Nichita Stănescu - Universul poetic

Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933 Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983, București, România) a
fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române
Este un poet romantic în esenţa peziei sale şi modern în exprimarea poetică. S-a afirmat în lirica
noastră într-o perioadă dominată de "poezia evenimentului şi a anecdotului" creată de Mihai Veniu,
Eugen Jebeleanu .
Criticul Eugen Simion (Scriitori romani de azi I, II, III ) afirmă că N. Stănescu îi reactualizează
în lirica sa pe M.Eminescu şi Ion Barbu şi în "latura lui serafic-vizualistă".
Opera lui N.Stănescu este vastă şi în critica literară s-a vorbit de existenţa a trei etape în lirica
sa: prima etapă ar constitui-o primele sale volume - Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor în care tema
fundamentală este iubirea; a doua etapă cuprinde volumele Dreptul la timp, 11 elegii, Măreţia frigului,
Oul şi sfera, Necuvintele, În dulcele stil clasic în care poetul redă o adevarată aventura a cunoaşterii; a
treia etapă cuprinde poezii care tratează tema vieţii şi a morţii Epica magna, Opere imperfecte, Noduri şi
semne.
Nichita Stănescu a debutat în 1960 cu volumul Sensul iubirii, în care asemenea lui N. Labiş
evoca copilăria şi adolescenţa unei generaţii marcate de război. Pentru poet copilăria este "netrăită
minune", "glezna mea cu aripi", iar adolescenţa este numită metaforic "cântecul meu de izbandă". Din
acelaşi volum se reţin poeziile Emoţie de toamnă, Mister de băieţi,Câmpie primăvara.
În 1964 publică volumul O viziune a sentimentelor care cuprinde numai poezii erotice,
alcătuind un roman al unei idile, în care iubirea este prezentată ca o minune care are o adevărată forţă
demiurgică. În poezia Cântec iubirea se asociază cu ideea de zbor spre înalt, iar în poezia Leoaica tânara,
Iubirea sentimentul iubirii este prezentat ca o leoaică arămie care sfâşie fiinţa îndrăgostitului.
Volumul Dreptul la timp cuprinde poezii alegorice care au ca punct de plecare mituri
universale. De exemplu în poemul Enghidu porneşte de la epopeea despre Ghilgameş pentru a dezbate
problema moţii. Poemul Galateea dezvoltă mitul lui Pygmelion, sculptorul îndrăgostit de propia sa
creaţie; N. Stănescu insistă asupra ideii ca Galateea este opusul artistului dar şi femeia neânduratoare. În
poezia Qvadriva poetul include tema dedublării omului. În qvadrida cu 4 cai sunt doi luptatori: "Unul îşi
ţine inima înainte în cai / Altul şi-o târăşte peste pietre în urma / Unul strânge fraiele cu mâna dreaptă /
Altul tristeţea în braţe".
Volumul 11 elegii a apărut în 1966 şi este considerat cea mai bună carte a lui N. Stanescu care
marchează o răscruce în activitatea sa, poetul orientându-se spre meditaţii filozofice. Tema filozofică
este criza existenţială a omului care încearcă s-o depăşească prin meditaţie. Întâia elegie este o definiţie
în stil taoist a ceva esenţial a ceea ce numeşte "nenumit şi enigmatic, El". El începe cu sine şi se sfârseste
cu sine / Deşi fără margini, e profund limitat". Elegia a doua intitulată Getica , prezintă popularea
universului cu zei. Zeul apare acolo unde se produce o ruptură în coeziunea materiei, orice rană naşte un
zeu pentru că orice suferinţă este sacră. În alte elegii vorbeşte despre eviul mediu retras din istorie în
fiinţa poetului: "Evul mediu s-a retras in chilie /Roşii şi albe a sângelui meu."
Volumul Laus Ptolemeu (Lauda lui Ptolemeu) care a apărut în 1968 cuprinde o adevărată
cosmogonie în care ca punct de referinţă este Pământul. Alte elemente ale cosmogonie sunt focul şi aerul
pe care le denumeşte Aerburg, Focburg şi respectiv Terburg. Centrul acestui univers este Pământul şi
creatorul este Ptolemeu pe care îl numeşte "învăţatul dintre învăţaţi cel mai mare".
În 1970 apare volumul În dulcele stil clasic în care parodiază poezia traditionala.
În ultimele volume, Epica magna si Opere imperfecte publica poeme În care dezbate tema
timpului si a morţii.

Trasaturi generale ale lirismului stanescian:

 versuri care contrariaza permanent cititorul;
 eul liric se afla intr-o permanenta confruntare cu sinele ganditor si creator;
 poeticul este redefinit, luand nastere un nou limbaj liric, necuvintele;
 poezia este singurul mod de cunoastere deplina a lumii si de participare la creatie
 sunt abordate toate marile teme ale liricii in viziune filozofica;
 deseori ofera o perspectiva ironica, ludica a realului;
 elementele abstracte sunt exprimate foarte concret, disparand limita dintre cele doua,
astfel ca poezia are mai multe nivele de semnificatie;
 limbajul liric este ambiguu pana la nefiresc si ermetic.

Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice

1. Prima etapă de creaţie, lirica sentimentelor:

- volumele de tinereţe (Sensul iubirii - 1960, O viziune a sentimentelor - 1964):
- poezie adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în
jurul căruia se circumscrie lumea reală.
Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între
pământ şi cer.
- elanuri adolescentine, exuberanţă;
- manifestarea stării jubilatorii;
- consonanţa cu sinele şi cu lumea;
- iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;
 - tema primului volum: ieşirea din somn; motivul răsăritului, al luminii; prefigurează o poetică a
zborului, a transparenţei, a matinalului.

2. A doua etapă de creaţie, lirica necuvintelor:

- volume: Dreptul la timp - 1965, 11 elegii - 1966, Oul şi sfera -1967, Roşu vertical, Laus
Ptolemaei - 1968, Necuvintele - 1969, în dulcele stil clasic - 1970.
Neomodernism- o orientare literara a anilor 60, initiate de un grup de tineri care au revenit la
lirism dupa realismul socialist si ideologia comunista, respectind subiectivitatea, contemplatia,
senzorialul, puterea expresiva a limbajului.
Neomodernismul lui Stanescu
Liderul a fost declarat Nichita S. supranumit” virf de lance al generatiei sale”. In
neomodernismul Stanescian se regasesc transformate, redimensionate urmatoarele elemente
moderniste: multiplicarea viziunii(proprie), magia lexicala(specifica lui Arghezi), vocatia vizionara si
reflexive(Blaga), ermetismul barbican(Barbu), viziunea interiorizata bacoviana. Stefan Augustin
doinas “Nichita S. –cel mai important poet roman dupa cel de-al doilea raz mondial”, Alexandru
Condeescu: “Poezia stanesciana reia traditia liricii interbelice, facind printr-I sinteza unica
neomoderna trecerea in literature autohtona de la modernismul inceputului de secol , la
postmodernismul sfirsitului de mileniu. Prin ea sa petrecut in poezia romaneasca, dupa intemeierea ei
de catre Eminescu , a doua mare mutatie a straturilor limbajului si viziunii poetice. Prima fiind cea
modernista a interbelicilor.
Cu fiecare volum sa produs in literature noastra o perpetua revolutie a limbajului poetic. In jurul
cartilor sale, dindu-se o adevarata “batalie” a neomodernitatii. Nichita Stanescu face parte din rindul
poetilor rari care au darul de a scrie cu sine insusi cu toate organele. “

Poezia este ochiul care plânge.

Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.” . Aceasta imagine sugereaza dramatismul conditiei umane, a omului
contemporan, al propriului eu.

Critica identifica 3 etape ale liricii –

1. Descoperirea vocatiei poetice-caracterizata de un vitalism adolescentin.

2. Intelectualizarea si abstractivizarea discursului- o poezie de cunoastere, limbaj poetic abstract,

profund, reflexive, meditative si psihologica.
3. Poezia de dincolo de poezie sau spre postmodernism- volumele: in dulcere stil classic , maretia
frigului.

Maretia frigului- caderea in real. Doua orientari: 1-neomodernism (armonie, stare de exaltare a
emotiilor, viziune metafizica, realizat prin principiu metaphoric), 2-postmodernism- pregateste evolutia
postmodernismului romanesc.

In dul stil classic-Texte realizate conform principiilor postmoderiste, detasarea de metafizica.

Discursul valorifica limbajul cotidian, figurile de stil reduse pentru a prezenta cotidianul , limbajul este
usual, iar poemul in sine metafora.

- Inserarea citatelor din alte opera;

- dimensiunea ludica, parodica;

-demitizarea, deliricizarea, adica versul nu mai e unul atit de coherent, ci este mai abrupt, vers liber;

-construieste noul, se reinventeaza, creaza noi maniere poetice ce-l face authentic si original. “Ultimul
Nichita il anunta pe intiiul in “Noduri si semne”- viziunea poetica revine la dimensiune metafizica.

- face trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv Cu volumul Dreptul la timp, se configurează
infrastructura unei cosmogonii proprii, construite în volumele ulterioare, prin abordarea marilor teme
ale lirismului său.
- Tema volumului este perceperea dureroasă a timpului. Durerea este „o definiţie afectivă a timpului.
- Se constituie un cuplu inedit: Creatorul/ Timpul şi femeia, Galateea/ Opera.
- începe dialogul poetului cu miturile (reinterpretarea miturilor).
- Constiinta lirica se scindeaza, consonanţa cu sinele şi cu lumea, din etapa anterioară, este substituită
de ruptura tragică a sinelui, de neputinţa de a exprima sinele.
- Corporalitatea devine absurdă.
- Vizionarismul se intelectualizează şi se abstractizează.
- Forţa care structurează acest univers imaterial este cântecul.
- Volumul 11elegii (definiţii filozofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetice)
este o carte a rupturii existenţiale, o investigare a legăturii dintre om şi cuvânt.
- Tema volumului este suferinţa de diviziune, tânjirea de unitate, ridicată la scară cosmică.
- Ciclul redă condiţia artistului şi relevă cauza suferinţei poetului: imposibilitatea de a materializa
imaterialul. - Stilul este solemn şi ermetic
- În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice
neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, de a exprima inexprimabilul. Spiritul de imposibilitatea de a
materializa imaterialul.
 3. A treia etapă – Poezia de dincolo de poezie sau Spre Postmodernism de creaţie, lirica
frigului, etapa de maturitate şi de manifestare plenară a stănescianismului.
Volume: În dulcele stil clasic (1970) – parodiază poezia traditionala. Măreţia frigului (1972),
Epica Magna - 1978, Opere imperfecte - 1979, Noduri şi semne- 1982.
Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt, este o încheiere
metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.
investigarea actului artistic. Poezia este o stare de criză: „Poezia nu se scrie cu cuvinte".
Una dintre suferintele fundamentale ale poetului modern este lipsa de motivatie a semnului
lingvistic, cu alte cuvinte, inadecvarea lui la real. Exclamatia ‘o, voi, cuvintelor, minunatelor,
blestematelor’, exprima foarte bine atitudinea poetului fata de cuvant.

A treia etapa – este o apropiere de realitate, o reluare nostalgică a unui stil clasic", a
unor atitudini preromantice. Densitatea ideatica, lirismul reflexiv, ermetismul filosofic sunt abandonate
in favoarea realului, a emotiei, a familiarului. Epica magna, Opere imperfecte, Noduri si semne sunt
volume ce revin la tema timpului, a mortii, suferinta cuprinde dramatic universul, întreaga fire.
În ultima etapă tema fundamentala este moartea. Moartea este o experienta limita,
însemnand intoarcerea in mit, in necuvant. Moartea este o incheiere metaforica a aventurii spirituale a
eului poetic in spatiul cunoasterii.

Nichita Stănescu | Opere

 Sensul iubirii- 1960
 Viziune a sentimentelor - 1964
 Dreptul la timp - 1965
 11 elegii - 1966
 Obiecte cosmice (Alfa) - 1967
 Roşu vertical - 1967
 Oul şi sfera - 1967
 Laus Ptolomaei - 1968
 Necuvintele - 1969
 Un pământ numit România - 1969
 În dulcele stil clasic - 1970
 Belgradul în cinci prieteni - 1971
 Măreţia frigului - 1972
 Epica Magna - 1978
 Opere imperfecte - 1979
 Noduri şi semne - 1982
 Oase plângând - 1982