Sunteți pe pagina 1din 19

DE CE SUNTEM GRECO-CATOLICI?

Editată de Casa de Editură "Viaţa Creştină",


Cluj-Napoca, 1999
ISBN 973-9288-02-2

"Dacă azi sunt ardeleni intelectuali ce fac parte din Biserica Unită şi care ţin la Roma catolică mai mult decât ne închipuim
noi, e tocmai fiindcă văd în catolicism o domnie a ordinii şi le e teamă de inconsistenţa din Vechiul Regat... De aceea
problema uniţilor e mai importantă şi se pune altfel decât se pune de obicei."
(Vasile Băncilă, Semnificaţia Ardealului, Cluj-Napoca, 1993, p. 26)

"Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci - şi nici nu se va stinge vreodată... Odată trezită
conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-o mai poate nimici; de generaţii ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de
români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj; cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu
cât geniu, o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică. Asemenea creaţii spirituale n-au
moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul Neamului care le-a dat naştere."
(Mircea Eliade, Paris, 1954)

"Am lăsat o cerere la Uniunea Scriitorilor să fiu înmormântat la Blaj, în Mica Romă a lui Eminescu. Am plătit slujba,
clopotele, locul. Acu - sigur că la Blaj pot să fiu înmormântat şi lângă gard, că-i pământ sacru acolo... Eu sunt legat de Blaj
prin concepţia mea panlatină a culturii române".
(Petre Ţuţea, "România liberă", 7-8 decembrie 1991, p. 2)

Calomniile neîntrerupte proferate de ortodoxia confesionalistă la adresa Bisericii Române Unite


cu Roma, Greco-Catolice, ne obligă să ieşim din tăcerea noastră obişnuită şi să răspundem, mai
ales că multă lume se miră şi-şi pune întrebarea: cum se explică, în aceste condiţiuni, faptul că
se produce în aşa de mare număr revenirea de la Ortodoxie a credincioşilor greco-catolici, la
Biserica străbunilor şi părinţilor lor, încât foarte greu se poate ţine pasul pregătirii preoţilor care
să-i păstorească şi să le asigure asistenţă spirituală necesară tuturor celor ce se întorc, revenind
în unele părţi unui preot păstorirea a câte trei-patru comunităţi de credincioşi, din tot atâtea
localităţi? Miraculoasa revenire are loc după ce, înainte cu 50 de ani, în 1948, Biserica Română
Unită a fost scoasă în afara legii de către Statul comunist ateu, care, în colaborare cu ierarhia
Bisericii Ortodoxe Române i-a integrat pe credincioşii greco-catolici în mod violent, cu sila, în
Biserica Ortodoxă.

Pe preoţii care n-au trecut i-au arestat, condamnat şi purtat prin închisori, la Canalul Dunăre-
Marea Neagră, prin coloniile de muncă din Bărăgan, din Balta Brăilei şi Delta Dunării, iar pe
Episcopi i-au arestat pe toţi, până la unul. Cinci dintre ei au murit în închisori: Vasile Aftenie - în
1950 la Bucureşti, Valeriu Traian Frenţiu - în 1952, Ioan Suciu - în 1953 şi Tit Liviu Chinezu - în
1955, toţi trei la Sighetu Marmaţiei, iar Alexandru Rusu în 1963 la Gherla. Doi în domiciliu
obligatoriu: Ioan Bălan, în 1959, la Mănăstirea Ciorogârla şi Cardinalul Iuliu Hossu - la Mănăstirea
Căldăruşani, în 1970. Alţi trei Episcopi s-au stins din viaţă după eliberarea din închisori, ca
urmare a îndelungatelor suferinţe cauzate de condiţiile grele, inumane, în care au fost deţinuţi şi
izolaţi: Iuliu Hirţea, în 1978, Ioan Dragomir - în 1985 şi Ioan Chertes - în 1992. Mai este în viaţă
doar unul din cei doisprezece: Cardinalul Alexandru Todea, la Reghin, imobilizat de o paralizie
într-un scaun cu rotile, ca urmare a celor 17 ani de temniţă, de frig şi foame.

Dar nici unul n-a defecţionat. N-a trecut nici unul la ortodocşi, aşa că pe bună dreptate se
mândrea cu ei Papa Pius al XII-lea şi spunea că "din 12 Apostoli ai lui Cristos, unul, Iuda
Iscarioteanul, a fost trădător, pe când, din cei 12 Episcopi români greco-catolici nici unul nu a
defecţionat, nu a trădat nici unul"; sau cum îi laudă în versuri poetul Ioan Andrei: "Episcopii-n
lanţuri cu crucea pe umeri / Ca Tine Isuse-s discipolii Tăi / Apostoli în jertfă, chemare şi număr /
Dar fără să aibă un Iuda-ntre ei" (Pentru Tine, Doamne, din volumnul Cruci de Gratii).

Bunurile patrimoniale ale Bisericii Române Unite au fost toate răpite - mobile şi imobile, clădirile
şcolare, reşedinţele episcopale, protopopeşti, parohiale şi mănăstireşti -, şi au fost împărţite pe
din două între Statul comunist ateu şi Biserica Ortodoxă Română, ca pe o pradă de război.
Lăcaşurile de cult i-au revenit Bisericii Ortodoxe. După Revoluţia din Decembrie 1989, noua
orânduire de stat neo-comunistă, în asentimentul ierarhiei ortodoxe confesionaliste, i-a redat
Bisericii Române unite cu Roma bruma de libertate, de a ieşi din catacombe la lumina zilei,
pentru a "convinge" străinătatea, că în România libertatea şi Drepturile omului sunt "garantate",
însă nu i-a restituit şi bunurile răpite şi nici lăcaşurile de cult, şi mai ales acelea, în speranţa, de
altfel mărturisită, că cei câţiva "zeci de mii" de credincioşi greco-catolici, "toţi vârstnici", vor
dispărea în câţiva ani, şi astfel existenţa Bisericii Greco-Catolice va rămâne doar un simplu
capitol de istorie.

Dar, cu toată duritatea şi continuitatea prigoanei de o jumătate de secol şi a declaraţiilor unor


ierarhi ortodocşi prin străinătate - precum cele ale Patriarhului Teoctist Arăpaş - că în România nu
mai există greco-catolici, recensământul oficial din 1992, în pofida încercărilor confesionaliste
ortodoxe şi neo-comuniste de a înregistra cât mai puţini greco-catolici, totuşi un număr de
228.337 de credincioşi, care, deşi reprezintă abia 1 % din populaţia ţării, nu a putut fi ascuns.
Recenzorii recurgeau la un dialog diabolic cu recenzaţii:
- Ce confesiune aveţi?
- Greco-catolică.
- Cum? Sunteţi unguri?
- Nu. Suntem români.
- Doar numai ungurii sunt catolici, conchidea recenzorul şi astfel oamenii mai simpli renunţau la
continuarea discuţiei, iar el înregistra ce vroia. În alte locuri, în care recenzatul îşi susţinea cu
tărie convingerea religioasă greco-catolică, i-o trecea în fişa de recensământ în creion, iar la
definitivarea fişei în cerneală, scria ce "trebuia". O astfel de discuţie a fost provocată de un
recenzor chiar în casa Părintelui Tertulian Langa, pe atunci Vicar-general, (Protosincel) al
Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

Cifrele false ale Recensământului din 1992 impietează, desigur, şi azi, în mod flagrant, adevărul
şi sunt citate mereu de susţinătorii stării actuale de lucruri, ca argument fundamental în efuzul de
a restitui bunurile Bisericii Române Unite, răpite acesteia în 1948.

Este foarte adevărat că numărul exact al credincioşilor români greco-catolici nu poate fi uşor
stabilit, fiindcă revenirile de la o zi la alta sunt continue. În unele localităţi au cuprins întreaga
populaţie, în frunte cu preoţii parohiilor "ortodoxe" respective şi cu readucerea patrimoniului răpit
în 1948, biserica şi casele parohiale. Aşa s-a întâmplat la Poiana-Turda, Livada-Turda, Cojocna,
Aiton din judeţul Cluj, sau la Ardud în judeţul Satu-Mare, care a avut loc la începutul anului 1998.
Exemplele sunt numeroase.

Ultimele cifre ce le putem şi noi comunica asupra numărului credincioşilor români greco-catolici
sunt cele comunicate de Episcopul român unit de Oradea, PSS Virgil Bercea, în emisiunea
"Credo" a Postului naţional nr.2 de Televiziune din 2 martie 1998, că la acea dată Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, avea între 840.000-860.000 de credincioşi şi 800 de
preoţi. Dar şi aceste cifre sunt relative, fiind valabile numai pentru data în care au fost
comunicate, revenirile de la Ortodoxie intensificându-se, mai ales după evenimentele petrecute
cu ocazia preluării de către greco-catolici a Catedralei episcopale "Schimbarea la Faţă" din Cluj,
la 13 martie 1998, în urma unei hotărâri judecătoreşti definitive. Mărşăluirea din 20 martie 1998 a
celor 3000 de preoţi ortodocşi din Transilvania, chemaţi la Cluj să se "roage pentru duşmanii
neamului" (care ar fi "greco-catolicii"), n-a impresionat şi n-a mişcat sufletele pentru cauza celor
pretinşi 50.000 de credincioşi ortodocşi, care ar fi fost evacuaţi de la biserica "Schimbarea la
Faţă", când, în realitate, la Liturghia destinată lor în Catedrala ortodoxă, între orele 7, 30-9, 30,
doar în duminici şi sărbători ating un număr relativ mare de credincioşi. Dacă ar fi avut, nu
50.000, ci 5.000 de credincioşi activi, sau numai 1.000, care frecventează biserica şi solicită
asistenţă spirituală, ar fi ieşit cu ei în Piaţa Unirii, de unde au plecat greco-catolicii după aproape
8 ani, ca să arate cât sunt de nedreptăţiţi, sau ar fi mărşăluit ei pe stradă şi nu ar fi adus cu
convocator preoţimea de la sate şi seminariştii şi studenţii pe bază de catalog.
Nu numai că nu a impresionat marşul celor 3.000 de preoţi pe străzile Clujului la 20 martie 1998,
ci dimpotrivă "procesiunea", cum o numeşte Arhiepiscopul Bartolomeu, a scandalizat pe mulţi: "O
falsă cruciadă" spune poetul şi academicianul Ştefan Augustin Doinaş, " ... preoţii ortodocşi din
Cluj, mărşăluind pe străzile oraşului ca nişte vrednici sindicalişti "ai eroicei noastre clase
muncitoare". Iar Adrian Suciu reacţionează la C.D. Radio Cluj, în 23 martie 1998: "N-am putut fi
impresionat pentru că înaintea celor 3.000 de preoţi auzeam huruitul şenilelor tancurilor sovietice
şi la gâtul fiecăruia dintre ei atârnau, zăngănind, schelete. La gâtul lui Valeriu Anania atârnau
oasele Episcopilor Vasile Aftenie... Valeriu Traian Frenţiu...Ioan Suciu...Tit Liviu Chinezu...Potrivit
rangului şi puterii, toţi ceilalţi îşi purtau povara, după bună rânduială a nevinovăţiei dintre
osemintele martirilor Bisericii Române Unite cu Roma. Aş fi fost impresionat dacă n-aş fi văzut pe
străzile Clujului divizia cea mai sinistră a Securităţii româneşti, preoţimea ortodoxă. Dumnezeu nu
toarnă harul său în vase spurcate, preoţii care au terfelit Taina sfântă a Spovedaniei, pe care ar fi
trebuit să o apere cu viaţa, sunt mai departe de credinţa creştină decât însuşi Necuratul... Aş fi
fost impresionat dacă n-aş fi văzut pe străzile Clujului unealta cea mai umilă şi mai eficientă a
regimului ateu comunist... D-le Valeriu Anania, numai numele bisericii "Schimbarea la Faţă" ar
trebui să vă facă să intraţi în pământ de ruşine. Episcopul unit Iuliu Hossu a luptat de aici
împotriva horthyştilor pentru a-i impiedica pe aceştia să confişte Catedrala Ortodoxă, rămasă
aproape goală în periada Diktatului de la Viena... Plata acestui gest de dragoste frăţească a fost
prigoana, martiriul şi ura organizate, pe care D-voastră le giraţi în continuare..."

Regretăm şi mărturisim cu toată sinceritatea părerea de rău că am fost nevoiţi să reproducem


reacţia atât de dură la adresa "procesiunii" din 20 martie 1998, a preoţilor ortodocşi din
Transilvania pe străzile Clujului, dar atât de mult a scandalizat acest marş, încât reacţiile au
apărut spontan, în toată duritatea lor.

Se ştie că după Adunarea Naţională de pe platoul Romanilor de la Alba Iulia, din 1 Decembrie
1918, delegaţia constituită din doi greco-catolici, Alexandru Vaida Voievod şi Episcopul Iuliu
Hossu, şi doi ortodocşi, Vasile Goldiş şi Episcopul Miron Cristea, a prezentat Regelui Ferdinand
şi Guvernului din Bucureşti, Hotărârea de Unire a Ardealului cu România, rezultat al luptei dusă
de românii ardeleni după Unirea cu Roma, începând cu Episcopul greco-catolic Inochentie Micu
Klein, cel care a elaborat întâiul program de emancipare naţională în Ardeal şi a început lupta cu
asupritorii, luptă continuată de Şcoala Ardeleană şi Partidul Naţional Român, în care vioara întâi
au fost greco-catolicii. Ca revanşă, Vechiul Regat, prin Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, aşteptând ocazia potrivită, ne-a trimis de peste munţi, în Transilvania, în scaunul
mitropolitan de la Sibiu, nomenclaturişti, fără nici o legătură sufletească cu Transilvania, printre ei
şi unul dintre cei ce au cerut internarea în casa de nebuni a preotului ortodox Gheorghe Calciu
Dumitreasa, fiindcă se ruga lui Dumnezeu, precum şi în celelalte scaune episcopeşti sufragane,
între care şi un reeducator din închisorile comuniste, pentru a-i discredita pe urmaşii greco-
catolici care au făurit România Mare şi care au mai rămas în Transilvania şi pe care nu au reuşit
comuniştii să-i lichideze integral.

Aria calomniei - armă de luptă

Una dintre armele ortodoxiei confesionaliste pe care o folosesc pentru discreditarea greco-
catolicilor este calomnia. Până acum numai preoţii ortodocşi au proferat de la altar ocara că
greco-catolicii sunt unguri şi urmăresc să vândă Ardealul Ungariei. Mai nou, această calomnie a
devenit şi pentru ierarhia ortodoxă o armă fundamentală împotriva "uniaţiei". Arhiepiscopul
Bartolomeu Anania, care, după îmbolnăvirea şi ieşirea din scenă a Mitropolitului Antonie
Plămădeală, a preluat drapelul ortodoxiei confesionaliste din Transilvania, în răspunsul dat
poetului şi academicianului Ştefan Augustin Doinaş, care i-a cerut să se rezume la lupta împotriva
comunismului, nu şi a democraţiei, susţine că lupta trebuie să fie şi antirevizionistă, fiindcă
"actuala ofensivă de catolicizare a Ardealului e una din mişcările de învăluire a unui revizionism
mai inteligent şi mai grăbit". Între aceşti revizionişti ar fi "grupul organizat care a năvălit în biserica
"Schimbarea la Faţă". Deci greco-catolicii sunt învinuiţi de "mişcările de învăluire a unui
revizionism inteligent..." Câtă falsitate şi viclenie conţine această afirmaţie, cu atât mai mult cu cât
este rostită de buze arhiereşti.

Dacă recurgem la istorie ne vom convinge că nu Biserica Greco-Catolică este Biserica puterii
politice, ci cea Ortodoxă, indiferent dacă această putere a fost ungurească, austriacă, rusească,
fanariotă sau comunist-ateistă, pe toate le-a slugărnicit împotriva intereselor naţiunii române. Nu
greco-catolicii l-au vândut pe Horia, ci Episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, cu cel de
la Arad, Petru Popovici, şi cu protopopul ortodox de la Abrud, Iosif Adamovici, pentru care, toţi trei
au fost premiaţi în zi de târg la Zlatna cu arginţii lui Iuda, ca "recompensă pentru potolirea
răscoalei". Nu greco-catolicii au aşteptat în 1842 introducerea limbii maghiare ca limbă "oficială"
în administraţia bisericească şi şcolile confesionale, ci Episcopul Vasile Moga de la Sibiu, pe
când greco-catolicii de la Blaj, Simion Crainic, vicar general episcopesc, şi Simion Bărnuţiu,
secretar consistorial, au răspuns că aşa ceva nu vor face "în vecii vecilor". Nu greco-catolicii au
arestat-o pe Ecaterina Varga, "doamna", sfătuitoarea şi apărătoarea moţilor, ci vicarul ortodox de
la Sibiu, Andrei Şaguna în colaborare cu Pogán György, vice-comitele de la Alba Iulia, şi au
predat-o temniţei din Aiud. Acelaşi Şaguna, ajuns Episcop, împreună cu Mitropolitul sârb de la
Carlovitz şi cu Episcopul de la Vârşeţ, au blestemat "Gazeta Transilvaniei" a lui George Bariţiu şi
alfabetul latin în care a apărut, în 1855, şi i-a oprit pe credincioşi să pună copiilor la Botez nume
latineşti, iar împotriva Partidei Naţionale care a declarat pasivismul şi refuzul colaborării cu
puterea opresoare, Şaguna a promovat activismul şi, deci, colaborarea cu prigonitorii, ceea ce i-a
adus debarcarea de la preşedinţia ASTRA, izolarea de intelectualitatea românească de ambele
confesiuni şi s-a stins din viaţă părăsit de toţi.

Nu greco-catolicii, după unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Transilvania la 1881,
au înfiinţat în contra-partidă Partidul Constituţionalist, ci Mitropolitul ortodox Miron Romanul, la
care, din fericire, n-au aderat românii, nici cei ortodocşi, rămânând Mitropolitul singur, doar cu
câţiva codoşi, funcţionari în slujba regimului dualist austro-ungar. Poate oare cineva acoperi
ruşinea naţională la care s-a pretat Episcopatul ortodox din Transilvania şi Banat, Mitropolitul
Vasile Mangra şi Episcopii Miron Cristea de la Caransebeş şi Ioan Papp de la Arad, care în 1916,
când au trecut românii Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei, au adresat credincioşilor lor
nefericita scrisoare circulară-pastorală, prin care le cereau să le dea în cap "trădătorilor" din
Regat, care au "trădat" înţelegerea cu Împăratul şi au "tăbărât" pe "moşia" Habsburgului? O altă
scrisoare circulară a Consistorului ortodox mitropolitan din Sibiu, s-a adresat, concomitent,
aceloraşi credincioşi, cu conţinut aproape identic cu cel al Episcopatului. Nu Episcopatul greco-
catolic a colaborat cu comunismul ateu, ci cel ortodox, în frunte cu Patriarhii Justinian Marina,
Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaş. Aceştia nu numai că au participat activ la distrugerea Bisericii
Greco-Catolice, dar au îndeplinit recomandările guvernelor comuniste în propria lor Biserică,
alungându-şi călugării din mănăstiri, episcopii neconformişti din scaune, pentru a fi înlocuiţi cu
oamenii zilei, iar la demolarea bisericilor din Bucureşti nu s-au opus, ci, dimpotrivă au declarat
"necesară" alinierea străzilor.

Foarte diplomat, Arhiepiscopul Bartomolemu Anania îşi conjugă atacurile împotriva Bisericii
Române Unite cu Roma, cu cele ale fiului său spiritual, Radu Preda, care sub forma unor scrisori
deschise trimise din Heidelberg şi publicate în "Renaşterea" oficială a Arhiepiscopiei şi în "Ziua",
în care, îndeosebi după recuperarea de către greco-catolici a catedralei episcopale "Schimbarea
la Faţă" din Cluj, atacă furibund pe blândul, încercatul şi generosul Arhiepiscop George Guţiu,
Eparhul Eparhiei Române Unite de Cluj-Gherla, calomniindu-l şi insultându-l într-un ton şi într-un
mod, străine cu totul de spiritul şi comportarea eclesiastică.

Toate aceste atacuri perverse la adresa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, nu
împiedică revenirile de la Ortodoxie la Biserica Greco-Catolică, din care au fost dislocaţi în 1948
credincioşii acesteia sau părinţii lor, deşi mijloacele de informare ne aduc mereu veşti despre
efortul ce-l face Biserica Ortodoxă pentru a-i împiedica să-şi reocupe lăcaşurile de cult. Încetul cu
încetul lumea începe să se convingă de ceea ce a fost şi este pentru Neamul românesc Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Unii, şi nu sunt puţini, susţin că între Biserica Ortodoxă Română şi cea Greco-Catolică,
deosebirile s-ar reduce la câteva cuvinte din lexicul liturgic, ortodocşii folosind cuvintele: milă,
miluieşte, slavă şi duh, iar greco-catolicii: îndurare, îndură-te, mărire şi spirit. Foarte greşită
această interpretare. Deosebirile fundamentale nu sunt în cuvinte, care exprimă acelaşi lucru,
doar că cele ortodoxe sunt de origine slavă, rămase din perioada slavizării Bisericii româneşti, pe
când cele greco-catolice sunt de origine latină, ca şi originea neamului românesc. Deosebirile
fundamentale între cele două Biserici sunt cele dogmatice. Din multele deosebiri ne vom referi
numai la câteva, cele mai importante şi, în primul rând, la cele patru puncte aşa-zise florentine:
Primatul Papal, Filioque sau purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul, Purgatoriul sau locul
curăţitor de dincolo de mormânt şi Azima ca materie validă pentru Sfânta Euharistie sau
Cuminecătură. Pe lângă acestea, care au format subiectul discuţiilor şi hotărârii Sinodului
Ecumenic de la Florenţa din 1438-1439 şi al Unirii cu Roma a românilor din Transilvania la 1700,
vom mai discuta şi despre Infailibilitatea Papei, despre Taina Sfintei Căsătorii şi despre divorţ,
care constituie deosebirile cele mai importante dintre cele două Biserici surori.

Aşadar, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este o Biserică catolică de rit bizantin,
care împreună cu un miliard de credincioşi din cele mai culte şi civilizate popoare ale lumii,
inclusiv toate popoarele romanice sau de origine latină, cum suntem şi noi românii, face parte din
Biserica Universală, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, sub jurisdicţia Papei de la Roma,
urmaşul legitim al Sfântului Apostol Petru, Corifeul Apostolilor, care a fost constituit de Isus
Cristos ca piatră sau stâncă pe care a clădit Biserica Sa, Apostol martirizat la Roma, la 29 iunie
67, în timpul persecuţiei împăratului Nero, când a fost martirizat şi Sfântul Apostol Pavel.

Argumente în favoarea Unirii

Argumentele că locul românilor este în Biserica Catolică alături de celelate popoare de origine
latină, şi nu în cea Ortodoxă alături de ruşi, bulgari, sârbi şi greci sunt:

1. Biblico-dogmatice - care ne arată că Biserica Catolică este Biserica Adevărată,


întemeiată de Isus Cristos pe Sfântul Apostol Petru.
2. Istorice - care fac dovada că după creştinare, aproape o mie de ani am fost în Biserica
creştină nedespărţită, sub jurisdicţia Papei de la Roma.
3. Politice - care demonstrează că ierarhii Bisericii Române Unite cu Roma au fost cei
dintâi care au elaborat un program de emancipare naţională şi au fost în fruntea luptei de
dezrobire de sub opresiunea străină.
4. Sociale - în baza căroră cititorul se poate convinge că primele şcoli sistematice pentru
şcolarizarea şi culturalizarea maselor de români, ce au creat luptători pentru
emanciparea naţională, au fost cele înfiinţate de Biserica Română Unită cu Roma.

1. Argumente biblico-dogmatice

a) Primatul Papei de la Roma.

Este cel mai controversat şi contestat articol de credinţă de către Bisericile Ortodoxe, deşi din
punct de vedere biblic este foarte clară instituirea Sfântului Apostol Petru în calitate de
Conducător suprem al Bisericii creştine.

Venind din părţile Cezareei lui Filip, Isus întreabă pe Apostoli, cine zic oamenii că este El? Ei au
răspuns: unii zic că e Ioan Botezătorul, alţii că e Ilie, alţii că e Ieremia sau unul din profeţi.
Întrebându-i, apoi, cine cred ei, Apostolii, că este Isus? Răspunzând Simon Petru a zis: "Tu eşti
Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu", la care Isus replică: "Fericit eşti Simone, Fiul lui Iona, că nu
trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu cel din Ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti
Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui, şi ţie îţi voi da
cheile Împărăţiei Cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în Ceruri, şi orice vei dezlega
pe pământ va fi dezlegat şi în Ceruri" (Mt. 16, 13-18).

Această promisiune care o face Isus personal lui Petru o împlineşte după Învierea Sa din morţi.
Era în preajma Înălţării la Cer. În zori de zi Isus li se arată Apostolilor la Marea Tiberiadei, unde
erau plecaţi la pescuit. Petru îl recunoaşte, sare în apă grăbinde-se spre El. Ceilalţi Apostoli,
Toma Geamănul, fiii lui Zevedei, Natanail şi alţi doi ucenici au venit cu corabia. După ce au
prânzit l-a întrebat Isus pe Petru: "Simone al lui Iona, iubeşti-Mă tu mai mult decât aceştia?" El îi
răspunde "Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc". El îi zice: Paşte mieluşeii Mei. Întrebându-l din nou:
"Simone al lui Iona, mă iubeşti?", el îi răspunde: "Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc". El îi zice:
"Păstoreşte oile Mele." Îl întreabă pentru a treia oară: "Simone a lui Iona, mă iubeşti?" Petru se
întristă că-l întreba pentru a treia oară: "Mă iubeşti?" şi-i răspunse: " Doamne, Tu toate le ştii, Tu
ştii că Te iubesc". Isus îi zice: "Paşte oile Mele." (Io. 21, 15-17).

Deşi textul este foarte clar că prin aceste cuvinte Isus l-a constituit pe Petru Cap al Bisericii Sale,
Ortodoxia susţine că prin ele Cristos numai l-ar fi reintegrat pe Petru în apostolat, din care ar fi
căzut prin întreita lepădare. Ori, chiar de ar fi fost "căzut", căindu-se şi plângând "cu amar", ar fi
revenit, s-ar fi reabilitat. De aceea Isus, când îi prevesteşte lepădarea îi spune: "Eu m-am rugat
pentru tine ca să nu înceteze credinţa ta. Tu, dar, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi!" (Lc.
22, 31-32). Unui căzut din apostolat nu i-ar fi încredinţat Isus întărirea celorlalţi Apostoli. Dacă ar
fi fost căzut din apostolat i-ar fi amintit Isus de lepădare, dar nu numai că nu i-o aminteşte, ci nu i-
o nici impută, ci îl întreabă, simplu, "Mă iubeşti" şi îi dă conducerea Bisericii, păstorirea turmei
cuvântătoare, fapt confirmat şi de alte texte din Sfânta Scriptură:

Îngerul de la mormânt le spune femeilor mironosiţe să meargă şi să-i spună lui Petru (Mc.16, 7).

Petru organizează şi prezidează alegerea lui Matia (Fa. 1, 15-22); Petru face minuni în numele lui
Cristos. Vindecă ologul de la uşa templului numită Frumoasă (Fa. 3, 1-10). "Până şi prin pieţe
scoteau bolnavii şi-i puneau pe paturi şi tărgi, ca la trecerea lui Petru, fie şi umbra lui să cadă pe
vreunul din ei" (Fa. 5, 15-17). El vindecă pe Enea (Fa. 9, 32-35) şi învie pe Tabita (Fa. 9, 36-43).
Petru vorbeşte cel dintâi în biserică - la Poarta lui Solomon - (Fa. 3, 12-36). El face judecata lui
Ananie şi Safira (Fa. 5, 1-11), înfruntă pe Simon Magul (Fa. 8, 20-24), primeşte pentru prima oară
pe păgâni în Biserică (Fa. 10, 1-48). Din primele 12 capitole ale Faptelor Apostolilor rezultă foarte
clar întâietatea lui Petru, de jurisdicţie, şi nu onorifică cum interpretează autocefaliile ortodoxe
răsăritene.

Sfântul Apostol Pavel îl consideră pe Petru, în toate cărţile sale, mai mare decât toţi Apostolii,
chiar decât "Fraţii Domnului" (I Cor. 9, 4-6). Tot el îl consideră pe Chefa (Petru) în autoritate
imediat după Cristos (I Cor. 10-12). Tot în această Epistolă, Sfântul Pavel, vorbind de învierea lui
Isus Cristos, îi atribuie lui Petru cea mai mare onoare, zicând că lui i s-a arătat Domnul mai întâi
decât celorlalţi Apostoli ( I Cor. 15, 3-5).

După tradiţie, comună catolicilor şi ortodocşilor, Sfântul Apostol Petru a fost martirizat în 29 iunie,
anul 67, sub persecuţia împăratului Nero, în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Pavel. Episcop al
Romei, după Sfântul Apostol Petru a rămas Sfântul Linus, şi de atunci până azi - 266 de Papi,
ultimul fiind Ioan Paul al II-lea, ales la 16 octombrie 1978, omul care la slujbele pontificale de la
Vatican sau în ţările pe care le vizitează, adună sute de mii - şi chiar peste un milion - de
credincioşi şi alţi oameni de toate convingerile religioase.

Biserica din Răsărit şi Sfinţii Părinţi răsăriteni recunosc primatul Sfântului Petru şi, după el, în
mod firesc al Papei de la Roma. Învrăjbindu-se între ei preoţii şi poporul din Corint apelează la
Papa Clemente I (cca 88-97) în timp ce trăia încă Sfântul Apostol Ioan, "Fratele Domnului", cu
autoritatea sa apostolică, Papei îi cer să-i împace şi nu Apostolului. Papei îi trimit scrisoarea în
care-l roagă să-i împace.
Mai amintim din Sfinţii Părinţi răsăriteni:

Sfântul Vasile cel Mare, împreună cu alţi orientali, cer Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Papei,
în anul 377, să depună pe doi Episcopi din Răsărit, Apolinariu al Laodiceei şi Timotei al Beritului,
pe acesta din urmă la cererea propriilor lui credincioşi.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur, depus din scaun în anul 403 şi exilat de către Sinodul de la Quercus,
se adresează Papei Inocenţiu I, căruia îi cere să intervină, să nu lase să se calce dreptatea în
picioare şi să nimicească hotărârile aduse în mod ilegal împotriva lui.

Sinoadele ecumenice ţinute în primul mileniu creştin au fost prezidate de delegaţii Papei de la
Roma.

Toate cărţile bisericeşti orientale confirmă primatul apostolic, numindu-l pe Sfântul Petru "Întâiul
cu scaunul", "Mai mare al Apostolilor", "Căpetenie preamărită", "Piatra credinţei", "Căpetenia
tuturor învăţăceilor", "Mai marele Apostolilor şi temeiul neclătit al dogmelor", "Căpetenia
înţelepţilor Apostoli", "Cel mai mare şi cel dintâi dintre Apostoli", "Dătătorul de lege", "Păstorul şi
învăţătorul turmelor lui Cristos", "Petru mai marele Bisericii şi cel dintâi cu scaunul" etc.

b) Filioque sau purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul

Ortodocşii susţin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, fiindcă nu poate avea două
cauze, pe Tatăl şi pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, susţin că purcede atât de la Tatăl,
cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauză). Ortodocşii au
recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439),
unde s-a căzut totuşi de acord ca, în bisericile din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula "şi
de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credincioşii cu mai puţină cultură teologică". Aşa se explică
faptul că, nici în cărţile liturgice greco-catolice nu a fost trecută sintagma "şi de la Fiul", rostindu-
se Credeul numai cu formula "care de la Tatăl purcede". Este adevărat că după readucerea în
legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rosteşte în unele biserici greco-catolice
formula: "Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede",
dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor, care, frecventând în
timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit cu această formulă.

c) Purgatoriul

În privinţa Purgatoriului sau a locului curăţitor unde, până la Judecata din Urmă, sufletele celor
decedaţi, fără păcate de moarte, numai cu păcate uşoare, se pot curăţi înainte de a fi judecate
definitiv pentru a ajunge în Rai, Purgatoriul este locul în care rugăciunile şi jertfele celor rămaşi în
viaţă îi mai pot ajuta. Ortodocşii români susţin, teoretic, că nu există Purgatoriu sau loc curăţitor,
şi că sufletele celor morţi sunt judecate direct pentru Rai sau Iad şi nu mai pot fi ajutate de
rugăciunile sau faptele de milostenie ale celor rămaşi în viaţă. Dar, în practică ortodocşii români
au cel mai dezvoltat cult al morţilor, cu Liturghiile din Sâmbetele Morţilor din Postul Mare, cu
pomeni a treia zi după îngropare, cu sărindare şi părăstase, colive şi pomeniri pentru sufletele
celor adormiţi. Cel puţin, ortodocşii greci, după cum susţine teologul Andrutzos, mărturisesc că
rugăciunile şi daniile pentru morţi nu le mai poate ajuta acestora nimic, şi că singurul lor scop
este mângâierea celor vii rămaşi îndoliaţi.

d) Azima

Este sau nu pâinea nedospită - ostia - materie validă pentru Sfânta Euharistie? Cel ce vrea să se
convingă, să citească în Sfintele Evanghelii de la Matei 26, 17-19, Marcu 14, 12-16 şi Luca 22, 7-
13, şi se va convinge că Isus Cristos a instituit Sfânta Taină a Cuminecăturii (Euharistiei) "în
prima zi a azimilor", când a avut loc Cina cea de Taină şi, când, nu se mânca pâine dospită.
În afară de aceste patru puncte "florentine", discutate şi acceptate de Biserica Răsăriteană la
Sinodul Ecumenic de la Florenţa, la care a fost şi o delegaţie a Bisericii româneşti din Moldova,
formată din Mitropolitul Damian, vicarul său, Protopopul Constantin, şi boierul Neagoe, care au
semnat Decretul de Unire, mai sunt şi alte deosebiri, îndeosebi la administrarea Sfintelor Taine.
Aici, însă, ne vom ocupa de Infailibilitatea pontifului roman şi de Taina Sfintei Căsătorii şi
indisolubilitatea ei.

Infailibilitatea Papei. Aşa cum este contestat de ortodocşi primatul papal, este contestată şi
infailibilitatea Papei. Ce este infailibilitatea? Nu trebuie confundată infaibilitatea, acordată de Isus
Cristos Sfântului Apostol Petru şi prin el urmaşilor săi, Pontifilor romani (Papilor), cu
impecabilitatea, cum voit o fac ortodocşii atunci când pun întrebarea: Este om care să nu
greşească? Sau Papa este fără greşeală? Şi noi catolicii spunem că nu există om înzestrat cu
facultatea de a nu greşi. O asemenea fiinţă omenească a fost Maica Sfântă, Fecioara Maria,
concepută "plină de dar", scutită de păcatul strămoşesc prin Imaculata Concepţiune, adevăr de
credinţă statuat în Biserica Catolică din 1854. Deci, nici un catolic nu susţine că Papa ar fi
impecabil ci că e infailibil, iar infailibilitatea este cu totul altceva. Este prerogativa Papei de la
Roma de a nu greşi atunci când proclamă ex cathedra, adică în calitate de Conducător al Bisericii
Universale, un adevăr de credinţă sau de morală, fiindcă Sfântul Apostol Petru, şi prin el Papii de
la Roma, au primit de la Cristos "cheile Împărăţiei cerurilor" şi puterea prin care ceea ce "leagă" şi
"dezleagă" pe pământ să fie "legat" şi "dezlegat" în Ceruri. Ortodoxia susţine că această
prerogativă o are exclusiv Sinodul Ecumenic. Însă, în urma Marii Schisme din 1054,
nemaiputându-se întruni un Sinod Ecumenic al întregii Biserici creştine, nu s-ar mai putea lua
măsuri în materie de credinţă şi de morală, ceea ce provoacă reale neajunsuri în sânul Bisericilor
ortodoxe. O parte din Bisericile ortodoxe autocefale promovează unele învăţături, alte Biserici
autocefale promovează alte învăţături. Astfel, Biserica Ortodoxă Greacă impune remiruirea
credincioşilor ce se întorc de la catolici, pe când Biserica Rusă numai pe cei ce vin de la
musulmani. La Botez: deşi Ortodoxia, în principiu, susţine că este valabil numai Botezul
administrat prin scufundare, preoţii din Transilvania, foarte mulţi dintre ei, botează prin turnare, ca
şi catolicii.

Sfânta Taină a Căsătoriei şi divorţul. O altă deosebire importantă între Catolicism şi Ortodoxie o
constatăm la Taina Sfintei Căsătorii. La catolici, deci şi la greco-catolici, Căsătoria este
indisolubilă, adică o căsătorie încheiată între doi soţi "rată şi consumată", aceea nu se poate
desface decât prin moartea unuia dintre soţi. La întrebarea pusă de Farisei lui Isus: "Este oare
învoit unui bărbat să-şi lase femeia pentru orice motiv? Isus a răspuns: "Nu aţi citit cum Creatorul
i-a făcut dintru început bărbat şi femeie şi le-a zis lor: Pentru aceea omul va părăsi tată şi mamă
şi se va alipi de femeia sa şi amândoi vor deveni un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un
singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă". Ei îi zic: "Atunci de ce a
poruncit Moise să i se dea carte de despărţire şi să o lase? "El le-a răspuns: "Moise din cauza
împietririi inimii voastre v-a dat voie să vă lăsaţi soţiile, la început însă nu era aşa. Vă spun dar,
cine-şi lasă soţia afară de cuvânt de curvie (adică cei care trăiesc în concubinaj, n.n.) făptuieşte
adulterul, iar cine ia în căsătorie o lăsată de bărbat, făptuieşte adulterul" (Mt. 19, 3-9). Aceeaşi
interpretare reiese şi de la ceilalţi scriitori ai cărţilor sfinte, din care mai cităm: "Acasă discipolii îl
întreabă din nou în această privinţă. Atunci el le zice: "Oricine îşi lasă soţia şi ia alta în căsătorie
este adulter faţă de ea. Tot aşa dacă femeia îşi lasă bărbatul şi se mărită cu altul este adulteră"
(Mc, 10, 11-12). "Căsătoriţilor, nu eu le poruncesc, ci Domnul, femeia să nu se despartă de
bărbat, dar dacă totuşi s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său, iar
bărbatul să nu-şi alunge soţia" (I Cor. 7, 10-11). În Biserica primară nu a existat divorţul.
Indisolubilitatea căsătoriei a fost apărată şi în Răsărit de Sfinţii Părinţi, dar tot acolo a fost violată,
îndeosebi de la împăratul Iustinian încoace, şi tolerată de conducătorii bisericeşti, slugarnici
Puterii imperiale. Astăzi divorţurile sunt catastrofale, distrug familiile şi generează vagabondajul
copiilor cu toată gama de suferinţe, pericole sociale şi tot felul de probleme puse de copiii străzii.
În Biserica Ortodoxă Română, în caz de divorţ, nu se mai face nici o investigaţie asupra cauzelor
care l-au provocat, ci, se ia în considerare sentinţa de divorţ civil, se achită o taxă la eparhie şi se
încheie a doua sau a treia căsătorie.
2. Argumente istorice

Afirmaţia că Biserica românească a fost de la începutul ei ortodoxă, în sensul că nu a depins


niciodată de Biserica Romei, este inexactă, ba este chiar cel mai sfruntat fals istoric, susţinut
exclusiv de istoriografia confesionalistă bisericească a Ortodoxiei româneşti, în discordanţă totală
faţă de istoriografia naţională românească, susţinută de istorici consacraţi şi oameni de cultură,
ortodocşi şi ei, dar obiectivi şi neinteresaţi în confesionalism. Realitatea este că în primul mileniu
creştin, în Biserica una nedespărţită, românii, creştinaţi sub formă romană, cu rit daco-român de
limbă latină, au fost sub jurisdicţia bisericească a Romei, până la slavizarea Bisericii româneşti
prin bulgari. Aceasta ne-o spun istoricii.

Dimitrie Onciul: "Prin bulgari şi odată cu dânşii am fost despărţiţi de Biserica Romană, de la
dânşii am primit limba slavonă în Biserică şi Stat, care domină apoi viaţa noastră intelectuală
până în secolul al XVIII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei. Până atunci ritul latin a fost
dominant în Biserica noastră dependentă de Roma" (Omagiu lui Titu Maiorescu, Bucureşti,
Edit.Socec, 1900, p.632).

Nicolae Şerban Tanaşoca: "Unii istorici bisericeşti au căutat din prejudecată personală să
demonstreze că, deşi de limbă latină, dacă nu din capul locului, atunci foarte devreme, românii au
fost sub jurisdicţia Constantinopolului. Nu credem că aşa stau lucrurile... Aceşti străromâni au fost
desigur ortodocşi, dar nu pentru că ţineau de Biserica constantinopolitană, atât de supusă
rătăcirilor, ci tocmai că păzeau dreapta credinţă alături de papalitate... Este, deci, ortodoxă
Biserica ce propovăduieşte creştinismul, conformându-se întru totul învăţăturilor lui Cristos. În
acest sens trebuie să recunoaştem că în perioada protobizantină, purtătorii de cuvânt cei mai
autentici ai Ortodoxiei n-au fost episcopii constantinopolitani, ci Pontifii romani. Roma a combătut
cu mai multă vigoare ereziile... Bizanţul a fost mai mult heterodox... Dintre 60 de titulari care s-au
succedat pe scaunul patriarhal al Constantinopolului între cele două Concilii Ecumenice, de la
Niceea (între 325-787, n.n.) douăzeci şi şapte au fost eretici notorii, condamnaţi de Conciliile
Ecumenice sau adversari adevăraţi ai deciziilor lor. Aceste erezii n-au pătruns pe teritoriul patriei
noastre, fiindcă în tot acest timp, Biserica românească a fost sub jurisdicţia romană, Biserica
Romei fiind păstrătoare a credinţei autentice, nestăpânită de vreo împărăţie pământeană". (Cât
de bizantină este civilizaţia românească, în Istorii neelucidate, din Almanahul estival ’87
Luceafărul, p.163).

A.D.Xenopol: "Întoarcerea românilor de la creştinismul roman la cel bulgar a fost datorată unei
apăsări exterioare... Dinaintea puterii, însă şi a autorităţii, trebuia să se plece... înainte de
creştinismul bulgar era la români creştinismul roman, care tocmai fusese scos prin violenţă de
către un împărat bulgar" (Istoria românilor din Dacia Traiană, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopetidcă,
Buc. 1985, vol. I, pp 343 şi urm.)

Ştefan Meteş: "În biserica românească, supusă Pontifului din Roma, a dominat până către
sfârşitul veacului al IX-lea limba latină. Preoţii noştri din acea vreme îndepărtată se sfinţeau de
episcopi latini din dreapta Dunării. Aceasta este o tradiţie de multe veacuri. Introducerea ritului
slav începe a prinde rădăcini în Biserica românească în vacul al X-lea, cucerind-o cu totul în cel
următor" (Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, vol. I, Sibiu -
1935, pp.28-29).

Iată, acum, şi părerea unor remarcabili oameni de cultură români, ortodocşi, despre "foloasele"
Ortodoxiei aduse neamului românesc prin "Biserica strămoşească":

Sextil Puşcariu: "Ortodoxismul nostru a fost eminamente cel mai grav în urmări pentru
dezvoltarea noastră culturală, căci ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului, făcând
un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor noştri din vest şi nord, care ne-ar fi putut transmite
cultura Apuseană" (Istoria literaturii române, Edit. ASTRA, Sibiu - 1921, p.13).
D. Drăghicescu: "Slavismul bulgar sau moscovit fu gata în două rânduri să ne înghită mulţumită
Bisericii Ortodoxe ce avem în comun cu ei" (Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura
Alcalay, 1907, p.357 şi urm.).

Tudor Arghezi: "Românii n-au dat nici un sfânt Bisericii Ortodoxe... Ei n-au dat acestei Biserici
nimic, Biserica nedându-le lor nimic niciodată, pentru simplul motiv că Biserica Ortodoxă nu e
românească şi românii nu sunt ortodocşi... clerul românesc s-a născut din poporul românesc,
care, nefiind ortodox decât cu forma, a produs un cler ortodox numai cu forma, un cler de
funcţionari, lipsiţi de îndrăzneală mistică şi valoare socială" (Epistolă lui Sabin Drăgoi în "Bilete de
papagal" nr.246 din 21 noiembrie 1928).

Dr. Petru Rezuş: "Bizantinismul ne-a rupt, astfel, de legăturile noastre vii şi organice, de
latinitatea popoarelor occidentale. În schimb, să ne întrebăm în mod firesc ce foloase ne-a adus
Ortodoxia? Am căzut, deşi popor de origine latină, sub influenţa cultică şi caracteristică a limbii
slave, deşi vorbeam altă limbă şi ne formasem ca popor latin. Această realitate istorică a fost
marcată de toţi istoricii noştri, care au considerat desprinderea noastră de latinitate o catastrofă
istorică... Ca lăcustele, călugării greci iau în stăpânire mănăstirile, închinându-le locurilor sfinte
(mai ales Sfântului Munte Athos), cum şi dregătoriile înalte, murdărind până şi scaunele de
domnie şi cele mitropolitane. Este a doua tragedie pe care ne-a adus-o bizantinismul în Ţările
Române" (Bizantinismul ortodox şi latinitatea, în "România liberă" nr.501 din 5 octombrie 1992).

A.D. Xenopol: "Înrâurirea Bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român a fost din
cele mai dăunătoare... La noi slavismul tâmpit şi orb şi lipsit de orice idee, apasă ca un munte
asupra poporului român, fără să aducă nici un folos, îngroşând tot mereu întunericul, care-i
cuprinse minţilor, în loc de a-l împrăştia. Limba slavonă înăbuşi gândirea românească... la
români, predominarea slavonismului distruse numai, fără a crea nimic" (Op.cit. p.348).

Eugen Lovinescu: "Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul... el ne-a
aruncat în primejdia contopirii în masă a slavilor de sud şi apoi de est... Legându-ne sufleteşte de
o religie obscurantistă, înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă
liturgică şi un alfabet străin... fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale" (Istoria
civilizaţiei române moderne, Edit. Şt. Buc. 1972, p.68).

Adrian Marino: "Fac parte din acea categorie de intelectuali care cred cu tărie că influenţa slavă,
pravoslavnică, asupra poporului român, culturii, civilizaţiei şi istoriei sale, a constituit o calamitate,
o catastrofă istorică. Ne-a rupt, ne-a izolat de latinitate şi cultura sa. A urmat prima şi, probabil,
cea mai gravă formă fără fond din istoria culturii române, limba slavonă canonică bisericească şi
alfabetul cirilic impuse unei etnii şi limbi romanice" (Ancheta "Vatra", nr.4/aprilie 1996, p.57).

3-4. Argumente politice şi sociale

Episcopul-cardinal Iuliu Hossu cuprinde într-o singură frază rolul excepţional al Bisericii Române
Unite cu Roma, Greco-Catolice, în lupta noastră de emancipare şi eliberare naţională: "Dacă nu
era Unirea religioasă de la 1700 nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3/5 mai 1848, unde s-a
strigat «Vrem să ne unim cu Ţara» şi fără aceasta nu era nici Unirea din 1918".

Starea socială şi religioasă a românilor ardeleni înainte de Unirea cu Roma a fost extrem de
precară. Cele trei naţiuni privilegiate din Transilvania, ungurii, saşii şi secuii, foste catolice,
îmbrăţişaseră în majoritatea lor Reforma: luteranismul, calvinismul, unitarianismul. Calvinii unguri,
fiind cei mai mulţi, în baza principiului - în vigoare în vremea aceea - "cuius regio, eius religio - a
cui e stăpânirea a aceluia este religia" - au vrut să pună stăpânire şi religios pe români, care în
Transilvania erau majoritatea, dar care, fiind ortodocşi, aveau în biserică slujbele în limba
slavonă, pe care n-o înţelegeau. Pentru a-i câştiga de partea lor, le tipăresc cărţi religioase
calvineşti în limba română: Catehismul, Tâlcul Evangheliilor, Molitvenicul, iar din Sfânta Scriptură
Palia de la Orăştie la 1582, care cuprindea cele cinci cărţi ale lui Moise (Facerea, Ieşirea,
Leviticul, Numerii şi a doua Lege), şi Noul Testament de la Bălgrad din 1648, fiindcă "preotul,
când nu înţelege el au oamenii, grăieşte în vânt şi face păcat, luând numele lui Dumnezeu în
deşert... De aceea nu boscorodiţi că vă bate Dumnezeu!" Le-au numit episcopi români calvini,
cum a fost Gheorghe de Sângiorz, rezident în Teiuş, mort în 1568 sau 1569, urmat de Pavel
Tordaşi, care a convocat în 1569 la Aiud pe toţi preoţii români pentru a reforma slujba Liturghiei.
Pentru a se convinge că românii au renunţat la posturi, echipe calvineşti controlau din casă în
casă să vadă dacă nu cumva românii fierb la foc mâncare de post, aşa că bieţii de ei aveau două
vase, unul cu mâncare de post pe care-l ascundeau la venirea controlului şi altul cu carne, pe
care-l prezentau. În 1639 principele Gheorghe Rákoczi supune pe episcopul român autorităţii
superintendentului (episcopului) calvin, ca "să fie ascultător de vlădica Bisericii ungureşti de lege
dreaptă". Începând cu Simion Ştefan, Mitropolitul ortodox de la Bălgrad (Alba Iulia), din 1643
semnează condiţiunile impuse de calvini, la început în număr de 15, de primire a calvinismului,
condiţii care la numirea Mitropolitului Varlaam al II-lea în 1687 au ajuns la 19, şi care au fost
semnate şi acceptate şi de urmaşul acestuia, Mitropolitul Teofil Seremi (1692-1697), sub care vor
începe tratativele de unire cu catolicii. În a şaptea condiţie se prevedea ca ceremoniile Bisericii
româneşti, ortodoxe, să fie purificate de "obiceiurile păgâne" şi să fie înlăturate "acele superstiţii
bătrâneşti" - superstitiones illas aniles -, "slujba religioasă şi predica să fie ţinute în limba
poporului, iar nu slavonă", ... iar "crucea şi icoanele să fie considerate doar ornamente. Slujba
ortodoxă ţinută în limba slavonă a ajuns să fie calvină, iar de sub autoritatea Mitropolitului de la
Alba Iulia au fost scoase mai multe teritorii şi trecute sub jurisdicţia calvină. Mitropolitul însuşi
devenind sufraganul superintendentului calvin.

În această stare se găsea Biserica românească din Ardeal când a intervenit propunerea
catolicilor de a reveni la Biserica Romei, de unde românii au fost rupţi, fără voia lor, prin
slavizarea Bisericii de către bulgari. "Istoria Unirii - spune Nicolae Iorga - pe care au întunecat-o
şi complicat-o patimi uşor de înţeles, e cum nu se poate mai simplă, precum simple erau
împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi, foarte puţin cărturari, a luat în
mai multe rânduri, sub doi vlădici, unul după altul, aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea...
[este vorba de Mitropoliţii Teofil (1692-1697) şi Atanasie (1698-1713) - n.n.]. În vecinătate erau
domni de acelaşi neam, care erau deprinşi să se amestece în afacerile Bisericii de la Bălgrad...
Un cuvânt venit de la Iaşi şi Bucureşti nu mai putea ajuta nimic... Două lucruri se puteau face: să
se urmeze vechile legături cu calvinii sau aceasta să fie lepădată pentru a face alianţă religioasă
cu noul domn al ţării. De calvini erau sătui românii. Starea peste tot a românilor din Ardeal era
cea mai proastă. Preoţii stăteau şi ei pe marginea sălbăticiei. Erau câte şase într-un sat... Ei
atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau vlădică. Se mai putea găsi cineva care
să ţie, acum când puterea trecu în mâinile altora, la calvinismul superintendenţilor şi domnilor
rămaşi atunci când principele dispăruse?... Era deosebire de purtare între catolici şi calvini...
Calvinii Craiului băteau din picior, catolicii Împăratului făceau propuneri; cei dintâi ameninţau cu
temniţele şi bătăile, aceştilalţi făceau să se zărească începutul unei ere de libertate şi lumină" (N.
Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, 1902, pp.166-171; 175-176).

Motivele revenirii la Biserica Romei

Aceasta a fost "starea peste tot a românilor din Ardeal", menţinuţi sute de ani în "slavonismul
tâmpit şi orb", cu preoţi care "stăteau pe marginea sălbăticiei" şi calvinii puseseră mână pe ei, cu
intenţia vădită de a-i calviniza, când li s-a făcut oferta să revină la legăturile religioase cu Roma,
de care au fost rupţi la 1054 de către bulgari. Li s-a propus acceptarea celor patru puncte
florentine, Primatul papal, Filioque, Purgatoriul şi Azima, pe care la 1439 le primise, odată cu
Biserica constantinopolitană, şi Biserica Moldovei, şi pe care, până azi, nu le-a denunţat oficial
vreun sinod al Bisericii moldovene. În Ardeal, ajuns sub Habsburgii catolici, a apărut la 23 august
1692 o diplomă a Împăratului Leopold I, care stabilea scutirile şi drepturile preoţilor ruteni, care s-
au unit sau care se vor uni cu Biserica Romei, şi dispunea ca preoţii uniţi şi bunurile Bisericii
Unite să se bucure de aceleaşi drepturi care sunt garantate şi preoţilor Bisericii Catolice. Sarcinile
tot mai grele puse asupra românilor din Transilvania, Bisericii şi clerului român, precum şi
antecedentele rutene de adeziune la Biserica Romei, cu păstrarea ritului, sărbătorilor, icoanelor,
cultului morţilor, posturilor etc. au pus pe gânduri pe Mitropolitul Teofil şi pe fruntaşii preoţimii
româneşti din Transilvania, care, sfătuindu-se au hotărât să accepte tratativele de unire cu
catolicii. Acestea au debutat în secret în 1693 şi, după discuţii repetate, după Sinodul mare din
februarie 1697 de la Alba Iulia, la 21 martie acelaşi an, s-a redactat declaraţia prin care Biserica
pravoslavnică din Transilvania se uneşte cu Biserica Romei: "Noi, Teofil, din mila lui Dumnezeu
Episcopul Bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării ungureşti lui împreunate şi tot clerul
aceleiaşi Biserici, lăsăm pomenire prin scris aievea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în
trecuta lună din februarie, când am avut sinod mare la Bălgrad, cu o inimă am aşezat să ne
întoarcem în sânul Maicii Biserici Romano-Catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate cele
primându-le şi mărturisindu-le, pe care ea le primeşte, mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâi
mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat" [...] Au semnat: Mitropolitul
Teofil şi 12 protopopi, iar la 10 iunie 1697 au mai semnat încă 12 protopopi.

Aşadar, Părinţii unionişti, hotărând întoarcerea "în rândul Maicii Biserici Romano-Catoliceşti" erau
conştienţi şi convinşi că au fost rupţi din aceasta, iar unirea cu ea nu e decât o revenire, o
întoarcere la starea de lucruri dinainte de 1054.

Moartea, pe neaşteptate, în iulie 1697, a Mitropolitului Teofil, a întrerupt acţiunile de unire.

Ales, cu ajutorul calvinilor, noul Mitropolit Atanasie Anghel, la 28 ianuarie 1698 a fost hirotonit
episcop la Bucureşti, de unde, întors cu daruri de la domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu
porunci de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care era în Ţara Românească după milostenie,
ca să nu facă slujbă românească, numai "slovinească sau elinească", chiar dacă ar fi voit să nu
reia tratativele de unire cu Biserica Romei nu ar fi putut-o face, fiind presat de propriul său cler,
care nu mai putea suferi prigoana şi dominaţia religioasă calvină, dominaţie ce a continuat fără
întrerupere, deşi devenise publică Declaraţia de Unire a Mitropolitului Teofil şi fusese deja trimisă
Împăratului de laViena. Aceasta rezultă şi din faptul că la 9 aprilie 1697, o dispoziţie a
Mitropolitului Teofil, prin care numea provizoriu pe protopopul Ioan din Hunedoara în locul
protopopului Nicolae, decedat, pe contrapagina actului emis de Mitropolit găsim ordinul de numire
al aceluiaşi protopop, redactat în ungureşte şi semnat de superintendentul (episcopul calvin)
Vesszprémi István "episcop ardelean reformat maghiar şi român", prin care însărcinează pe
"popa Ioan" cu conducerea provizorie a protopopiatului, până se va întâlni sinodul calvinesc, care
îl va aşeza definitiv şi-i va lua jurământul (T. Cipariu, Arhiv, pp.254-155).

Obligat de împrejurări şi de propriii lui păstoriţi, protopopi, preoţi şi credincioşi, Mitropolitul


Atanasie convoacă Sinodul din 7 octombrie 1698 de la Alba Iulia, la care, la început au fost
invitaţi numai protopopii. Datorită însă importanţei hotărârilor ce trebuiau luate, au fost convocaţi
şi preoţi, şi câte doi-trei fruntaşi din fiecare parohie, aşa că au participat 2270 de preoţi, care au
făcut pe rând mărturisirea credinţei, plus delegaţii credincioşilor. Întregirea Sinodului a fost făcută
pentru a nu fi acuzaţi Mitropolitul şi protopopii că ar fi făcut Unirea singuri. O consultare fără
precedent în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat Declaraţia de Unire sau
Cartea de Mărturie din 7 octombrie 1698, semnată de Mitropolit şi de 38 de protopopi. La 16
februarie 1699, Împăratul a emis Prima Diplomă Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru
ruteni la 23 august 1692, stabilea ca "bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce
sunt unite cu Sfânta Biserică a Romei [...] aceeaşi scutinţă bisericească să o aibă [...] ca şi a
celor de lege latinească". Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sânul naţiunilor
privilegiate.

Constatându-se rezistenţa unor preoţi români, cum a fost cazul celor din Ţara Haţegului, care se
socoteau uniţi cu calvinii, sau a celor din părţile Braşovului şi Făgăraşului, scoşi mult timp de sub
jurisdicţia Mitropoliei de Alba Iulia, s-a hotărât să se convoace un nou sinod, la 4 septembrie
1700, iarăşi cu o largă participare, la care au fost prezenţi protopopii, fiecare cu "juratul" său, cu
câte doi preoţi şi câte trei ţărani fruntaşi. Mai greu s-au lăsat convinşi cei din Făgăraş şi
Hunedoara, unde erau trecuţi aproape toţi preoţii, împreună cu protopopii şi boierii, la Reformă
(calvinism), şi cei din scaunele Braşovului şi Sibiului. În ziua a doua, la 5 septembrie 1700,
Sinodul a stabilit din nou că primeşte Unirea, cele patru puncte şi a redactat Manifestul de Unire,
semnat de 54 protopopi şi 1640 preoţi (după Klein, 1563 după Nilles; printre ei protopopii: Ioan de
Hunedoara cu 50 de preoţi, Sava din Sălişte cu 15, Petru din Sibiu cu 33, Vasile din Braşov cu 35
etc., consfinţind astfel Unirea cu Roma, după trative purtate sub doi mitropoliţi, aproape opt ani.

Încercări de împiedicare a Unirii

Trebuie consemnat că, nemulţumiţi de Unirea românilor cu catolicii, calvinii au acuzat şi ei - cum
fac unii ortodocşi astăzi - că românii n-ar fi fost liberi să-şi exprime opţiunea confesională şi
numai protopopii şi preoţii au făcut Unirea, fapt ce l-a determinat pe Împărat să aprobe
Instrucţiunile Guvernului ardelean din 7 octombrie 1699, pentru a li se da românilor posibilitatea
de a se exprima liber, să fie chemaţi în fiecare sat preoţii, călugării şi "cât mai mulţi, cel puţin
jumătate din locuitorii fiecărui sat, dacă se poate şi mai mulţi", ca să decidă ei înşişi şi să-şi
exprime opţiunea confesională. Dar "Conscripţia Confesională începută în octombrie 1699,
primele rezultate puţin încurajatoare, vor fi determinat pe liderii reformaţi din Dietă să dea în
curând uitării Conscripţia abia iniţiată" (M. Bernath, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii
Române, Edit. Dacia, Cluj-1994, p.144). Masa mare de români au optat pentru unirea cu Roma,
cu excepţia unei părţi dintre braşoveni, cei din Oraşul de Sus, cartier format din negustori
macedo-români şi greci. Ca urmare, prin Patenta din 12 decembrie 1699, Împăratul respinge încă
o dată afirmaţiile calvinilor că românii ar fi fost constrânşi la Unirea cu catolicii şi confirmă dreptul
lor la libertatea de a se uni cu una oricare din cele patru religii recepte sau de a rămâne în religia
în care sunt.

Încă o încercare mai fac calvinii împotriva Unirii în timpul Răscoalei Curuţilor, când, în toamna
anului 1706 sau în primăvara anului 1707, au aşezat la Alba Iulia în scaunul lui Athanasie Anghel,
refugiat la Sibiu, pe Episcopul Ioan Ţârca, fost preot român-calvin. Din fericire, a fost alungat în
toamna anului 1707 şi reaşezat Athanasie, care a convocat un nou Sinod cu participarea şi a 33
de protopopi, colaboratori ai lui Ţârca, care şi-au reînnoit hotărârea de Unire, declarându-l pe
Ţârca nedemn de episcopat.

Trebuie de asemenea consemnat foarte importantul fapt că după moartea lui Athanasie Anghel,
intervenită la 1713, Biserica Română Unită cu Roma din Transilvania a rămas aproape 20 de ani
fără episcop. Doar între anii 1723-1727, după consacrarea Episcopiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
prin bulla Rationi congruit, cu noul sediu la Făgăraş, în aceşti patru ani Episcopul Ioan Giurgiu
Patachi începuse reorganizarea. Încetând din viaţă în 1727, are loc o nouă vacanţă până în 1732,
când va ocupa scaunul episcopal Ioan Inochentie Micu Klein, ales la 1728 dintre cei trei candidaţi
şi, numit de Împărat şi confirmat de Sfântul Scaun Apostolic, a fost instalat la Făgăraş (1732), de
unde la 1737 a mutat reşedinţa la Blaj şi a ctitorit acolo Mica Romă a Neamului românesc.

În toată această vacanţă a scaunului episcopal, presiunile calvinilor pentru a-i hotărî pe români să
îmbrăţişeze Reforma au eşuat. Sătui de calvini, românii au rămas fideli Romei.

Activitatea noului Episcop Ioan Inochentie Micu Klein, atât pe tărâm religios, organizatoric, cât
mai ales în domeniul politic şi social, au adus un suflu nou în Transilvania. A început epoca
istorică de petiţionare a românilor, Episcopul solicitând fără încetare Curţii Imperiale Vieneze,
respectarea promisiunilor făcute la Unire, consemnate în cea de a Doua Diplomă Leopoldină,
emisă la 19 martie 1701, iar în calitate de membru al Dietei Transilvaniei a protestat cu hotărâre
împotriva opresiunii naţiunilor privilegiate, unguri, saşi şi secui, asupra românilor, aceştia din
urmă formând naţiunea cea mai numeroasă şi aceea care suportă cele mai multe poveri ale
statului. Se cunosc reacţiile membrilor Dietei la intervenţiile Episcopului valah. Abia a scăpat o
dată să nu fie aruncat pe fereastră. Activitatea politică declanşată de Episcopul Inochentie,
programul său de emancipare naţională va fi continuat de ierarhii uniţi următori, de Corifeii Şcolii
Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi ceilalţi, toţi cu studii în şcolile Apusului,
îndeosebi ale Romei. Întorşi în Transilvania, prin studiile lor istorice şi filologice despre originea
noastră latină ca neam şi limbă, au stimulat lupta de emancipare naţională iniţiată de Inochentie.
În 1754 s-au deschis la Blaj primele şcoli româneşti sistematice, în care copiii iobagilor români,
întreţinuţi cu "ţipăii" pregătiţi din grâul Episcopiei Greco-Catolice, vor forma clasa intelectualilor
români, cu deosebire a preoţilor şi învăţătorilor care se vor răspândi în toate satele ardelene,
ducând până în ultimul cătun spiritul de luptă şi emancipare, de conştientizare a originii noastre
din nobila gintă latină. Au urmat şcolile greco-catolice de la Beiuş, Năsăud, Gherla etc. Până şi
liceul ortodox de la Braşov a fost deschis cu ajutorul a două mari personalităţi greco-catolice:
George Bariţiu şi profesorul şi gazetarul Aurel Mureşanu.

În şcolile greco-catolice s-au format intelectuali români din ambele confesiuni, mulţi ortodocşi.
Dovada o fac Patriarhul Miron Cristea, Mitropolitul Nicolae Bălan şi Episcopul Vasile Duma, toţi
trei absolvenţi ai Gimnaziului Superior greco-catolic din Năsăud, primul în 1887, al doilea în 1900
şi al treilea în 1883. De aceea nu-i mirare că a surprins atât de neplăcut comportarea
Mitropolitului Nicolae Bălan în 1948, când şi-a arătat "recunoştinţa" faţă de Biserica Greco-
Catolică.

Roadele Unirii

Roadele Unirii cu Roma pe tărâmul luptei naţionale se regăsesc deplin exprimate în Supplex
Libellus Valachorum (1791), Revoluţia din 1848, Pronunciamentul de la Blaj (1867),
Memorandum-ul (1892), în activitatea Partidului Naţional Român, în care vioara întâi au fost
greco-catolicii. Toate acestea au fost încununate de Marea Unire naţională din 1918, când la Alba
Iulia, un alt ierarh al Bisericii Române Unite, un Inochentie Micu Klein redivivus, Episcopul, mai
târziu Cardinalul, Iuliu Hossu, le-a citit celor peste 100.000 de români adunaţi pe Platoul
Romanilor Declaraţia de Unire a Transilvaniei cu Ţara.

Din respect faţă de adevăr suntem obligaţi să ne oprim şi asupra "contribuţiei" Ortodoxiei la
declanşarea luptei de emancipare naţională a românilor ardeleni. Acţiunea curajoasă a
Episcopului Inochentie Micu Klein a fost întreruptă de răzmeriţa lui Visarion Sarai în primăvara
anului 1744, când acest călugăr bosniac, ce nu ştia o boabă româneşte, trimis al Mitropolitului
sârb de la Carlovitz, a răsculat împotriva Unirii cu Roma partea Transilvaniei de la sud de Mureş
până la Săliştea Sibiului, iar Episcopul Inochentie, refuzând porunca Împărătească şi opunându-
se intervenţiei cu forţa împotriva călugărului bosniac, a fost nevoit să părăsească ţara, şi, din
1744 până în 1768, a trăit în exil la Roma. Alt călugăr ortodox, Sofronie de la Cioara, în slujba
aceleiaşi Ortodoxii sârbeşti şi a coloanei a cincea a Rusiei ţariste în Ardeal, a răsculat la 1759-60
împotriva Unirii, partea de la nord de Mureş, prezentându-se ca "vicar al Mitropolitului de la
Carlovitz". Ajutat de călugării puşi şi ei în slujba aceleiaşi coloane pro-muscăleşti şi comiţând o
serie de jafuri, au determinat reacţia generalului Buccow, care a recurs la distrugerea mănăstirilor
răzvrătiţilor, cele mai multe din ele fiind doar nişte colibe, locuite de "călugări" concubinari cu
"maici", cu care aveau o droaie de copii. În majoritatea lor "schiturile" erau formate dintr-o
singură, mult două încăperi acoperite cu stuf, aşezate la marginea pădurilor, în afara satelor. Dar,
cu toate acestea Unirea cu Roma a supravieţuit. Dacă ar fi lua sfârşit odată cu răzmeriţele lui
Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, şi Ortodoxia ar fi pus din nou stăpânire pe Biserica
românească din Transilvania, cu revenire la boscorodeala slavismului "tâmpit şi orb", nu am fi
ajuns nici ardelenii mai departe decât fraţii "moldoveni" de peste Prut, unde popii basarabeni, în
frunte cu Mitropolitul Vladimir Cântăreanu, au manifestat pe uliţele Chişinăului, cu epitrahilele în
gât şi cu crucea în mână, ţipând în gura mare că ei sunt moldoveni şi nu au nimic comun cu
România, ci aparţin de fapt şi de drept Moscovei, sub a cărei jurisdicţie bisericească se vreau.

Dacă moldovenii nu ar fi fost siliţi să părăsească Unirea cu Roma - la care au aderat în 1439 în
Conciliul de la Florenţa - şi să primească după mai bine de 15 ani de la Unire, în fruntea Bisericii
Moldovei pe mitropolitul bulgar Teoctist, putem trage concluzia, fără teama de a greşi, că azi nu
am avea două state româneşti, unul cu capitala la Bucureşti şi celălalt la Chişinău.
La fel de mare greşeală comit şi "istoricii" Ortodoxiei confesionaliste româneşti, care, neputând
contesta că limba română este de origine latină, susţin, totuşi, că latinitatea românilor nu este de
origine romană, şi nu "de la Râm ne tragem", ci am fi de origine asiatică, de unde ar fi adus
romanii colonişti în Dacia. E bine să subliniem că prezenţa pe teritoriul Daciei a unor militari
romani, transferaţi din Asia Mică "nu-i dă nimănui dreptul, avertizează acad. Constantin
Daicoviciu, de a transforma Dacia într-o expozitură a Orientului greco-sirian" ("Tribuna"- Cluj,
nr.9/1972, p.2). Pe aceşti "istorici" îi contrazice cu hotărâre, pe lângă alte mari personalităţi ale
culturii româneşti, Petre Ţuţea:

"- Eu sunt băiat de preot ortodox, dar sunt catolicizant.


- De ce?
- De ce? Pentru că venim de la Roma, nu de la Moscova. Nu sunt ortodox deloc.
- Vă este ruşine de Ortodoxie?
- Cum să nu-mi fie, dacă nu e românească? Asta e greco-slavă. Ce-avem noi cu grecoteii şi cu
bulgarii?... Dar eu sunt cu Papa, cum spun cronicarii, ne tragem de la Râm. Restul sunt "basne".
Aşa spune cronicarul "basne". Păi, îmi convine să fac parte din marea familie latină, decât să fiu
văr primar cu bulgarii" (Interviu publicat în "Adevărul literar şi artistic", III, nr.145 din 6 dec.1992).

În concluzie dăm răspuns la întrebarea din titlu: De ce suntem greco-catolici?

Pentru că:

- facem parte din Biserica universală, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, împreună cu popoarele
civilizate şi culte ale lumii, sub jurisdicţia Papei de la Roma, urmaşul legitim al Sfântului Apostol
Petru, PIATRA pe care a fost constituită Biserica lui Cristos;
- în Biserica Romei sunt toate popoarele latine şi, fiind şi noi latini, de origine romană şi nu
asiatică, aici ne este locul;
- la 1700 părinţii noştri nu au trecut la religia catolică a Romei, ci au revenit, s-au întors, la
credinţa Bisericii universale, în care au fost străbunii lor în primul mileniu creştin şi din care au
fost rupţi datorită acelui "fatal destin al istoriei", orientalizaţi şi trecuţi la schisma din 1054, fără
ştirea şi voia lor, datorită slavizării prin bulgari;
- Unirea de la 1700 ne-a salvat fiinţa naţională de la calvinizare, sârbizare, rusificare, grecizare
etc. Ne-a readus în Europa. Ne-a conştientizat că suntem popor de gintă nobilă, a generat şi
promovat lupta noastră de emancipare şi eliberare naţională, care, în 1918, a încoronat
activitatea de sute de ani a străbunilor noştri prin crearea statului unitar român, România Mare.
- cinstim jertfa şi testamentul martiric al ierarhilor greco-catolici, a preoţilor şi credincioşilor, care
şi-au riscat sau chiar şi-au dat viaţa pentru credinţă şi au respins blidul de linte oferit pentru a-şi
vinde moştenirea.
- Suntem europeni şi vrem să rămânem în Europa.

Sperăm că cititorii îşi vor da acum seama de ce sporesc atât de spectaculos revenirile
credincioşilor greco-catolici la Biserica străbunilor lor, Unită cu Roma.

ADDENDA ET CORRIGENDA
Pentru o mai bună lămurire a cititorilor

Suntem convinşi că orice polemică între fraţi este dăunătoare, fiindcă, în loc să zidească şi să
consolideze pacea dăruită de Mântuitorul, "Pacea mea vă dau vouă, nu precum o dă lumea" (Io.
14, 27), menţine o permanentă tensiune care demolează sufletele şi "Când doi se ceartă" câştigă
sectele. Însă, provocările confesionalismului ortodox pentru a-i răpi Bisericii Române Unite
dreptul la viaţă şi a-i împiedica pe credincioşii greco-catolici, răpiţi în 1948, să revină "acasă",
fundamentate exclusiv pe falsuri şi minciuni, ne obligă, aşa cum am arătat la început, să
renunţăm la tăcere şi să răspundem.
Se folosesc de toate mijloacele de informare ce le stau la dispoziţie pentru a-şi etala prin
intermediul acestora "argumentele", cele mai multe dintre ele fabulaţii şi minciuni.

Începem cu Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu. Acesta a susţinut în nenumărate rânduri


că Episcopul greco-catolic Grigore Maior ar fi fost cauza distrugerii mănăstirilor ortodoxe la 1785,
între care şi cea de la Sâmbăta, cerând personal guvernatorului Preiss distrugerea lor. Fals şi
fabulaţie. Grigore Maior nu mai era episcop din 1782, fiind obligat să demisioneze după sinodul
de la Blaj, la care au participat şi Horea, Cloşca şi Crişan, cărora le-a dăruit o cruce de aramă
argintată pentru a le lua jurământ celor pe care-i pregăteau pentru Răscoală. Episcopul era deja
retras la mănăstire în Alba Iulia, unde la începutul anului 1785 a încetat din viaţă.

Alt exemplu. Nu demult a avut loc la postul de televiziune Prima Tv un dialog interconfesional, în
cadrul emisiunii Starea de veghe, organizat şi moderat de Bogdan Ficeac, redactor şef la
"România liberă", la care au participat: Pr. Răducă din partea Bisericii Ortodoxe şi Pr. Prof.
Tertulian Langa din partea Bisericii Române Unite. Cel mai puternic "argument" utilizat de Pr.
Răducă pentru a dovedi că Biserica Greco-Catolică a fost împotriva corifeilor Şcolii Ardelene a
fost "noutatea" că Episcopul Petru Pavel Aron, când a luat cunoştinţă de Cronica lui Şincai, ar fi
rostit celebra sentinţă: "Opus igne, auctor patibulo dignus" - Opera e vrednică de foc, iar autorul
de furci. Or, în 1764, la moartea Episcopului P.P.Aron, Gh. Şincai avea abia 10 ani, fiind născut în
1754.

Să ne oprim acum asupra revistei "Renaşterea", organ oficial de presă al Arhiepiscopiei ortodoxe
din Cluj-Napoca. Acestei reviste i s-a imprimat un stil foarte agresiv, de frondă şi luptă
neîntreruptă împotriva Bisericii Române Unite, de denigrare a ei. Atacuri perverse ad personam
au fost îndreptate în ultimul timp împotriva IPS Arhiepiscop George Guţiu, chiriarhul eparhiei de
Cluj-Gherla, împotriva profesorilor de Teologie Silvestru Augustin Prunduş şi Tertulian Langa.
Falsul şi minciuna, ridicate la rang de dogmă, sunt pâinea cea de toate zilele a revistei. Doar
câteva exemple.

Profitând de faptul că în cei aproape 50 de ani de comunism, Biserica Ortodoxă a reuşit să-i
aducă pe creştinii români la cunoştinţele religioase de pe timpul slavonismului "tâmpit şi orb [...]
îngroşând tot mereu întunericul care cuprinde minţile", acum le dă, între altele, şi următoarea
noutate istorică" : este vorba despre înfăptuirea "uniaţiei". Citim în Profanatorii, editorialul din nr.3
al revistei din luna martie 1998, de altfel o veritabilă blasfemie la adresa Bisericii noastre, că
"însoţiţi de către iezuiţi, soldaţii imperiali de la Viena erau trimişi pentru a impune marea unire a
românilor cu papalitatea. Prin orice mijloace şi cu orice preţ. Trupele austriece vor înconjura
satele românilor ortodocşi, îi vor lega la stâlp pe fruntaşi şi vor încuia biserica. Numai atunci când
satul se va declara unit cu Roma, cei chinuiţi vor fi sloboziţi şi biserica redeschisă. Neacceptând
acest târg cu sufletul, satul trebuia cu jale să-şi vadă fruntaşii executaţi la faţa locului şi biserica
arzând în vâlvătaie de flăcări. Va fi nevoie de un întreg secol de barbarie până ce "Unirea cu
Roma" va deveni realitate în Transilvania". Trebuie o totală lipsă de ruşine ca să se poată scrie
asemenea ticăloşii. Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, s-ar fi găsit cel puţin un istoric, fie el chiar
ortodox, să refere asemenea crime. Această minciună încearcă să contrabalanseze stările de
lucruri din 1948, când Biserica Ortodoxă a fost părtaşă nemijlocită la genocidul săvârşit împotriva
Bisericii Române Unite şi al fiilor ei.

O "mare istorică", profesoara pensionară Elena Gârbovan, în pag. 5 a aceleiaşi reviste, sub
genericul "Vinerea neagră", într-o "Scrisoare adresată IPS Părinte Arhiepiscop (Bartolomeu, n.n.),
vorbind despre pierderea bisericii "Schimbarea la Faţă", conchide: "Iată ce spuneau nişte oameni,
puternic marcaţi de ultimele evenimente: "Miroase a ’40". Numai că chiar mai rău decât atunci. În
’40 ne-a părăsit armata şi autorităţile. Dar, atunci, Episcopul Nicolae Bălan s-a ridicat ca o stâncă
în faţa credincioşilor. El n-a recunoscut Diktatul de la Viena şi a avut curajul să o susţină sub o
stăpânire străină". Absolut palavre! În primul rând Nicolae Bălan nu a fost episcop la Cluj ci
mitropolit la Sibiu. În al doilea rând, Episcopul Nicolae Colan a rămas la Cluj la îndemnul şi sub
ocrotirea Episcopului greco-catolic Iuliu Hososu, care avea autoritatea celor peste 400.000 de
credincioşi din eparhie, iar în oraşul Cluj, ca şi în restul oraşelor din Transilvania de Nord, greco-
catolicii erau români băştinaşi, care nu s-au grăbit să treacă Feleacul decât forţaţi şi expulzaţi şi
nu şi-au lăsat bisericile goale să le ocupe horthyştii, iar istoria nu cunoaşte vreun protest public
antihorthyst al Episcopului ortodox Nicolae Colan. Al Episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, da,
public şi în faţa celor mai înalte autorităţi horthyste. O altă "perlă istorică" a profesoarei Gârbovan:
"Încă n-am văzut biserică românească distrusă de turcii islamici, dar am văzut fotografia bisericii
Mănăstirii Sâmbăta de Sus, după ce a tras Bukow (în loc de Buccow, n.n.) cu tunul în ea".
Minciuna constă în faptul că Buccow a distrus mănăstirile din Transilvania după răzmeriţa lui
Sofronie de la Cioara, prin 1762, iar Mănăstirea Sâmbăta a fost distrusă în 1785 din porunca
împăratului Iosif al II-lea, când au fost distruse şi mănăstirile greco-catolice, după Răscoala lui
Horea, afară de acelea care slujeau ca biserici parohiale sau şcoli confesionale. Aceasta o
dovedeşte corespondenţa purtată de Petru Maior, pe atunci protopop la Reghin, cu Episcopul de
la Blaj Ioan Bob, pe care l-a rugat să intervină la autorităţi pentru a fi cruţată mănăstirea Chiher,
jud. Mureş, ceea ce Episcopul Bob nu a putut obţine. Afirmaţia profesoarei Gârbovan că "Limba
română (...) a fost introdusă în Biserică, în administraţie, în literatură, inclusiv în cea tipărită, de
către ortodocşi" e contrazisă de istoria care susţine că, dimpotrivă, Ortodoxia a scos limba
română din Biserica şi administraţie şi a introdus slavona şi greaca, în Basarabia rusa, iar
reintroducerea limbii române în Biserică a făcut-o Reforma şi Unirea cu Roma. Mai spune
"profesoara": "Totdeauna, o viaţă întreagă m-am prezentat în faţa elevilor, foarte atent pregătită".
"Rezultă" şi din cele de mai sus. Nu mai comentăm.

Numărul 7-8 pe lunile iulie şi august 1998 al revistei "Renaşterea" este un adevărat focar de
falsităţi, ameninţări şi atacuri la adresa Bisericii Române Unite. În articolul Biserica şi politica, S.
Buzan, cel ce deunăzi ne dăscălea prin "Adevărul de Cluj" că am fi urmaşii ortodocşi ai unor
legionari romani aduşi din Asia Mică - şi, deci, nu veniţi "ex toto orbe romano", cum ne asigură
Eutropius şi mai ales din Peninsula Italică, - cuprinde între inechităţile politice româneşti "Legea
Boilă de dispunere statală anticonstituţională şi discriminatorie asupra unor chestiuni patrimoniale
confesionale". Pentru S. Buzan este constituţional Decretul 358/1948 cu care s-a comis raptul şi
hoţia bunurilor patrimoniale ale Bisericii Române Unite, obligaţia restituirii devenind
neconstituţională.

În pag. 7, "Document", în articolul Ortodoxism şi catolicismul în Ardealul de Nord (1940-1944)


sunt aduse o serie de acuze Bisericii catolice şi, îndeosebi, unor parohii române unite din
Maramureşul voivodal, unde s-ar fi petrecut răpiri de biserici de la ortodocşi. Sunt încă destui în
viaţă dintre cei care au fost martorii comportării brutale a Ortodoxiei româneşti în perioada
interbelică, în care a fost înfiinţată şi Episcopia ortodoxă a Maramureşului cu reşedinţa la Sighetu
Marmaţiei, printr-o acţiune prozelită în detrimentul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-
Catolice. Puţinii funcţionari ortodocşi din Sighet, odată cu retragerea autorităţilor civile şi a
armatei ca urmare a Diktatului de la Viena din 30 august 1940, au părăsit Transilvania de Nord.
Ortodoxia se instalase în judeţele Satu Mare şi Maramureş printr-o campanie de prozelitism,
despre care vorbeşte Episcopul Iuliu Hossu, în calitate de senator de drept, în şedinţa din 28
martie 1928 a Senatului României, cu prilejul dezbaterii proiectului noii Legi a Cultelor: "În
comuna Ocoliş (jud. Satu Mare, n.n.), unde era supărare între credincioşi şi preot, au luat cu forţa
cheia de la cel care o deţinea, de la un cântăreţ, au intrat trei preoţi ortodocşi în biserică şi au
început să slujească în biserica noastră (...). După acest caz al Ocolişului s-a trecut cu atacul în
Maramureş şi s-au exploatat nemulţumirile de la parohia Sarasău, unde iarăşi pentru un lucru de
nimic, pentru că nu li s-a dat fraţilor Ierima, ruteni românizaţi, în arendă pământurile preoţeşti (...).
S-a încercat apoi în altă parte în Maramureş, într-o filie ascunsă în creierul munţilor, Valea
Porcului (...). apoi s-a trecut la o filie vecină Fereşti şi parohia Corneşti şi în urmă la Borşa (...).
Maramureşul număra, după o statistică din 1910 (astăzi poate vor fi şi mai mulţi) 91.000 de
suflete unite în două parohii care s-au turburat sub domnia ungurească, s-a făcut dezbinare şi au
devenit în cele două parohii şi câţiva orodocşi, să fie cu totul vreo 300 (...). S-a făcut propagandă
de ortodoxism şi între ruteni, comuna Remeţi (despre care vorbeşte şi raportul consilierului I.
Ruşdea din "Renaşterea" nr.7-8/1998) este comună ruteană, nu este română unită ci ruteană
greco-catolică. Acolo s-au adus misionari sau apostoli din Basarabia, care vorbeau ruseşte. Unul
a fost înainte căpitan de cazaci şi după aceea a devenit preot". (Acesta până la urmă a fost
arestat ca spion). "Domnilor Senatori, în Maramureş rezultatul acestei mişcări în timp de 7-8 ani
este - să zicem - câteva sute de suflete pierdute, care ne-au părăsit pe cale legală" (După
Monitorul Oficial nr.55 din 6 iulie 1928).

Acestea au fost parohiile ortodoxe din Maramureş, rezultatul unui prozelitism feroce, care în 1940
au fost părăsite şi au lăsat bisericile fără închinători, ca acum să pună vina pe catolici, şi
îndeosebi pe greco-catolici, ca să fie atacul mai reuşit.

Mai îndreptăţiţi să ne plângem suntem noi greco-catolicii cu care s-a încercat extinderea
Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog. A rămas clasică riposta protopopului de Satu
Mare Ioan Dragomir, mai târziu episcop, adresată Episcopului Ritter, trimis de Papa Pius al XII-
lea pentru a verifica situaţia la faţa locului: "Excelenţă, Vă rugăm să nu încercaţi să schimbaţi
actualele graniţe ale diecezelor. Noi nu vom accepta niciodată jurisdicţia Hajdudorogului. Dacă
Roma o va face fără noi şi peste noi vom spune: nu. Nu vom accepta.

- Cum, nu veţi accepta? Vă veţi opune Romei? Întrebă mirat delegatul.

- Da, Excelenţă! Integrarea parohiilor româneşti în Episcopia Hajdudorogului nu a mai avut loc.

Am lăsat la urmă editorialul din acelaşi număr al revistei, cu titlul Greco-catolicismul un caz politic.
Într-un răsfăţ de verbozitate şi sub masca editorialului semnat "Renaşterea", autorul caută, mai
întâi să justifice colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu comunismul, ca o normalitate
subversivă. Ce a fost subversiv în această colaborare? Ni se spune că "fidelitatea slujitoare a
Bisericii" şi ni se dă exemplu "timpul Patriarhului Justinian", când "respiraţia politică" a Bisericii a
fost în "ritmul vremii". Această justificare, spusă pe şleau, înseamnă a te face frate cu Dracul
până treci puntea. Deci, în baza acestei "respiraţii politice" au votat Patriarhii Bisericii Ortodoxe
Române, în calitate de deputaţi în Marea Adunare Naţională, toate legile comuniste anticreştime,
iar Patriarhul Teoctist l-a felicitat pe Tiran pentru că a ucis pe tinerii revoluţionari din Timişoara,
care, ce e drept, "n-au respirat în ritmul vremii". În continuare, editorialul mai susţiune că Greco-
Catolicismul are altă înţelegere asupra implicării politice, deoarece legătura sa cu politica este
fundamental alta". Suntem întru totul de acord cu această aserţiune şi nu e nevoie de nici o
demonstraţie, fiindcă anii comunismului au demonstrat cu exactitate "respiraţia" ambelor Biserici.

Restul editorialului este o pervertire a adevărului istoric susţinând că:

- Uniatismul se prezintă, fără echivoc, un produs de cancelarie.

- Este o apariţie conjuncturală.

- Nu este întâmplătoare alianţa dintre interesele greco-catolicilor de după 1989 şi cele ale
minorităţii maghiare. Şi unii şi alţii pleacă de la dorinţa lui Restitutio.

- Odată cu Arbitrajul de la Viena din 1940, Greco-Catolicismul câştigă o poziţie, în virtutea căreia
ia iniţiativa intimidării şi lichidării rezistenţei româneşti în Ardealul de Nord.

De la o poştă se vede că aceste acuze sunt insinuări odioase, ticluite pentru a-i influenţa pe cei
mai puţin avizaţi şi mai puţin familiarizaţi cu istoria, încă indecişi pentru întoarcerea la Biserica
Mamă a Romei.

Unirea cu Roma nu poate fi calificată ca un produs de cancelarie, fiindcă a fost o mare mişcare
de masă la care a participat toată populaţia românească a Transilvaniei şi unii, cei mai mulţi, au
acceptat-o, iar alţii, mai puţini, nu, şi au rămas ortodocşi cum au fost. Aceasta dovedeşte
libertatea actului Unirii cu Roma, pe când "unificarea" din 1948 a fost într-adevăr produsul unei
înţelegeri de cancelarie între doi tirani, guvernul comunist şi vârfurile ierarhiei ortodoxe, în urma
căreia nu a mai rămas liber nici un greco-catolic. La fel, nu poate fi socotit greco-catolicismul ca
un act de conjunctură, decât de cei ce consideră Bisericile unite ca instituţii independente, în
afara Bisericii Universale, Catolice, din care au fost rupte şi la care s-au întors. De conjunctură a
profitat schisma, care prin bulgari a rupt şi izolat pe români de popoarele catolice, culte şi
civilizate ale lumii. Păcat că slavizarea a ţinut 700 de ani.

Dacă minoritatea maghiară îşi cere şi ea bunurile confiscate de comunişti, ca şi Biserica Greco-
Catolică, nu este un argument că între ele ar fi o alianţă. În schimb, între Ortodoxie şi comunism
a fost într-adevăr o alianţă, fiindcă s-au înţeles între ele, şi în baza acestei înţelegeri au profitat
ambele de jaful făcut de comunişti în 1948. Acestea sunt faptele istorice. Restul sunt fabulaţii.

În ceea ce priveşte acuza că Biserica Română Unită a profitat prin arbitrajul de la Viena de o
poziţie de pe care a luat iniţiativa proprie de a contribui la intimidarea şi lichidarea rezistenţei
româneşti în Ardealul de Nord, o respingem de plano, ca pe cea mai mârşavă insinuare şi
denigrare, menită să impieteze memoria conducătorilor recunoscuţi ai românilor din Transilvania
ocupată, între care nu pot fi uitaţi Episcopul Iuliu Hossu şi Profesorul Emil Haţieganu, care înfrăţiţi
cu ortodocşii conduşi de Episcopul Nicolae Colan, au organizat rezistenţa, nu au intimidat-o sau
lichidat-o.

Sperând că prin adausul la care am recurs, am reuşit să-i lămurim pe cititori de modul în care
"fraţii" ortodocşi - unii din ei - pregătesc "dialogul" de împăcare a celor două Biserici româneşti
surori, îi asigurăm, atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, că suntem cei dintâi gata a renunţa la orice
polemică, dacă găsim şi la fraţii din Biserica majoritară sinceritate şi dorinţă de pace adevărată.