Cei care pe parcursul istoriei nu au crezut în trinitate

În primele două secole de creştinism, nu s-a susţinut existenţa unui Dumnezeu trinitar, doar începând cu anul
160 d.Ch. Teofil a vorbit de Trinitate, însă referindu-se la Dumnezeu, Înţelepciunea şi Cuvântul, (Înţelepciunea
şi Cuvântul fiind doar atribute ale lui Dumnezeu Tatăl), doar mai târziu, Tertullian în ultimul deceniu al
secolului II d.Ch., adică pe la 190 d.Ch., face referire la trinitate (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), folosind cuvântul
„Trinitas”, dar nu în sensul trinitarian actual.
Este evident că pe parcursul timpului, au existat abateri de la Sfânta Scriptură, în ce priveşte explicarea lui
Dumnezeu, căzându-se când într-o extremă când în alta, chiar dacă unii au combătut trinitatea, nici doctrina lor
despre Dumnezeu nu a fost una pe deplin corectă, unii au fost mai aproape de adevăr sau mai departe. Să trecem
în revistă aceste grupări sau persoane.

Ebioniţii (63/135 – 500 d.Ch.), o ramură iudaizantă a creştinismului nu susţinea divinitatea lui Cristos, şi-l
considera pe apostolul Pavel ca fiind un apostat. Ebioniţii au fost membrii unei secte ascetice de evrei creştini;
îi cuprindea pe nazarineni şi pe elkasiţi. Numele le provine din cuvântul ebraic „ebionim”, care înseamnǎ
„sǎrac”. Ne-au parvenit puţine informaţii istorice despre acest grup. Se ştie cǎ s-au fixat în Cisiordania, la Pella,
au ajuns în Siria, iar apoi în Asia Micǎ şi în Egipt. Au existat până în sec. IV d.Ch. Ebioniţii credeau într-un
singur Dumnezeu şi susţineau cǎ Isus Cristos a fost Mesia, profetul din Deut. 18:15. Însă ei au respins
preexistenţa Fiului, naşterea din fecioarǎ a lui Cristos prin Duhul Sfânt, susţinând cǎ Isus a fost fiul natural al
Mariei şi al lui Iosif. Ei au respins epistolele lui Pavel considerându-l pe Pavel un apostat al legii 1.

Monarhismul dinamic (adopţianismul), susţinut de teologia lui Teodot din Bizanţ (sec. II), care susţinea că Isus
a fost Dumnezeu până la întrupare, apoi a redevenit Dumnezeu la înviere, la botezul Său a fost adoptat ca Fiu al
lui Dumnezeu. Un alt susţinător al acestei teologii a fost Paul de Samosta, care susţinea că Logosul divin s-a
unit la botez cu omul Isus.

Monarhismul - modalist (numit şi sabelianism), susţinut de Noet şi Sabelius din Roma, care spuneau că Tatăl,
Fiul, şi Duhul Sfânt sunt trei moduri de existenţă a lui Dumnezeu, o singură persoană în trei manifestări.

Subordinaţianismul (subordonarea Logosului faţă de Tatăl), susţinut de Origen (cca. 185-254), care socotea că
Fiul este o imagine sau o reflectare a Tatălui.

Binitarianismul, care mărturisea existenţa a două persoane divine într-un singur Dumnezeu, în sec. II şi III unii
părinţii bisericeşti se pare că l-au susţinut, cert este că doar în sec. IV s-a afirmat această teologie prin patriarhul
Constantinopolului: Macedonius. Această credinţă mai este numită şi dualism.
Chiar dacă pe parcursul timpului această doctrină a trinităţii a fost impusă cu forţa, au fost unii care au avut
curajul să susţină un Dumnezeu ne-trinitarian, cu toate acestea, nu trebuie să ne închipuim că în toate cazurile
aceştia au avut o imagine corectă şi biblică 100% despre Adevăratul Dumnezeu, sau despre Isus Cristos, sau
despre Spiritul Sfânt, după cum deja am văzut. Am să trec în continuare însă în revistă, oameni şi grupuri ne-
trinitariene:

Biserici Ariene
Întâlnim ultimele urme ale acestora în Constantinopole sub Împăratul Anastasius (491-518). După Theodosius,
Arianismul a încetat să existe ca o forţă organizată în teologie şi în istoria bisericii; dar el a reapărut din timp în
timp ca o opinie teologică izolată, în special în Anglia. Emlyn, Whiston, Whitby, Samuel Clarke, Lardner şi
alţii, dar şi Socinianienii şi Unitarienii, au ţinut sentimente Ariane; dar Milton şi Isaac Newton, deşi au abordat
viziunea Ariană asupra relaţiei dintre Fiul şi Tatăl, au fost diferiţi faţă de Arianism în spirit şi în ţintă.
Arianismul printre Barbari. Legislaţia bisericii lui Theodosius a fost desigur limitată la Imperiul Roman.
Dincolo de acesta, printre barbarii din vest, care au primit creştinismul în forma Arianismului, în timpul
domniei Împăratului Valens, l-au menţinut timp de încă două secole.
Ostrogoţii au rămas Ariani până în 553 d.Ch.; Vizigoţii până la Sinodul din Toledo în 589 d.Ch.; Suevii în
Spania până în 560 d.Ch.; Vandalii, care au cucerit Africa de Nord în 429 d.Ch., şi i-au persecutat furios pe
Catolici, până în 530 d.Ch., când au fost izgoniţi de Belisarius; Burgundii, până la incorporarea lor în Imperiul
Franc (în 534); Longobarzii în Italia, până la mijlocul secolului VII - lea d.Ch. Alaric, primul cuceritor al
Romei, Genseric, cuceritorul Africii de Nord, Thedoric cel Mare, Împăratul Italiei, şi eroul din Niebelungenlied,
au fost Ariani; şi prima traducere Teutonică a Scripturilor, din care au rămas fragmente importante, au provenit
de la misionari Ariani sau Semi-Ariani - Ulfilas.

1
Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ebioniti

1
Astfel biserici ariene au existat în sec. IV d.Ch., ele au dispărut în secolele VI-VII d.Ch. datorită măsurilor
politice şi militare extreme. Însuşi Constantin cel Mare a fost botezat de un episcop arian (Eusebiu de
Nicomedia).
Idei ariene a împărtăşit şi episcopul Felix II de Roma, de asemenea Wulfila cărturar capodociano-got, numit şi
apostolul goţilor, traducător al Bibliei în limba gotică.
Wulfila sau Ulfila, a trăit între anii 311 şi 381 d.Ch. el ştia trei limbi: limba goţilor, latina şi greaca. Cum la
Constantinopol pe vremea aceea se vorbea greaca, probabil că el a fost ca translator pentru goţi. El a rămas la
Constantinopol timp de zece ani. În acea perioadă, el a devenit creştin şi a primit o bună educaţie. Contactul cu
Eusebiu de Nicomedia, care ţinea învăţătura lui Arie, l-a făcut pe Ulfila să fie creştin arian. El a fost ordinat şi
instruit de către Eusebius din Nicomedia, pentru a lucra ca misionar în rândurile goţilor. Teodoret în cartea IV,
37 spune că Ulfila considera întreaga controversă ariană ca o chestiune indiferentă, care a fost ridicată de unii
preoţi ambiţioşi din plăcerea de dispută. În anul 341 d.Ch., Ulfila a fost consacrat ca episcop şi misionar pentru
goţi.
Filostorg spune că Ulfila până la vârsta de 30 ani a fost lector. Istoricul Socrate în cartea III, 24 şi Sozomen în
cartea VI, 37 afirmă că Ulfila a luat parte la Sinodul creştin din Constantinopol, ţinut în anul 360 şi că numele
lui e subscris pe confesiunea ariană.
În primii şapte ani, a lucrat ca misionar în Goţia. El a predicat Evanghelia în limba goţilor, în limba greacă şi în
limba latină. În limba latină desigur vorbea populaţiei din Dacia Traiană, subjugată de goţi.
Goţii stăpâneau teritoriul din răsăritul şi apusul Mării Negre, de la Don până la Carpaţi. Deci, părţi din Ucraina,
Basarabia, Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Ei erau mai multe triburi germanice. În anul 367 d.Ch., iscându-se
o neînţelegere între Atanaric şi Fridigern, Ulfila a fost trimis de Fridigern în fruntea unei delegaţii la Valens,
care comanda trupele imperiului de răsărit ce se aflau în Tracia, cu rugămintea să-l ajute în lupta contra lui
Atanaric. Acesta a acceptat şi Atanaric a fost înfrânt. Trimiterea lui Ulfila în această delegaţie diplomatică ne
dovedeşte stima de care se bucura în faţa regelui şi a poporului său.
Socrate susţine că drept recunoştinţă pentru ajutorul dat în luptă, Fridigern, care şi el era creştin, probabil
câştigat de Ulfila, a adoptat pentru ai lui creştinismul în forma ariană care era dominantă pe acea vreme în
imperiul Roman de răsărit. Alţii sunt de părere că arianismul a fost de timpuriu, căci aceasta e după Sinodul de
la Constantinopol, unde Ulfila deja se declarase de partea lui Arie, ca şi majoritatea participanţilor.
Ulfila a fost un distins bărbat de acţiune. Spre a ajuta pe goţi să devină creştini, el şi-a dat seama că e nevoie să
aibă Biblia în limba lor. Fiindcă cunoştea bine greaca şi latina, el s-a hotărât să o traducă. Dar goţii nu aveau
alfabet, limbaj scris. Astfel că a trebuit să compună întâi alfabetul lor cu 24 litere, ca să poată exprima sunetele
limbii teutonice a goţilor. Biblia lui Ulfila a fost prima carte scrisă în limba gotică. Ea e străbunica literaturii
germane. „The Lion Encyclopedia of the Bible”, 1978, pagina 73, spune că o mare parte din textul tradus
supravieţuieşte în manuscrise, deşi limba goţilor a murit de mult.
Pentru a-şi instrui şi a-şi înmulţi adepţii, spune istoricul Will Durant, el a tradus cu răbdare, din limba greacă în
limba gotică, toată Biblia, exceptând cărţile Regilor (The Age of Faith). Astăzi, în afara unui fragment din cartea
lui Neemia, singurele manuscrise din Biblia gotică ce mai există, conţin fragmente din Noul Testament.
Limba gotică nu era o limbă scrisă. Prin urmare, Wulfila s-a confruntat cu o mare dificultate în ce priveşte
traducerea, fapt care i-a pretins o excepţională ingeniozitate. The New Encyclopædia Britannica face
următoarea remarcă: „El a inventat o terminologie germanică creştină folosită şi astăzi într-o oarecare
măsură”.
În cei şapte ani de lucrare misionară în Goţia, o mare parte din poporul got a devenit creştină. Auxenţiu,
biograful lui Ulfila spune că el a făcut creştini pe goţi „în adevăratul înţeles al cuvântului”. Desigur că nu a
fost uşor. Goţii aveau o fire foarte războinică. De aceea, când a tradus Biblia, Filostorg ne spune în Istoria
Bisericii II, 5, că Ulfila cu multă înţelepciune a evitat să traducă cele două cărţi ale lui Samuel şi ale Împăraţilor,
căci se gândea că acestea ar putea reaprinde în ei spiritul bătăios. El a câştigat inima poporului pentru Cristos
Domnul. Datorită lucrării sale intense şi influenţei ce o avea aproape ca a regilor, creştinismul s-a răspândit
rapid în nordul Dunării, mai ales că o mare parte din populaţia băştinaşă era deja creştină. Noua învăţătură a
afectat toate ramurile vieţii goţilor. Istoricii spun că barbarii au început să cânte laudele Domnului. Chiar şi
prinţii goţi au devenit creştini.
În anul 371 d.Ch., Atanaric a dezlănţuit o cruntă prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au fost martirizaţi. Atunci
Ulfila cu Fridigern şi poporul său au trecut Dunărea şi s-au refugiat în imperiul roman, în Moesia inferioară.
Vasile Pârvan în cartea sa „Contribuţii epigrafice la Istoria creştinismului Daco-Roman”, Bucureşti 1911, spune
că împăratul Constanţius i-a primit bine, căci şi el era creştin arian şi le-a dat locuinţă în Munţii Balcani.
Timp de 30 de ani, Ulfila a lucrat în Moesia inferioară, la poalele lui Haemus. Istoricul Iornandes spune că
activitatea lui Ulfila s-a întins până departe şi asupra ostrogoţilor şi a gepizilor. El a fost un mare misionar
printre barbari şi i-a adus la picioarele Domnului.
Wulfila şi-a terminat traducerea înainte de anul 381 d.Ch. şi a murit după doi sau trei ani. Popularitatea de care
s-a bucurat opera sa este confirmată de „The Encyclopedia Americana”, care afirmă că „traducerea a fost
folosită, în general, de goţii care au migrat în Spania şi în Italia”. Într-adevăr, judecând după numărul

2
fragmentelor care au supravieţuit, se pare că s-au realizat multe copii ale acestei Biblii gotice. Probabil că o
parte din manuscrise au fost realizate în scriptoriul de la Ravenna şi de la Verona, în regiunea unde goţii îşi
stabiliseră regatul lor. Scriptoriul era o încăpere în cadrul mănăstirilor unde erau scrise şi copiate manuscrisele.
Goţii şi-au încetat existenţa ca naţiune, în jurul anului 555 d.Ch., după ce împăratul bizantin Iustinian I a
recucerit Italia. Astfel răspândirea creştinismului la majoritatea triburilor germanice s-a făcut prin filieră ariană.
Ulterior doar unele triburi germanice au îmbrăţişat doctrina trinităţii, după cum se spune şi V. L. Walter în
Dicţionarul Evanghelic Elwell: „Îndelunga bătălie cu Arianismul nu avea să se sfârşească încă, pentru că
Ulfilas, vestitul misionar care a lucrat în triburile Germanice acceptase mărturisirea homoeană pronunţată la
Constantinopol în 360. Ulfilas a propovăduit similarităţile Fiului cu Tatăl şi totala subordonare a Duhului
Sfânt [faţă de celelalte două persoane]. El i-a învăţat pe vizigoţii aflaţi la nord de Dunăre, iar ei au readus
semi-Arianismul înapoi în Italia. Vandalii au fost învăţaţi de preoţi vizigoţi iar în 409 aveau să poarte aceeaşi
învăţătură semi-Ariană până în Spania, traversând Pirineii. Abia spre sfârşitul celui de-al şaptelea secol a
reuşit ortodoxia să absoarbă Arianismul în cele din urmă.”
Astfel, nu este de mirare că celţii, goţii, valdenzii, bisericile armene şi marea biserică din est, ca şi alte adunării,
au fost profund diferiţi de papalitate în concepţiile sale metafizice ale Trinităţii. Ei nu au acceptat speculaţiile
extreme referitoare la Dumnezeire votate de primul Conciliu de la Niceea. Acest lucru este adevărat cu privire
la majoritatea adunărilor evangheliste care au diferit de Biserica Romei.

Aetius din Antiohia: Un viticultor, aurar şi medic, devenit diacon apoi episcop, pe nume: Aetius din Antiohia
(cca. 350 d.Ch.), a susţinut în mod clar că doctrina conform căreia Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, adică de aceeaşi
natură, este în absolută contradicţie cu afirmaţia Biblică că Fiul este născut din Tatăl, într-un moment al
veşniciei trecute. Astfel Aetius a susţinut că dacă Isus a fost născut din Tatăl, cândva, atunci El nu poate fi
Dumnezeu, deoarece natura divină este ne-născută. Aetius, scria în una din epistolele sale: „cele deosebite după
fire sunt numite diferit şi invers, cele numite diferit sunt deosebite după fire”. În sprijinul afirmaţiei sale, el
invocă pe Apostolul Pavel care zice: „Unul este Dumnezeu şi Tatăl, de la care sunt toate şi Unul este Domnul
Isus Cristos, prin care sunt toate” (vezi: 1Corinteni 8:6). Astfel, spune Aetius, raportul în care se află cuvintele
între ele va fi şi raportul dintre firile (naturile) desemnate de aceste cuvinte. Adică, expresiile ,,de la care” şi
,,prin care” postulează, în acelaşi timp, deosebirea de natură şi inegalitatea ce există între persoanele Sfintei
Treimi, Tatăl având o natură deosebită şi superioară de cea a Fiului.
Aetius atribuia lui Dumnezeu Tatăl ca privilegiu deosebit expresia ,,de la care”, adică desemnează pe Creator,
Fiului expresia ,,prin care”, adică desemnează pe colaborator sau instrumentul.
Adepţii lui au fost numiţi anomoienii.
În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt şi alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile
dogmatice cu privire la natura lui Cristos, definită în Conciliul din Efes (431) şi cel din Calcedon (451) şi astfel
au rămas legate de nestorianism2 sau de monofizism3 au dat naştere acelor comunităţi creştine cunoscute astăzi
cu numele de „Bisericii antice”4.
Cei care au respins doctrina Trinităţii, au reacţionat astfel pentru că aceasta a afectat multe alte doctrine, cum ar
fi: închinarea, planul de salvare, etc. Oricum, ea (doctrina Trinităţii) a avut un atât de profund efect asupra altor
doctrine referitoare la planul de mântuire şi asupra actelor de închinare exterioare.

Albigenzii: au fost ne-trinitarieni. Ei au fost un grup care a înflorit în sudul Franţei în secolele XII şi XIII d.Ch.
Teologia lor era una dualistă, în care se postula existenta a două principii egale, unul al răului, altul al binelui.

Anabaptiştii (din greacă, ανα (din nou) +βαπτιζω (a boteza), aşadar, „rebotezători”, în germană Wiedertäufer) au
fost creştinii Reformei radicale. Termenul a fost introdus de criticii lor, care obiectau împotriva practicii
rebotezării adulţilor care mai fuseseră botezaţi în copilărie. Pe de altă parte, anabaptiştii credeau că botezul
copiilor nu este valid. Diferite grupări anabaptiste şi conducători anabaptişti, din diferite timpuri, nu au crezut în
trinitate.
Personalităţi antitrinitare din evul mediu:
Spanioli:

2
Nestorianism: Doctrina elaborata de Nestorie, patriarhul Constantinopolului (380-440) şi condamnata de Cosiliul
Ecumenic de la Efes. Nestorie afirma că natura umana a lui Isus este independentă de cea divină şi nu recunoştea pe Maria
ca fiind „Născătoare de Dumnezeu; ci, numai ca fiind „Maica lui Isus”.
3
Monofizism [gr. mono-physis = o singura fire]. Doctrină predicata de Eutihie (378-cca 454) călugar din Constantinopol,
discipol al patriarhului Chiril de Alexandria, învăţând ca Hristos nu are decât o singura fire sau natură (mono-physis), cea
divina, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuza distincţia intre „hypostasis” (ipostas, persoana) şi
„physis” (natura, fire), spunând că daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Monofizismul era încurajat de
formularea lui Chiril de Alexandria, care a pus în circulaţie şi a apărat cu îndârjire formula: „unica este natura (physis)
întrupata a Cuvântului dumnezeiesc”.
4
Vezi: vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C5%9Ftinism
3
Juan Valdes, probabil ne-trinitarian, - 1541 d.Ch., emigrant ce trăia în Neapole, sudul Italiei, a format o adunare
ce studia Biblia.
MIGUEL SERVET a văzut lumina zilei în 1511, în satul Villanueva de Sijena (Spania). De mic a fost un elev
strălucit. Potrivit unui biograf, „la 14 ani, el ştia deja greaca, latina şi ebraica şi avea cunoştinţe vaste de
filozofie, matematică şi teologie”.
Când Servet era abia la vârsta adolescenţei, Juan de Quintana, confesorul împăratului Spaniei, Carol al V-lea, l-
a luat în slujba sa ca paj. În călătoriile pe care le făcea alături de Quintana, Servet a observat marile sciziuni din
sânul religiei: Spania era o ţară care îi trimitea în exil pe evrei şi pe musulmani sau îi convertea cu forţa la
catolicism.
La 16 ani, Servet a început să studieze dreptul la Universitatea din Toulouse (Franţa). Acolo a văzut pentru
prima oară o Biblie completă. Cu toate că citirea Bibliei era interzisă cu desăvârşire, Servet a citit-o pe ascuns.
Se pare că Biblia pe care Servet a studiat-o la Toulouse era Biblia Complutensă Poliglotă. Astfel, el a putut citi
Scripturile în limbile originare (ebraică şi greacă), precum şi în latină. Studiul Bibliei, dar şi degradarea morală
a clerului spaniol i-au zdruncinat încrederea în religia catolică.
Îndoielile privind religia catolică, s-au adâncit când a luat parte la încoronarea lui Carol al V-lea. Regele spaniol
a fost încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman de Papa Clement al VII-lea. În timp ce Papa stătea pe
tronul său mobil, împăratul a venit şi i-a sărutat picioarele. Servet scria mai târziu: „Am văzut cu ochii mei cum
papa a fost purtat pe umeri de prinţi, cu toată pompa, şi cum era elogiat de oamenii strânşi pe străzi”. Servet a
observat diferenţa izbitoare dintre fastul şi extravaganţa ceremoniei şi simplitatea propovăduită în Evanghelii.
Servet a renunţat discret la slujba sa de pe lângă Quintana şi a pornit singur în căutarea adevărului. El credea că
mesajul lui Cristos nu era adresat teologilor sau filozofilor; ci, oamenilor de rând care trebuiau să-l înţeleagă şi
să ţină cont de el în viaţă. Prin urmare, şi-a propus să cerceteze textul biblic în limbile originare şi să respingă
orice învăţătură care nu era în armonie cu Scripturile. Este interesant că în scrierile sale, cuvântul „adevăr” şi
derivatele acestuia sunt cele mai des folosite cuvinte.
Studiile istorice şi biblice l-au dus la concluzia că în primele trei veacuri ale erei noastre, creştinătatea a devenit
coruptă. Servet a înţeles că împăratul Constantin şi succesorii săi au promovat învăţături false, ceea ce a dus la
adoptarea Trinităţii ca doctrină oficială. La 20 de ani, Servet şi-a publicat cartea: De Trinitatis Erroribus (Erorile
privitoare la Treime), o lucrare care l-a făcut ţinta preferată a Inchiziţiei.
Iată ce a scris el: „Biblia nu face referire la Trinitate. . . . Noi ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu prin
Cristos, nu prin conceptele filozofice cu care ne mândrim”. Atitudinea lui Servet a stârnit unele reacţii
favorabile. Reformatorul protestant Sebastian Franck a scris: „Spaniolul Servet spune în lucrarea sa că
Dumnezeu este o singură persoană. Biserica Romano-Catolică susţine că există trei persoane în una. Tind să-i
dau dreptate spaniolului”. Cu toate acestea, nici Biserica Romano-Catolică, nici cea Protestantă nu l-a iertat
vreodată pe Servet că a pus la îndoială Trinitatea, doctrina lor principală.
Studierea Bibliei l-a determinat pe Servet să respingă şi alte doctrine bisericeşti. El considera că folosirea
icoanelor în închinare nu este bazată pe Biblie. Prin urmare, la un an şi jumătate de la publicarea lucrării De
Trinitatis Erroribus, Servet li s-a adresat cu respect catolicilor şi protestanţilor: „Nici nu aprob, nici nu resping
în totalitate vreun grup religios. În opinia mea, cu toţii au dreptate în anumite privinţe, iar în altele greşesc. Cu
toate acestea, fiecare vede greşelile celuilalt, dar nu şi pe ale sale”. Servet era în căutarea adevărului.
Însă văzându-se obligat să fugă din calea prigonitorilor, Servet şi-a schimbat numele în Villanovanus şi s-a
stabilit la Paris, unde şi-a luat licenţa în artă şi doctoratul în medicină. Interesul pentru ştiinţele exacte l-a
determinat să facă disecţii pentru a înţelege cum funcţionează corpul omenesc. Servet a fost probabil primul
european care a descris circulaţia sângelui în plămâni, despre care vorbeşte în cartea sa Christianismi Restitutio.
Observaţiile sale au apărut cu 75 de ani înainte ca William Harvey să descrie întregul sistem circulator.
Servet a publicat şi o nouă ediţie a Geografiei lui Ptolemeu. Cartea s-a dovedit un adevărat succes, unii
numindu-l pe autor: părintele geografiei comparate şi al etnografiei. Servet a scris şi Syruporum universa ratio
ad Galeni censuram diligenter expolita care prezenta un punct de vedere nou şi echilibrat cu privire la un anumit
tip de medicament. Bogăţia de informaţii medicale din această carte a făcut din el un pionier în domeniul
utilizarea vitaminelor. Ţinând cont de experienţa lui în numeroase domenii, un istoric l-a numit „una dintre cele
mai luminate minţi din istoria omenirii, care a îmbogăţit cultura universală”.
Însă cine caută adevărul are şi împotrivitori (Luca 21:15). Unul dintre nenumăraţii duşmani ai lui Servet a fost
Jean Calvin, care a întemeiat un stat protestant în Geneva. Potrivit istoricului Will Durant: „guvernarea
autoritară [a lui Calvin] nu avea la bază legea sau forţa fizică, ci hotărârea şi personalitatea sa puternică” .
Calvin „respingea la fel de hotărât ca un papă ideea că oamenii au dreptul de a decide personal în ce să
creadă”.
Servet şi Calvin se întâlniseră probabil în tinereţe la Paris. De la bun început a existat antipatie între ei, Calvin
devenind cel mai înverşunat duşman al lui Servet. Deşi Calvin era unul dintre liderii Reformei, el a sfârşit prin
a-l da pe Servet în mâinile Inchiziţiei Catolice. Servet a reuşit cu greu să fugă din Franţa, unde i s-a ars
portretul. Dar a fost recunoscut şi trimis în închisoare la Geneva, oraş de frontieră în care Calvin făcea legea.

4
Calvin l-a supus pe Servet unui tratament crud în închisoare. Cu toate acestea, la tribunal, în timpul discuţiilor
cu Calvin, Servet s-a arătat dispus să-şi schimbe concepţiile dacă împotrivitorul său îi aducea argumente biblice
convingătoare. Dar Calvin nu a reuşit. După proces, Servet şi-a primit pedeapsa: a fost ars pe rug. De către
protestanţii.
Cu toate că îşi redusese la tăcere rivalul, Calvin şi-a pierdut autoritatea morală. Executarea nedreaptă a lui
Servet a stârnit mânia oamenilor de bună-credinţă din Europa şi a constituit un argument important pentru
partizanii libertăţii omului, care susţineau că nici un om nu trebuie să fie omorât din cauza convingerilor lui
religioase. Ei erau din ce în ce mai hotărâţi să continue lupta pentru libertatea religioasă.
Poetul italian Camillo Renato a protestat: „Nici Dumnezeu şi nici spiritul său nu a încurajat un asemenea mod
de acţiune. Cristos nu s-a purtat astfel cu cei care l-au renegat”. Iar umanistul francez Sébastien Chateillon a
scris: „A ucide un om nu înseamnă a ocroti o doctrină, ci efectiv a ucide un om”.
Privitor la efectul pe care l-a avut execuţia lui Servet, în cartea Michael Servetus—Intellectual Giant, Humanist,
and Martyr se spune: „Moartea lui Servet a fost punctul de cotitură în ideologia şi în mentalitatea care se
înrădăcinaseră începând cu veacul al patrulea”. Tot aici se mai afirmă: „Din perspectivă istorică, Servet a
murit pentru ca libertatea conştiinţei să devină un drept fundamental al tuturor oamenilor din societatea
modernă”.
În 1908, a fost înălţat un monument în memoria lui Servet, în oraşul francez Annemasse, aflat la circa cinci
kilometri de locul în care s-a stins din viaţă. Pe o inscripţie se poate citi: „Miguel Servet, . . . geograf, medic şi
fiziolog, merită recunoştinţă din partea lumii întregi pentru descoperirile sale ştiinţifice, pentru grija faţă de
bolnavi şi săraci şi pentru hotărârea de a nu-şi lăsa mintea şi conştiinţa controlate de alţii. . . . Era de neclintit
în convingerile sale. Şi-a dat viaţa pentru a apăra adevărul”.
Miguel Servette, a fost condamnat la moarte şi executat de către consiliul orăşenesc din Geneva, Elveţia - fieful
reformatorului Jean Calvin pentru vina de a fi anabaptist (rebotezator) şi antitrinitar. El era ataşat unei adunări
anabaptiste antitrinitare din Franţa, era pacifist şi milita pentru libertate de conştiinţă. Prin urmare, în Franţa
exista o mişcare antitrinitară printre anabaptişti. Miguel Servette a scris mai multe cărţi contra trinităţii: On The
Errors of the Trinity (anul 1531) şi Dialogs On The Trinity (anul -1532)5.
În lucrarea sa, Declarationis Iesu Christi Filii Dei, Servet a afirmat că doctrina Trinităţii este greu de înţeles şi
că Scripturile nu conţin „nici măcar un cuvânt” în sprijinul ei. În timp ce era în închisoare, Servet a scris în
încheierea ultimei sale scrisori: „Miguel Servet, singur, dar având încredere în cea mai sigură ocrotire, cea
oferită de Cristos”.

Italieni:
Bănuit a fi antitrinitar: Reformatorul romano-catolic Girolamo Savonarola, 1452 -1498, din Florenţa, Italia.
Condamnat şi ars ca eteric de către papa de la Roma de atunci.
Giuseppe Nagello, predicator antitrinitarian, din ramura anabaptiştilor hutteriţi. Se ştie despre o ramură a
anabaptiştilor antitrinitarieni, care se ocupau cu olăritul, erau la origine italieni, care venind din Tirol prin via
Krajna - Karinthia s-au stabilit în Ungaria de atunci, formând o colonie la Nagylevard (Velke Levare), alte
colonii luând fiinţă în apropierea marginilor teritoriilor ocupate de turci, până la valea Morva. Ei erau refugiaţi
din Faenza, denumiţi fiind ca „nuovi-christiani” şi „sectarius boccalari”.
Un cercetător pe nume Krisztinkovich Bela, bazându-se pe cercetările unui ceramist italian, pe nume Liverani,
spune că mulţi meşteşugari italieni au fost aşezaţi în părţile de peste Dunăre şi de nord ale Ungariei de atunci.
Ei au adus cu ei formele din Faenza, îndeosebi formele decorative. El mai arată că dintre anabaptiştii italieni ce
au emigrat în secolul XVII, unii care se ocupau cu olăritul au ajuns şi în Transilvania, la Vinţul de Jos, unul
dintre ei, având numele de Giuseppe Nagello, fiind chiar un fruntaş al coloniei, şi care lucra după forme
italieneşti.
Acest lucru îl confirmă şi o cronică care se găseşte la Biblioteca Batthany din Alba Iulia, care scrie despre un
grup anabaptist care a venit în Transilvania pe la 1623, al cărui conducător era Joseph Nagelle şi care a murit la
17 octombrie 1625, la Vincul de Jos. În cronica lui Jakob Werner stă scris despre venirea unui predicator nou,
Joseph Nagels, care a venit din Moravia la Vinţul de Jos, după moartea predicatorului Albrecht Seyl, care a
murit pe data de 12 ianuarie 1623. El a trecut prin Cluj în drumul său spre Vinţul de Jos şi este denumit aici ca
Joseph Negel. Este aproape sigur că numele italian Giuseppe Nagello a fost transcris in germană ca Joseph
Nagelle, Joseph Nagels respectiv Joseph Negel.
Germani:
Hans Denk, născut în 1495 în Bavaria, bun cunoscător al limbilor Bibliei şi rector al unei universităţi în
Nurenmerg, a negat doctrina Sfintei Treimi.
Se spune ca antitrinitarismul exista de pe timpul Reformei iniţiate de Luther Martin, a început să se propage din
Zurich, Elveţia, cu începere de la 1525. Apoi, Martin Cellarius, 1499 - 1564, primul ucenic al lui Martin Luther,
a scris cartea antitriniatiană în 1527, intitulată „Despre lucrările lui Dumnezeu”, în care susţinea că Isus a fost
divin doar în sensul în care toţi suntem divini dacă avem Duhul Sfânt în noi.
5
Vezi: http://godglorified.com/michael_servetus.htm
5
Iar un altul pe nume: Matthias Vehe-Grilius, din Pfalz, 1545 - 1590, a murit în închisoare, a fost prigonit peste
tot, este autorul cărţii: „Mattanjah” - Cunoştinţa lui Dumnezeu - 1578.
O ramură a anabaptiştilor condusă de pastorul Adam, care înainte a fost un preot german, dar care s-a alăturat în
1533 anabaptiştilor, ulterior ne mai crezând în trinitate el a fost exclus în 1547, şi a creat o ramură separată a
anabaptiştilor. Adepţii lui Adam au fost numiţi „Adamiţi” de la numele păstorului.
Olandezi, belgieni:
Johannes Campanus un flamand a publicat în 1531 o carte în care afirma că nu există decât două persoane
divine, Tatăl şi Fiul, că Fiul este inferior Tatălui şi că Duhul Sfânt nu este decât o putere.
Roelof (Rudolph) Martens sau Martin, născut la Dorpen in Westphalia, a fost un preot catolic la Aschendorf,
până la 1533 şi s-a alăturat anabaptistilor. A respins trinitatea şi a fost într-o miscare antitrinitariană.
Elveţieni:
Conradin Bassen, care a negat divinitatea lui Hristos a fost decapitat în 1530 la Basel.
Greci:
Jacobus Palaeologus, Kirilos Lucaris -Patriarhul Constantinopolului
Unguri:
Care nu au susţinut trinitatea: David Ferenc, Eossi Andras, Válaszúti György, etc.
Ruşi:
Lev Tolstoi, autorul romanului „Război şi pace”.
Polonezi:
O mişcare reformată, aşa-zisa Ecclesia minor, care a înflorit în Polonia timp de aproape o sută de ani în secolele
al XVI-lea şi al XVII-lea, a respins, de asemenea, Trinitatea, iar adepţii acestei biserici au răspândit literatură în
toată Europa, până când iezuiţii au făcut ca aceştia să fie interzişi în Polonia.
În 1638, Parlamentul polonez a dat lovitura de graţie acestei mici grupări religioase cunoscute drept şi Fraţii
Polonezi. Una dintre bisericile acestui grup, precum şi o presă de tipărit au fost distruse, Universitatea din
Raków a fost închisă, iar profesorii care predaseră aici au fost exilaţi. Douăzeci de ani mai târziu, Parlamentul a
mers şi mai departe. El a ordonat ca toţi adepţii acestei grupări, care număra, probabil, în jur de 10 000 de
membri, să părăsească ţara. Cum de a devenit situaţia atât de critică într-o ţară care, la vremea aceea, era
considerată una dintre cele mai tolerante din întreaga Europă? Ce făcuseră Fraţii Polonezi ca să fie trataţi într-un
mod atât de aspru?
TOTUL a pornit de la o sciziune produsă în cadrul Bisericii Calviniste Poloneze. Mărul discordiei l-a constituit
doctrina Trinităţii. Conducătorii mişcării progresiste din cadrul bisericii respingeau doctrina considerând-o
nescripturală. Acest lucru a mâniat conducerea bisericii şi a determinat mişcarea progresistă să se desprindă de
biserică.
Calviniştii îi numeau pe dizidenţi arieni, dar adepţii noii grupări preferau să-şi spună creştini sau Fraţi Polonezi.
Ei sunt cunoscuţi şi ca socinieni, după Lelio Sozzini, un italian influenţat de Servetus şi al cărui nepot Fausto
Sozzini a plecat în Polonia, devenind un personaj-cheie în cadrul mişcării.
Pe vremea aceea, exista un nobil polonez pe nume Jan Sienieński care urmărea să ofere noii biserici ceea ce el
numea „un loc liniştit şi retras” propice progresului. Profitând de un privilegiu special acordat de regele
Poloniei, Sienieński a fundat oraşul Raków, care, mai târziu, a devenit centrul socinianismului din Polonia.
Sienieński le-a acordat locuitorilor oraşului Raków o serie de drepturi, inclusiv dreptul la libertatea de
închinare.
Meşteşugari, medici, farmacişti, orăşeni şi nobili — aparţinând cu toţii unor confesiuni religioase diferite — au
fost atraşi spre noul oraş. Pe lângă aceştia, aici au venit în număr mare miniştri religioşi din Polonia, Lituania,
Transilvania, Franţa şi chiar din Anglia. Totuşi nu toţi nou-veniţii împărtăşeau convingerile religioase ale
socinienilor, astfel că, pe parcursul următorilor trei ani, respectiv din 1569 până în 1572, Raków-ul a devenit
scena unor interminabile dispute teologice. Care a fost rezultatul?
În mişcarea socinienilor s-a produs o sciziune între cei cu vederi radicale şi cei cu vederi moderate. Şi totuşi, în
pofida acestor deosebiri, convingerile lor comune aveau ceva distinct. Ei respingeau Trinitatea, nu acceptau
botezul copiilor mici, nu purtau de obicei arme şi, în general, nu deţineau funcţii publice. În toate aceste
aspecte, socinienii nu ţineau seama de tradiţiile religioase răspândite la acea vreme.
Atât clericii catolici, cât şi cei calvini au declanşat o opoziţie aprigă împotriva acestui grup, dar miniştrii
socinieni au profitat de toleranţa religioasă încurajată de regii polonezi Sigismund II Augustus şi Ştefan Bathori
pentru a-şi răspândi convingerile.
Biblia tradusă de calvinişti, larg răspândită la vremea aceea, nu satisfăcea necesităţile a numeroşi cititori.
Traducerea nu era făcută din limbile originale, ci din Vulgata latină şi dintr-o traducere franceză contemporană.
„Fidelitatea şi acurateţea ideilor erau sacrificate de dragul unui stil frumos”, spune o autoritate în materie. Au
fost introduse multe erori. De aceea, un erudit pe nume Szymon Budny a fost invitat să corecteze traducerea. El
a constatat însă că i-ar fi fost mai uşor să facă o nouă traducere a Bibliei decât să o corecteze pe cea veche.
Budny şi-a început traducerea în jurul anului 1567.

6
Când traducea, Budny analiza cu minuţiozitate fiecare cuvânt, precum şi variantele acestuia, aşa cum nu o
făcuse nimeni înaintea lui în Polonia. Când textul ebraic punea probleme, el indica în notele marginale
traducerea literală. Ori de câte ori era necesar, el inventa cuvinte noi şi încerca să redea textul într-o poloneză
accesibilă şi comună acelor vremuri. Scopul său era acela de a oferi cititorului o traducere biblică corectă şi
exactă.
Această traducere completă a Bibliei realizată de Budny a fost publicată în 1572. Însă editorii i-au falsificat
traducerea Scripturilor greceşti. Fără să se descurajeze, Budny s-a pus din nou pe treabă realizând în următorii
doi ani o versiune revizuită a Bibliei. Remarcabila traducere a Scripturilor greceşti efectuată de Budny era
superioară traducerilor poloneze anterioare. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi în primele trei decenii ale
secolului al XVII-lea, Raków-ul, această reşedinţă a mişcării sociniene, a devenit un centru intelectual şi
religios. Aici mentorii şi scriitorii Fraţilor Polonezi îşi publicau tratatele şi lucrările.
Producţia editorială a Fraţilor Polonezi a luat amploare în jurul anului 1600, o dată cu instalarea în Raków a
unei prese de tipărit. Presa putea tipări în mai multe limbi atât mici tratate, cât şi cărţi voluminoase. Ca centru
editorial, Raków-ul a început în scurtă vreme să rivalizeze cu cele mai renumite centre de acest gen din Europa.
Se consideră că, în următorii 40 de ani, au fost tipărite cu ajutorul acestei prese nu mai puţin de 200 de
publicaţii. O fabrică de hârtie din apropiere, aflată în proprietatea Fraţilor Polonezi, asigura hârtia de înaltă
calitate necesară acestei literaturi.
Pe parcursul secolului al XVII-lea, se părea că mişcarea Fraţilor Polonezi avea să ia tot mai multă amploare.
Dar nu s-a întâmplat aşa. Zbigniew Ogonowski, de la Academia de Ştiinţe din Polonia, explică: „La sfârşitul
celui de-al treilea deceniu al secolului al XVII-lea, situaţia arienilor din Polonia începuse vertiginos să se
înrăutăţească”. Acest lucru se datora atitudinii din ce în ce mai îndrăzneţe a clerului catolic. Clerul s-a folosit
de toate mijloacele posibile, inclusiv de calomnie şi bârfă, pentru a-i discredita pe Fraţii Polonezi. Acest atac a
fost înlesnit de schimbarea situaţiei politice din Polonia. Sigismund III Vasa, noul rege al Poloniei, era un
duşman al Fraţilor Polonezi. Succesorii săi, îndeosebi Jan II Cazimir Vasa, au sprijinit şi ei Biserica Catolică în
efortul de înfrângere a Fraţilor Polonezi.
Conflictul a atins punctul culminant odată cu profanarea aşa-zis intenţionată a unei cruci de către câţiva studenţi
din Raków. Acest incident a constituit pretextul necesar distrugerii capitalei Fraţilor Polonezi. Proprietarul
Universităţii din Raków a fost acuzat în faţa Parlamentului că „răspândea nelegiuirea” prin faptul că
sponsoriza Universitatea din Raków şi presa de tipărit. Fraţii Polonezi au fost acuzaţi de activitate subversivă,
de angajare în orgii şi de ducerea unui mod de viaţă imoral. Parlamentul a hotărât închiderea Universităţii din
Raków şi distrugerea presei şi a bisericii care aparţineau Fraţilor Polonezi. Credincioşilor li s-a ordonat să
părăsească oraşul, iar profesorii de la Universitate au fost alungaţi din ţară sub ameninţarea pedepsei cu
moartea. Unii dintre Fraţii Polonezi s-au mutat în regiuni mai sigure, cum ar fi Silezia şi Slovacia.
În 1658, Parlamentul a hotărât ca, în decurs de trei ani, Fraţii Polonezi să-şi vândă proprietăţile şi să părăsească
ţara. Mai târziu, acest termen a fost redus la doi ani. Oricine avea să continue să le împărtăşească convingerile
după acea dată urma să fie executat.
Câţiva socinieni s-au stabilit în Olanda, unde şi-au continuat activitatea de tipărire. În Transilvania a existat o
adunare a Fraţilor Polonezi până la începutul secolului al XVIII-lea. La întruniri, care se ţineau chiar şi de trei
ori pe săptămână, ei cântau psalmi, ascultau predici şi citeau dintr-un catehism ce fusese întocmit pentru a le
explica învăţăturile. Pentru a se păstra puritatea congregaţiei, coreligionarii erau corectaţi, sfătuiţi şi, dacă era
necesar, excluşi. În cele din urmă fraţii polonezi au fost risipiţi în toată Europa, fiindu-le din ce în ce mai greu
să se menţină uniţi. Cu timpul, această mişcare a dispărut.
Englezi:
De fapt, în Anglia a funcţionat mişcarea unitariană în sec. XVII, şi a influenţat gândirea unora, chiar şi pe Sir
Isac Newton (1643-1727), părintele fizicii moderne. Newton a scris unele lucrări teologice, pe care nu le-a
publicat în timpul vieţii sale de teamă, printre altele a făcut o critică textuală la pasaje din Biblie corupte, cum ar
fi interpolarea din 1Ioan 5:7, şi interpolarea cuvântului: „Dumnezeu”, din 1 Timotei 3:16.
Tot în Anglia, William Whiston, un matematician, prieten al lui Newton şi-a pierdut catedra de la universitate
din cauza ideilor antitrinitariene. El credea în Dumnezeirea lui Isus, dar susţinea că numai lui Dumnezeu Tatăl
trebuie să ne închinăm. Samuel Clark, un alt cleric, prieten al lui Whiston, susţinea idei ariene, de subordonare a
Fiului faţă de Tatăl, spunând că Fiul nu trebuie să primească închinare de Dumnezeu; ci, de Mijlocitor.
Doresc în continuare să descriu mai în detaliu viaţa lui William Whiston.
William Whiston s-a născut în 1667, ca fiu al unui pastor al Bisericii Anglicane. După ce a fost ordinat în 1693,
s-a întors la Universitatea Cambridge pentru a studia matematica şi a devenit asistentul lui Newton. Între ei s-a
legat o strânsă prietenie. Circa trei ani mai târziu, când a renunţat la postul de profesor de matematică, Newton
s-a îngrijit ca în locul său să fie numit Whiston. Urmându-şi cariera, Whiston a ţinut lecţii de astronomie şi
matematică, dar influenţa lui Newton l-a îndemnat şi să manifeste mai mult interes faţă de cronologia şi
doctrina Bibliei.
Newton era un om religios. Ca unul care credea cu ne-strămutare în Mileniul biblic, el a scris pe larg despre
profeţiile din Daniel şi Apocalipsa. Totuşi, aproape nici una dintre aceste scrieri nu a fost publicată în timpul

7
vieţii sale. El a respins doctrina Trinităţii. Dar când a sosit momentul să-şi publice dovezile împotriva Trinităţii,
„Newton a bătut în retragere, de teamă ca nu cumva concepţiile sale antitrinitariene să fie cunoscute”, remarcă
The New Encyclopædia Britannica. Iată ce spune în acest sens F. E. Manuel în lucrarea sa Isaac Newton,
Historian (Isaac Newton, istoricul): „Newtonienii sau şi-au ţinut secret opiniile, sau şi-au stăvilit
entuziasmul . . . Ceea ce Newton ţinea secret, Whiston striga în gura mare”. Aşadar, cei doi oameni erau
caractere opuse. Astfel William Whiston şi-a exprimat dezacordul faţă de Biserica Anglicană în ce priveşte
învăţăturile Bibliei. Drept urmare, el a fost declarat eretic. Atitudinea sa i-a adus, astfel, batjocuri, dar şi respect.
William Whiston a fost un strălucit coleg al lui Sir Isaac Newton la Universitatea Cambridge. Dacă veţi
consulta ediţia în engleză a scrierilor istoricului evreu Flavius Josephus, din secolul I, probabil că veţi citi
traducerea efectuată de Whiston în 1736. Deşi există şi alte traduceri, această traducere erudită, împreună cu
notele şi comentariile lui Whiston, este încă ne-egalată, iar exemplare tipărite ale ei sunt încă disponibile. Mulţi
consideră această lucrare apogeul realizărilor lui Whiston.
Însă nu trebuie trecută cu vederea Primitive New Testament, traducerea Scripturilor greceşti creştine realizată
de Whiston. Ea a fost publicată în 1745, respectiv în al 78-lea an al vieţii sale. Whiston a tradus cele patru
evanghelii şi Faptele apostolilor după Codex Bezae, scrisorile lui Pavel după Clermont Codex, iar celelalte
cărţi, inclusiv Apocalipsa, după manuscrisul din Alexandria. Lucrând atent, el nu a inclus fragmentul din 1Ioan
5:7. Whiston a ales aceste trei manuscrise greceşti din antichitate, considerându-le drept cele mai bune la data
aceea.
Se poate descărca de aici: https://www.scribd.com/document/367761184/Primitive-New-Testament-1745-
William-Whiston
Motivaţia evidentă a lucrărilor lui Whiston a fost iubirea sa pentru Biblie, el a susţinut cu tărie „concepţia
tradiţionalistă potrivit căreia Biblia este singura sursă infailibilă a istoriei antice”.
În iulie 1708, Whiston a scris atât arhiepiscopului de Canterbury, cât şi celui de York, îndemnându-i să schimbe
doctrina Bisericii Anglicane din cauza învăţăturii false despre Trinitate, aşa cum era aceasta prezentată în Crezul
lui Atanasie. Bineînţeles că el a fost sfătuit să fie prevăzător. Totuşi, Whiston a persistat. „Am studiat aceste
probleme în profunzime, a spus el, şi sunt cu desăvârşire convins că Biserica Creştină le-a prezentat de mult
timp, folosind o înşelătorie crasă; dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, şi dacă îmi va sta în putere, ea nu va
mai înşela.”
Newton se temea că Whiston îşi va pierde poziţia pe care o avea în societate şi în învăţământ, însă acesta din
urmă era nepăsător. După ce şi-a cristalizat convingerile antitrinitariene, el a scris un pamflet în care şi-a
prezentat concepţiile. Dar, în august 1708, Universitatea Cambridge a refuzat să-i acorde dreptul de a tipări
acest material, care era considerat neortodox.
În 1710 Whiston a fost acuzat că preda o doctrină contrară credinţei Bisericii Anglicane. El a fost găsit vinovat,
destituit din funcţia de profesor şi alungat din Cambridge. Însă, în pofida procesului care i s-a intentat şi care a
durat aproape încă cinci ani, Whiston nu a fost niciodată condamnat pentru erezie. El a părăsit Biserica
Anglicană în 1747.
Deşi concepţiile lui antitrinitariene erau apropiate de cele ale lui Whiston, Newton nu s-a ridicat în apărarea
prietenului său, doar în 1754, cercetările biblice în care Newton demasca Trinitatea au fost în sfârşit publicate
— la 27 de ani de la moartea sa. Dar acestea nu-i mai puteau fi de nici un folos lui Whiston, care murise cu doi
ani înainte. Înainte de a muri, Whiston şi-a pus toată energia în slujba scrisului, cea mai importantă lucrare a sa
până la data aceea fiind „Primitive Christianity Revived”, în patru volume, Pentru William Whiston, adevărul
nu admitea compromisuri, iar convingerile personale erau mai preţioase decât laudele din partea oamenilor.
Whiston a fost un erudit onest şi un apărător neînfricat al Bibliei, pe care o considera Cuvântul lui Dumnezeu.
În Scoţia un elev de numai 18 ani, pe nume: Thomas Aikenhead, a fost spânzurat pentru că a susţinut păreri
contra doctrinei trinităţii (1697).
Americani: în America opoziţia faţă de doctrina trinităţii prin mediile deiste a fost foarte puternică. Somităţi ca
Benjamin Franklin (1706-1790); Thomas Phaine (m. 1809); Thomas Jefferson (m. 1826); James Madison (m.
1836), nu au susţinut trinitatea.

Biserica Unitariană (din latină „unus”, unul singur) a apărut în contextul reformei protestante ca o critică la
dogma trinitară (credinţa în Sfânta Treime) s-a născut mişcarea unitariană. De aceea adepţii acestei religii sunt
cunoscuţi şi ca anti-trinitarieni.
O învăţătură a Bisericii Catolice mult timp controversată a fost Trinitatea: concepţia că Dumnezeu este alcătuit
din trei persoane. De fapt, istoricul Earl Morse Wilbur a explicat că „în evul mediu [Trinitatea] a fost subiectul
multor polemici între teologii catolici, inclusiv între papi”. Însă oamenii de rând, de la care se aştepta să
accepte orbeşte asemenea doctrine drept „taine sfinte”, rareori aveau cunoştinţă de aceste polemici.
Totuşi, în secolul al XVI-lea, în dorinţa de a elucida aceste taine, unii au ales să acţioneze contrar tradiţiei şi să
cerceteze Scripturile. Deviza lor era sola Scriptura (numai Scriptura). Cei ce au contestat doctrina Trinităţii —
dintre care unii au fost numiţi ulterior unitarieni, pentru că se opuneau trinitarienilor — au devenit obiectul
persecuţiilor aprige din partea catolicilor şi a protestanţilor deopotrivă. Ei îşi tipăreau sub pseudonim scrierile,

8
citite pe scară largă, şi se ascundeau pentru a scăpa de persecuţie. Antitrinitarienii erau, totodată, în linia întâi în
lupta pentru toleranţă. Unii, cum ar fi teologul spaniol Miguel Servet, au plătit chiar cu viaţa pentru
convingerile lor.
În loc să poarte războaie religioase sau să-i persecute pe nonconformişti, un principat a adoptat o modalitate cu
totul diferită de a rezolva lucrurile. Acesta a fost Transilvania, pe atunci un principat autonom, care actualmente
face parte din România.
Istoricul maghiar Katalin Péter a explicat că regina-mamă Isabella a Transilvaniei „a făcut tot posibilul să nu se
implice în conflicte religioase, luându-şi rolul de apărătoare a tuturor confesiunilor”. Între 1544 şi 1574,
Parlamentul Transilvaniei, numit Dietă, a emis 22 de legi care garantau libertatea religioasă.
De exemplu, după întrunirea Dietei la Turda în 1557, regina, susţinută de fiul ei, a emis un decret potrivit căruia
„fiecare persoană [poate] să aibă orice credinţă religioasă doreşte, cu ritualuri vechi sau noi, şi să şi-o aleagă
după cum consideră de cuviinţă, cu condiţia să nu facă nimănui vreun rău”. Această lege a fost numită „prima
lege care garantează libertatea religioasă într-o ţară”. În Transilvania, toleranţa religioasă a ajuns la apogeu
sub domnia lui Sigismund al II-lea, fiul reginei Isabella, în 1559.
O altă figură importantă în mişcarea antitrinitariană din Transilvania a fost medicul italian Georgio Biandrata.
Îndoielile lui asupra Trinităţii au apărut, după cât se pare, în perioada petrecută în Italia şi Elveţia, unde se
refugiaseră numeroşi antitrinitarieni. După ce s-a restabilit în Polonia, Biandrata a contribuit din plin la
promovarea Bisericii Minore, cunoscute ulterior sub numele de „Fraţii Polonezi“. În 1563, el a devenit medicul
şi consilierul lui Sigismund şi s-a mutat în Transilvania.
Un alt învăţat din Transilvania care a contestat Trinitatea a fost Francisc David, superintendent al Bisericii
Reformate şi propovăduitor la curte. Iată ce a scris el cu privire la complicatele învăţături despre Trinitate:
„Dacă aceste lucruri sunt necesare pentru salvare, atunci e cât se poate de sigur că nici un biet ţăran creştin
nu va fi salvat, pentru că el nu le va putea înţelege niciodată”. David şi Biandrata au publicat împreună o carte
ce conţinea câteva dintre scrierile lui Servet, carte pe care i-au dedicat-o lui Sigismund.
Controversa asupra Trinităţii a început să ia proporţii, ceea ce a făcut necesară o dezbatere publică a acestui
subiect. În armonie cu principiul sola Scriptura, Biandrata susţinea că la aceste dezbateri trebuia folosit numai
un limbaj biblic, nu filozofic. După o dezbatere neconclusivă ţinută în 1566, Sigismund le-a dat anti-
trinitarienilor o presă de tipărit ca să-şi răspândească ideile.
Biandrata şi David s-au apucat energic de treabă, editând cartea intitulată „De falsa et vera unius Dei Patris,
Filii, et Spiritus Sancti cognitione” (Falsa şi adevărata înţelegere a unităţii dintre Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi
Spiritul Sfânt). Cartea includea o prezentare a celor ce de-a lungul timpului au refuzat să creadă în Trinitate.
Unul dintre capitole conţinea ilustraţii care ridiculizau în mod clar felul cum era înfăţişată Trinitatea în lucrările
de artă din diverse biserici. Împotrivitorii au rămas şocaţi, spunând că reprezentările erau scandaloase. Astfel, ei
au încercat să distrugă toate copiile. Controversata publicaţie a făcut multă vâlvă. Prin urmare, Sigismund a
programat o a doua dezbatere.
Dezbaterea a început în data de 3 martie 1568, la ora cinci dimineaţa. A fost ţinută în latină şi a durat zece zile.
Tabăra trinitariană a fost condusă de Peter Melius, capul Bisericii Reformate din Transilvania. El şi susţinătorii
Trinităţii s-au folosit de crezuri, de învăţăturile Părinţilor Bisericii, de teologia ortodoxă şi de Biblie. David s-a
folosit numai de Biblie. El i-a identificat pe Tatăl drept Dumnezeu, pe Fiul drept inferior Tatălui, iar Spiritul
Sfânt drept puterea lui Dumnezeu. Profund interesat de chestiunile religioase, Sigismund a luat parte la
dezbatere, considerând că dialogul era modalitatea optimă de a scoate la lumină adevărul. Prezenţa lui a asigurat
o discuţie liberă şi deschisă, chiar dacă a fost, într-o anumită măsură, aprinsă.
Dezbaterea a fost considerată drept o victorie pentru antitrinitarieni. David a fost primit ca erou în oraşul său
natal, Cluj-Napoca. Se spune că, atunci când a intrat în oraş, el s-a urcat pe o piatră mare la colţul unei străzi şi
a vorbit despre convingerile lui cu atâta patos, încât i-a determinat pe toţi să-i accepte învăţăturile.
Dezbaterile anterioare fuseseră ţinute în latină, o limbă înţeleasă numai de învăţaţi. Totuşi David voia să le
transmită mesajul său şi celorlalţi oameni. De aceea, cu aprobarea lui Sigismund, următoarea dezbatere a fost
ţinută în maghiară la Oradea în data de 20 octombrie 1569. Şi de această dată, Sigismund a acţionat ca
moderator între cele două tabere.
Trinitarianul Peter Melius a declarat că, într-o viziune pe care o avusese cu o noapte înainte, Domnul îi revelase
adevărata Sa natură. Sigismund a spus: „Pastore Peter, dacă abia noaptea trecută ai aflat cine este Fiul lui
Dumnezeu, mă întreb ce predicai înainte? Cu siguranţă că până noaptea trecută îi înşelai pe oameni!” Când
Melius l-a atacat verbal pe David, Sigismund l-a mustrat, amintindu-le trinitarienilor că „credinţa este darul lui
Dumnezeu”, iar „conştiinţa nu poate fi constrânsă”. Într-un discurs ţinut la încheierea dezbaterii, Sigismund a
spus: „Vrem ca în ţara noastră să fie libertate de conştiinţă”.
După dezbatere, Sigismund şi majoritatea curtenilor au fost câştigaţi de tabăra unitariană. În 1571, a fost emis
un decret regal prin care se garanta recunoaşterea legală a Bisericii Unitariene. Transilvania era singurul stat în
care unitarienii erau pe picior de egalitate cu catolicii, cu luteranii şi cu calviniştii. De aceea, Sigismund este
cunoscut drept singurul principe care a acceptat credinţa antitrinitariană. Din nefericire, la scurtă vreme, în

9
timpul unei partide de vânătoare la care au luat parte şi David şi Biandrata, principele, în vârstă de numai 30 de
ani, a fost rănit, ceea ce i-a cauzat moartea, survenită la câteva luni după aceea.
Succesorul său, catolicul Ştefan Báthory, a reconfirmat decretul pe baza căruia religiile recunoscute erau
protejate, indicând însă că nu va tolera nici o altă schimbare. La început, Ştefan Báthory a spus că era
conducătorul poporului, nu conştiinţa acestuia. Dar, la puţin timp după aceea, el a impus restricţii tipăririi
cărţilor, un mijloc important de răspândire a credinţei. David şi-a pierdut funcţia, iar ceilalţi unitarieni au fost
îndepărtaţi de la curte şi din funcţiile publice.
Lui David a fost emis un ordin prin care i s-a interzis să mai predice. În pofida acestei interdicţii, David a ţinut
două predici în duminica următoare. El a fost arestat, acuzat de „abatere” religioasă şi condamnat la închisoare
pe viaţă. În 1579 a murit în temniţa regală.
În secolul XVIII, Unitarianismul devenise important în America, ca o reacţie la rigiditatea Calvinismului din
bisericile Congregaţionaliste din Noua Anglie. John Calvin, teolog francez, a influenţat foarte mult
congregaţionalismul, presbiterianismul şi alte curente protestante. În secolul XVIII, Unitarianismul a avut doi
lideri mari, Jonathan Mayhew şi Charles Chauncey, ambii implicaţi în re-orientarea colegiului Harvard de la
trinitarism la Unitarianism.
Alt lider important, William Ellery Channing, numit „Apostolul Unitarianismului”, a murit în anul 1842. El a
fost un cleric, purtător de cuvânt al protestanţilor din Noua Anglie, revoltaţi împotriva doctrinelor calviniste
despre predestinare şi corupţia omului. Într-o predica din anul 1819 Channing a stabilit doctrinele de baza ale
Unitarianismului. Aceasta a condus la formarea Asociaţiei Unitariene Americane, în anul 1825. Exista câteva
grupări în sânul Unitarianismului. Astăzi aceste grupări sunt unite, prin legaturi slabe, în Asociaţia Universalistă
Unitariana (formata în anul 1961).

Mişcări antitrinitariene în sec XIX

Christian Connexion, o reţea de congregaţii creştine independente din America (1808), o variantă provincială de
unitarianism combinată cu puternice trăsături evanghelice. Crezul fundamental al acestei mişcări implică o
viziune raţionalistă, anti-credală, reducţionistă a doctrinei creştine. „Nu avem alt crez decât Biblia”. Suspiciune
pentru tot ce nu poate fi explicat raţional. Testul doctrinar era: se conformează oare cu citirea cea mai evidentă
şi literală a Bibliei? Joshua Himes, James White şi Joseph Bates erau membri ai acestei mişcări când s-au
alăturat mişcării adventiste.
Henry Grew, un pastor baptist american (exclus de baptişti în 1811 pentru ceea ce ei au numit „vederi şi purtări
excentrice”), atent cercetător biblic şi mare polemist, a început să susţină antitrinitarianismul. În 1824, el a tratat
pe larg acest subiect în cartea An Examination of the Divine Testimony Concerning the Character of the Son of
God (O examinare a mărturiei divine privind persoana Fiului lui Dumnezeu).
A publicat şi reeditat în 1824, 1841, 1850, 1855. Învăţăturile lui au convins pe pastorii milleriţi Charles Fitch şi
George Storrs, dintre care, ultimul a influenţat puternic grupurile adventiste de după 1844.
Mişcarea adventistă (millerită) apărută în acest timp, era predominant trinitariană, unii dintre adventişti
proveneau însă din confesiuni antitrinitariene. Întrucât însă prioritatea mişcării nu consta în rezolvarea
diferenţelor doctrinare, adventiştii nu au făcut din aceste diferenţe un motiv de dispută. După 1844, unele
ramuri millerite au împrumutat opinii antitrinitariene, preluate din surse (literare sau personale) de esenţă
unitariană (H. Grew, G. Storrs, The Christian Connection etc.).
G. Storrs şi J. T. Walsh a fondat în 1848 Life and Advent Union (org. 1863). Aceştia au fost adventişti
duminicalişti, care au renunţat la doctrina trinităţii. Scrierile lui Storrs au avut o mare influenţă printre
adventişti. În 1964, mişcarea lui Storrs s-a unit cu Asociaţia Advent-Creştină, formând Biserica Advent-
Creştină.

Advent-Creştinii, ramură millerită care s-a „specializat” în refacerea calculelor pentru timpul revenirii lui Iisus
(1854, 1874 etc.), fondată de J. Cummings (m. 1867) şi Ch. F. Hudson (1881). Advent-Creştinii au preluat de la
Storrs doctrina antitrinitarianismul. Între timp, însă au devenit foarte toleranţi cu trinitarianismul.

Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică, organizată în 1921 prin fuziunea dintre Biserica lui Dumnezeu
în Christos Isus (1888) şi alte grupări millerite datând din anii 1800. Sub influenţa lui Joseph Marsh,
teoreticianul curentului, mişcarea susţine antitrinitarianismul. Nu numai ramurile duminicaliste ale
adventismului, dar şi ramurile sabatariene au fost în general înclinate spre antitrinitarianism.

Pionierii Adventiştii:
Chiar dacă la început mişcarea adventistă (millerită) era predominant trinitariană, însă după 1844, influenţaţi de
opiniile antitrinitariene ale lui: H. Grew, G. Storrs, şi The Christian Connection, mişcarea adventă a devenit
antitrinitariană.
În secolul 19, pionierii adventişti nu au susţinut trinitatea, ei au fost antitrinitarieni ca şi familia White au fost şi
a murit antitrinitarieni, şi chiar fiul lui E. White, respectiv William White, a fost antitrinitarian până la moarte.

10
El a rămas adânc întristat când a aflat că încă în timpul vieţii lui în biserica a fost strecurata aceasta erezie de
provenienţă catolica şi la origine păgână, adusa din Babilon, care la rândul lui o avea de pe vremea sumerienilor
care aveau unul din zeii importanţi, un zeu cu trei capete.
Următorii liderii şi pionierii ai mişcării advente au fost antitrinitarieni: James White: 1821-1881; Joseph H.
Waggoner, Joseph Bates: W.W. Presscott, Merritt Cornell Alonzo T. Jones, A.J.Dennis, John Matteson Uriah
Smith: 1832-1903, J.N.Andrews, R.F. Cottrell, J.S. Washburn J.N.Loughborough, S.N. Haskell, E.J.Waggoner,
M.C. Wilcox, G G.W.Amadon, J.M.Stephenson, Ellen G. White: 1827-1915.6
Concepţia lor despre Dumnezeu este considerată a fi semi-ariană. Cu toate că au înţeles că doctrina trinităţii nu
este biblică, nu au înţeles timpul naşterii Fiului din Tatăl, sensul în care Isus are viaţa în Sine (Ioan 5:26), şi
sensul în care locuieşte în El plinătatea lui Dumnezeu (Coloseni 2:9) şi nici că Duhul Sfânt este o persoană,
considerându-L o influenţă divină.
Observaţi câteva exemple de concepţii ale lor:
Joseph Waggoner (1863, 1868, 1884), tatăl doctorului E. J. Waggoner, a publicat opinii pur ariene până la
moarte (1886).
J. M. Stephenson, un „convertit” al lui J. Waggoner, un predicator a reuşit să răspândească antitrinitarianismul
printre AZS, prin scrierile lui, care susţineau doctrinele lui Henry Grew. După Stephenson, Christos a fost creat
cândva în veşnicia trecută, în sensul că este „singurul născut.” El este nemuritor, divin şi Fiu prexistent al lui
Dumnezeu. La întrupare, divinitatea Lui nu S-a îmbrăcat cu umanitatea; ci, a schimbat divinitatea cu natura
umană, Isus rămânând Fiu al lui Dumnezeu. El nu Şi-a pierdut identitatea personală prin această trecere,
comentează el la Ioan 1:14, ci însăşi natura divină a fost transformată în natură umană.
Pentru Merrit E. Cornell (Facts for the Times, 1858:76), doctrina Trinităţii era un rod al marii apostazii.
J. Loughborough a afirmat (RH 5 Nov 1861) că doctrina Trinităţii este contrară bunului simţ, contrară Scripturii
şi de origine păgână, fabuloasă.
Uriah Smith (1865), în faimosul său comentariu la Apocalipsa explica, după traducerea KJV la Ap 3:14 („the
beginning of the creation of God”) că Cristos este „prima fiinţă creată”. Şi Smith a înţeles bine logica traducerii
clasice (făcută de trinitarieni!). Vorbind despre Spiritul Sfânt (RH, 28 octombrie 1890; GCB 1891:146), Îl
numea: „acea emanaţie divină, misterioasă, prin care ei [Tatăl şi Fiul] Îşi duc la îndeplinirea lucrarea măreaţă
şi infinită”; „o influenţă divină”, „nu o persoană, asemenea Tatălui şi Fiului”. Mai târziu, în 1898, Smith a
publicat vederi mai moderate, semiariene, admiţând că Cristos este de aceeaşi natură cu Tatăl, născut nu făcut,
dar respingând personalitatea Spiritului Sfânt. Uriah Smith a influenţat probabil cel mai mult rezistenţa
antitrinitariană în adventismul sabatarian prin ideile exprimate în Comentariul său clasic.
Charles W. Stone (1886), la început arian, şi-a îndulcit, de asemenea, vederile spre semiarianism, asemenea lui
Smith.
Joseph Bates (Autobiography,1868), care provenea dintr-o confesiune antitrinitariană, afirma, de asemenea, că
Trinitatea este o doctrină nebiblică.
R. F. Cottrell (RH 6 Iul 1869), dădea glas unei prejudecăţi istorice, când afirma că susţinerea doctrinei Trinităţii
nu este rea intenţie, ci o dovadă a „îmbătării cu vinul Babilonului”, ştiind că „pe baza acestei doctrine a fost
înălţată Papalitatea”.
J. N. Andrews (RH, 7 sept. 1869: 84), mai moderat, afirma: „Fiul lui Dumnezeu ... Îl are ca Tată pe Dumnezeu,
având, într-un anumit punct din veşnicia trecută, un început al zilelor”.
Până în 1942, în cadrul mişcării adventiste nu a fost introdus oficial crezul în doctrina trinităţii.
Alte grupări antitrinitariene au fost:

Fraţii lui Cristos (1865) grupuri răzleţe de orientare antitrinitariană.

Studenţii în Biblie şi Martorii lui Iehova:

În anul 1869, Charles T. Russell, în timp ce mergea pe Federal Steet, a auzit un cântec religios de la subsol, a
intrat într-o sala adventistă, unde era păstor Jonas Wendell, iar credinţa şovăielnică a lui Russell a fost restabilită
datorită convingerii căpătate că scrierile Bibliei sunt legate între ele.
Colaborând cu Jonas Wendell, mai târziu şi cu George Storrs şi cu alţii, C.T. Russell, a primit unele învăţături,
printre care şi cea antitrinitariană.
În 1879 a început să publice o revistă intitulată: „Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence”, iar
ulterior a înfiinţat grupe de studenţi în Biblie.
În 1931, studenţii în Biblie au devenit Martorii lui Iehova. Ei au deviat într-o anumită măsură de la doctrina lui
Russell, pe care acesta a preluat-o în mare măsură de la adventişti.
Din păcate, anumite explicaţii ale acestora despre Tatăl, Fiul, sau despre Spiritul Sfânt sunt deficitare. Ei nu au
înţeles latura imanentă a lui Dumnezeu Tatăl (adică că Dumnezeu este prezent în creaţie, şi că Dumnezeu se
manifestă şi prin alţii ca: Iehova), iar Fiul nu este onorat în măsura în care o cere Scriptura. Ei susţin că Fiul a
fost creat din nimic în broşura: „Spiritul Sfânt — forţă dindărătul noii ordini viitoare” (1977), la p. 11-20:
6
Vezi cartea „Trinitate în lumina revelaţiei” p.37-39, şi site-ul: http://www.laodicea.ro/index_files/Page894.htm
11
„Acest „întîi–născut“, acest „Unic Fiu născut“, a fost primul şi ultimul, pe care Dumnezeu l–a creat singur şi
nemijlocit, din nimic.”
Iar despre Spiritul Sfânt ei cred că este doar o forţă activă, iar rolul lui este mult diminuat.
În general doctrina despre Dumnezeu a lui Russell, reflecta credinţa pionierilor adventişti, El a înţeles că
Domnul Isus trebuie onorat, existau multe cântări adresate lui Isus, şi se şi rugau Lui, în contrast cu cântările şi
rugăciunile pe care le fac Martorii lui Iehova în prezent.
Totuşi nici Russell nu a înţeles pe deplin adevărul, aplicând greşit expresia: „singurul care are nemurirea”
(1Timotei 6:15, 16), la Isus Cristos 7. Iar ulterior, în cartea „Taina Împlinită” se susţine că Isus este Dumnezeu
Atotputernic, şi că aplica în mod greşit pasajul din Apocalipsa 1:8 la Isus.
În ce priveşte Spiritul Sfânt, Ruseell credea că este o putere, este spiritul unei persoane, şi nu o persoană,
observaţi ce spunea el în VOLUMUL V Studii în Scripturi: „În lumina Scripturilor putem înţelege că Spiritul
sfânt înseamnă: a) Puterea lui Dumnezeu exercitată în oricare fel, dar întotdeauna în conformitate cu liniile
dreptăţii şi iubirii, şi ca atare întotdeauna o putere sfântă. b) Această putere poate fi o energie de viaţă, o
putere creatoare fizică, sau o putere de gândire, care creează şi inspiră gânduri şi cuvinte, sau o putere
însufleţitoare sau dătătoare de viaţă, aşa cum s-a manifestat în învierea Domnului nostru şi care se va
manifesta iarăşi în învierea Bisericii, corpul Său. c) Puterea sau influenţa de concepere sau de transformare a
cunoştinţei Adevărului. În acest aspect ea este numită „Duhul Adevărului”. Dumnezeu Îşi conduce cursul
conform adevărului şi dreptăţii; de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea cursului Său, este numit
Adevăr — „Cuvântul tău este adevărul”. În mod asemănător, despre toţi cei care vin sub influenţa planului lui
Dumnezeu de Adevăr şi dreptate, se spune în mod potrivit că sunt sub influenţa Spiritului sau dispoziţiei
Adevărului; sunt în mod potrivit descrişi ca fiind concepuţi de Adevăr spre înnoirea vieţii.”
Iar tot în Vol. V dar în Capitolul XI.: „Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai degrabă este Spiritul unei
persoane sau fiinţe, Spiritul Domnului, influenţa Sa, puterea Sa, şi în acest sens al cuvântului este El Însuşi,
reprezentantul întregii Sale înţelepciuni, maiestăţi, puteri şi iubiri.” Iar în cartea Taina Împlinită p.72 [scrisă
post mortem Russell]: „Noi susţinem că persoana Spiritului Sfânt este Tatăl şi Fiul şi purcede de la amândoi.”
Această învăţătură învaţă că Spiritul Sfânt nu este o persoană diferită de Tatăl şi Fiul, este puterea lui
Dumnezeu, dar şi însuşi manifestarea persoanei lor, spiritul unei persoane, reprezentantul întregi înţelepciuni,
maiestăţi, puteri şi iubiri.
Martorii lui Iehova învaţă în prezent, că Spiritul Sfânt este doar o forţa activă a lui Dumnezeu, dar nu şi puterea
latentă (inactivă) din Dumnezeu (Treziţi-vă! din 1999; 8/1 p.26,27).
De fapt, pe parcursul sec. XX au mai apărut şi alte mişcări antitrinitariene, unele din ele au căzut din păcate în
alte extreme, cum au căzut unii şi pe parcursul istoriei. Aceasta este din păcate tendinţa omului, atunci când
ataci sau demaşti o extremă să cazi în altă extremă, cum au fost de pildă unitarienii, ei au combătut trinitatea
susţinând bine că Dumnezeu este doar Tatăl, însă au neglijat rolul Fiului şi al Spiritului Sfânt, deformând
adevărul despre Fiul unic-născut şi despre Spiritul Sfânt despre credeau că este doar o putere.
Alte mişcări religioase antit-trinitariene sunt grupările religioase ce susţin: monarhismul/modalismul (Tatăl,
Fiul, Duhul Sfânt o singură persoană, dar trei manifestări), în prezent mişcarea lui William Branham, mişcarea
Only Jesus, Biserica Unită Penticostală şi Biserica Unită Apostolică, şi alţii, la ora actuală îl susţin.
Mişcări religioase, ce susţin dualismul/binitarianismul (Tatăl şi Fiul sunt Dumnezeu, iar Duhul Sfânt puterea
lor), În prezent, această concepţie o întâlnim la Biserica Unită a lui Dumnezeu 8, adunarea lui Yahweh, unele
Biserici de ziua a şaptea, Marea Biserică a lui Dumnezeu şi Biserica de viaţă a lui Dumnezeu 9.
Iar unitarismul este susţinut actualmente în diferite forme, care deformează mai mult sau mai puţin, identitatea
şi rolul Domnului Isus şi al Spiritului Sfânt de către: Unitarieni, Martorii lui Iehova, Christadelfiani, etc.
Apoi, socinianismul (susţin că Fiul este o persoană distinctă de Tatăl, însă El nu şi-a început existenţa decât în
Maria).
Datorită extremelor, încurajez pe oricine să cerceteze cu amănunţime sub rugăciune, pentru a ajunge la o
convingere fermă, statornică şi sigură despre Dumnezeu, fiind clădită pe temelia Cuvântului infailibil şi etern.

7
Vezi:http://www.thestudiesinthescriptures.com/Pages/Romanian/Rom%20V5/Rom%20Vol%205%20Ch%202.htm
8
Vezi site-ul: http://www.ucg.org/easteuropean/#romanian
9
Vezi site-ul: http://en.wikipedia.org/wiki/Binitarianism
12