul: „bijuteriile bunicii”, care poartă și fandoselile „măistoriței”
de Lugoj, sunt vândute fără ezitare, la cumpărarea unui apartament în „bloacele” epocii, de către personajele – urmași ...
Un personaj feminin emblematic, complex, caleidoscopic, postmodernist de neidealizat, ni se dezvăluie, în multiplele-i ipostaze,
presat ca filele unei cărți voluminoase, greu de înțeles, ca o algebră abisală. Prins între provincii istorice, între orașe, între slujbe și între
iubiri comutabile, cu răspunderi politice și profesionale temeinice, femeia de succes social rămâne, până la urmă, un ... „exemplar fe-
minin”; o vietate a cosmosului, cu pasiuni, trăiri și cu ... statutul suprem, de MAMĂ și matrice cosmică generativă. „În chiloți sau fără
... cui crezi că-i pasă?” ... (op. cit., pg. 52), „genul feminin” își poate clănțăni din dinți fricile singurătății biologice, accidentale, ca frici
metafizice ale însingurării întru ideal; când nici umorul nu o mai slujește întru ... reparația eului, prea mult solicitat, încât ar fi de minune
... „să nu te duci pe gheață” ...
*
* *
Or, tocmai în acest peisaj apare misteriosul Nic, aproape brutal, ca o ființă a destinului, care îi relevă legăturile ei cu litera și
valoarea terapeutică a literei (op. cit., pg. 34 – 37). Un mentor ca „ochiul din frunte”, ca ochiul metafizic al misticilor, Nic vine ca mentor
schimbător de destin, căci ea știe că Nic îi citise în abisalitatea năzuinței, că ... litera o va mântui ...
Însă Nic era și el om, deci vremelnic! Și ... ce discurs mai profund și mai filosofic putea scriitoarea construi, despre Nic, afară de
faptul că ... acea joi ... „A venit pentru întregul univers, mai puțin pentru Nic”. (op. cit., pg. 38), întrucât Nic se resorbise, însuși, întru
esențele universale ...
Cu un ochi în copilărie și cu altul în profesie; cu ochiul din frunte, FEMEIA înțelegea că ... accidentele nu sunt întâmplătoare, că
... omul și păcatul se nasc concomitent, iar EA, deși s-a spovedit creștinește ... nu a mărturisit! ... deși știa că „Viața este plină de faste
întâmplări nefaste!” (op. cit., pg. 99). Știa deja că lupta femeii stresate cu ... oglinzile și cu kilogramele, la 50 de ani ... este și ea, doar
... o formă feminină a Panicii existențiale. Iar căderea pe ghețuș este și ea doar o formă a unei căderi mai profunde, chiar abisale, în
VINOVĂȚIE; cădere percepută de EU ca o abatere de la DESTIN; de la ESENȚIALITATE.
Când doctorul - terapeut îi spune: „Problemele dumneavoastră sunt adânci și nu v-ați scăpat de ele!” ea simte în sine, ca ADEVĂR,
fricile întregului gen feminin, căci, da ... acel „am mărturisit (în spovedanie) aproape totul” întărește parabola lui Lucian Blaga, anume
că FEMEIA percepe o șoaptă a Universului, pe care nici Dumnezeu nu o prea înțelege ...
Și ... da ... ea știe ce este ea, în acest univers; în timp ce niciun ginecolog nu ar înțelege avortul prin rejectare psihică și ca re-
fuz psihic; față de care simte o VINOVĂȚIE abisală, de care nici ... litera, nici fonemul nu te mai poate vindeca ... fiind VINOVĂȚIA
ESENȚIALĂ; VINOVĂȚIA ÎN SINE!
Iar ... în loc de pilde și filosofii, autoarea relevă cu clară simplitate ... TAINA ORTODOXĂ A SPOVEDANIEI ȘI MĂRTURISI-
RII! ... ea însăși ... la GENUL FEMININ ... ca și PURIFICAREA eului ...
După care ... picioarele semiparalizate, ale personajului feminin ... au început să asculte de suflet! PĂCATUL ... este de gen mas-
culin, dar ... Terapia mărturisirii ... CĂINȚA ȘI SPOVEDANIA sunt, iată, toate ... la GENUL FEMININ! ...
*
* *
Autoarea aduce, în cotidian, aparent liniar și fără zorzoane stilistice, taine adânci ale spiritualității umane! Este spectaculos! Iată,
o carte de recomandat pentru lectură!

-21-
 REGATUL CUVÂNTULUI

Alina Beatrice Cheșcă ZĂPEZI ŞI DEŞERTURI

Au dispărut toate lumile
dar tu mi-ai construit o Lume Nouă
la est şi la vest de inimă
mi-ai construit zmeie pentru înălţat vise
şi corăbii care să mă ducă spre Drumul Mătăsii
mi-au înviat anii
şi mi-am scris cu dalta pe suflet
un nume nou ştiut dintotdeauna

SUNT O CLEOPATRĂ CONVERTITĂ LA ZĂPEZILE
VEŞNICE
rochia albastră e făcută din ochiul tău
COPIII MARILOR FERICIRI deschis peste trupul meu de regină neîmblânzită
peste sufletul meu de zână adormită în culcuşul lumii
aripa copilăriei mă învăluie venim din acelaşi timp
cu voluptatea aducerii-aminte din aceeaşi vecinătate a lumii
s-a întors la mine sufletu-mi călător din aceeaşi cuşcă cu gratii de aur
Dumnezeu nu m-a uitat am îmbrăţişat aceiaşi copaci
mi-a trimis un miracol din zăpezile veşnice şi-am dansat prin aceleaşi furtuni
ninge, în sfârşit, ca acum o viaţă noaptea am privit aceleaşi stele
când mă bucuram de secundele eterne şi-am călătorit cu Carul Mare spre aceleaşi tărâmuri
şi-mi îmbrăţişam sufletul
în poezii nescrise încă în patul dintre palmieri
se duce războiul de cucerire a lumii
te-ai întors din tărâmuri boreale în noi e toată copilăria cerului
şi mi-ai adus bucuria începutului de viaţă nici unul nu pierde
mi-era dor de mine ca şi când amândoi câştigăm viaţa fără hotar
n-aş fi existat niciodată iar noaptea ne înfloreşte acoperişul inimii

AM NEVOIE DE POVESTEA ACEASTA m-am întors la tine ca la o navă clandestină

CA DE O TRANSFUZIE DE VIAŢĂ cu stindardul fluturând spre soare
râd şi plâng ca atunci când dansam cu promisiunea libertăţii sfinte
frumoasă în vremuri de aur şi aerul mirosind a pasăre Phoenix
cuprinsă fără scăpare în braţele tale mă privesc în oglinda mare cât un megalopolis
un Don Quijote erai şi văd cum îmi înfloresc ochii
cu tinereţea zvâcnindu-ţi în cuvinte mâinile tale se scufundă în mine ca-n apele Mekongului
timpul este o iluzie şi le scoţi colorate de maci

„e rece fără tine”, îmi spui drumul s-a îmbolnăvit de iubirea copilăriei
mi-e frig departe de tine tristeţea e-n ochi şi-n rădăcinile cuvintelor
şi totuşi inima mi-e fierbinte şi totuşi e-atâta vară în iarna ce se-apropie
precum în copilăria noastră din altă viaţă DEPARTE, ÎN TEMPLE, ARD BEŢIŞOARE LA UMBRA LUI
mai frumoasă decât toate vieţile la un loc BUDDHA
patul nostru e mătasea lumii
cu un sfert de veac în urmă rărăritul planetei spre care eu alerg despletită
eram copiii viitorului şi ţes poveşti pe care omenirea le uitase demult
acum suntem copiii trecutului nostru
mai frumoşi decât ne aminteam nu ne-a îmbătrânit tinereţea
„visele se împlinesc”, îţi spun nici muzica noastră nu a murit
„always, alaways, my beauty”, îmi răspunzi cine mai credea în sângele nostru
plimbându-te prin oraşul naşterii mele în timpul de adolescenţi cu iubirea în celule
ca şi cum în râsul hohotitor până la capătul lumii
te-ai plimba prin trupul meu fără timp tu ai crezut în frumuseţea din mine
suntem iubiţii propriilor noastre vise eu am crezut în apa vie din seva ta
şi-n copilăria noastră nemuritoare
pentru noi, limbile ceasului merg înapoi am crezut împreună în nebunia din noi
SUNTEM MAI TINERI DECÂT ÎN COPILĂRIA NOASTRĂ în drumul lui Magellan
călătorim prin amintiri de aur ce ne străbate trupul în toate punctele cardinale
nimic nu se sfârşeşte
suntem copiii miracolelor la capătul pământului ne va aştepta mereu soarele
copiii zăpezilor ne vom cufunda în vara
copiii marilor fericiri din sufletul nostrum de aur

-22-
 REGATUL CUVÂNTULUI

Elen Lackner , Argentina

Carta a un amigo

Hola amigo, hermano, como ves, hoy he vuelto a mi segunda patria, es decir, nuestra patria adoptiva. ¿Te
acuerdas que hace ya mucho tiempo llegaste a mis brazos luego de un año y días? Hoy he vuelto para
hablar contigo, nuestro mismo idioma, el de todos, el que lo llaman universal; está compuesto de siete
notas como abecedario, se escriben sobre un pentagrama y de allí aplicadas a tus cuerdas, sacas timbres
de sonidos celestiales. Mi función es ser intermediaria, tan solo dirigirte con mis dedos de las notas hacia
las teclas y lo que me sale del alma.
Compañero de toda una vida, andanzas, vivencias, historias, donde hubo lágrimas y también sonrisas.
Un pequeño tesoro, clamador de la belleza, la lírica tamizada de melodías y magia.
Esta vez como otras veces te dejé solito, sin quien nadie se ocupara de ti, pero te encontré otra vez con
la misma disponibilidad de siempre prestándome tu cuerpo, tu piel, tu fuerza y debilidades.
Hoy cuando te vi luego de varios días, te miré, no pude contenerme, mis ojos llovían ausencias, mientras
tu boca cerrada esperaba ser reabierta, para escuchar la vibración mágica de tu garganta.
Estabas aquí, calladito, sumiso, en el mismo lugar, ni un poquito te has movido, pero sí que estás - como siempre – fuerte y enérgico,
con el mismo valor, poniendo tu cuerpo a mis caprichos, cabalgas sumiso, entre negras, blancas y todas las figuras que representan los
tiempos. Tú sabes que no te haría daño alguno, mis mimos son los de siempre, Suaves, Andantes, Moderatos, Sttacatos, Allegros, Molto
Allegros, Prestos, Prestíssimos, Brillantes.
Mi piano, mi vida, mi amigo sonriente entre marfiles y trozos del ébano, formador de ilusiones y sueños, hechicero de mi tiempo, Como
no amarte si estás a mi lado desde mis cuatro años, vives en mí, como yo en ti. Apenas me acerco, me surgen inspiraciones románticas
o la belleza estudiada durante muchos años de la música clásica.
Sabes sacar de mi, sonrisas, melancolía, traerme recuerdos a través de tus dulces sonoridades. Siempre dispuesto a la espera de mis mu-
sicales ideas.
-¿Te acuerdas?- Cuando te acercaron a mis brazos.
Tu me dijiste:
-Sh, Sh, niña, mi ama, acá estoy, soy tu esclavo, tus padres me han comprado, acá estoy, decidido a obedecerte, tómame con tus brazos
y manos.
Pero no, no era mi deseo que fueses mi esclavo, tú entraste a mi hogar como lo mejor de mi vida, el que sacaría de mis dedos todas las
frases de tu extraordinaria magia. Tú también debías deleitarte con los sonidos que yo quitara de tus resonancias divinas.
-¿Sabes? Tu maravillosa figura es de algodón, madera y acero, pero el alma que vibra en tu interior, se mece en melodías, fantasías, in-
tensidades, amor y poesía.

Carlos Taracido
Argentina Diamantes Taciturnos

Estas empedernida en cambiar de rumbo mis planetas y las pequeñas esferas rotas en el microcos-
mos de lágrimas ausentes, afectuosa la mano que trata de borrar tanta injusticia y busca diamantes
taciturnos en la sensible armonía juguetes de niños ajados, en los basurales sociales, pequeñas
desarmonias que en conjunto formaron la caótica danza de miasmas
vampirescas, un vagar por un frío desierto que desconocía pues siempre busque el sol tropical y
la nieve helvética en los lejanos buenos tiempos, amapolas presentes durante décadas, en mis flo-
reros ausentes, tanta dicha y me quede en el recodo del lamento maltrecho de amores ponzoñosos
para mi corazón en el balance décadas si décadas no voy quedando igualado con la vida Yin Yan
que molesta .Pues a veces me voy al viejo ya paraíso aquel de dinamita y castillos de fuego y no es
mas que un letargo en el pasado otras los torrentes de lluvia forman aluviones de barro incontrola-
dos que me dejan inmovil y sin fuerzas la Diosa de Platino para que hablar de ella con sus alados
carruajes de desdichas humanas lejos de las simples caricias en que me entregas con tus manos el
calor de la raza humana sus esperanzas, sus ritos y fiestas ancestrales paradigmas antropológicos
que me devuelven a la callada calma por un breve rato .El Sena desmelenado y muñecos calvos
con su ego disfrazado en estos pocos lugares donde suenan mis pregones
tantas cosas se fueron perdiendo, las materiales son hielo que se deshace en una copa, las personas
y afectos perdidos que eran el pan de cada día pero seguía sin notarlo
hablame padre ¿Porque permaneces tan quieto en el éter?
¿Porque te has ido amigo tan pronto eras mi ultimo aliado? Todos los otros tan pendientes de hijos y empresas familiares, ahora vuelvo
a lo de siempre respirar mares y exhalar torrentes de montaña
esa dicha que me habita cuando cierro los ojos tesoros invaluables
y si no explico nada y trepo solo y sediento a las dolorosas cumbre de gloria helada
¿No volveré por ti o me arrodillare como un príncipe para pedir tu mano?
Y sabes que te hablo a ti princesa, a ti que también arrastras sombras, en una alquimia de besos podemos hacer luz cual magos mi amiga
o déjame destruirme en la sana oriflama del placer, agua para sedientos y antiguos poetas
puedo asegurarte que hay enigmas que no descifran las mentes mas brillantes
sabido es que encontrare la dicha solo y con mis fantasmas a cuestas
tambien ese mundo mío tan simple, aunque inaccesible comprendo que fui mástil en sueños de banderas ajadas diamantes taciturnos,
-23-
 REGATUL CUVÂNTULUI


joyas escondidas lejos sin escaparates acaricio su mirada
allí soy un rey que respira lunas y vuelo a Galápagos en un segundo reflejada en la inmensidad,
allí todos los misterios develados en arroyos de lama me acompaña...
donde las flores son besos y el alma respira en la mañana en mi soledad.
vuelta de claustros glamorosos que pocos entienden
otra vez me llama Morfeo pues la batalla fue dura y duro mucho
sin lamentar heridas, volveré a los atriles de las artes COBARDE FUI
un diamante arco iris, princesa un bello diamante
todos los colores pasan por un halo transparente tu pensamiento Me haces falta,
apareces en este pasaje de brumas índigo. ¡huí!, fui cobarde.
Yo no sé,
Magali Aguilar Solorza ¡adónde me fugué!,
México ¡con quien emigré!
¡Te busqué!
y tus ojos cerrados…
ya cansados,
jamás se abrieron.
Qué destino cruel
nos tocó vivir,
¡ya no estás aquí!,
¡ya no junto a mí!,
tu existencia voló
se alejó de mí…
y el tiempo
borrar no quiere,
ese pasado frustrado
y aunque…
CLARO DE LUNA fue terciopelo mi vida
ahora es una piedra
Hoy será… cautiva.
una noche mágica
de luna clara. FRÁGIL LEPIDÓPTERO

Y aunque El viento abraza tu cuerpo,

lejana se encuentra, penetra tu interior
abrasada por el sol y fluye dándote vida
luce bella al absorber su aliento.
Disfruta el momento;
Destellante ella refleja que después de tanto vagar,
el clamor del amor, tu cuerpo reposará
disipa la tiniebla. crisálida mía,
¡transfórmate!
Una tierra nueva y liberará tu vuelo.
nacerá iluminada, ¡Vuela libre, frágil cristal!
bajo resplandeciente Extendiendo tus alas divinas
cielo. mariposa diurna, aletea
bajo la voz del silencio
Blancura inmaculada que murmura…
graciosa hechicera en un consuelo de paz.
desborda pasión. Volotea en los cálidos rayos
del sol y bajo el rocío,
Silenciosa y callada en el corazón de la flor,
se deja querer, suspira su fragancia
en el confín del cielo. en un sentimiento
de esperanza
Es refugio de penas, y canta, que al fin
de amores fervientes llegó el alba,
a pesar de estar lejana. duerme, duerme
que por fin, polinizarás
Yo la espero mi alma nocturna
al final del crepúsculo, e infértil.
está ahí, la siento.

Y a pesar de la distancia
-24-

MARIPOSAS HERIDAS
Brisa brava
de suspiro florecido,
bañas las ilusiones
con la tinta sangre
de tu llanto.
Pétalos húmedos
de sangrante pena,
teñidos de roja lluvia.
Es tu tristeza dolida
que pigmenta
el sentimiento
enrojecido.
Burbujas de sueños
desvanecidos,
revolotean en el viento
deslizantes y feroces.
Dagas punzantes
que se clavan en el corazón
hiriendo el alma.
Enrojecida rosa
que a pesar de la pasión,
surgen sombras
lacerando la querencia.
Y volotean... sacudiendo
el sufrimiento
que las aprisiona,
al regar los recuerdos.
HOY
Amanecí amándote,
mis ojos te buscaron
pero sólo leí...
-te quiero, te abrazo.
Y al ver tu cariño escrito,
se impregnó en mí
como un suspiro
y respiré el amor
que nos profesamos.
Gocé también de
tu abrazo cálido, es como
esos rayitos mañaneros
al despuntar el alba
y entraron lentamente
a mi corazón,
trasformados en besos.
¡Ay, tu voz!
Tu voz me susurro al oído,
al mirar tus palabras escritas
y en mi monitor
observé tu sentimiento.
REGATUL CUVÂNTULUI
Te percibo, te percibo en el silencio
y en el ruido del teclado
al escribir te amo.
Eres hoy,
lo más sublime de mi despertar,
porque pese a la lejanía...
este afecto,
forma parte de tu historia.
Cristiana Maria Purdescu
ETERNUL CIRC AL VIEŢII
Un vânt rece coboară
peste lume, peste timp,
îngheaţă amintiri, îngheaţă vise,
vorbindu-ne despre un singur anotimp,
despre porţi îngheţate, porţi închise.
Speranţele întunecate ca o noapte
plutesc anemice printre gheţari şi noroi.
Eternul circ al vieţii, soarele şi timpul
apun strângându-se în noi.
O iarnă grea care se termină în alta
se furişează-n sufletul ros de nostalgii.
Glasuri enigmatice venite din străfunduri
ne vorbesc despre cum e să nu mai fii.
AI STRIVIT IUBIREA
Ai strivit iubirea
cu surâsul tău ironic
şi mi-ai apropiat
punctul gol din întuneric.
Ai strivit viitorul
pe zidurile îmbrăcate în noapte
şi-ai strecurat melancoliile negre
în coama viselor înjunghiate.
Ai strivit amintirea,
când uitarea se uita pe sine
şi mi-ai apropiat înnoptarea
care vine, tot vine.
-25-
VĂD... ŞI MAI VĂD...
Văd timpul cum aleargă grăbit,
o mare agitată de vânt, valuri, spume,
zidul vieţii care se prăbuşeşte rapid
şi amurguri care curg anonime.
Şi mai văd, printre stingeri infinite,
iubiri risipite pe cerul înnorat,
o viaţă copleşită de deveniri
şi timpuri care nici n-au existat.
PREGĂTEṢTE-MI PLECAREA
Pregăteṣte-mi plecarea,
smulge-mă din efemer,
retrage-mă din timpuri
ṣi coboară-mă în esenţa
ultimului ecou.
Retrage-mă din vremuri
ṣi aranjează-mi uitarea,
deschideri cosmice să mă poarte departe,
prin hăţiṣul sferelor albastre
spre balsamul revenirii la sine.
Cenuṣa dorurilor mele
se risipeṣte ṣi acum
pe ogoarele tristeţii.
Pregăteṣte-mi plecarea...
AM COLINDAT PRIN GÂNDUL TĂU
Am fost în mintea ta şi mi-a fost rău,
vremea se dizolva şi mă trimitea în aşeza-
re,
plonjam în absolut şi mă trăiam
abandonată într-o permanentă visare.
Am colindat prin gândul tău şi am suferit,
lumea dormea în ceaţă pe aşchii de stânci,
noi ne cuibăream în gerurile Arcticii
şi timpul se retrăgea în asfinţit, ca atunci.
Am plonjat în vid, în golul tăcerii,
unde vremurile s-au adunat, s-au întâlnit,
începutul şi sfârşitul erau totuna,
când treceam peste timpul pierdut infinit.
M-AŞ MUTA DEFINTIV
Doar ţie…
Cu ochii-n lacrimi ţi-am pictat portretul
pe coala albă de hârtie
şi de-aş putea să-ţi creionez şi gândul,
m-aş muta definitiv în veşnicie.
Pe chipul drag aş coborî lumina
ca să te mângâie uşor pe frunte.
Neliniştea de pe chip, tristeţea translucidă
 REGATUL CUVÂNTULUI


le-aş îmbrăca în zdrenţe multe. PLUTEAM PE UN NOR

Cu griuri colorate aş stinge tăcerile, gândurile amare M-am lăsat purtată de zboruri
pe care durerea le-a trezit. pe un crâmpei de vis, într-o noapte,
Apoi aṣ smulge adăpostul luminii din privire ṣi pe deasupra sălbatică suflare a vântului
şi visul care ne-a vrăjit. care biciuia conṣtiinţa.

Cu ochii-n lacrimi ţi-am pictat portretul, Iubirea m-a lăsat să alunec

când în privire tristeţile s-au aprins. pe cumpăna suferinţei
Ṣi n-ai să poţi zâmbi iarna aceasta ṣi, cu inima sfâṣiată,
cu chipul schimonosit de durere şi cu gândul nins. am căzut în adâncuri,
în singurătate.

VĂD CUM... M-am lăsat purtată de zboruri
pe aripa unui gând, printre stele,
Doar ţie… când depărtarea îmi apropia
pustiul populat cu neliniṣti.
Văd cum îţi aduni gândurile
la masa îngălbenită Pluteam pe un nor,
şi aud cum rătăceşti sentimente între golurile interstelare,
ca pe niṣte havane uitate de timp. ṣi luna misterioasă te aduna
din pribegiile tale.
Recitesc poveştile triste
aşternute pe razele aurii ale lunii,
privite prin geamurile prăfuite. SĂ TE DEPĂRTEZI PUŢIN

Aud suflul pustiului, Să te depărtezi puţin,

care nu-mi dă niciun ecou. să priveşti înapoi peste grădina vieţii
şi peste întunericul fluid
Un firicel de praf în care zac îngrămădite
se ridică peste zâmbetul, razele lunii şi umbrele nopţilor noastre.
care se pierde pe obrajii palizi...
ai zilei de ieri. Să te depărtezi puţin,
ca să spargi negura timpului dus.
O să ascult în noaptea plecării
crivăţul paṣilor tăi... Să te depărtezi puţin,
ca să vezi sufletul risipit
în amurgul toamnei,
PEISAJ GLACIAR în neliniştile care-l depăşesc –

Doar ţie… Toate s-or sfârşi:

fructe ale singurătăţii.
În mintea ascuţită –
nelinişti
şi imense tristeţi cu contur plastic Mirranda Gandi
îmbracă lumea în haine negre. Chile

În ochii resemnaţi -
o banchiză de gheaţă
nelocuită la timp.

La ureche -
un vânt şoptitor aduce
veşti nervoase despre geroasele ierni de demult.

Doar sufletul –
pelerin şi
iubitor de miraje crepusculare, Castración
întârzie căderea ninsorii veşnice.
La amante feliz despierta a contemplar sus miembros en
estado de relajación total.
El sueño profundo, suave emanación del acto de amor
–uno más de una serie que le parece no ha de concluir jamás–, los
ha perpetuado así, ahilados, a lo largo de la noche.
Lánguida, gira la cabeza sobre la almohada. Dulce repo-
-26-
 REGATUL CUVÂNTULUI


so, abandono. Es el estado del cuerpo amado, igualmente desnudo. ...când mai vii – Colindă Sfântă – pe la noi cu bradul? -
Una suave oleada –tan suave que no alcanza a alterar el rit- că e bai în omenire: nu-şi mai află vadul...
mo de su respiración– le recorre el pecho inundándole el corazón ***
con un calorcillo mezcla de agradecimiento y adoración.
Con infinita precaución, acaba por volverse sobre el costado CE-A AJUNS OMENIREA
y levanta la mano en dirección al cuerpo dormido.
Lo recorre lentamente, cierra los ojos, siente cómo la piel de ce-a ajuns omenirea? – o sumă de
su palma se disuelve en esa otra piel, las venas disipan sus paredes trunchiuri – zăcând – lâncede şi
y comienza a diluirse la propia sangre en ese otro torrente. râncede – pe suporturi de
No sabe cuánto dura el viaje: ¿segundos?, ¿minutos?, lemn mort – trunchiuri care – din
¿horas? El tiempo se ha detenido. La mano, también. Concentrados când în când – au nevoie de
pensamiento y voluntad en la palma, el caudal de venas y arterias surcici şi
termina por vaciarse en el cauce del amado. Sumergidos en el to- măturici – potrivite – cu care să-şi
rrente, el propio cuerpo, la misma mente terminan por desaparecer scarpine o mâncărime
y ya no son sino una y la misma sangre que recorre estas paredes epidermică oarecare – superficială şi
blancas, vítreas… trecătoare (ca orişice
────── perfecto de mantequilla y lo esparce prolijamente sobre modă...): surcica-Shakespeare
la cara tostada del pan. Antes de llevarse la rebanada a la boca, măturica-Femeie – surcica-Platon
apoya el cuchillo sobre el borde del plato con extremo cuidado y măturica-Alcool – surcica-Dumnezeu
habla, pausado. măturica-Voiaj...
–Tesoro, no vuelvas a hacer eso… Me siento utilizado.
Limpio, esterilizado como el sesgo de un escalpelo, el corte după ce mâncărimea cu pricina (indiferent
es rápido y eficaz. No hay dolor, por el momento. Sólo estupor. care va fi fost) a trecut – aceste trunchiuri
El amante feliz sale del baño en dirección a la cocina y se lăbărţate se lăţesc şi mai
sienta a la mesa del desayuno. Corta con delicadeza y precisión el mult - grohăind de
trozo plăcerea satisfacţiei fiziologice – se lăţesc şi
▬▬▬▬ moţăie – din nou
inerte – pe suporturile de
scânduri – aşteptând – cu molfăituri
mormăite prin
somn – o nouă incitantă
mâncărime... – ...şi iar surcici – şi iar
măturici...

...mod de a trăi? – conştiinţa
şi eroismul tragediei
cosmice? – stare de
spiritualitate? – avânt şi
ideal
sideral?... – ...acestea au devenit – de
milenii – nişte simple dar ilizibile
CÂNTEC DE CHEMARE-A COLINDEI expresii – expresii care se mai găsesc
inscripţionate (de fapt
a venit Crăciunu-n lume – nu şi pentru mine: zgâriate - zgrepţănate - stângaci – frivol şi
mi-s adăpostit luminii şi-s orfan de bine! inutil desenate...) - nesuferit de
de o viaţă-aştept Colinda să s-aprindă-n geamuri: enigmatic – doar în
ea s-a dus la domni – cu ziua – şi-a uitat de neamuri... dicţionarele pentru
pescuit adâncimi – ale
vânticel de frig şi zloată – pogorât din stele ne-născuţilor abraşi – nou-născuţilor
mi-ai trecut pragul odată – sol trimis de rele: gingaşi - cel mult ale
nu mai pleci – îmi stingi şi vatra – pui gurii zăbrele sugacilor încă
ai ucis pe totdeauna cântecele mele nărăvaşi...
***
nu te-nduri să-mi ieşi din casă – neagră umilinţă
şi să-L laşi pe Crist să intre – poate-i de priinţă... CHEMĂRI DIN ALTE LUMI
bulgăraş de gheaţă rece – pe inimi te-aşază:
a plecat de mult norocul – stă pustiu-n vază! din alte lumi – din margini de alţi zori
semne s-o recunosc îmi face ea – sublima:
...stă o ţară sub zăpadă – nu-i mai trece iarna: jucăuş foc şi raze de splendori
Dumnezeu s-a luat cu treaba – pe la alţii-i darna... mă cheamă-n vast poem să-i fiu eu rima
ne-a sărit rândul la pâine – ler uscate vrejuri
ni se uscă de-o vecie lacrima-n gâtlejuri... din şatra stelelor – înnebunind migrare
chemarea ei de fulger mă opreşte
...a venit din nou Crăciunul – fără Crist şi îngeri să mă predau la umbre şi uitare:
stai – noroade – la portiţă – şi din zdrenţe sângeri... otrava scârbei – crin mi-o lămureşte
-27-
 REGATUL CUVÂNTULUI
e vinul tare al iubirii
peste fire
şi e prim scapăt tulburei priviri:
cu ea chemare – zeu sunt şi sfânt Mire
văd jarul de-Empireu – în noi zidiri...
...în trupu-mi schilav - Duh s-a limpezit:
ard veşnic dor de ea – şi-s împlinit
***
gânditor şi singur – din economie
ştii penibil: vieţii nu-i se dă simbrie
...ce-ai fi putut să fii e-o teorie -
iar retorica nu ţine de chirie...
***
CÂNTEC DE GREIER

ÎNCET ŞI CU GRIJĂ mic martir

gândit satir
îmi pierd minţile – încet şi cu grijă... pe o rază
pedestraş singur – pe-un drum necunoscut: de safir
din ce-am iubit – n-a mai rămas nici schijă - melodie
nimic din ce-am tânjit sau am cerut straşnic vie
de clavir
spre zări pitice – ghemuit de frică
tot plâng – murdar şi hâd – copil bătrân însemnaţi
asud şi gem – lumina-i tot mai mică în mir muiaţi
adìe bufniţe-n văzduhul spân trec trei fraţi
logofraţi:
am pierdut şirul stihurilor mele un poet
nimic cu rimă nu s-arată-n cale... din sonet
...pustiu în noua lume – noua vale: (lirică de
clarinet...)
pierdui nădejdea-n duhuri menestrele... doi pictaţi
...degeaba am sperat întru mai bine: împăraţi
bordei de vise – închinat ruine... cu foc de-aripi
*** cercetaţi

CAVALERUL TIMP lin mălin

arlechin –
între două sorbituri de sânge pe o boare
între două hăituìri de nori de senin:
între-atâtea alte crime şi splendori lacrimă şi strai
niciodată asasinul Timp nu plânge ţesute în rai...

spada de vreo stâncă nu şi-o frânge: ...alfabet

râgâie-şi voios sièsta – şi atât! menuet -
implacabil şi mereu posomorât drept parchet
hòiturile-n soare şi le strânge un buchet...:
floare lină
fără număr – fără ordine: un mit vis de-albină! -
mânuind doar spaima noastră şi-un cuţit... nu te-nchide
...cine eşti tu – Val de Verde – Domn uscat -n văi aspide:
vin spre tine
măcelar bonom – senin şi rafinat? zâne crine
...emfatică slugă-a Marelui Sanchìu translucide
pentru care-orice devreme-i prea târziu! zumzăind - din
*** atlantide...

GOSPODĂRIA LUMII „chanteclair –

chanteclair” -
vine vremea-n lume de spălat tot cu creastă
ba cu pulberi – ba cu umbre – ba cu rost de boier:
cerul rânced nu mai bâjbâie vreun sfat zori zăuaţi
n-au miracole-etichete cu vreun cost şi lăuaţi
(trist tărcaţi...)
voi plăti luminii pentru orice nor de truver...
sfarogite frunze-mi cad potop pe cap: ***
toate cad – discurs fierbinte – fără spor:
eu – în lume şi în piele – nu-mi încap

vine vremea să te-agăţi de-o rază

şi să ieşi din sală – fără-emfază -
-28-
 REGATUL CUVÂNTULUI

Mihaela Roşu Bînă
Fragment din romanul
GENUL FEMININ

I.RĂSPÂNTII

„Urmărea din cad-

rul strâmt al ferestrei
jocul norilor pe cer.
Primele raze de soare
aşezau delicat contururi
trandafirii spre răsărit,
acolo unde îşi îndrepta
privirea, dimineaţă de
dimineaţă, de mai bine
de şapte săptămâni, de când lupta ei cu timpul se încheiase,
cel puţin pentru o perioadă. Nu-şi mai punea întrebările din
primele zile de după neaşteptata schimbare de destin. Tre-
cuse toate întâmplările dureroase la capitolul experienţe şi se
instalase în această stare de anormalitate cu o împăcare ce
nu-i aparţinea. Acum ştia că planului de sus, după cum o în-
văţase în copilăria-i îndepărtată nepreţuita ei bunică («Dra-
ga lu’ Oma, nu te pune de-a pârcu’, ăsta-i planu’, aşa vrea
Dumnezeu bunu’!» îi răsuna în minte vocea cu inimitabile modulaţii slave), nu i te poţi opune. Ori de câte ori se proptea în câte un zid,
îşi amintea acest lucru. În ultimii ani din ce în ce mai des. Şi cu cât se împotrivea mai tare (acceptarea nu prea fusese în firea ei!), cu atât
zidul devenea mai compact şi mai de netrecut.”
Reciti rândurile care ar fi trebuit să fie incipitul viitorului său roman cu o nemulţumire crescândă, le tăie apoi cu două linii cur-
mezişe, groase ca nu cumva să fie tentată să revină asupra lor. Nu era mulţumită şi începu să bată în tăblia biroului cu vârful ascuţit al
creionului, lăsând minuscule înţepături negre. Gestul îi dădea o imensă satisfacţie. Se împiedeca în cuvinte. Mintea ei procesa mai repede
decât mâna. Coala de hârtie nescrisă avea efect de blocaj asupra degetelor care ţineau creionul. Era înzestrată cu o fantezie inepuizabilă
şi îşi construise lumea ei interioară în care se refugia cu voluptate, seară de seară, odată ce luminile casei se stingeau, iar zgomotele de
peste zi se estompau. Toate ideile minunate, gândurile care îi răscoliseră mintea în lunga noapte de insomnie se ghemuiseră într-un colţ
al conştiinţei şi refuzau să se închege în fraze şi apoi să se aştearnă disciplinate pe întinderea albă, descurajant de albă…
Se ridică greoi, ajutându-se de cârje. Cu trei luni în urmă ar fi ţâşnit răsturnând confortabilul scaun de birou. „Idiot! O compunere
cuminte, demnă de un elev în clasa a opta de gimnaziu.” Îşi propusese să scrie la persoana întâi, fără stil, fără periculoasele înflorituri
artistice incriminate de unul dintre scriitorii ei preferaţi şi nu reuşise. Începutul, fraza prag a cărţii, era întotdeauna cea mai grea. Suspină.
Era profesoară de limbă şi literatură română la un liceu de provincie (excepţional, ziceau unii cu emfaza tipică bănăţeanului chivernisit
bine în viaţă) de prea mulţi ani. Nu putea ieşi din ea însăşi atât de uşor. Avea nevoie de un lung proces de dezintoxicare. Citise mult, se
ocupase de cărţile altora, făcând recenzii şi articole lunare în reviste literare apărute ca ciupercile după ploaie în toate oraşele ţării.
Cu mersul poticnit, ieşi pe terasă şi îşi aprinse o ţigară, trăgând în gând o înjurătură mai mult decât nepotrivită condiţiei ei de
doamnă respectabilă. Oricum, avea un repertoriu inepuizabil pe care îl folosea la adresa ei, a altora, dar, preponderent, în lungile ei mono-
loguri interioare. Se cenzura bine. Primise liber la fumat după săptămânile de spitalizare, „fără să exageraţi, doamnă”, preciză medicul
convins că ţigările sunt doar un moft de cafea, ca în cazul celor mai multe cucoane de vârsta ei. Nici pielea obrazului şi nici vocea nu
trădau viciul deprins în anii liceului, adică… demult. Demult! Nu prea avusese timp să mediteze la adolescenţă. Erau teritorii interzise,
amintiri reprimate care în ultimele zile o invadaseră, copleşind-o. Abia acum şi-ar fi vrut viaţa şi mai ales tinereţea înapoi, iar lacrimile
care i se prelingeau aproape instantaneu de la întâmplarea care îi schimbase existenţa intrată pe un anumit făgaş, poate nu cel mai fericit
(nu plânsese de mai bine de douăzeci de ani, mai precis, de la naşterea fiului ei) aveau un efect eliberator. Toate suferinţele ei erau de
genul feminin.
*
Trecuse peste toate, anii se scurseseră într-o încrâncenare nebună, înregistrase cu bucurie măruntele succese, ignorase eşecurile.
Fusese o luptă continuă cu sufletul la gură, chiar şi pentru lucrurile fireşti pe care alţii le obţineau necondiţionat. Uneori, oprindu-se din
goana fiecărei zile, se întreba de unde avea atâta substanţă ea, un copil lipsit de griji, răsfăţată peste măsură de bunicii materni. „Nici
vântul să nu te atingă!” obişnuia să spună femeia cu pielea de culoarea fildeşului, în ale cărei braţe obişnuia să se refugieze ori de câte ori
pericole văzute sau închipuite o ameninţau. O mai făcea şi acum, mental, când dădea de greu. Atunci, simţea aproape concret apropierea
obrazului cald cu parfum de mere şi iasomie şi instinctiv se liniştea.
Cu lumea nevăzutelor avea o relaţie bună încă din adolescenţă. Nu era vorba numai de intuiţie. Ştia cu exactitate, încă din primul
an al liceului, când fusese nevoită să plece departe de mediul protector, în alt oraş, cum să comunice de la distanţă cu persoanele dragi.
Primele luni departe de casă au fost cumplite. Se simţea vulnerabilă, expusă. O răneau cu uşurinţă gesturile, vorbele spuse şi, mai ales
nespuse ale celor din jur, bârfele mărunte, inevitabile într-un colectiv cu 32 de fete şi patru băieţi; nu ştia să se apere. Treptat însă, a învăţat
să riposteze, folosindu-şi instinctiv calităţile. Se adaptase mediului. Îşi surprindea adeseori colegele de cămin, intrând pe neaşteptate şi
apostrofându-le „Iarăşi m-aţi vorbit de rău!” După primele fraze disculpative, fetele se fâstâceau în faţa constatării atât de categorice. Cu
timpul, s-au dezvăţat de această meteahnă feminină, cel puţin în ceea ce o privea. E drept că mai tot timpul aveau nevoie de ajutorul ei
la desen, unde le făcea la viteză planşele, sau la franceză, când compunerile primite cu regularitate, săptămână de săptămână, le dădeau
dureri de cap. Pentru aceste talente, câştigase ceva popularitate printre colegi încă din clasa a noua. Mai târziu, la maturitate, toate aces-
-29-
 REGATUL CUVÂNTULUI


te rezonări ciudate cu universul au început să o înspăimânte. Tragediile din vieţile cunoscuţilor, dramele celor apropiaţi i se arătau în mod
neaşteptat, cu câteva zile înainte. Nu era un dar, ci o povară pe care trebuia să o ducă şi mai ales să o ascundă.
Fusese o fetiţă în aparenţă liniştită, poate prea cuminte pentru vârsta ei, cu o privire intensă, cercetătoare. În jurul naşterii Ancăi
şi, mai ales, a căsătoriei părinţilor, nemulţumirile şi supărările bunicilor materni luaseră dimensiunile unei dramolete provinciale. Micul
orăşel bănăţean de câmpie, dislocat din liniştea lui de capriciile istoriei, privea cu reticenţă şi neîncredere valurile de necunoscuţi ce în-
cepuseră să îl asalteze. Mai întâi fuseseră refugiaţii din Ardealul de Nord ocupat de unguri, nu foarte mulţi, uşor integrabili, înrudiţi sau
în relaţii de prietenie cu localnicii. Aproape în acelaşi timp, exodul basarabenilor nu îi încântase peste măsură. Accentul puternic, numele
cu rezonanţe slave, dar mai ales modul diferit de a gândi şi de a fi, crease o prăpastie între ei. Bănăţenii erau previzibili, fără drame inte-
rioare, înstăriţi, făloşi de condiţia lor, deprinşi să cadă la pace cu stăpânirea, pe principiul „capul plecat, sabia nu-l taie”. Odată cu schim-
barea regimului, după război, au început să apară din toate zonele ţării, reprezentanţii noii autorităţi (în mare parte regăţeni, olteni sau
moldoveni): secretarii de partid, securiştii, miliţienii, ofiţerii. Pe la mijlocul anilor ’50, la capătul celei mai importante străzi comerciale
din oraş, se construiseră, pe model sovietic, două cazărmi militare. Majoritatea meseriaşilor îşi închiseseră afacerile la naţionalizare sau
îşi pierduseră averile în urma stabilizării monetare din ’47. Pe Timiş, pluteau sacii cu bani, capitalizaţi cu grijă „la strujac” de chibzuiţii
lugojeni. Curţile şi grădinile oamenilor înstăriţi, periculoşi deci pentru noul regim, fuseseră răscolite cu cazmalele de miliţieni şi securişti
în căutarea cocoşeilor dosiţi. Chiaburilor li s-au confiscat pămân-turile, tot sub ameninţarea securităţii. Cei mai mulţi se împăcaseră cu
situaţia, de teamă, angajându-se la stat, văzându-şi de grijile cotidiene cu acea obedienţă caracteristică. Încercau să fie politicos-amabili
cu reprezentanţii puterii impuse de la răsărit, evitau conflictele şi îşi vedeau de grijile zilnice. Nu de puţine ori îşi cumpărau liniştea cu
mici atenţii sau cadouri, după un obicei împământenit. În spatele zidurilor groase şi a „şolocaturilor” bine ferecate se dezlănţuia însă
furtuna; blestemele şi sudalmele la adresa „aveniturilor” curgeau. Despre înrudiri şi mezalianţe nici nu putea fi vorba. Ar fi însemnat, în
acele vremuri, ceva de neconceput ca o fată de „maistor” (titlul acesta se păstrase, în ciuda vremurilor tulburi, ca o certificare a nobleţii de
origine) să se mărite cu un ofiţer, fie el şi al noii armate române. Şi totuşi inevitabilul s-a produs. Fata maistorului fugi într-o dimineaţă de
martie cu tânărul locotenent care căzuse răpit de farmecul ochilor de căprioară rănită, în urmă cu aproape doi ani, când o văzuse întorcân-
du-se de la liceu cu servieta de piele în mâna stângă. „După ce că-i cătană, mai îi şi moldovean!” exclamă stupefiată de atâta îndrăzneală
măistoriţa. Fusese informată de binevoitori asupra idilei unicei ei fiice şi se oripilă de o asemenea posibilă încuscrire cu „prăpădiţii”,
uitând, fireşte, cât de greu fusese acceptată ea de mediul acesta închis, ostil noilor veniţi, ca tânără soţie a meşterului măcelar, datorită
etniei şi originii ei modeste. Se opusese din toate puterile; îşi voia fiica la facultate pentru că în aceste vremuri tulburi, în care averile se
duseseră pe apa sâmbetei, „numa’ şcoala te mai face om”. Ada era obişnuită să facă numai ce dorea. Era prima dată când i se refuza ceva.
Aşteptă absolvirea liceului, apoi fugi de acasă, lăsând un bilet prin care îi informa scurt pe neconsolaţii părinţi că se căsătorise în secret
şi pleacă la socrii, în Moldova. Maistorul găsi primul biletul, i-l arătă, fără prea multe menajamente nevestei, angajată acum în câmpul
muncii, la Filatura de Mătase Naturală din capătul străzii, chemând-o la poartă. Femeia leşină şi nu-şi veni în simţiri decât la spital unde
au dus-o cu salvarea. Cu această ocazie, descoperi că suferă de diabet. Tinerii au revenit în oraş după vreo două săptămâni romantice,
şi-au luat cameră cu chirie, alt motiv de zbucium pentru părinţi. I-au adus, prin intervenţiile rudelor, acasă, eliberându-le apartamentele
mari, „de sus”. Bătrânii au transformat fosta prăvălie în locuinţă cu două camere, bucătărie şi un mic holişor. Chiar dacă îşi asumase
întreaga răspundere a gospodăriei, servitorii şi calfele dispărând de câţiva ani buni, iar ea lucra în două schimburi la fabrică, fosta propri-
etară a măcelăriei de pe Drumul Timişorii, se cufundase jignită într-o tăcere absolută în legătură cu fiica ei. După nouă luni, în mijlocul
lui ianuarie, s-a născut nepoata asupra căreia revărsă întreaga ei dragoste pătimaşă de femeie cu origini slave.
Primise din partea mamei şi a tatălui o educaţie severă, aproape cazonă. Cum se întâmplă adeseori în cazul primului născut,
exigenţele erau maxime. Crescuse cu acest spirit de competiţie uneori păgubos. Trebuia să fie pe podium cu orice preţ. Dacă se putea,
singură. Din acei dintâi ani ai vieţii, învăţase să-şi ascundă gândurile şi mai ales fantezia. Sensibilitatea excesivă alunecase undeva pe
dedesubt, iar momentele de singurătate erau aşteptate cu voluptate. Surveneau mai ales seara înainte de a adormi, după ce se aşeza în patul
cu perne scrobite, pregătit cu grijă şi dragoste de Oma. Îşi îndeplinea sârguincioasă toate îndatoririle acestui moment al zilei, aşteptând
răbdătoare clipa binefăcătoare a redobândirii teritoriului ei, asupra căruia nu putea interveni nicio altă instanţă. Intrarea în acest spaţiu
privilegiat era posibilă numai şi numai cu acordul Măriei Sale, regina (sau prinţesa – nu-şi mai amintea – oricum nu conta!) Anna. Ideea
acestui nume îi venise pe la patru ani, după ce văzuse, împreună cu părinţii (sau ca accesoriu al lor), ecranizarea rusească a romanului
Anna Karenina. Copila era destul de precoce şi înţelesese parţial drama personajului feminin, dar o impresionase şi frumuseţea actriţei
Tatiana Samoilova, eleganţa şi opulenţa vestimentaţiilor feminine şi, mai ales, finalul la care asistenţa din întunericul sălii (majoritatea nu
citise romanul!) plângea în hohote. Din acel moment, nu îşi dorise altceva decât să fie contemporana personajului feminin, să cunoască o
pasiune la fel de mare şi apoi să nu o sfârşească la fel de dramatic, din proprie voinţă, sub un tren, prea era murdar şi negru acest mijoc de
transport pe care îl vedea ori de câte ori străbătea pasarela de peste gară, aproape târâtă de mama care se grăbea la serviciu şi, neavând în
grija cui să o lase în scurtele intervaluri în care bunica lipsea din localitate, o lua cu ea la dispensarul de întreprindere unde era asistentă
medicală. Acolo, o ascundea după un paravan de consultaţii inutil, îi dădea foi de hârtie, creioane colorate şi o mai vizita la plecare când
o zorea să-şi adune lucruşoarele. Nu se plictisea niciodată pentru că îi plăcea tare mult să deseneze. Şi-ar fi dorit un caiet de desen cum
văzuse la copiii de şcoală, dar trebuia să mai aştepte. Ori de câte ori, îl solicita, era amânată de părinţii cu promisiunea „dacă ai să fii cu-
minte şi ai să mănânci tot”. Ea cuminte se străduia să fie, dar probabil că nu îndeajuns, iar mâncatul era cu adevărat o problemă. Romanul
lui Tolstoi îl citise câţiva ani mai târziu spre mare stupefacţie a mamei care îl puse la sechestru pe raftul cel mai de sus al bibliotecii,
decretând: „Nu este o carte pentru copii!” Ea a rămas, în mintea ei, stăpâna ţinutului imaginar cu numele împrumutat de la personajul
feminin care o impresionase atât de mult. Cartea o citise apoi pe îndelete, de mai multe ori, la intervale şi vârste diferite. La vremea aceea,
pe la sfârşitul anilor ’60, nu se ştia nimic despre viitoarea regină neîncoronată, Ana a României, soţia fostului rege Mihai. Ar fi fost peri-
culos! Doar bătrânii musafiri ai bunicilor pomeneau cu fereală nume de regi şi de prinţi: Mihai, Carol, Elisabeta. Pentru ea aveau tot atâta
concreteţe ca cele ale lumii basmelor despre care aflase cu durere, pe căi nedelicate, că nu au nicio legătură cu realitatea. Îi spusese mama
destul de brutal între două palme, după ce se refugiase vreo două ore în cocina din spatele curţii, aşteptând ca porcul de trei luni, cu piele
rozalie şi ochi iscoditori să se transforme în prinţ. „Copilul ăsta înnebuneşte şi mă înnebuneşte şi pe mine. O caut de patru ore (exagerase
sau minţise? adulţii nu mint!), întârzii la serviciu. Terminaţi dracului cu poveştile!”, îşi certă ea autoritară părinţii. Cum era de aşteptat,
Oma nu răspunse. Nu vorbea cu fiică-sa de când aceasta se măritase pe ascuns, fără voia ei, jignind-o profund. O supăra mai ales faptul
că abandonase facultatea în aceste vremuri în care numai printr-o diplomă universitară dobândeai un statut confortabil din punct
-30-
 REGATUL CUVÂNTULUI
de vedere social.

Îi creştea copiii (în familie mai apăruse după cinci ani un băiat, fratele ei mai mic), ţinea casa, gătea, spăla, dar refuza să-i vorbeas-
că. Când deciziile comune legate de bunul mers al gospodăriei impuneau dialogul, se folosea de bărbatul ei, care mai conciliant, trecuse
peste episodul neplăcut al măritişului secret, sau de nepoată, cu invariabila formulă „spune-i lu’ fiică-ta” sau „lu’ mumă-ta”, punând în
apelative un dispreţ destul de rău disimulat. Cei doi îşi îndeplineau cu osârdie rolul de mesageri şi viaţa de familie îşi continua netulbu-
rată cursul. Ana făcea pereche cu Oma (bunica), fiinţa aproape miraculoasă şi protectoare, pe a cărei statură fragilă se spijinea întregul ei
univers – cel real, adeseori oprimant, dar şi cel fantasmagoric în care se simţea atât de confortabil. Aşa că s-a terminat şi cu basmele citite
de bunici seară de seară. Copertele ispititoare au rămas închise în bibliotecă, motiv pentru care a învăţat să citească la vârsta la care alţi
copii abia ştiau să-şi încheie nasturii la hăinuţe sau să se pieptene. Urma să-şi citească singură, în secret, profitând de absenţa părinţilor,
cu complicitatea bunicilor, pentru a-şi reconstrui universul destructurat de intruziunea durei realităţi. Veniseră şi alte compensaţii, mai
ales că Buna, adică Oma, nu stătea cu mâinile în sân. Seară de seară, ghemuită în poala ei, asculta minunate întâmplări din copilăria şi
tinereţea „măistoriţei” din strada Timişorii. Femeia aceasta, cu trei clase primare, una în limba oficială a fostului imperiu, două în limba
română, fusese înzestrată cu un har incredibil. Avea puterea magică de a crea prin cuvânt o lume care dispăruse de mult, pe care nepoata
o va descoperi câteva decenii mai târziu, mergând pe firul poveştilor. În fiecare seară, urmau acelaşi ritual: se ruga îngerului păzitor,
bunica îi mai făcea trei cruci protectoare deasupra capului, folosind dialectul ei matern din care inteligibil rămânea finalul „Sveto Duh,
Amen”. Se aşezau în dormitorul confortabil de nuc, cu lenjeria scrobită, mirosind a lavandă şi vocea calmă, cu accentul ei inconfundabil,
desfăşura mosorul incredibilelor istorii şi întâmplări reale sau imaginare. Cuvintele aveau o dulceaţă a lor aparte şi o concreteţe aproape
materială. Fetiţa simţea mirosul pâinii şi al mălaiului scoase din cuptorul de lut spoit cu var de străbunica pe care nu apucase să o cunoas-
că. Papilele ei gustative înregistrau aroma fragilor culeşi la începutul verii în mari coşuri de nuiele, cărate apoi cu spinarea sau cu căruţele
la târgurile din Caransebeş sau Lugoj. Se emoţiona la tăierea mielului de Paşte şi complota cu fraţii ei mai mici eliberarea lui din funie
în ajunul sacrificiului. Se transpunea cu totul în acele poveşti. Ţinutul păduros, pierdut între dealuri se umplea de fiinţe şi arătări ciudate
care îi înspăimântau pe cei mici. Spaţiul de curând îmblânzit de oamenii aceia temerari şi aventuroşi în inconştienţa cu care îşi părăsiseră
locurile natale, luând-o de la capăt, îşi crease propriile legende şi mituri. Copiii se temeau de „bosorcania” un fel de strigoaică hidoasă
şi încercau să o îmblânzească în fel şi chip, punându-i poame şi lapte dulce în locuri tainice. Cineva, luând apă din pârâu pe întuneric,
fiersese un pui de şarpe în mămăligă. Un altul, muşcat de un câine turbat fusese închis într-o cămară în care fuseseră puse funii de usturoi
la uscat. După trei zile, mâncându-le pe toate, ceru să fie eliberat, fiind pe deplin vindecat. Nu erau simple amintiri din copilărie; unele
aveau ca personaje principale fraţii, prietenii sau cunoscuţii, altele erau pe de-a întregul invenţii. Nu lipsea din niciuna detaliul anecdotic,
moralizator sau ironic. Inconştient, bunica reedita principiul celor 1001 de nopţi (cu precizarea că erau seri!).
Din acei dintâi ani, îşi descoperise dragostea pentru cuvinte. Memora uşor poeziile şi poveştile pe care le reinterpreta în faţa pri-
etenilor sau adulţilor cu un talent uimitor spre marea mândrie a părinţilor. Devenise o elevă conştiincioasă, mereu premiantă, pentru că
fusese educată în acest spirit de concurenţă cu toţi ceilalţi şi mai ales cu sine însăşi. În fiecare vară, petrecea câteva săptămâni pe malul
Siretului, la bunicii paterni. Neacceptată de propriile rude, mama se simţea foarte bine în familia soţului. La întoarcere, avea grijă să
reproducă în amănunt şederea fabuloasă la moldoveni, ospitalitatea şi cumsecădenia socrilor şi a cumnaţilor care o primiseră fără rezerve
şi prejudecăţi etnice sau regionale. Avea grijă să strecoare subtile şi răutăcioase comparaţii, adopta chiar şi accentul locului, plasa os-
tentativ câteva regionalisme, conştientă că îşi enervează la culme mama. Deşi fierbea, femeia se abţinea de la orice comentariu şi abia
după ce rămânea singură cu micuţa, începea să o descoase cu un ton aparent indiferent. Bine instruită şi de teama părinţilor, Anca relua
povestea mamei. Totul era nemaipomenit: bunicii aveau cai, căruţă, vacă şi viţel, aveau şi oi la o stână. Mersese de câteva ori cu barca
pe Siret, fusese la hram. Verişorii mai mari o luau peste tot cu ei. Chiar era frumos! Tactic, evitase să spună că acolo regulile erau foarte
clare. Mamaia Lisaveta nu îngăduia abateri: nimeni nu se aşeza la masă până nu se închina, mofturile nu erau admise cu niciun chip,
somnul de după-amiază era obligatoriu. Teribilă femeie mamaia, adică bunica paternă! Nimeni, nici măcar tataia, tata sau nenea Iorgu,
fratele mai mare al tatălui, fost jandarm, nu îndrăznea să i se împotrivească. „Mama e ca Ştefan cel Mare!” constatase odată unchiul uşor
cherchelit. „Dacă nu faci ca ea, eşti împotriva ei!” Oamenii aceştia cu care se înrudea erau solari şi puternici; rezistenţi la greutăţile vieţii,
nu se lăsau doborâţi cu una cu două. Rămasă orfană la zece ani, bunica supraviețuise tifosului, celor două războaie mon-diale, foametei,
colectivizării. Era orgolioasă peste măsu-ră, ambiţioasă şi hotărâtă. Niciun consătean nu îndrăznea să folosească alt apelativ, în adresarea
directă, decât „madam”, spre amuzamentul bine disimulat al celor cinci nepoţi, în timp ce pentru celelalte femei din sat formulele uzuale
erau „ţaţă”, „cumătră” sau „mătuşă”. Pe bunica lor Lisaveta, nimeni nu ar fi îndrăznit să o trateze ireverenţios sau condescendent, deşi
toată viaţa trăise în acel colţişor de lume uitat, între lunca Siretului şi culmile domoale ale dealurilor păşcănene. Cu toate că locul acesta
era cu totul şi cu totul diferit, fata îl simţea ca pe un spaţiu modelator ce nu putea să lipsească din trecerea ei prin lume şi mai ales din
devenirea ei.

TINERE TALE
Andra Elena Mîrza




Poem fără vârstă

Poezia va muri odată cu tine
ca flacăra unei lămpi izbite de pereți
sau poate va apune
lin ca soarele după dealuri.

Pentru că nu e ca zisa proorocilor

– să fie scrisă înainte de mâinile cerului,
-31-
 REGATUL CUVÂNTULUI


ci crește din tine ca oasele tale Cine vede dincolo de speranță?
ca părul tău,
devine viața ta. nu e ca în copilărie
când cufărul cu jucării avea sfârșit
Și dacă mintea ți se va risipi prin sanatorii albe și nu-ți rămânea decât să iei soldățelul
și versul te va pierde din sine, și să-i coși piciorul la loc
vei crește în tine o pasăre albă
din oasele tale, acum cutia coborâtă de undeva de la etaj
cu aripi noi, până la noi în subsol
îi vei pune ochii tăi e prea adâncă să-i atingi capătul cu piciorul
și îi vei da drumul, printre zăbrele, și doamna P s-a mutat aici jos cu noi
să zboare până la cer. iar într-o zi ne-a dat afară cu sipet cu tot
cică a zis administratorul șef că e musai
Inima ta atunci va plânge să ne mutăm cu chirie în el
după acea pasăre liberă a sângelui tău și acum ne înghesuim în cufăr la colț de drum
și va tot plânge și ne înghiontim cu unghiile și coatele
ca să i se scurgă strop cu strop pentru că lumina pe care stăm cu picioarele
toată cerneala din ea. ne zgârie pe retină
și poate dincolo e un rai
Și dacă mâna ta când va arăta cerul sau poate doar ne mint razele
se va trage înapoi arsă de foc, dar oricum ar fi mi-e teamă că într-o zi
mută-ți focul în inimă lumina se va sparge sub noi
și suflă în el până te va arde de tot. și nu știu crede-mă nu știu
ce e dincolo

Faust
Iubiri în cârje
Cum să privesc la frunza in cădere
Și s-o cerșesc spre cordul meu deschis? Sufletul nu se va reîntregi
Să nu pot să îmi cad cu miile de stele, nici în dragoste la prima vedere
Să fiu atât de-aproape a mă preface-n vis? nici în nopți de prime săruturi
nici în supraviețuiri de după cataclisme
Eu n-am să fiu batrân, m-aș îneca când pe sub ruinele a două inimi
În suflul astmic al luptelor cu timpul vă căutați piepturile flămânzi.
Și m-aș uita pe min’, m-aș renega, Căci el se naște infirm
Găsindu-mă-n cenușa pe care-o poartă vântul. și condamnat să șchiopăteze o viață întreagă
ca un bolnav după medicamentul minune
Cum m-ar pleca poverile din spate, și când se crede prin vise androgin
Căci anii-s grei, i-arunc într-un mormânt, să-i și recidiveze tumora.
Și-mi curg înveninate din artere Numai prea târziu spre a mai respria
Iubiri fantomă smulse din trecut. același neaer, același netimp,
ne trezim într-o constelație
Cum mi-aș culege ego-uri sinistre unde numai puținii norocoși
Ce inundau cândva a viață, cu suflet fără ghips au loc.
Și m-ar orbi himere-ntinerite Dar până atunci, niște cârje încearcă
Zburându-mi cioburi de oglinzi in față! să crească aripi unui suflet
prin ochii a doi oameni naivi
Eu n-am să pot să fiu bătrân, ce nu-și explică dorul,
Așteptând crisalida morții, un dor de-o viață și mai mult
Căci duhul mi-aș fi dat de mult pe care-l cântau niște trubaduri nefericiți
În labirinturile sorții... la colț de drum în miez de noapte
și pe care rar se întâmplă să-l mai simtă cineva.
Aș fi murit când stele insipide
Mi-ar aminti plimbările celeste
Și-aș fi murit in ochi de poze vechi Suflet migrator
Și-n revederi cu suflete pereche!
În fiecare an,
Nu pot gândi, presus de toate, la streașina sufletului
Că soarta-ți n-ai putea cu pana s-o atingi, unde se nasc lacrimile înainte de a curge pe obraz,
Mă războiesc cu timpu-n miez de noapte, își construiesc cuib niște păsări din sud,
Mefisto-mi face semne prin oglinzi. mereu altele.

Și-n fiecare an,

când vine toamna
și încep aversele de lacrimi prin burlane,
-32-
 REGATUL CUVÂNTULUI

puii învață forțat să
zboare după cârd, l,Diaog în oglindă”
sperând să nimerească și ei sudul. -Premiul II la Concursul Național de creație literară și traduceri
,,Octavian Goga”
În fiecare an, -Mențiune la Concursul Național ,,Radu Stanca”, secțiunea ,,Poezie
port în mine un cuib străin de păsări, liberă”
care atunci când frunzele cad -Apariție în Antologia ,,Versuri pentru istoria literară...de mâine”,
sau când oamenii pleacă editura Grai Românesc
-Apariție în ,,Revista Bibliotecarilor Prahoveni”, Nr. 14/2017
iar eu zâmbesc la gândul că la streașina sufletului meu -Apariție în revista ,,Luceafărul”, oct. 2017
mereu va exista cineva, -Apariție în revista ,,Urmuz”, nr. 9-10/2017
ele încep să bată din aripi
și dispar.
Lăcrămioara Teodorescu
Atunci îmi baricadez ruinele,
sperând la o altă primăvară.

Uneori, aș vrea să-mi învăț sufletul să zboare.
El s-ar întoarce mereu dinspre nord.
Dar n-aș suporta să știu că-mi fac zadarnic
cuib la streașina unui suflet,
când oricum va veni toamna.

Și mai ales, știu că mereu va exista unul
la care voi vrea să mă întorc an de an,
dar care-mi va spune într-o zi
când am să-mi caut ruinele prin el:
,,Zboară înapoi în nord, Crede
la streașina mea altcineva și-a construit cuibul.”
Mă-nvăluie teama, că drumul e greu
Când dorul s-abate în suflet pustiu,
Când am plecat spre est Mai cred încă-n clipa ce râde mereu
Atunci când iubirea e tot ce mai ştiu.
îmi voi ascunde tristețile undeva în munți
sub o limbă de zăpadă care să nu se topească De simţi tăcerea c-ar vrea să te prindă,
nici în verile prea stinghere pe care le-om mai prinde Iar lacrima-n ochi nu vrea să încapă,
eu mi le-am cărat prea mult în spate ca un alpinist amator Culege-mi o stea ce poate s-aprindă,
dar de mâine voi pleca spre est Speranţa pierdută ce sufletu-adapă.
n-am să ma caut nordul ca altădată
nu de acolo vine lumina Şi dacă uitarea coboară treptat,
mă gândesc însă Spălând orice gând ar vrea să-nflorească,
oare nu-mi voi lăsa în abisul cu limba de zăpadă odată cu tristeți Tu strânge din dinţi, lăsând un oftat
și o parte din mine de care ar putea să-mi fie dor Crezând într-un om ce-ar vrea să-l oprească
și-n lipsa căreia aș ajunge să nu mă recunosc?

mi-e teamă să nu mă întorc vreodată debitând în munții din vest

să-mi caut trecutul ca pe o sfoară de escaladă care să mă tragă mai Sunt român
departe în viață
și fix atunci o stâncă să stea să se prăvale Mi-e sufletul rază de soare,
și să mă îngroape acolo cu tristețile mele cu tot Când spun tuturor : sunt român
sub limba de zăpadă care nici în verile neveri ce vor urma Şi mândru-s că ţara-i o floare,
n-are să se mai topească. Pe plaiul străbun eu rămân!
Nume: Mîrza Andra Elena Şi-n steagul ce flutură-n zare,
Data nașterii: 1 martie 2000 Topite sunt spice de grâu,
Clasa: XII Seninul albastru din mare,
Școala: Colegiul Național ,,Alexandru Ioan Cuza” Ploiești Şi sânge ce curse pârâu.
Adresa: Str. 7 Noiembrie, Nr. 469, Com. Florești, Jud. Prahova
Telefon: 0734276286 Izvoarele-nşiră-o poveste,
Mail: andra_elena83@yahoo.com / andra@gandesti.ro Duşmanii trecură-n furtună,
Palmares literar: Dar munţii străjeri dete veste,
(Membră a Cenaclului ,,Orfeu”) Românii luptară-mpreună.
-Premiul Editurii Alpha la Festivalul Național ,,Vasile Voiculescu”
-Premiul ,,Nichita Stănescu” la Festivalul Național ,,Vis de toamnă” Mi-i soarta amară din veacuri,
-Premiul I la Concursul Național de creație literară ,,Ars Nova” Şi dor răzvrătit e credinţa,
-Premiul II la Concursul Național ,,Radu Stanca”, secțiunea ,
-33-

Doar Domnul mai este alături,
Când crudă îmi e neputinţa.
E glia scăldată-n lumină,
Când bravul roman poartă ia,
Şi iarba cea verde alină,
Pe cei care-mpart omenia.
Hotarele ţării sunt sfinte,
Şi chiar dacă pleacă departe,
Românul în veci ţine minte,
De casă nimic nu-l desparte.
Am muşcat adânc
Ţi-am muşcat adânc din suflet
N-ai să poţi pleca nicicând,
Căci bucata ce am luat-o,
Zace-n mine surâzând.
Am simţit că îmi lipseşti,
Şi de egoist ce-am fost,
M-am hrănit cu fericirea,
Clipei într-o zi de post.
Nici măcar nu mi-a păsat,
Că infirmă vei rămâne,
Partea ce din tine-am luat-o,
Ştergea vorbele păgâne.
Nu ştiu când şi nu ştiu unde,
Te-am ascuns la mine-n gând,
Străbătând prin viaţă drumuri,
Te-aşteptam cu-n ochi plângând.
Te-am gustat cu-atâta poftă,
Uitând inima deschisă,
Şi-am ştiut întotdeauna,
Că de-un înger eşti trimisă.
N-o să spulber niciodatâ,
Visul ce l-ai împletit
Lăsând tot trecutu-n urmă,
Sunt iubirea, mi-ai şoptit.
Gări fără de moarte
Când zorii s-or ivi,
Voi fi iar lângă tine,
Ca doi copii naivi,
Vom împărţi destine.
Hai, să plutim iubite,
Pe-o aripă de vis,
Când peste noi va ninge,
Cu floare de cais.
În suflet îţi voi spune,
Câ vremea nu-i târzie,
În ochi-ţi de cărbune,
Citesc doar poezie.
Nu te-ntrista degrabă
Că dor se va aşterne,
Eşti steau mea podoabă
Ce-n păr lumină-mi cerne.
REGATUL CUVÂNTULUI
Copac eu mă voi naşte
Tu mugur te vei face,
Să-ţi ţin în braţe gândul,
Când orele-s sărace.
Uniţi suntem de-o viaţă
Prin fire nevăzute,
Când totu-n jur e gheaţă,
Găsim clipe pierdute.
De mână să păşim
Prin toamna care trece,
Cocori albi să găsim,
În părul iernii rece.
Voi căuta-n-neştire
Un tren care să-mi poarte
Scânteia de iubire,
În gări fără de moarte.
M-am regăsit
În zborul unei păsări,
m-am regăsit pe mine.
Când zâmbetele toamnei
îmi răspundeau sfioase
Nu ştiu dacă vreodată
în buzunarul hainei,
îmi voi ascunde-o clipă,
de gândurile arse.
În marginea de zare,
mi-am revăzut destinul.
Cu ochii plini de lacrimi,
pe gânduri el stătea,
N-am întrebat pe nimeni,
de ce se nasc azi patimi,
când ploaia de lumină,
în suflet îmi curgea.
În sânul unei stele
eu am simţit căldura.
Adusă-n pumni de -un înger.
din ciobul depărtării,
Din floarea primăverii,
i-am împletit cununa,
în linişte deplină,
spălând chipul uitării.
În strigătul durerii
am îngropat o taină.
Sperând că nepăsarea
nu roade zi şi noapte.
îmi scald un gând stingher
în ochiul unei şoapte,
deschid fereastra zilei,
când zorile mi-o cer.
În floarea din grădină,
mi-am înţeles menirea
când fluturi au zburat
lăsând pulberi de vis,
Chiar dacă-n suflet nins,
e-atâta căutare,
Voi aduna speranţe
Şi îm adânc abis.
-34-
Doar de tine depinde
Doar de tine azi depinde
Să fii trist sau fericit
Când privirea ţi-e cuprinsă
De un dor nemărginit.
Zile bune dar şi rele,
Se perindă ne-ncetat,
Tu priveşte către stele,
Nu contează că-i-norat.
Nu-ntreba a cui e vina,
Că în suflet mai şi plouă,
Zboară vesel ca albina,
Printre boabele de rouă.
De-n privire ai culoare,
Zâmbetele nu-ţi lipsească,
Clipei doar tu dai valoare,
Când o laşi să înflorească.
Bea paharul pân’ la fund,
Chiar de-i gol pe jumătate,
Lăsând gândul tău profund,
Grijile să-ţi care-n spate.
Fericirea este-n tine,
Las-o liber să plutească
Ea e tot ce ne-aparţine,
Viaţa vrea să ne îndulcească
Nu sunt perfect
Nu vreau să fiu paiaţă
Să fac cuiva pe plac
Voi trece demn prin viaţă,
Nu vreau să mă complac.
Nu gust din răutate,
Chiar dacă ea mă-ndeamnă,
Mă scald în bunătate,
Căci ştiu că voi da seamă.
Nu pot lăsa tristeţea,
În ochi s-apară-n taină
Când mie doar blândeţea,
Îmi este mândră haină.
Nu voi lăsa pe nimeni
Vreo aripă să-mi frângă,
Voi crede-adânc în oameni
Chiar dacă par nătângă.
Nu-mi pasă ce cred alţii
Eu viaţa îmi trăiesc,
Când unii îşi scot colţii,
Eu pot doar să iubesc.
Nu caut să m-ascund
De ochi ce iscodesc,
Încerc doar să pătrund,
În suflet omenesc.
 REGATUL CUVÂNTULUI

Nu îmi închid speranţa
În timpul ce-a trecut Hoinăreşte fără teamă
Echilibrez balanţa, Cu picioarele îngheţate.
Cu-un gând plăpând, plăcut.
Uneori
Nu ştiu ce-i linguşeala, Timpul îşi risipeşte clipele
Habar nu am de unde, Uitând de amintirile
S-adapă îndoiala, Ce pândesc curioase
Ce-n suflet se întinde. Din clepsidra ciobită.

Nu vreau să-ţi ştiu părerea, Alteori,

Când zâmbetul ţi-e fals, Cuvintele pot înălţa
Privesc tăcut căderea, Un gând
Ca cel mai mândru vals. Ce leagă suflete
Ce s-au căutat neîncetat
Nu o s-arunc cuvinte, Născând veşnicii.
Ce dor şi răscolesc,
Din lacrima fierbinte,
Un vis îmi plămădesc. Xanath Caraza
Mexic-SUA
Nu sunt un om perfect,
Şi n-o să fiu vreodată,
Aleg să fiu corect,
Mi-e viaţa-nmiresmată.


Artistul

Cerul e-norat, stă parcă să plângă,
Sufletul mi-e trist, inima nătângă,
Nori-s furioşi, cu ciudă privesc,
Către visul nostru, mult prea omenesc.

Gândul către tine, zboară ne-ncetat, Seres de agua
Chipul pe o frunză cu dor ţi-am pictat,
În decorul sumbru tu eşti mai frumoasă, Seres de agua viajan
Dragostea nebună sufletu-mi apasă. en la corriente turquesa
en las densas vías acuáticas
Din paleta toamnei, eu culori mi-aleg,
Vreau cu prisosinţă, clipa s-o-nţeleg Seres de agua transitan las pegajosas y
De sunt eu artistul, tu muză îmi eşti, contundentes rutas de la mente
Şi-n privirea ta rog să mă primeşti. masculinas palabras

Uneori Seres de agua de los canales lacustres
rotundos pechos, Tritones a la caza
Uneori Neptunos en marcha
Cuvintele pot să doară
Ca o rană adâncă Seres de agua que respiro en la noche
Făcută de muchia me acechan, cazadores de poesía
Unui ciob de clipă. océanos furiosos

Uneori Seres de agua que expulsan caudalosos ríos

Oamenii pot fi păsări emanan cascadas, mares incontenibles
Ce zboară cu aripile sal y arena en las venas
Împrumutate de la un înger
Dincolo de orizontul adormit Seres de agua, hierro y ojo de pez en la sangre
aroma a algas marinas
Uneori sólo uno era mío, sólo uno he perdido
Zâmbetele sunt flori
Ce înfloresc pe chipuri Seres de agua, de agua mansa, agua brava
Lăsând mireasmă agua turquesa, agua espesa, agua ópalo
Tuturor celor pe care îi întâlnesc. canales de agua, agua muda, masculinas corrientes

Uneori Seres de agua efímera, contundentes tritones

Depărtarea este rece Poseidones embravecidos, sólo uno, de agua era mío
Iar amăgirea sólo uno de agua he perdido
-35-
 REGATUL CUVÂNTULUI

Ser de agua fluyó de
entre mis manos barca a la deriva, la nave de los locos, quiero pensar.
se escurrió de entre los dedos Prisionera de Cronos en este dorado laberinto de agua.
en el silencio del mar lo he perdido Oro líquido es el agua de Venecia esta mañana.
Ulula viento mi canto, llévalo al fondo del mar
Seres de agua imaginaria que expulsan junto con mis lágrimas.
caudalosos ríos, fría luz del fondo del mar
uno, sólo uno, por dios, era mío Humo

Humo es su cuerpo.
Viento en el rostro Vapor de agua
que regresa al mar.
Para Lucía Papaleo
Noche de obsidiana líquida
Muéstrame las sílabas que hacen lleva recuerdos revueltos
vibrar el agua, llévame hasta en las densas olas de jade.
las profundidades de las páginas,
cuéntame los secretos que existen El canto de las aves nocturnas la guía
entre estrofas. Venus en el cielo la llama
ya es tarde para ella, ya es tarde.
Quasimodo, háblame de esa tierra
que te vio nacer, de tu sol, Sigue su interminable andar en la laguna.
tus montañas, de tu azul infinito. No encuentra la salida
no encuentra el mar abierto.
Nutre con tus versos las salvajes
manos creadoras, comparte una Los peces del abismo la llaman.
puesta de sol frente al mar conmigo. Hilos de fuego la jalan.
Humo es su cuerpo esta noche.
Abre el libro y experimenta
posibilidades. Ya eres mío, Descubre una escarlata llamarada
Quasimodo, ya eres mío. allá, en mar abierto.
Venus la guía con calma.
Escucho tus versos con años
de distancia, otra época, otra ciudad, Las traslúcidas algas marinas
una voz diferente. brotan del agua, se enredan
con su pelo negro.
Fuertes versos me unen a ti.
Su voz las hechiza
Lentamente las hojas inundan en un instante, su cuerpo
mi vista, tu lienzo, corrientes de humo las burla.
lingüísticas, tus colores y viento
en el rostro, y te sigo en silencio El mar contesta con
con la mirada hasta esa tierra su ronco rugido. La extraña.
de sol y poesía. Luna llena en el abismo.

Ya eres mío, Quasimodo, ya eres Fuerza lunar la baña.

mío. Ya tus sepias palabras han Navega con la espalda erecta
teñido mi piel, áureo calor en el alma. donde le esgrafía sus rayos.

Susurros en la atmósfera
Polvo de oro cubre el agua de Venecia
esta mañana. Las gaviotas no se han
fijado en mí, hace frío en esta barca a
la deriva. El viento salvaje de la laguna
corre por doquier, alborota mi pelo negro.
Voy en busca de Marco Polo, su fantasma.
Los ecos de sus pasos encerrados en este
áureo sendero me llaman. Los caracteres negros
de Il Milione enclaustrados en las páginas.
Milenaria memoria frente a mí, los dedos crecen.
Nadie sabe que soy coleccionista de palabras
de susurros en la atmósfera, de sonidos acuáticos
de pasiones contenidas en caracolas y bivalvos de
estas mezcladas aguas de Venecia, de los secretos
más íntimos, de besos robados. Soy poeta en esta
-36-
Vânt în față
Arată-mi silabele care fac
să vibreze apa, du-mă până
în adâncurile paginilor,
povestește-mi secretele care există
între strofe.
Quasimodo, vorbește-mi de acel ținut
unde te-ai născut, de soarele tău,
munții tăi, de albastrul infinit.
hrănește cu versurile tale sălbaticele
mâini creatoare, împărtășește
un apus de soare pe mare, cu mine.
 REGATUL CUVÂNTULUI


Deschide cartea și experimentează Maria Andreea Crintea
posibilități. Deja ești al meu,
Quasimodo, ești al meu.

Ascult versurile tale la ani

distanță, altă epocă, alt oraș,
o voce diferită.
Versuri puternice mă alătură ție.

Lent, foile inundă
vederea mea, pânza ta, curente
lingvistice, culorile tale și vântul

în față, și te urmez în liniște
cu privirea până la acel ținut
de soare și poezie. Este născută la 29 04 1994
Este absolventă a Universitații Ovidius din Constanţa, Facultatea
Deja ești al meu, Quasimodo, ești de Limbi şi Literaturi Străine, engleză-franceză, unde ți-a făcut și
al meu. Deja cuvintele tale au avut masteratul(Studii Anglo-Americane)
pielea mea, căldură aurie în suflet. A participat la concursuri și festivaluri naționale de proză și drama-
Traducerea, turgie, obținând premiul II la Concursul Naţional de Proză Scurtă
Tudor Șerbănescu “Fănuş Neagu”.
Fum *
De la fereastră
Fum este corpul ei.
Vapori de apă De la fereastră, Sarah priveşte universul. Cer, co-
care se întorc în mare. paci, păsări, blocuri, stradă. O sumă de nimicuri ce alcătuiesc
un univers. Universul ei. Locuieşte într-un apartament drăguţ,
Noapte de păcură lichidă cumpărat cu greu după ani de muncă. Lucrul ei, îşi zice. Măcar
Poartă amintiri răscolitoare ştie pentru ce a muncit. Un salariu modest, dar ambiţie mare.
în valurile dense de jad. Mereu îi zisese maică-sa că e fată ambiţioasă şi că va reuşi în
viaţă. Dacă viaţa se termina la o slujbă decent plătită şi la un
Cântecul păsărilor nocturne o dirijează apartament al ei, atunci reuşise. Era om mare acum. Treizeci şi
Venus pe cer o cheamă cinci de ani de acum.. şi doar un apartament pe o stadă centrală.
deja este târziu pentru ea, este târziu În rest, singurătate? Amărăciune? Nu s-ar zice. În dimineţile
în care se trezea cu liniştea în urechi, Sarah numai la o fami-
Urmează nesfârșitul său mers prin lagună. lie gălăgioasă nu obişnuia să se gândească. Poate ar trebui să
Nu găsește ieșirea îşi ia un câine, îşi mai spune uneori, dar ideea de responsabili-
nu găsește largul mării. tate o macină. I se întâmplă să nu ştie de ea, dar de altă fiinţă.
Un câine ar fi nefericit cu pierderea timpului pe care o practică
Peștii din adâncuri o cheamă. ea cu succes când priveşte pe fereastră. Un câine are nevoie de
Fire de foc o trag. atenţie, de afecţiune, de un cămin călduros. Desigur, i-ar putea
Fum este corpul său noaptea asta. oferi toate acestea dacă şi-ar da silinţa măcar un pic. Dar nu îşi
doreşte. Liniştea şi priveliştea de la fereastră merită toată bruma
Descoperă un semnal luminos stacojiu de timp pe care-l mai găseşte. Mâine va fi altă zi. Slujba, colegii
acolo, în largul mării. de muncă, rapoartele de întocmit, şeful agitat din cauza terme-
Venus o dirijează cu calm. nelor timpurii de predare. Dar azi.. azi era acea zi. Acea zi în
care cei treizeci de ani nu însemnau nimic.. poate doar o sumă de
Transparentele alge marine experienţe ne/reuşite. Şi o mulţime de momente în care a putut
mugurii apei, se încâlcesc privi universul. De la fereastră, Sarah e ca o doamnă Dalloway
cu părul său negru. a vremurilor noastre. Contemplativă, tăcută, contradictorie. Un
univers în mişcare. De la fereastră, Sarah vede oameni pe stradă.
Vocea ei le farmecă Oameni pe care îi cunoaşte. Oameni care o cunosc. Oameni
într-o clipă, corpul său pe care i-ar putea cunoaşte. De la fereastră, uneori, în astfel de
de fum le păcălește. momente tăcute, Sarah se vede pe sine, mereu în ziua în care a
cumpărat apartamentu.
Marea răspunde cu Mai tânără cu cinci ani, parcă o altă Sarah, Sarah urcă
răgetul său răgușit. O uimește. treptele de la metrou cu o nesiguranţă care astăzi nu ar mai defi-
Lună plină în abis. ni-o, căci le-a urcat de atâtea ori că nici măcar nu şi le mai amint-
eşte. Îmbrăcată modest, cu o pereche de pantofi cu toc jos şi cu
Forța lunară o scaldă. un palton roşu, învechit, Sarah îşi flutură părul brunet şi aspru în
Navighează cu spatele drept bătaia vântului tomnatic. S-ar zice că ar merge să îşi cunoască
acolo unde îl călăuzesc razele sale. sinele, iar gândurile au să îi stea martore la asta. Nu priveşte în
Traducerea, stânga, nu priveşte în dreapta, de parcă toată lumea ar şuşoti
Tudor Șerbănescu despre ea.
-37-
 REGATUL CUVÂNTULUI


Cine? Copacii? Au o reputaţie în ceea ce priveşte asta, uneori, în adâncul nopţii, când nu îi aude nimeni. Dar în plină zi? Naivă, Sarah
refuză să privească natura care se desfăşoară în toată splendoarea.. frunzele dispuse în pături ruginii, rodind în maro şi portocaliu în vârf
de copac, ploaia care picură molcom şi cu o oboseală bătrânească pe asfaltul pictat în pete. Nici pe ea nu se priveşte, cum iese în evidenţă
în tot peisajul acesta în care totul porneşte din roşu. Cu ea în vârful piramidei, culoarea primară, centrul universului. Păşeşte pe asfaltul
ud, cu paşi de balerină, de parcă s-ar teme să nu îl murdărească. Mai că şi-ar cere scuze de la el. Merge Sarah, pentru a se opri brusc în
faţa clădirii de la care Sarah însăşi o priveşte. Ce clădire frumoasă, are un aer aşa vechi, dar atât de plăcut.. misterios. Doar un etaj, bal-
coane mititele, dar suficient de mari pentru o persoană. Ehe, lui nu i-ar fi convenit, îşi spune Sarah, de jos. Cum să ne fi băut cafeaua pe
balcon când nu aveam destul loc? Mai căutăm şi altceva, doar nu e singura clădire din lume. Dar se potriveşte? În povestea cui, Sarah?
Sarah nu trebuia să vină singură să vadă apartamentul. Nu fusese singură până de curând, iar faptul că acum era avea drept consecinţă
nesiguranţa aceasta, teama aceasta, nevoia de a epata printr-un palton roşu. El plecase acum o săptămână din locuinţa închiriată, fără a
o mai lăsa să aibă dreptul la replică. Unde te duci? Şi cu noi cum rămâne? Sarah a rămas tăcută privind tot procesul despărţirii. Bagajul,
acel adio, pozele aruncate. Nimic n-a mişcat-o. Motivul pentru care el nu mai era se prezenta a fi destul de plauzibil. El voia să se mute
într-un oraş mai mare, într-un bloc cu zece etaje. Ea voia să rămână în lumea mică, într-un bloc cu un singur etaj. Sarah, tu nu vezi mai
departe de atât? Nu înţelegi că asta e o oportunitate pentru amândoi? Dar poate că Sarah nu căuta o oportunitate.. şi era mulţumită cu
ceea ce avea. Şi tocmai din cauza aceasta, Sarah tăcu când auzi propunerea sa. Hai să ne căsătorim. Să se căsătorească. Niciodată nu îşi
imaginase că ar trebui să facă aşa ceva, mai ales după ce o văzuse pe propria mamă trecând prin eşecul unei căsnicii. Desigur, era un caz
particular, toată lumea e un caz particular, dar ideea de căsnicie, de responsabilitate, o chinuia. Concubinajul era ferit de obligaţii. Iar ei
se certau des. Căsnicia ar rezolva toate problemele noastre, Sarah? Sarah nu credea asta. Credea că le va rezolva doar din obligaţie pentru
actul întocmit cu acordul amândurora. Obligaţie.. şi fericirea unde? Nu fusese niciodată fericită, dar încă mai păstra în inimă dorinţa de
a fi cândva măcar pe jumătate precum visa odată. Cu el ce ar fi fost? Din stradă, Sarah privea spre clădirea alăturată, unde, la fereastra
de la parter, erau trase perdelele. De acolo, se vedea o familie. Un nume de familie. Doi copii trişti la fereastră, cu doi părinţi pe fundal
care se ceartă. O jucărie jerpelită stă şi ea amărâtă lângă ei, iar decorul e sărăcăcios. Poate că ar trebui să văruiască şi ei clădirea… şi să
îşi facă familia fericită, doar de-asta sunt căsătoriţi şi au copii. Din stradă, Sarah priveşte spre clădirea de lângă, tăcută şi frumos văruită,
în alb. La balconul de la etaj, se vede pe ea. Modestă, îmbrăcată cu o fustă frumoasă, cu părul prins în coc. Se vede la treizeci de ani, în
liniştea aceea plăcută, sorbind dintr-o ceaşcă de cafea, contemplând universul. Şi cumpără apartamentul, luând cu ea toate visele. Acum
are ceva.
De la fereastră, Sarah o priveşte pe Sarah în paltonul ei roşu, învechit. A evoluat mult. Părul e mai moale, mai mătăsos, frumos
pieptănat. Fusta îi e frumoasă, perfect călcată, părul îi e prins în coc. Poartă cercei discreţi şi se dă cu parfumuri scumpe. E matură şi
ambiţioasă. La slujbă se descurcă de minune. Nu mai e Sarah din stradă, chinuită de acel „dacă”, cel care a bântuit-o mult timp de atunci.
Dacă ar fi plecat, dacă s-ar fi căsătorit. S-a obişnuit cu singurătatea, chiar dacă uneori se gândeşte că ar putea să întemeieze şi ea o familie.
Se mai gândeşte, mai ales când de la fereastră vede trecând copii fericiţi, trăgându-şi mămicile de rochii şi ţinându-şi taţii de mâini, de
parcă aceştia i-ar putea urca la cer. Oare cum s-ar auzi vocea unui copil în camera asta plină de ecouri? Cum ar fi să întindă masa cea
mare în mijlocul camerei şi să aşeze la ea suflete dragi? Ar putea face asta? Ar putea, desigur. Nu e niciun lucru în lume pe care să nu îl
poate face dacă se dedică îndeajuns. Dar ar vrea să facă asta? Probabil că nu. Vremurile au trecut, iar Sarah îmbătrâneşte, pierzându-şi
cheful de a nu mai fi singură. Se mai ivesc momente de amărăciune, dar ele trec. Drumul în viaţă nu e liniar.. Sarah ştie că pot exista şi
bucle, alt viitor. Convingerile sale au schimbat-o, n-au făcut din ea acel om pe care îl voiau toţi a fi. O soţie respectabilă, o mamă cura-
joasă, un copil optimist. Au transformat-o doar în Sarah, cea care priveşte la fereastră în zilele ei libere. Şi nimic n-ar putea întrece acest
sentiment de completitudine. Numai când uneori, când pleacă de la fereastră şi e lovită de liniştea cruntă, şi gândeşte visătoare
– Poate ar trebui să adopt un câine..

Dar îşi continuă drumul prin tăcere, lăsând ecoul să se piardă în camera în care nimeni nu mai spune nimic.
.........................
*Mențiune
(Obs. Juriu:1.Proză sensibilă; 2.Foarte bună narare a unei existențe șterse și stereotipe)





















-38-
 REGATUL CUVÂNTULUI







Cristian Petru Bălan
USA REGELE MIHAI I al ROMÂNIEI

STRĂVECHIUL TRON ÎNDOLIAT

S-a-ndoliat drapelul peste al Țării plai

Și clopotele bat cu dangăt plin de jale,
Căci s-a mutat la ceruri Regele Mihai,
Sfârșindu-și lupta grea din zbuciumata-i cale...

A fost în fruntea Țării un demn conducător;

Respect avea oriunde: și-aici, și la dușmani.
Știa cum să-și impună prezența cu onor
Și își iubea poporul, ca vechii suverani.

Era-nțelept și harnic, lucrând chiar munci de jos

Sau prefera să fie pilot de încercare.
Era-n război sau pace un rege curajos,
Voind să facă Țara puternică și mare.

Dar bolșevicii roșii avură un alt plan

Și cu armata rusă, ei l-au forțat să plece...
Din depărtări, alături ne-a stat an după an,
Iar noua libertate l-a rechemat pe rege.

Cine-i cunoaște viața și lupta ce-a purtat

Vede în el monarhul din drame shakespeariene: 25 octombrie 1921-5 decembrie 2017
Noblețe, suferințe și-un sfânt dor devotat
Meleagurilor sale divine și perene.

De-aceea Țara-l plânge și pomenire-i face...

Mihai Întâi devine simbol de libertate!
Pe Dumnezeu ruga-vom ca să-l primească-n pace,
Căci va intra-n istorii pentru eternitate !

-39-
 REGATUL CUVÂNTULUI


Florentina Loredana DALIAN
Ningea în decembrie

„Și astfel, coborâse o liniște ca la început de lume...”

Adela dădu ușor ultima pagină, închise cartea și rămase așa, multă vreme, pe gânduri, privind
în tavan. O stăpânea aceeași senzație de gol, de neîmplinire, ca de fiecare dată când termina de
citit cărțile lui Dorin Zahanagiu. Încerca să și-l imagineze, se întreba, destul de intrigată, de ce
tipul nu-și dăduse nicio fotografie pe nicăieri, în epoca internetului, când toată lumea postează
mai cu seamă poze: poze de la la masă, poze de pe casă, din grădină, din față, din profil... Își zise
că, probabil, asta îi mărea aura misterioasă, dând o anume greutate personajelor sale. Cărțile lui
o dădeau cu capul de toți pereții, ștergeau cu ea pe jos, o terminau psihic, dar o și înălțau sus, sus
de tot, departe de lumea cu toate ale ei. Îi lăsau o stare de suflet plâns, dar plânsul ăla bun, care
nu doare, ci alină. Căpătase o obsesie: trebuia să-l vadă! Să-l privească, să-i audă vocea, să-l
simtă. Nu se mai putea altfel, nu se mai putea. „Tâmpito, te-ai îndrăgostit de-o fantomă!”, își
spunea în rarele momente de luciditate. Cum e posibil să înceapă să te obsedeze un om pe care
nu-l cunoști, să te îndrăgostești de el doar prin scrisul lui, să simți nevoia prezenței sale fizice? Nu-i vorbă, se mai îndrăgostise ea și de
actori de film, chiar și morți, d-ăia care făcuseră filmul pe vremea când ea nici nu se născuse, dar măcar ei îi ofertaseră o imagine, fie ea
și numai pe o peliculă veche de film alb-negru. Nici măcar nu știa dacă e tânăr sau bătrân, brunet sau cărunt, înalt sau pitic. Dar, atunci
când încerca să și-l imagineze, nu-l vedea altfel decât tânăr și frumos, cât mai apropiat de imaginea asistentului aceluia din facultate,
care îi plăcea tare mult, dar la care nici nu îndrăznea să ridice ochii, deși era doar cu vreo doi ani mai mare decât ea. În mintea-i de copil
nepurtat prin saloane, catedra interpusă între ei era o barieră suficient de puternică încât să împiedice numai gândul. O bleagă, asta fusese
toată viața. Dar acum era hotărâtă să facă ce-o face și să-și întâlnească idolul necunoscut.
Nu fusese prea greu. Pe coperta interioară a cărții, autorul își lăsase adresa de e-mail. Prinse curaj și îi scrise. Despre cărțile lui,
despre stările ei, când le citea, despre ce credea ea cu privire la un personaj sau la o situație creată, despre câte și mai câte. Evident,
avusese grijă să nu se dea de gol în ce privește sentimentele față de el, sau cel puțin așa credea. Ce fericire când, peste două zile, primi
răspunsul! Au purtat conversații lungi, numai prin e-mail, câteva luni de zile și, cu dibăcia pe care o au doar femeile îndrăgostite, reușise
să afle câteva lucruri despre el: erau apropiați ca vârstă, el avea cu vreo 4 ani mai mult, era necăsătorit, mai exact divorțat și avea o fată
care, după divorț, rămăsese cu el. Asta i se păruse foarte interesant. Sunt rare cazurile unor tați singuri care-și cresc fetele. Aflase chiar și
unele obiceiuri pe care le are când scrie, despre corvezile zilnice, despre activitatea lui dincolo de scris; numai un lucru rămăsese învăluit
în mister: imaginea lui.
Nu mai știa care dintre ei propusese să se întâlnească. De fapt, ideea se născuse firesc, nici nu mai avea importanță cine avusese
inițiativa. Hotărâseră să se vadă în București, la el, într-una din zilele în care Mioara, fiica lui, se afla în vacanța de iarnă la mama sa.
Agitația care-o cuprinsese a împiedicat-o să facă orice altceva în afară de visat. Își imagina de zeci de ori pe zi întâlnirea lor, cum se vor
privi, ce-și vor spune, cum se vor îmbrățișa, cum își vor petrece împreună sărbătorile și poate tot restul vieții. Căci da, se vorbise și despre
asta și era clar că nici ea nu-i era lui indiferentă. Adela își spunea că așa arată fericirea și nu avea decât o singură emoție: aceea că ea ar
putea să-i placă prea puțin sau deloc.
Zilele se scurtaseră, nopțile deveniseră reci și ziua mult așteptată se apropia.
Era sâmbătă. Când a coborât în stația de tramvai, gătită ca de nuntă, făcu ochii roată peste toată mulțimea care părea să nu aibă
nimic de făcut, dar nu i se păru că vede nicăieri pe cel care, cu siguranță, o aștepta. La un moment dat, se desprinse un bărbat cu un buchet
de trandafiri în mână, îmbrăcat sport, dar cu gust, și care părea că se îndreaptă hotărât către ea. „Nu poate fi el”, își zise, când îi studie
chipul. „Nu, nici vorbă să fie el! Figura aceasta asimetrică, aproape buhăită, cu ochii mici, trași mult înspre frunte, cu dinții care nu au
loc în gură, cu zâmbetul acela strâmb... Nu, nu! Scriitorul meu nu poate fi purtătorul unui astfel de chip! Cu niciun chip!” Și totuși...
- Eu sunt Dorin, i se adresă gura pe care nasul făcea eforturi s-o acopere.
O mie de gânduri îi treceau prin cap. Mai întâi, își propusese să fugă. Că doar nici el nu știa cum arată ea, putea să creadă că n-a
venit. Dispărea și gata. Dar uimirea în care căzuse o împiedica să facă orice gest. Involuntar, imaginea lui reală se suprapunea în mintea
ei peste cea pe care și-o formase în lunile de conversații amoroase și, Doamne! - era mai ușor să suprapui imaginea unui struț peste cea
a unei feline. Astea două se asemănau mai mult decât imaginea ei falsă peste cea nedrept de reală care se înțepenise în fața ei, fără vreun
gând de abandon. Și ce trup frumos avea, ce bine legat, ce alură sportivă, ce voce frumoasă! Ce bărbat atent, delicat, inteligent, avea toate
calitățile din lume, dar toate anihilate de... „Doamne, de ce l-ai pedepsit cu chipul ăsta? Ce frumos ar fi fost fără cap!” Când a formulat
gândul, dându-și seama ce enormitate i-a trecut prin minte, i-a venit să râdă, iar zâmbetul schițat l-a încurajat pe Dorin, care i-a oferit
florile și a îmbrățișat-o. S-au sărutat pe obraji, ceea ce i-a dat prilejul să-i simtă coșurile. Groaznic! Dar nu mai putea da acum înapoi, din
jenă, poate și din milă.
S-au plimbat o vreme, au vorbit, cam stingheri la început. „Mă voi obișnui, își spunea Adela. Nu-i așa că, după ce stai mai mult în
preajma oamenilor urâți, mai ales dacă sunt buni la suflet și inteligenți și cu simțul umorului, bașca scriitori nemaipomeniți, te obișnuiești
cu ei și nu-ți mai par deloc urâți?” Îl studia discret din diverse unghiuri, sperând zadarnic să găsească unul mai favorabil. „Pentru început,
până mă obișnuiesc, îl voi privi doar din unghiul acela care-l avantajează, apoi, cu timpul...” Dar concluzia la care ajunsese era că Dorin
nu arăta acceptabil decât privit din spate.
După ce au colindat un timp, i-a propus să urce la el. Oricum, ce mai conta? În hol, i-a luat haina de pe umeri și a strâns-o ușor în
brațe. O atingere atât de caldă. Dacă închidea ochii, era perfect. „Râzi de mine, Doamne? Când l-am cunoscut pe frumosul ăla de la care
nu mi-aș mai fi luat ochii, cu care aș fi plecat până la capătul lumii, a trebuit să aflu că e însurat. Și-acum? Ce lecție trebuie să învăț? Știu,
știu că am o problemă! Nu judec oamenii după chip, dar dacă nu pot să...”
Așezată în fotoliu, sorbea din vinul aromat și pufăia dintr-o țigară. În încercarea de a-și încălzi inima și atmosfera, își amintea pasaje
întregi din scrierile lui, pe care le citise de nenumărate ori, pe care le știa pe de rost, care-i creaseră stări de beție spirituală. Degeaba! Dorin se
așezase pe covor și o privea cu mare drag. Își lipi buzele de mătasea ciorapilor, undeva puțin deasupra genunchiului. Adela nu mai voia
-40-
 REGATUL CUVÂNTULUI


să închidă ochii. „Dacă tot trebuie să beau otrava, s-o beau mă-

MI CALLE AZUL
car până la capăt.” Deodată o cuprinse o imensă milă: de el,
de simțămintele ei, de speranțele irosite, de nopțile pierdute cu
toate mesajele frumoase dintre ei. „Ești darul meu de mâine” -
Mi calle azul
fusese ultimul lui mesaj târziu în noapte. Ce mai dar! Începu să
me eleva
plângă, întâi doar cu lacrimi, urmate apoi de suspine adânci, de
a un tiempo
sughițuri. De ce nu putea să treacă peste handicapul acesta, care
de palomas regresando.
era al ei, nu al lui? Știa că oamenii nu trebuie judecați după chip,
Es un vagon
dar ce rost ar fi avut să se prefacă? La ce i-ar fi ajutat ei, la ce i-ar
en el tren de mis recuerdos.
fi ajutat lui? El caballito
El o îmbrățișă, de data aceasta ca pe o soră, scoase o batistă și-i
en el carrusel de la risa.
șterse fardurile scurse pe față. Mi calle azul
- Ești atât de frumoasă, chiar și cu boielile astea curse pe ochi!
me devuelve
Vezi, Adela, știam că asta se va întâmpla, dar nu m-ai fi crezut,
los días de pintar
trebuia să te convingi. Eu am greșit, cumva, am sperat... Să nu te
con un claro crayón
învinuiești, te înțeleg. Nu știu dacă ai observat, în casa mea nu se
los sueños candidos.
află nicio oglindă. Hai, bea-ți vinul, apoi te conduc.
Mi calle azul
Când au ieșit din scara blocului, mai străini decât atunci
soy yo misma
când se întâlniseră, afară ningea. Și primul ei gând, atât de stupid,
detenida en un guardapolvo blanco.
a fost: „Ninge în decembrie!” De parcă ninsoarea în decembrie ar fi
Es mi risa adormecida
fost ceva nemaivăzut, nemaiîntâmplat. De parcă s-ar fi pus să ningă
en la ronda polvorienta de mi bario.
în mijlocul verii. Frigul îi pătrunse toată ființa, iar blana de vulpe
Es mi esencia.
abia dacă o mai încălzea. Orașul era luminat de sute de beculețe și
…la raíz de mi misma.
ornamente de Crăciun, o imagine ce o făcu să simtă mai puternic
Pero mi calle azul
frigul din ea. Ningea în decembrie și, între ei, coborâse o liniște ca
Es el pasado.
la început de lume...

Beatriz Rastaldo POEMA QUEBRADO
Argentina
Llueve , el gris del dia
es como un cantaro opaco
en su contorno.
Afuera… el silencio
es un habitante
que mira a hurtadillas
por mi ventana.
Rompe el paisaje
el ladrido de un perro
que llora su falta de cariňo.
Emerge de mi
DESVELADA como de un escenario
un cansancio sideral.
Anoche te busquě Una ansiedad de otros colores.
Por los largos caminos del recuerdo. De otras auroras.
Tu risa de pliegues en los ojos. De atardeceres candidos y claros.
Tu boca promesa. Quiero desvestirse
Tus largos abrazos. de este invierno
Tu voz calmado en la noches que me grita
mis miedos pasajeros. poemas que no he escrito.
Anoche te busque Que me pinta murales
necesite tu abrigo que no habito.
a mi intemperie. Que me grita
Necesite la mitad de mi cuentos que ya he vivido.
que anda trepando estrellas. Lloran las nubes
Anoche te busque su hermandad de flores.
para decirte La muerte de las hojas.
que en los cajones del amor El sepulcro de la risa.
donde hay huelas Y lentamente
de medias y pijamas la noche
solo tu nombre los habita fría y simétrica
porque hay sentimintos avanza con sus pasos descalzos
que son habitar me las letras.
como arboles aňejos
ningún huracán los derumba.
-41-
 REGATUL CUVÂNTULUI


Emanuel Silva Bringas Irina Lucia Mihalca
Peru











Chemarea

ASIENTO Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
¡ Helo aquí! pe cerul inimii lor.
lugar donde disipase la brisa Un gând alb.
donde el insondable peregrinaje cesa Un gând alb se roteşte.
tras cíclicas persecuciones.
¡ Y aqui es donde!, esta dicho. La ţărm de mare se opresc
Puesto que asi y asi, ţinuturile prin care
en brios desesperados au traversat
prodigaremos risas en su creciente. încântate cuvinte,
¡ Creceremos aqui replantigados! ursite cuvinte,
Si derrotando aun hemos perdido, înflorite cuvinte,
hasta aquí sera, la muerte. plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
LOCUL din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
Iată-l aici! şi-n roua lacrimilor.
locul unde se destramă briza La ţărm de mare.
unde încetează peregrinarea de nepătruns La ţărm de mare se opresc.
după hăituieli repetate.
Și aici este locul! așa cum se știe. În căutarea lor, în noapte,
Din moment ce , oricum, şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
în entuziasmul disperat peste ape întinse
vom dărui zâmbete în final. plutesc în splendoare,
Vom crește aici lenevind! printre pleoape, cuvinte albite
Dacă biruind chiar am pierdut, de dor şi lumină
aici să fie,moartea. zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
Traducerea, spre ţinuturi de vis,
Maria Slăbescu peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.

16 august 2016

-42-
 REGATUL CUVÂNTULUI


Curgerea vieţii cântecul inimii,
îi priveşte păpădiile
Cu fiecare respiraţie, cu fiecare pulsaţie, din zâmbetul ei tulburător
cu fiecare ceas, cu fiecare pas, mângâiate de
aduni gânduri, sunete, invizibilul dans al universului,
cuvinte, miresme, atingeri, îngemănare de dorinţă,
imagini, emoţii, oameni, lucruri, picături de vis,
şi, mai ales, amintiri - comori care o vibraţie în tot corpul,
odata pierdute un cataclism ţi s-ar părea -. un tăvălug de foc,
fiorii îl cuprind,
Cu fiecare gând pătrunzi sensul luminii, sărut inspirat prin tăceri,
cu fiecare sunet o nouă partitură se compune, oglindă concavă, un văl de lumină,
cu fiecare cuvânt pe-o nouă treaptă urci, surâs rătăcind prin univers,
cu fiecare mireasmă intri în noi lumi, căutând iubirea...
cu fiecare atingere simţi lumea şi ţesătura ei,
cu fiecare imagine se revarsă palete de culori şi vise, Pe firul gândului ei tresare inima lui.
cu fiecare om reflectat te priveşti uimit, înţelegându-te, Din inimă în inimă, undele se propagă.
cu fiecare amintire te pierzi în trecutul unor clipe, Aproape unul de altul
cu fiecare lucru te iluzionezi în separare, sunt îmbrăţişaţi de mantia iubirii.
cu fiecare emoţie parcurgi noi şi noi înţelesuri, Soarbe o lacrimă, netezeşte
iar, în final, sau, doar, păşind pe-o altă treaptă, un surâs şăgalnic şi-l respiră intens.
val după val, pătrunzi în marea de ceaţă, Un templu pentru calea lor!
un hău se cască şi-nchide la fel de repede,
eliberând, rând pe rând, în cântecul uitării, Păsări în zbor, cuvintele curg
emoţii, lucruri, oameni, amintiri, de la unul la altul,
imagini, atingeri, miresme, o lună pictată,
cuvinte, sunete, gânduri... o flacără aprinsă în noapte.

Tu nu eşti toate astea! În pânza timpului dulce-amărui,

Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima, unind durerea cu iubirea,
priveşte cerul, mereu altul, irepetabil, clipa cu speranţa,
cu Helios, Selena şi Eos, cu stelele, furtunile fixează eternitatea timpului trăit...
sau norii care vin, vin şi trec!
Priveşte totul! Fiecare om
are o poveste, povestea unei vieţi. Darurile litiei

Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima, Cu viteză îți aleargă gândurile, prin zbaterile punctului
trăieşte momente unice de fericire pură, un abis se deschide pe marginea cuvântului
bucură-te şi lasă-te surprins, și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
binecuvântând totul! În spațiul acesta de nepătruns
Intră în Palatul Mnemosynei rodește sămânța speranței.
- fiica Cerului şi-a Pământului -, O lumină arde aripile unui fluture,
eliberând, în Neuitare, spiritul Aletheiei. de-ai fi fluture, ars de această lumină
Înţelegi că nu eşti chipul, corpul, ai vrea să fii,
emoţiile, stările, gândurile tale. o lumină abia atinsă
Murind cu fiecare clipă, ce păstrează albastrul eternului,
eşti ceea ce eşti, lumina iubirii, cu darul de a calma, pansa
eşti însăşi viaţa - acest dar fantastic -, și vindeca disperările, rănile, durerile.
ce curge şi curge, şi curge prin tine!
Brusc, vânturile s-au dat de o parte, era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
Cutreierând cerul din ei până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
O dimineaţă luminoasă, în surdină În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
se-aud acorduri lente de jazz în măsuri nedefinite, pe sunete de clavecin,
purtând amintirile vieţii, un om şi o femeie un răspuns a venit către tine.
îşi beau ceaiul verde cu aroma de rodii, Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
ascultă marea zbuciumată, luminii pure și ecoului vocii,
în zare privesc pescăruşii gălăgioşi păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
şi valurile înspumate, Aici, aproape, e lumina ei,
în aer persistă miresme de apă sărată. la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
Ar vrea să-i spună de dragostea lui, e ochiul din piatra unghiului.
de tot ce-a păstrat de atâta timp,
briza îi poartă departe Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
-43-
 REGATUL CUVÂNTULUI

sau, chiar, mai multe
îți ștergi. în ascensiunea lor spre cer.
- Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului, Priveşte!
iar eu credeam Toate te-aşteaptă,
că îngerii luminii sunt trimiși, toate înfloresc doar pentru tine!
doar, să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă, Drumul viselor
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!
În taină, inima trăieşte povestea infinitului.
Pâine, vin, grâu și untdelemn - ofrandă și mulțumire. Ochii, o, da ochii! Punctul de întâlnire al iubirilor.
Un poem este cu toată ființa ei, O zi de neuitat, năucitoare,
un poem citit cu nesaț, cum nici nu ai visat,
clipă de clipă, plină de iubirea nebună.
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea, Miraculoasă zi!
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea. La graniţa ei, o clipă, o clipă doar,
timpul s-a oprit în loc,
gândurile plutesc prin aer,
Doar pentru tine curg pe pământ,
dansează prin foc
Mai ales noaptea când inima ţi-e deschisă, şi se aşază în aşteptare.
în întunericul care încearcă să acopere lumina.
Îţi aminteşti visele - o şoaptă din adâncuri auzită în trecere, În urmă priveşti, cenuşa amintirilor fumegă încă,
o ardere ce purifică lumile, aşa cum, o luminiţă de jar respiră molcom,
prin respiraţie, răspunsuri aduse la lumină
piatra ne prinde sufletul, zac în adâncuri noastre,
ni-l arată, aşa cum noi prezentul de atunci
nu suntem pregătiţi să-l vedem, pâlpâie mângâietor acum,
cu ochii scăldaţi amintirile se ridică lin,
în lumina tainică a iubirii. asemeni aripilor
O durere, un strigăt, o chemare, de păsări, sau, poate, de îngeri.
o rugă, o speranţă, o lumină...
Un strigăt pătrunzător reverberează în eter:
Întinzi mâna, - Tu, iubirea mea eternă! Tu, Vis de nevisat,
ca o prelungire a visului înveşmântat în nesaţul perpetuei căutări,
încerci să o atingi, a dorinţei nicicând atinse.
să-i mângâi chipul, de stele luminat. Tu, nobil gând şi faptă de iubire,
tu, crăiasă a visului meu!
O lumină patinată ce pare Te iubesc, dincolo de ce pot
a încifra magia formulei fericirii, să gândesc ca măsură,
cu delicateţe te-nvăluie, încremenind în timp până dincolo de hotarele lumilor!
sentimente şi gesturi irepetabile M-ai cotropit cu iubirea ta.
ce le-au aparţinut cândva Tu, Vis de nevisat, venind
şi care le vor aparţine pentru totdeauna din moartea mrejită din cenuşa
cu gustul iubirii contopite. unei existenţe
arzând fără de speranţă!
Într-un crescendo năvalnic al iubirii ce explodează, Tu cine eşti şi cum te cheamă?
undeva într-un colţ al inimii, Tu, ce-mi torni în suflet bobiţe
există dintotdeauna un vals care aşteaptă din opiumul aburind
să-şi găsească unica a aromă de nebunie,
şi marea ta Iubire - cu care vei dansa a unei iubiri nicicând întâlnită!
o singură şi ultimă dată. Eşti tot ce mi-am dorit
Întâmplase-va, oare? Nu ştii, şi nu am avut parte până acum.
dar te rogi să nu se întâmple plecarea Cum te cheamă şi de unde-mi vii?
până când n-o vei găsi pe Ea, Ce simplu se scrie: fe-ri-ci-re
unica şi marea ta Iubire. şi cât de greu se-ndură.

Uitând de tot, plutind, faţă în faţă, O îndelungă visare, timpul s-a oprit în loc,
un singur vals, cu o uşoară contramişcare clipe încremenite stau şi aşteaptă,
într-un prim pas, cu ridicări şi coborâri în deplasare, suspendate într-un balans
într-un tempo rapid, apoi, cu piruete de o culoare calmă,
şi volte ameţitoare, tămăduitoare.
îmbrăţişaţi în fumul opiului
celei mai pure iubiri Sufletul inocent se încarcă,
-44-
 REGATUL CUVÂNTULUI

ochiul se odihneşte.
În căutarea vocii, în lumina liniştii, Întrucât în anul 2018 se celebrează centenarul Claude Debussy – o
gândurile sedimentate sută de ani de la moartea sa, în 1918 – , pieselor lui Debussy li se
devin mai limpezi. acordă prioritate în interpretare.
Programul din seara aceasta a conținut:
Într-o frumuseţe simplă, înălţându-şi privirea, Debussy: “Clair de lune” din Suite Bergamasque
ca o boare, în aerul gol, estompate, Debussy: Imagini, Cartea a II-a (Cloches a travers les feuilles; Et
prin saltul lor, dispar umbrele, la lune descend sur la temple qui fut; Poisson d’or).
îndoielile, învolburările, Robert Schumann: Fantezie op.17 cu cele 4 părți.
regretele, zbuciumul, După pauză au urmat alte două piese ale lui Claude Debussy: La
chinul, Terrase des audiences du clair de lune, din Preludii Cartea a II-a;
zgomotul. Images, Book I (Reflets dans lțEau; Hommage a Rameau; Mouve-
Seva vieţii urcă ment).
în noul corp necunoscut. Ludwig van Beethoven: Sonata pentru pian nr. 23 în F Minor, op.
57 (“Appassionata”).
Dumnezeu ne trimite îngeri! La final a fost cerut un bis, Stephen Hough oferind Träumerei de
Robert Schumann.

Un repertoriu extrem de interesant și legat prin simțire. Să ne
Vavila Popovici amintim de cei trei compozitori:
Carolina de Nord Claude Debussy (1862-1918) a fost un compozitor, pianist, di-
rijor și critic muzical francez, reprezentant al impresionismului,
un novator în domeniul formei, ritmicii, armoniei și orchestrației.
Debussy a surprins prin varietatea genurilor abordate și prin inedi-
tul sonorităților. Arta lui constituie un moment de culme în muzi-
ca franceză prin noutatea expresiei, a genurilor și a mijloacelor
muzicale abordate. Contactul cu pictura impresionistă și cu poezia
simbolistă de la finele secolului XIX, a exercitat o puternică in-
fluență asupra lui Claude Debussy, ca de altfel și asupra multor
compozitori francezi, conducând la realizarea unor creații ce au
întruchipat în muzică, un curent ce se opunea influenței covârși-
toare a wagnerismului care își întindea tentaculele asupra muzicii
europene – curentul impresionist, pe care, după ce l-a inaugurat, l-a
dominat autoritar.
Creând o muzică transparentă, subtilă, de o intensă vibrație iz-
vorâtă din jocul de lumini și umbre, din mișcarea și ritmul nemă-
surat al ambianței naturale ce ne înconjoară și al trăirilor susci-
Stephen Hough – Recital de pian tate de aceasta, într-o varietate de genuri, Debussy a devenit
pentru francezi „Claude de France”, și a ajuns la cumpăna celor
„Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile două veacuri, XIX și XX, un simbol prin care prestigiul muzicii
sufletului omenesc.” – Robert Schumann franceze a fost din nou înălțat pe o nouă culme. Piesa Claire de
lune explorează întreaga tastatură, cu o fluiditate profundă, dând
Vineri, 8 decembrie 2017, am audiat un concert de pian la Audi- drum liber sentimentelor. Ascultând această piesă interpretată de
torium Baldwin din orașul Durham, statul Carolina de Nord. Cu o Stephen Hough, ne-am putut imagina o scenă a nopții, cu lună
acustică excelentă și un cadru intim, Duke Performances – plină pe cer, nori care se adună și se destramă, ploaia care începe
organizația de artă profesionistă a Universității Duke din Durham să picure, cade pe frunze, se intensifică, trezește ramurile copacilor
– folosește acest spațiu pentru prezentarea lecturilor și a diferitelor din somn, lumini se aprind în ritmul muzicii și toate sunt minuni
concerte de înaltă performanță. ale lumii prea puțin înțelese de noi, dar simțite cu simțurile dăruite
În această seară, ploioasă, cu drumuri destul de greu de străbătut nouă, cu inima care începe să bată puternic în trupurile noastre
din cauza vremii neprielnice, ne-am dus să-l ascultăm pe Stephen firave…
Hough, considerat unul dintre cei mai importanți și mai distinși Contactul direct și permanent cu arta poeților simboliști pe ale
pianiști ai generației sale. După câștigarea primului premiu la căror versuri a compus aproape optzeci de melodii, mai mult
Concursul Internațional de Pian din Germania, în 1983, a apărut de jumătate fiind scrise în primii doisprezece ani ai activității de
cu multe dintre cele mai importante orchestre americane și euro- creație, îl definesc ca un maestru al tălmăcirii sincere și adevărate
pene, a oferit și oferă în mod regulat recitaluri în întreaga lume. A a versului în muzică. Debussy însuși exprima: „Muzica nu este
susținut recitaluri la Beijing, Berlin, Chicago, Dublin, Hong Kong, dublură a versului, ea îi creează o dimensiune nouă”. El s-a
Londra, Milano, Montreal, New York, Paris, San Francisco, Stock- apropiat, în special, de poezia simbolistă a lui Paul Verlaine și a
holm, Sydney și Tokio. lui Charles Baudelaire, de arta lor de a face să vibreze multiple
Britanicul, pianistul Stephen Hough este desigur un om care, rezonanțe.
spiritual aparține Renașterii, de aceea i se atribuie epitetul de re- Images este un tablou muzical, imaginile fiind menite să evoce
nascentist. Complementar s-a ocupat de compoziție, literatură tablouri ale vieții, amintiri. Arpegii, strălucitoare texturi alternează
(poezie), dar și de pictură. Totuși, în ultimii ani, s-a concentrat asu- cu momente de anxietate, toate tablourile având o scurtă durată,
pra pianului, devenind unul dintre marii pianiști ai lumii, alegând precum momentele vieții noastre reale.
numeroase capodopere în repertoriul său. Sunt lăudate vocile sale Robert Schumann (1810-1856), compozitor, pianist și critic
interioare frumos articulate, calitatea cristalină a pasajelor lirice, muzical german, și el unul din numele cele mai importante ale
precizia pedalei. romantismului, adică a dragostei fără speranță, a melanco
-45-
 REGATUL CUVÂNTULUI


liei, miraculoaselor transformări spirituale, vieții scurte, de multe ori secerată de o boală. Omul și muzicianul Schumann întruchipează
pe romanticul german, așa cum cel francez este ilustrat de Berlioz, iar cel slav de Chopin. Un tablou oarecum sumbru, dar real. Cu toate
că Romantismul poate părea la prima vedere un curent artistic depresiv, el a stăpânit absolut întregul secol a nouăsprezecelea și a trecut
triumfător pragul secolului douăzeci. Operele create în această perioadă (muzicale, literare, filozofice, plastice) poartă amprenta marilor
capodopere și continuă să atragă și astăzi publicul iubitor de frumos de pretutindeni.
De tânăr, Schumann s-a căsătorit cu Clara Wiech – pianistă talentată, recunoscută din copilărie fiindu-i virtuozitatea, prima figură no-
tabilă de muzician-femeie din istoria mai recentă. După căsătorie, Schumann a intrat în cea mai fecundă perioadă de creație a vieții sale.
Cu această pianistă a împărtășit una dintre cele mai frumoase și cinstite prietenii ale Romantismului muzical.
Fantezie op. 17 a fost catalogată drept un „strigăt dureros către Clara”, un poem muzical în trei părți. Starea sufletească, culoarea,
sugestia, aluzia – acestea erau pentru Schumann foarte importante, mai importante decât niște fugi, rondouri sau sonate scrise corect.
Începutul piesei relevă acest spirit. Mâna stângă a pianistului se pregătește pentru o temă motto pasionantă, în octave – o adevărată fur-
tună dezlănțuită. Unitatea impusă de această singularitate tematică este mai mult cimentată prin continuarea acompaniamentului furtunii.
Modificările numeroase și violente ale stării de spirit până la urmă trec în legendă… Episoade contrastante, un ritm punctat continuă în
mod obsesiv, ceea ce sugerează puternic starea emoțională fragilă a compozitorului, viața căruia urma să se încheie mai târziu, în nebunie.
Piesa este plină de derogări virtuozice, redate pasional de pianistul Stephen Hough. Un final lent, expresie poetică – șoapte, regrete,
dorința de dezvăluire sufletească a pianistului, asemenea poetului în cuvinte… și triumful nobil, înainte de liniștire…
Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost unul dintre cei mai mari creatori din istoria muzicii, făuritor de noi forme de expresie în
muzică.
În Durham, la Baldwin Auditorium, excelentul pianist Stephen Hough a încheiat concertul său, interpretând una dintre cele mai cu-
noscute sonate ale lui Beethoven, o piesă dramatică, dar extrem de concentrată, care culminează într-un climat profund. Compusă între
1803 și 1804, sonata Appassionata este una dintre cele mai furtunoase lucrări ale pianului, piesă compusă într-o vreme de furtună, într-un
moment în care auzul lui Beethoven se deteriora rapid. Spiritul revoluționar, ostil sorții compozitorului este reliefat chiar de la început,
în timp ce deschiderea fantomatică este lăsată deoparte brutal de o izbucnire dureroasă, de-a dreptul lacerantă, cu acorduri complete în
ambele mâini. Contraste dinamice explozive, care te lasă aproape fără respirație.
Povestea spune că la un spectacol memorabil dat de Beethoven, el avea un tehnician în stand-by, a cărui slujbă era să distingă corzile
rupte, pe măsură ce Maestrul bătea instrumentul în supunere. Oricum, datorită acestei piese, muzica clasică nu va mai fi niciodată la fel.
Extremele pianului au fost folosite cu mare virtuozitate de pianistul Stephen Hough, cu mare efect – de exemplu la recapitulare atunci
când mâna stângă se topea în mod repetat, fără a schimba degetele pentru a obține cel mai bun efect, acea minunată căldură și expansiv-
itate din sonata lui Beethoven.
Czerny își imagina „valurile mării într-o noapte furtunoasă, în timp ce strigătele de primejdie se aud de departe”. Nimeni nu scrisese
nimic atât de puternic pentru pian solo înainte de această sonată, și până în prezent rămâne un reper în istoria muzicală.
Am remarcat virtuozitatea pianistului, puterea și precizia cu care degetele mâinilor apăsau clapele pianului, cromatica notelor care
curgea ca valurile unei mări, când furioase, când blânde, acordurile care cădeau cu o precizie uimitoare, ca fulgerele din cer, provocând
incendiul sufletelor… Mă uitam dacă Stephen Hough nu avea și el un tehnician în stand-by, a cărui slujbă trebuia să distingă corzile
rupte, pe măsură ce bătea instrumentul în supunere totală!!! I-am privit degetele, lungi și puternice, rapiditatea cu care degetele se su-
puneau minții și uneori aveam impresia că nu sunt coordonate de minte, ci sunt unelte separate, pe care clapele le dirijează și nu invers…
În acele momente am dat crezare celor afirmate de unii că, prin antrenament, întreaga greutate a corpului poate fi susținută într-un singur
deget. Vârful degetelor excelentului pianist Stephen Hough treceau cu măiestrie de la furtună la calm, la visare, la speranță… Atunci
ridica privirea undeva spre cer, mișcând întrebător, hamletian, din sprâncene…

-46-