Imagistica prin rezonanţă magnetică

noţiuni generale

Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) este o tehnică neinvazivă, care permite scanarea
corpului uman prin introducerea sa în interiorul unui magnet.
Tehnica IRM este o metodă imagistică care foloseşte proprietăţile protonilor de hidrogen din corpul
uman.
Rezonanţa reprezintă schimbul de energie între două sisteme care oscilează cu aceeaşi frecvenţă.
Undele utilizate sunt unde de radiofrecvenţă (RF) cu frecvenţă cuprinsă între 1 şi 100 MHz.
Este vorba de o tehnică de imagistică secţională multiplanară, prezentând capacitatea de a
achiziţiona imagini 2D în oricare din cele trei planuri fundamentale (axial, sagital, coronal), oblice
sau imagini tridimensionale 3D, cu un contrast optim intertisular.
Magnetul supraconductor, răcit cu heliu, este de regulă de inducţie magnetică mare, care poate varia
cel mai frecvent, pentru uz clinic, între 0,5 şi 3,0 Tesla (Fig. 1). Există şi magneţi destinaţi cercetării,
în care se pot introduce animale mici sau mostre de material biologic, care pot ajunge până la
inducţii de 11 – 13 T. În zona câmpului magnetic nu pot fi introduse metale sau alte dispozitive
feromagnetice.

Fig. 1.
Magnetul este întotdeauna activ, „puterea“ sa fiind foarte mare, putând atrage o cheie din fier masiv
de 25 cm de la o distanţă mai mare de 7 m. Din această cauză, orice obiect (chiar şi de uz medical,
cum ar fi: stetoscopul, butelia de oxigen, brancardul etc) aflat în raza de acţiune a magnetului, poate
deveni un adevărat proiectil.
Pe măsură ce inducţia magnetului creşte, imaginile devin „mai bune“, crescând rezoluţia spaţială,
iar secvenţele devin mai scurte. Există însă şi „reversul medaliei”: la câmpuri de intensitate mai
mare, tehnicile de achiziţie sunt puternic influenţate de artefacte; cele mai mici anomalii putând să
ducă la compromiterea totală a unei serii achiziţionate.
Echilibrul între avantajele unui câmp „mare“ şi dezavantajele acestuia s-a stabilit la 1.5 T. La
această inducţie se pot obţine imagini foarte bune, cu o rezoluţie spaţială care poate scădea sub
1mm, fără deteriorarea imaginilor şi fără artefacte.
Practic, pacientul este introdus într-un câmp magnetic de inducţie crescută care aliniază toţi protonii
din organism pe aceeaşi direcţie. Alinierea protonilor în câmp magnetic se face paralel cu câmpul
magnetic principal sau antiparalel cu el. Alinierea paralelă corespunde unui nivel minim energetic,
iar cea antiparalelă unui nivel maxim. Protonii aliniaţi nu se vor afla însă în repaus, ci într-o mişcare
permanentă de precesie, asimilată cu mişcarea titirezului în jurul unui ax imaginar.
Pentru a recepţiona semnalul emis de corp, pentru a fi prelucrat şi transformat în imagini 2D sau 3D
se utilizează unde de radiofrecvenţă, emise de bobine de RF („antene“ adaptate (emiţătoare -
receptoare)) (Fig. 2 a,b).

a) b)
Fig. 2
O bobină de RF este de mici dimensiuni (o singură antenă poate acoperi maxim 48 cm) şi este
destinată unei anumite regiuni. Scanarea unei părţi anatomice necesită o serie de secvenţe, urmată
de mutarea pacientului în altă antenă şi de realizarea altor secvenţe pentru cealaltă regiune explorată.
De aceea, scanarea unei regiuni reprezintă o investigaţie.
Imaginile rezultate sunt produsul aplicării unor secvenţe. Secvenţele acestea reprezintă o succesiune
de pulsuri de radiofrecvenţă care interacţionează cu câmpul magnetic principal şi produce o stare de
dezechilibru. Această stare de dezechilibru este măsurată şi rezultă imaginile ponderate, în funcţie
de cele două constante de timp de relaxare, T1 şi T2.
Secvenţele au durata cuprinsă între câteva secunde până la câteva minute. Înlănţuirea a mai multor
secvenţe dă măsura duratei întregului examen. Astfel, pentru o singură regiune, examenul poate
dura de la 15 minute până la 1,5 ore.
Important este ca pe durata examinării pacientul să stea în tubul magnetului (care are o deschidere
în medie de aproximativ 50-60 cm) absolut nemişcat. În cazul în care pacientul este claustrofob şi
nu poate menţine poziţia impusă de examinare, există posibilitatea anestezierii acestuia (metoda
utilizată întotdeauna în cazul copiilor). Dezavantajul anestezierii constă în faptul că nu se mai poate
coopera cu pacientul.
În cazul examinării abdomenului sau a structurilor anatomice mediastinale, este necesar ca
pacientul să coopereze şi să menţină apneea pentru o perioadă de aproximativ 20-30 secunde.
Pentru fiecare grup de secvenţe, caracteristicile tisulare ale diferitelor structuri din organism se vor
exprima printr-un semnal mai intens sau mai puţin intens (mai alb - hipersemnal sau mai negru -
hiposemnal). Există ţesuturi foarte bogate în protoni H+ (apa) şi ţesuturi foarte sărace în H+
(corticala osoasă).

Spectre de rezonanţă magnetică nucleară

O populaţie de nuclee cu spin nenul, plasata într-un camp magnetic uniform şi constant se
repartizează între cele două nivele energetice, conform legii lui Boltzman. Dacă peste acest câmp se
suprapune un câmp electromagnetic cu frecvenţa Larmor, spinii absorb energia şi pot trece rapid pe
nivelul energetic superior; ei intră în rezonanţă cu câmpul electromagnetic. Reorientarea spinilor
induce o tensiune electromotoare într-o înfăşurare care înconjoară proba.

Fig. 3 Fig. 4

În prezent, spectrele RMN se obţin prin aplicarea unui semnal de radiofrecvenţă sub forma unor
impulsuri scurte (μs), de frecvenţă fixă. Acestea induc o perturbare a spinilor; fiecare specie
nucleară cuprinsă în eşantion va intra în rezonanţă la propria frecvenţă Larmor (ν = νL); se
realizează astfel un baleiaj de frecvenţă. După încetarea impulsului, spinii revin în situaţia de
echilibru, printr-o precesie Larmor liberă, corespunzând unui semnal sinusoidal amortizat, specific
pentru fiecare specie nucleară prezentă. Se înregistrează răspunsul sistemului ca o funcţie de timp
f(t). Printr-o transformare Fourier se obţine spectrul A(ν) al sistemului.
Frecvenţa Larmor, depinzând de inducţia câmpului magnetic în imediata vecinătate a nucleului, este
influenţată de câmpurile magnetice ale altor nuclee prezente, şi de norul electronic ce înconjoară
nucleul. Acesta realizează o ecranare, care se manifestă prin faptul ca nucleul „simte” un câmp
magnetic mai mic decât cel aplicat (B). Consecinţa va fi o deplasare a frecvenţei de rezonanţă faţă
de cea a nucleului izolat. Deplasarea e de ordinul 10-6 din frecvenţa de rezonanţă şi se exprimă în
părţi pe milion (ppm = 10-6). Deplasarea poate da indicaţii asupra mediului investigat. De
exemplu, frecvenţa de rezonanţă a protonilor în grăsimi este deplasată faţă de cea în apă cu 3,3ppm.
La o inducţie B = 1T, frecvenţa Larmor a protonilor fiind 42,58 MHz, corespunde unei deplasări de
140 Hz. Exprimarea în ppm are avantajul că nu depinde de intensitatea câmpului.

Relaxarea spinilor
La întreruperea câmpului de RF, spinii vor reveni, după un anumit timp, la starea de
echilibru, efectuând o mişcare de precesie cu frecvenţa Larmor. Variaţia rezultată a câmpului
magnetic poate fi măsurată prin t.e.m. indusă într-o bobină. Semnalul înregistrat e un semnal
sinusoidal atenuat (după o lege exponenţială), cu frecvenţa νL. Constanta de timp de atenuare se
numeşte timp de relaxare. Amplitudinea semnalului scade datorită cedării energiei moleculelor
înconjurătoare. Timpul de relaxare înregistrat pe direcţia longitudinală (axa Oz  direcţia câmpului
B0) se numeşte timp de relaxare longitudinală sau timp de relaxare spin-reţea, reţeaua desemnând
ansamblul moleculelor cărora le cedează energie. Constanta de timp corespunzătoare se notează cu
T1.
Timpul de relaxare înregistrat într-un plan perpendicular pe B0 se numeşte timp de relaxare
transversal sau timp de relaxare spin-spin. Constanta de timp corespunzătoare se notează cu T2.
La t = T2, componenta transversală a magnetizaţiei: μx = μx0(1/e) ~ 0,37μx0, iar la t = 3T2; μx
scade la 0,05μx0, deci se poate considera că a revenit la 0.
 T2 este mai scurt decât T1. Explicaţia este următoarea: în momentul întreruperii câmpului
excitator, toate nucleele au aceeaşi orientare, deci oscilează în fază (semnalele sunt coerente). Pe
măsura relaxării, are loc un schimb de energie între nuclee (de aici denumirea de timp de relaxare
spin-spin) ceea ce face să se piarda coerenţa, deci rezultanta se va anula înaintea revenirii pe
direcţia lui B0. În tabelul de mai jos sunt daţi timpii de relaxare pentru unele ţesuturi. T1 s-a indicat
pentru două valori ale inducţiei câmpului magnetic, deoarece depinde de aceasta.

Timpii de relaxare ai unor ţesuturi

Tesutul T2 (ms) T1 (ms) (B=0,5T) T1 (ms) (B=1,5T)
Adipos 80 210 260
Ficat 42 350 500
Muşchi 45 550 870
Materie albă 90 500 780
Materie cenuşie 100 650 920

La pierderea coerenţei contribuie esenţial şi neomogenităţile câmpului magnetic extern (al

magnetului) şi susceptibilitatea magnetică diferită a ţesuturilor. Deci, de fapt, constanta de timp
înregistrată va fi determinată de aceste neomogenităţi, facând constanta de timp caracteristică
probei. Se defineşte o constantă de timp T2* data de neomogenităţile câmpului. Între aceste
constante de timp există relaţia: T2* < T2 < T1.

Imagistica RMN (IRM) are ca scop realizarea imaginii bidimensionale dintr-o anumită
secţiune a corpului, din care este posibilă obţinerea unei imagini tridimensionale, pornind de la un
număr mare de secţiuni ori chiar a unei înregistrări tridimensionale, şi de la răspunsul ţesuturilor la
un semnal electromagnetic care induce RMN a protonilor, oferind, în felul acesta, informaţii privind
starea fiziologică sau patologică a ţesuturilor.

Parametrii măsurabili care mijlocesc aceste informaţii sunt densitatea de protoni şi timpii de
relaxare (T1 şi T2). Primul parametru (densitatea de protoni) este, evident, legat de hidratarea
ţesuturilor, iar ceilalţi doi depind de starea apei în ţesuturi (apă liberă, apă legată), deci de
interacţiunea ei cu moleculele biologice.

Se observă că, spre deosebire de alte metode imagistice în care se înregistrează un singur
parametru: radiaţia transmisă (pentru razele X), undele reflectate (în ecografie), ori gradul de fixare
în ţesuturi (în cazul scintigrafiei), imaginile RMN pot înregistra 3 parametri, ceea ce înseamnă o
mai mare flexibilitate şi o cantitate mai mare de informaţie, dar şi o complexitate sporită, atât a
aparaturii cât şi a protocoalelor de lucru. Marele avantaj al imagisticii RMN este faptul ca nu
utilizează radiaţii ionizante (X sau γ ), deci nocivitatea este incomparabil mai mică.

Imaginea se obţine, ca şi în cazul altor forme de imagistică, prin diferenţa intensităţii

semnalului înregistrat în zone alăturate, corespunzând unor caracteristici diferite. Deci problema
care se pune este convertirea variaţiei parametrilor înregistraţi în modificări ale intensităţii
semnalului. În ceea ce priveşte concentraţia protonilor, chestiunea e relativ simplă, dat fiind că
amplitudinea semnalului de RF de relaxare creşte monoton cu aceasta. Pentru îmbunătaţirea
contrastului se folosesc şi „agenţi de contrast”. Aceştia sunt, în general, materiale paramagnetice,
substanţe cu electroni nepereche; ele au o susceptibilitate magnetică ridicată, ceea ce duce la o
distorsiune locală a câmpului magnetic şi, deci, la modificarea timpilor de relaxare.