Sunteți pe pagina 1din 27

See

discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/318494770

PARAMETRII ANTENELOR

Chapter · January 2001

CITATIONS READS

0 341

2 authors, including:

Calin Simu
Polytechnic University of Timisoara
10 PUBLICATIONS 5 CITATIONS

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

lectures View project

research View project

All content following this page was uploaded by Calin Simu on 18 July 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


Capitolul 2
Parametrii antenelor

2. PARAMETRII ANTENELOR

Subiecte
2.1. Noţiuni introductive
2.2. Directivitatea
2.3. Câştigul
2.4. Impedanţa
2.5. Înălţimea efectivă
2.6. Adaptarea antenelor
2.7. Banda
2.8. Reversibilitatea antenelor
2.9. Suprafaţa efectivă
2.10. Calculul puterii la emisie
2.11. Zgomotul antenelor
2.12. Calculul puterii la emisie în prezenţa zgomotului

Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale


2. Discuţie pe tema: “Directivitatea antenelor”

2.1. Noţiuni introductive

Prin antenă se înţelege un sistem de conductoare


construit în scopul generării undelor electromagnetice în
instalaţii de radioemisie, respectiv în scopul captării acestora în
instalaţii de radiorecepţie.
Datorită unor proprietăţi de reversibilitate, aceeaşi
antenă poate fi utilizată alternativ sau simultan atât pentru
emisie, cât şi pentru recepţie. Pe baza acestei constatări, studiul
antenelor se face în general prin tratarea antenelor ca sisteme
radiante, calităţile constatate în procesul de radiaţie putând fi
transpuse apoi pentru procesul de recepţie.
Proiectarea şi construcţia unei antene trebuie să asigure
funcţionarea acesteia în condiţii de eficienţă cât mai bună. O
instalaţie de radioemisie poate fi redusă în esenţă la o sursă de
radiofrecvenţă şi o antenă de emisie.

49
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Puterea generată de sursa de radiofrecvenţă, PE, este
transmisă antenei şi parţial este radiată în spaţiu (P), parţial
disipată (PD) în rezistenţa de pierderi a antenei, RD:
PE = P + PD (2.1)
Pentru a justifica puterea radiată în comparaţie cu
puterea disipată, se introduce o rezistenţă echivalentă, numită
rezistenţă de radiaţie, R. Puterea transmisă de generator se
poate exprima în funcţie de curentul prin antenă, IA şi aceste
rezistenţe:
PE  I A2 R  I A2 R D  I A2 R  R D 
Randamentul antenei se exprimă prin raportul dintre
puterea radiată şi puterea totală:
P R 1
    . (2.2)
PE R  R D RD
1
R
Cu cât raportul RD / R este mai mic, cu atât eficienţa antenei
este mai ridicată.
În studiul antenelor, un loc important îl ocupă noţiunea
de antenă izotropă. Această antenă este un model ideal şi
reprezintă un radiator ipotetic, punctiform, care generează unde
electromagnetice cu o distribuţie uniformă în spaţiu, deci cu o
simetrie sferică. Presupunem că o antenă izotropă este plasată în
centrul unei sfere de rază r, ca în fig.2.1.

r
antenă
izotropă
PE P
GRF

1m2

Fig.2.1. Antena izotropă şi densitatea de putere radiată


50
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Puterea P radiată de antena izotropă străbate suprafaţa
sferică de arie A = 4r2. Densitatea de putere radiată prin
unitatea de suprafaţă este:
P P
pizo    [W / m2]. (2.3)
A 4   r 2

Dacă raza sferei este mult mai mare în comparaţie cu


lungimea de undă (r >> ), într-un punct aflat la distanţa r de
antenă, unda sferică generată de antenă poate fi considerată o
undă plană caracterizată de vectorul Poynting , S .
Rezultă că poate fi făcută echivalenţa:
pizo  S ,
adică:
P E ef2
pizo   . (2.4)
4   r 2 Z0
Ultima relaţie permite aflarea intensităţii câmpului electric
produs de o antenă izotropă într-un punct aflat la distanţa r de
sursa de câmp:
Z 0  P 120    P 30  P P
E ef     5,5  . (2.5)
4   r 2
4   r 2
r r
Se constată că intensitatea câmpului electric în propagare este
direct proporţională cu P şi invers proporţională cu distanţa,
deci apare o atenuare de propagare.
Exemplu: dacă o antenă izotropă radiază o putere P = 10 KW,
la distanţa r = 5000 Km nivelul câmpului rezultat este Eef =
110 V/m.
Valoarea instantanee a câmpului produs de antena
excitată armonic cu o pulsaţie  este:
 r P  r
E inst  2  E ef  cos    t    7 ,75 cos   t   , (2.6)
 v r  v
unde v este viteza de propagare a câmpului electromagnetic şi
raportul r / v este întârzierea de propagare.
Antenele reale au o serie de caracteristici şi proprietăţi
care le diferenţiază între ele şi le diferenţiază de antena
izotropă.

51
Capitolul 2
Parametrii antenelor

 Ce este o antenă? De ce în general se limitează studiul


antenelor doar la cele de emisie
 Prin ce rezistenţe se caracterizează o antenă
Comentaţi semnificaţia acestora.
 Care este expresia randamentului antenei Care este
valoarea maximă (teoretică) a randamentului şi care
este condiţia de obţinere a acestei valori

2.2. Directivitatea

Principala caracteristică a antenelor reale este


directivitatea. Ea se manifestă printr-o distribuţie neuniformă a
puterii radiate în diferite direcţii, fapt ce reprezintă un avantaj
faţă de antena izotropă în majoritatea aplicaţiilor. O antenă reală
(anizotropă) prezintă de obicei o axă pe direcţia căreia
densitatea de putere radiată este maximă. Această axă se
numeşte axă principală de radiaţie şi este utilizată ca axă de
referinţă într-un sistem de coordonate polare pentru aprecierea
directivităţii (fig.2.2).

z
E(,)
S(,)
P

 r
E0
antena H(,)
P'' S0

0 r y
 axa
r H0 principală

x
P'
Fig.2.2. Axa principală de radiaţie şi directivitatea antenei

Caracteristica de directivitate a unei antene se


defineşte ca fiind raportul dintre intensitatea câmpului electric

52
Capitolul 2
Parametrii antenelor
într-un punct P situat la o distanţă r de antenă pe o anumită
direcţie (caracterizată de unghiurile  şi ) şi intensitatea
câmpului electric într-un punct P" situat la aceeaşi distanţă, dar
pe axa principală de radiaţie:
E  , 
  ,   . (2.7)
E0
Funcţia   ,  caracterizează distribuţia câmpului electric
radiat de antenă după orice direcţie din spaţiu.
În mod analog, se defineşte caracteristica de radiaţie
prin raportul de putere pe cele două direcţii considerate:
p , 
F  ,   . (2.8)
p0
Funcţia F ,  are caracter energetic, deoarece exprimă
distribuţia puterii radiate de antenă.
Deoarece între p ,  şi F ,  există, conform
relaţiei (2.4), următoarea dependenţă:
E 2  ,  
p ,    ,
Z0
se obţine următoarea relaţie de legătură între cele două
caracteristici:
F ,    2  ,  . (2.9)
În cazul particular al antenei izotrope, cele două
caracteristici sunt funcţii constante:
  ,   1 şi F  ,    1.
Densitatea de putere radiată de o antenă reală după o
anumită direcţie se poate exprima ţinând cont de relaţiile (2.8)
şi (2.9) în următoarele moduri:
p  ,   p0
. (2.10)
F  ,   p0   2  , 
Puterea totală radiată de antenă în spaţiu se obţine prin
integrarea densităţii de putere p(, ) pe suprafaţa sferică A, de
rază r:
P   p , dA  p     , dA .
2
0 (2.11)
A 4r 2

53
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Valoarea medie a densităţii de putere radiată coincide
cu densitatea de putere a antenei izotrope ce radiază aceaşi
putere, P:
P
p med  pizo 
4   r 2
şi, ţinând cont de relaţia (2.11), rezultă că:
  2  , dA .
p0
p med  
4    r 2 4r 2
(2.12)

dA
Dacă în relaţia (2.12) se introduce unghiul solid d  ,
r2
atunci:
p0
p med    2  , d .
 (2.13)
4   4
Utilizând densităţile de putere po şi pmed, se defineşte
factorul de directivitate al unei antene:
p 4  4 
D 0   . (2.14)
p med   , d

2 B
4

   , d se numeşte deschidere echivalentă a


2
unde B =
4
antenei. O antenă cu deschidere echivalentă mică are un factor
de directivitate mare. În cazul particular al antenei izotrope, p0
= pmed şi B = 4.
De asemenea, din (2.11) şi (2.14), se obţine relaţia:
P
 4    p med  B  p0 (2.15)
r2
Această relaţie arată modul în care se distribuie puterea unei
antene directive în comparaţie cu antena izotropă (fig.2.3).
Deoarece p0 > pmed pentru orice antenă directivă,
rezultă B < 4 şi D > 1. Pentru antena izotropă D = 1.
Caracteristica de directivitate a unei antene reale poate
fi dedusă matematic sau poate fi ridicată experimental prin
măsurători de câmp. De obicei, această caracteristică se
reprezintă în două planuri ortogonale, a căror intersecţie este
axa principală de radiaţie. Planul în care oscilează vectorul

54
Capitolul 2
Parametrii antenelor

câmp electric E se numeşte plan E, iar planul câmpului


magnetic, plan H.

p
p0

pmed

-2 -B/2 0 B/2 -2 

Fig.2.3. Deschiderea echivalentă a antenei

În fig.2.4 şi respectiv fig.2.5 sunt reprezentate


caracteristicile de directivitate ale unei antene în planul E şi
respectiv planul H.
În planul E se defineşte unghiul de deschidere al
lobului principal, E0,7, ca fiind unghiul în limitele căruia
E  
raportul  0,707 , deci puterea radiată scade până la
E0
jumătate din valoarea corespunzătoare maximului de pe axa
principală de radiaţie.
În mod analog, în planul H se defineşte unghiul de
deschidere al lobului principal, H0,7, în interiorul căruia E()
nu scade cu mai mult de 3 dB faţă de valoarea maximă, E0. Cele
două caracteristici reprezentate în cele două planuri trebuie să
se întâlnească în aceleaşi puncte pe axa principală.
Raportul dintre valoarea câmpului E0 şi valoarea
diametral opusă se numeşte raport faţă - spate al antenei
(“front - back ratio”).

55
Capitolul 2
Parametrii antenelor

Planul E E()/E0
1 90
120 60
0,8

0,6  E0,7
150 30
0,4

0,2

0 
180
360

210 330

240 300
270

Fig.2.4. Caracteristica de directivitate în planul E

Planul H E()/E0
1 90
120 60
0,8

0,6  H0,7
150 30
0,4

0,2

0 
180
360

210 330

240 300
270

Fig.2.5. Caracteristica de directivitate în planul H

56
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Considerând ca referinţă pentru unghiul de măsură axa
principală de radiaţie, se utilizează rapoartele:
E
RFS  0
E180 
. (2.16)
E0
RFS dB  20  lg
E180 

 Cum se numeşte şi ce semnificaţie are axa utilizată ca


referinţă în aprecierea directivităţii
 Care sunt expresiile pentru caracteristica de
directivitate şi cea de radiaţie în cazul antenei izotrope
 Interpretaţi fig.2.3. Ce reprezintă variabilele care apar
în figură
 Cum se reprezintă grafic caracteristica de
directivitate Prin ce mărimi este caracterizată
aceasta

2.3. Câştigul

O antenă directivă asigură o radiolegătură în condiţiile


unei anumite economii de putere, în comparaţie cu antena
izotropă.
Raportul dintre puterea care trebuie introdusă într-o
antenă izotropă (sau, uneori, un dipol elementar cu l = /2),
considerată etalon pentru a obţine o anumită intensitate a
câmpului electric într-un punct situat pe axa principală a unei
antene directive şi puterea ce trebuie introdusă în antena reală
respectivă pentru a obţine aceeaşi intensitate a câmpului în acel
punct, se numeşte câştig al antenei, G (“gain”):
p
G  izo
p dir
. (2.17)
pizo
G dB  10. lg
p dir
Dacă cele două antene sunt excitate cu aceeaşi putere,
atunci câştigul se poate exprima sub forma:

57
Capitolul 2
Parametrii antenelor

E02 p0
G 2

Emed pmed
. (2.18)
E0 p0
GdB  20  lg  10  lg
Emed pmed
Câştigul este un parametru adimensional supraunitar
care, pentru o antenă fără pierderi, coincide cu factorul de
directivitate: G = D. Pentru o antenă cu pierderi se aplică
relaţia: G = D.
Faţă de valoarea câştigului G corespunzătoare axei
principale de radiaţie, pe alte direcţii acesta va fi mai redus. El
poate fi exprimat ca o funcţie dependentă de unghiul  pe care-l
face o direcţie oarecare cu axa principală:
p  p 
g    
p med pizo
p 
. (2.19)
g  dB  10  lg
pizo
Funcţia câştig poate fi şi ea reprezentată într-un anumit
plan reprezentativ (fig.2.6).

gmax/2

g()

 3dB gmax = G

gmax/2
lob
lobi secundari principal

Fig.2.6. Funcţia câştig a antenei

Dacă reprezentarea se face în planul E, atunci unghiul


de deschidere al lobului principal este:

58
Capitolul 2
Parametrii antenelor
 3 dB   E 0 ,7 .
În cazul unei antene directive cu un câştig G, care
radiază o putere P, câmpul produs la distanţa r pe axa
principală, conform relaţiilor (2.5) şi (2.17), are expresia:
30  G  PΣ G  PΣ
E ef   5 ,5  (2.20)
r r
Exemplu: dacă o antenă directivă cu un câştig G = 4 radiază o
putere P = 10 KW, atunci la distanţa r = 5000 Km nivelul
câmpului rezultant este Eef = 220 V/m, deci dublu faţă de
situaţia în care G =1 (cazul antenei izotrope). Pentru a produce
un câmp de 110 V / m, în acest caz este necesară o putere de
2,5 KW, deci de 4 ori mai mică decât cea necesară antenei
izotrope.

 Cum se defineşte câştigul antenei


 Ce semnificaţie are noţiunea de lob principal al antenei
directive? Care este localizarea sa faţă de axa
principală de radiaţie

2.4. Impedanţa

Din punct de vedere electric, antenele se comportă


similar circuitelor cu constante distribuite. Astfel, la bornele de
racordare ale antenei cu linia de alimentare (“fider”), acestea
prezintă o impendanţă a cărei valoare este dependentă de
frecvenţă şi poate manifesta fenomene de rezonanţă.
Forţarea unor oscilaţii electrice la bornele unei antene
conduce la apariţia unor unde staţionare pentru tensiune şi
curent de-a lungul acesteia. La capetele antenei apar noduri de
curent şi ventre de tensiune. Defazajul dintre tensiune şi curent
este generat de comportarea reactivă a antenei, în timp ce
consumul de putere activă se realizează prin rezistenţa de
pierderi şi rezistenţa de radiaţie.
Impedanţa antenei se defineşte ca fiind raportul dintre
tensiune şi curent la bornele de racordare ale antenei:
V
Z in A  inA  R A  j  X in A (2.21)
I inA

59
Capitolul 2
Parametrii antenelor
unde: RA = R + RD reprezintă rezistenţa antenei, Xin A reprezintă
reactanţa acesteia.
În fig.2.7 sunt prezentate formele de undă staţionară ale
curentului într-un dipol cu lungimea l variabilă în raport cu o
lungime de undă  fixată.
l = /4
(dipol scurt)

l = /2
(dipol elementar)

l = 3/4

l=
I

l = 3/2

l = 2

Imax

Fig.2.7. Unda staţionară de curent de-a lungul antenei

Curentul şi tensiunea de-a lungul antenei în funcţie de


distanţa x, măsurată de la capătul dipolului spre mijloc, au
expresiile:

60
Capitolul 2
Parametrii antenelor
2   x    
i  I max  sin  cos   t    I  cos   t   , (2.22.a)
  2  2
unde:
2π  x
I  I max  sin ;
λ
respectiv:
2   x
u  U max  sin  cos  t   U  cos  t  , (2.22.b)

unde:
2π  x
U  U max  sin .
λ
La mijlocul antenei (în punctul de racordare) x = l/2 şi:
2   x   l
 .
 
Componenta reactivă a impendanţei de intrare a antenei
este:
U U π l π l
X in A     max  ctg   Z 0 A  ctg ,(2.23)
I I max λ λ
unde Z0 A = Umax / Imax reprezintă impedanţa caracteristică a
antenei. Valorile Umax şi Imax sunt amplitudinile undelor
staţionare. Semnul minus provine din defazajul dintre curent şi
tensiunea ce apare în timpul desfăşurării oscilaţiilor electrice.
Dacă lungimea dipolului este un multiplu impar de /2,
la intrarea în antenă apare un ventru de curent şi un nod de
tensiune. Curentul la borne va avea amplitudinea maximă Iin =
Imax, deci antena prezintă o rezonanţă de tip serie şi regimul ei
de funcţionare este numit alimentare în curent.
Din relaţia (2.23) rezultă că Xin = 0, deci impedanţa de intrare
devine pur rezistivă:
Z in A  Rin A  R  R D .
Valoarea acestei rezistenţe este de ordinul ohmi … zeci de ohmi.
Dacă lungimea dipolului este un multiplu par de /2, la
bornele de alimentare se formează un nod de curent şi un ventru
de tensiune. Tensiunea de intrare va avea amplitudinea maximă
Uin = Umax , deci antena prezintă o rezonanţă de tip derivaţie şi
regimul ei de funcţionare este numit alimentare în tensiune.

61
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Pentru a calcula rezistenţa de intrare în acest caz, se calculează
în două moduri puterea activă disipată în antenă:
V2 V2
PA  in  max ,
2  R A 2  Rin A
2
I max  RA
PA  .
2
Egalând expresiile, se extrage valoarea lui Rin A :
2
 Vmax  1 Z 02 A Z 02 A
Rin A    
    . (2.24)
 I max  R A RA R Σ  RD
Deoarece impedanţa caracteristică Z0A  1 K, antena va
prezenta la rezonanţa derivaţie o rezistenţă de intrare de ordinul
kiloohmi … zeci de kiloohmi.
Pentru situaţii intermediare, reactanţa antenei poate fi
compensată prin circuite de acord ale antenei iar rezistenţa de
intrare se poate calcula utilizând, ca şi în cazul precedent,
evaluarea puterii active disipate:
1
PA   I in2 A  Rin A
2 . (2.25)
1 2
PA   I max  RA
2
Înlocuind curentul de intrare cu expresia dată de (2.22.a):
π l
I in A  I max  sin
λ
şi egalând cele două expresii pentru putere, se obţine pentru
rezistenţa de intrare relaţia:
RA R  RD
Rin A   Σ . (2.26)
2 π  l 2 π l
sin sin
λ λ
Se observă că pentru l/ = 0,5 se obţine Rin A = RA.
Pentru l/ = 1 rezultă pentru RinA o valoare teoretic infinită, dar
valoarea reală va fi cea dată de relaţia (2.24).
În figurile 2.8 şi 2.9 sunt prezentate variaţiile rezistenţei
de intrare RinA şi ale reactanţei Xin A în funcţie de raportul l/.
Trebuie menţionat faptul că, în cazul antenelor, curbele
de selectivitate în jurul punctelor de rezonanţă sunt mai plate

62
Capitolul 2
Parametrii antenelor
decât ale circuitelor LC rezonante, datorită rezistenţei de
radiaţie R care se adaugă rezistenţei de pierderi RD.

RinA [k] XinA [k]


Zo A ctgl /
3 1,5
1 XinA reală
2
0,5
1 0
0,5 1 1,5 2 2,5 l /
0 -0,5
0,5 1 1,5 2 2,5 l / -1

Fig.2.8. Variaţia rezistenţei Fig.2.9. Variaţia reactanţei


de intrare de intrare

 Cum se defineşte impedanţa antenei


 Ce semnificaţie are noţiunea de regim de alimentare în
curent
 Ce semnificaţie are noţiunea de regim de alimentare în
tensiune

2.5. Înălţimea efectivă

Un criteriu de comparaţie între diferite antene are la


bază următoarea constatare: aceeaşi cantitate de energie este
radiată de antene care au aceeaşi arie sub curba de distribuţie a
curentului de-a lungul antenei.
Înălţimea efectivă, hef, a unei antene reale reprezintă
înălţimea unei antene ipotetice care asigură aceeaşi arie sub
curba de distribuţie a curentului, dar într-o distribuţie constantă
a acestuia.
Astfel, pentru antene de tip dipol:
2
hef   hg  0 ,64  hg ,
π
unde hg este înălţimea geometrică a antenei (lungimea
dipolului).

63
Capitolul 2
Parametrii antenelor
În fig.2.10 este prezentată înălţimea efectivă a unui
dipol cu lungimea l =  /2.

IA I=ct.

antenă antenă
reală ipotetică
hg hef Si
Si

Imax
Imax

Fig.2.10. Înălţimea efectivă a dipolului

Cu ajutorul înălţimii efective se poate aprecia nivelul


câmpului produs de o antenă într-un punct situat la distanţa r de
aceasta:
I max  hef
E  A . (2.27)
r
unde A este un coeficient de proporţionalitate dependent de
condiţiile de propagare, de directivitate şi de unităţile de măsură
folosite.
De asemenea, se poate evalua tensiunea electromotoare,
e, care apare la bornele unei antene de recepţie aflată în câmpul
E produs de o altă antenă, dacă prima este orientată corect după
liniile de câmp electric:
e  E  hef , (2.28)
unde hef este înălţimea efectivă a antenei de recepţie.

 Cum se defineşte înălţimea efectivă a antenei

64
Capitolul 2
Parametrii antenelor
2.6. Adaptarea antenelor

Adaptarea unei antene de emisie cu linia de alimentare


urmăreşte obţinerea unui transfer maxim de putere către antenă
şi evitarea apariţiei undelor staţionare pe linia de alimentare.
Pentru antenele de recepţie se urmăreşte transferul maxim de
putere către receptor. În fig.2.11 se prezintă ansamblul antenă -
linie de coborâre - receptor şi circuitul electric echivalent.

Linia ZinA
Pr ZinA de Receptor Zlin

coborâre
e 

antena antena Linia de


a. b. coborâre

Fig.2.11. Ansamblul antenă - linie de coborâre – receptor

În circuitul echivalent intervine impedanţa antenei:


Z inA  R A  j  X in A
şi impedanţa de intrare a liniei:
Z lin  Rl  j  X l .
Puterea activă transmisă pe linie este:
Rl  e 2
PA  Rl  I 2  . (2.29)
RD  R Σ  Rl 2   X in A  X l 2
Pentru adaptare trebuie realizată condiţia Xl = - XinA. În
aceste condiţii, neglijând pierderile în antenă (RD << R),
puterea transmisă pe linie va fi maximă când R = Rl şi va avea
expresia:
e2 E 2  hef2
PA max   . (2.30)
4  R 4  R
Trebuie făcută observaţia că nu toată această putere este
transmisă receptorului, datorită faptului că neadaptarea dintre
linie şi receptor va genera pe linie unde staţionare.

65
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Dacă linia de coborâre este adaptată la receptor,
impedanţa de intrare a liniei Z lin devine pur rezistivă şi ia
valoarea Z C  L C , valoare ce reprezintă impedanţa
caracteristică a liniei. În acest caz, adaptarea antenei cu linia
se obţine pentru XinA = 0, deci când antena este la rezonanţă pe
frecvenţa recepţionată. Adaptarea liniei la ambele capete
elimină posibilitatea apariţiei undelor staţionare şi puterea dată
de relaţia (2.30) va fi transmisă integral receptorului.

 De ce este necesară adaptarea antenei


 Ce este impedanţa caracteristică a liniei

2.7. Banda

Există două modalităţi de definire a benzii de trecere a


unei antene.
O primă modalitate este banda de 3dB, definită pe
curba de selectivitate ce reprezintă variaţia modulului
impedanţei Zin A în jurul frecvenţei centrale de acord, f0. Pentru
cazul rezonanţei serie, banda f este dată de intervalul în care
Zin A creşte cu cel mult 3dB faţă de valoarea minimă de la f0. În
cazul rezonanţei derivaţie, f este intervalul în care ZinA scade
cu cel mult 3dB faţă de valoarea maximă corespunzătoare lui f0.
În cealaltă variantă, banda se defineşte ca intervalul de
frecvenţă f în care dezadaptarea produsă de modificarea lui
ZinA conduce la un factor de undă staţionară egal cu 0,5 pe linia
de alimentare. Factorul de undă staţionară este raportul dintre
amplitudinile minimă şi maximă ale undelor staţionare de
tensiune sau de curent:
V I
k  min  min 0k 1 (2.31)
Vmax I max
La adaptarea liniei, k = 1.
Banda antenei se poate exprima fie prin valoarea
absolută a lui f , fie prin procente din frecvenţa centrală:

66
Capitolul 2
Parametrii antenelor
B  Δf Hz ,
Δf
 100 % 
. (2.32)
B=
f

 Ce este factorul de undă staţionară Ce valoare are la


adaptarea liniei
 Cum se poate exprima banda antenei

2.8. Reversibilitatea antenelor

O antenă cu proprietăţi directive în emisie prezintă


aceleaşi proprietăţi directive în recepţie. Astfel, ea va recepţiona
preferenţial după direcţia radiaţiei maxime.
Câştigul unei antene folosite la recepţie va fi egal cu
câştigul pe care acea antenă îl realizează când este folosită la
emisie. Această proprietate de reversibilitate are o importanţă
majoră în studiul şi utilizarea antenelor.

2.9. Suprafaţa efectivă

Un sistem de radiocomunicaţii este compus dintr-un


emiţător şi un receptor aflate unul faţă de altul la o anumită
distanţă r. Dacă emiţătorul emite o putere Pe cu o antenă având
câştigul Ge, receptorul primeşte o putere Pr cu ajutorul une
antene cu câştigul Gr. Sistemul este prezentat în fig.2.12, unde
AE reprezintă antena de emisie şi AR - antena de recepţie.
Considerând că antenele sunt orientate una spre cealaltă
cu axele principale de radiaţie, densitatea de putere care apare la
distanţa r de emiţător, conform relaţiilor (2.3) şi (2.18) este:
G P
p  e e2 . (2.33)
4π r
Suprafaţa efectivă a antenei de recepţie, Ar, se
defineşte ca fiind raportul dintre puterea totală recepţionată de
antenă şi densitatea de putere în punctul de recepţie. Este dată
de relaţia:
P
Ar  r . (2.34)
p

67
Capitolul 2
Parametrii antenelor

AE AR

Ze
Zr
Ee Pe Pr

Ge r Gr

Fig.2.12. Componentele unei legături radio

Înlocuind în această relaţie densitatea de putere conform relaţiei


(2.33), rezultă:
Pr
Ar   4   r 2 . (2.35)
Ge  Pe
Din această relaţie se poate exprima raportul dintre puterea de
emisie şi puterea recepţionată:
Pe 4  π  r 2
 . (2.36)
Pr Ar  Ge
Din teorema reversibilităţii antenelor rezultă că sistemul poate fi
utilizat cu aceleaşi performaţe şi dacă se inversează sensul de
transmisie. În acest caz, se va obţine acelaşi raport pentru
puterea emisă şi cea recepţionată dar în relaţia (2.36) va
interveni suprafaţa efectivă a antenei din stânga, Ae şi câştigul
antenei din dreapta, Gr:
Pe 4  π  r 2
 . (2.37)
Pr Ae  G r
Egalând relaţiile (2.36) şi (2.37), se obţine GeAr = GrAe, adică:
G r Ge
  ct.
Ar Ae
Acest raport are valoarea 4/, unde  este lungimea de undă
utilizată. Prin urmare, suprafaţa efectivă a antenei are expresia:

68
Capitolul 2
Parametrii antenelor

G  λ2
Aef  . (2.38)
4π
Pentru antena izotropă, deoarece câştigul este unitar:
λ2
Aizo  . (2.39)
4π

 Care este expresia suprafeţei efective a antenei de


recepţie
 Care este expresia suprafeţei efective a antenei de
emisie
 Care sunt expresiile suprafeţei efective pentru antene
de emisie / recepţie izotrope

2.10. Calculul puterii la emisie

Utilizând noţiunea de suprafaţă efectivă a antenelor,


pentru sistemul din figura 2.12 se poate determina puterea
necesară unui emiţător pentru a asigura o anumită putere la
recepţie, impusă de sensibilitatea receptorului (neglijând
efectele pământului şi atmosferei asupra propagării).
Înlocuind în relaţia (2.36) suprafaţa efectivă Ar cu
valoarea dată de relaţia (2.38), se obţine relaţia:
2
Pe 1  4π r 
   . (2.40)
Pr Gr  Ge  λ 
2
 4π r 
Factorul   reprezintă atenuarea de
 λ 
propagare pe distanţa r, notat cu ap.
Prin logaritmarea relaţiei (2.40) se obţine :
Pe 4π  r
10  lg  20  lg  10  lg Gr  10  lg Ge
Pr λ
. (2.41)
 Pe 
 
   a p dB  Gr dB  Ge dB
 Pr  dB
Se observă că, pentru o putere necesară la recepţie şi o
atenuare de propagare impuse, mărirea câştigului antenelor
reduce puterea necesară la emisie.

69
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Exemplu: dacă la emisie  = 12,5 cm, Ge = 35 dB şi la
recepţie (la o distanţă r = 10 Km de emiţător) Gr = 35 dB, Pr =
0,1 mW, atunci:
 Pe  4  π  10 4
   20  lg  70 dB  50 dB
 Pr  dB 12 ,5  10  2
şi:
Pe = Pr 105 = 0,110-3 105 = 10 W.

 Care este expresia puterii necesare la emisie De care


factori nu se ţine cont
 Cum intervine atenuarea de propagare

2.11. Zgomotul antenelor

Antena de recepţie şi etajul de intrare al receptorului


constituie o sursă de zgomot cu o pondere esenţială în nivelul
zgomotului la ieşirea receptorului. Acest zgomot va fi
amplificat odată cu semnalul util recepţionat. Pentru a putea
distinge la ieşire semnalul din zgomot, este necesar ca nivelul
zgomotului de la intrare să fie mai mic decât nivelul semnalului
util. Pentru estimarea nivelului de zgomot se porneşte de la
expresia zgomotului termic al unui material ce prezintă o
anumită rezistenţă electrică dacă este parcurs de curent:
Pzg  k  T  Δf (2.42)
unde: k = 1,38  10-23J/K este constanta lui Boltzmann, T este
temperatura absolută a materialului, f este banda de
frecvenţă în care se măsoară zgomotul. Prin analogie, se
defineşte o temperatură echivalentă de zgomot, Te, a unui
radioreceptor, ca fiind temperatura unei surse de radiaţie
electromagnetică spre care este orientată antena unui receptor
ideal fără zgomot, la ieşirea căruia apare un nivel de zgomot
egal cu nivelul zgomotului propriu al receptorului real care are
antena orientată către o sursă fără zgomot (aflată la 0K).
Temperatura echivalentă de zgomot se mai poate defini
ca fiind temperatura la care trebuie adusă o sursă care are iniţial
0K, astfel încât la ieşirea unui receptor cu antena orientată
către această sursă, puterea zgomotului să se dubleze.

70
Capitolul 2
Parametrii antenelor
Puterea zgomotului de la intrarea unui receptor cu
banda de trecere B şi o temperatură de zgomot Te, va avea
expresia:
Pzg in  k  Te  B (2.43)
Dacă receptorul are o amplificare G, puterea
zgomotului la ieşire va fi:
Pzg out  k  Te  B  G (2.44)
Temperatura echivalentă de zgomot se utilizează pentru
aprecierea antenelor şi receptoarelor cu zgomot redus şi
sensibilitate mare. Acestea pot avea pentru Te valori de 10K
…100K. În cazul sistemelor cu zgomot mare, pentru aprecierea
nivelului de zgomot se utilizează factorul de zgomot, NF,
(“noise figure”), definit cu relaţia:
T
NF  e  1 , (2.45)
290
unde Te este temperatura echivalentă de zgomot.
Factorul de zgomot se poate exprima în valoare absolută sau în
dB.
Exemplu: Dacă Te = 0K, atunci NF = 1 sau NFdB = 0 dB; dacă
Te = 185K, atunci NF = 1,64 sau NFdB = 2,15 dB.

 Ce este temperatura echivalentă de zgomot a unui


radioreceptor
 Cum se calculează factorul de zgomot

2.12. Calculul puterii la emisie în prezenţa zgomotului

Cunoscând raportul semnal - zgomot necesar la


intrarea unui receptor:
P
σ in  r , (2.46)
Pzg
se poate calcula puterea necesară la emisie pentru realizarea
unei radiolegături corecte dacă se substituie Pr   in  k  Te  B
în relaţia (2.40). Rezultă:

71
Capitolul 2
Parametrii antenelor

σ in  4 π r 
2
Pe
  
kTe  B Gr  Ge  λ 
. (2.47)
 Pe 
  
  σ in dB  a p dB  Gr dB  Ge dB
 kTe  B  dB
Exemplu: Pentru un receptor cu Te = 200K şi B = 250
MHz, se obţine:
Pzg= 1,3810-23 J/K  200K 25107Hz = 710-13 W.
Dacă i = 40 dB, ap = 140 dB şi Ge = Gr = 25 dB atunci:
P
10 lg e  40 dB  140 dB  25 dB  130 dB
Pzg
şi deci Pe = Pzg 1013 = 7 W.

 Cum se calculează puterea necesară la emisie în


prezenţa zgomotului

Rezumat

 Studiul antenelor utilizează proprietăţile de


reversibilitate ale antenelor.Un loc important îl are
noţiunea de antenă izotropă, faţă de care se
evaluează performanţele antenelor reale.
 Principala caracteristică a antenelor reale este
directivitatea. Reprezentarea acesteia se face în două
planuri ortogonale, E şi H, a căror intersecţie este
axa principală de radiaţie. Caracteristicile de
directivitate ale unei antene directive se pot aprecia
prin unghiurile de deschidere ale lobului principal în
cele două planuri şi prin raportul faţă - spate.
 Un alt parametru îl constituie câştigul antenei, pe axa
principală de radiaţie, respectiv pe alte direcţii.
 Impedanţa antenei are o valoare dependentă de
frecvenţă şi poate manifesta fenomene de rezonanţă.
Dacă dipolul are o lungime multiplu impar de 2,
regimul se numeşte alimentare în curent; dacă el are
o lungime multiplu par de 2, regimul se numeşte
alimentare în tensiune.

72
Capitolul 2
Parametrii antenelor

 Un alt criteriu de comparaţie între antene îl


constituie înălţimea efectivă a antenei reale.
 Pentru obţinerea unui transfer maxim de putere,
trebuie realizată adaptarea antenei de emisie cu linia
de alimentare, respectiv a antenei de recepţie cu linia
de coborâre.
 Un alt parametru îl constituie banda de trecere a
antenei. Aceasta poate fi definită în două moduri
distincte.
 Suprafaţa efectivă a antenelor de emisie / recepţie
permite caracterizarea sistemului de emisie recepţie,
considerând că antenele sunt orientate una spre
cealaltă cu axele principale de radiaţie.
 Se poate calcula puterea necesară la emisie pentru a
obţine o anumită putere la recepţie, ţinând cont de
câştigurile antenelor şi de atenuarea de propagare. O
relaţie mai corectă se obţine luând în considerare şi
raportul semnal - zgomot impus la intrarea
receptorului.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME

1. Ce este antena izotropă şi ce caracteristici are?


2. Ce este directivitatea antenei? Aceasta constituie un
avantaj sau un dezavantaj al antenelor reale?
Justificare.
3. Care este diferenţa între noţiunile: caracteristică de
directivitate şi caracteristică de radiaţie? Care este
relaţia de legătură între ele?
4. Care este nivelul de câmp pe axa principală de
radiaţie la distanţa de 5500 Km de o antenă
directivă cu un câştig G = 2 şi o putere radiată P =
20 KW?
5. Care sunt componentele impedanţei de intrare a
antenei pentru diverse cazuri particulare şi pentru
cazurile intermediare? Ce valori pot lua acestea?
6. Care este expresia înălţimii efective a dipolului şi ce
mărimi pot fi apreciate cu ajutorul acesteia?

73
Capitolul 2
Parametrii antenelor

7. Cum se defineşte banda de trecere a antenei?


8. La ce se referă reversibilitatea antenelor?
9. Calculaţi suprafaţa efectivă a unei antene directive
pentru  = 12 cm, G = 20 dB. Ce valoare are aceasta
dacă antena este izotropă?
10. Calculaţi puterea necesară la emisie dacă pentru
receptor: Te = 200 oK, B = 200 MHz, i = 40 dB, Gr =
20 dB; pentru emiţător: Ge = 20 dB; atenuarea de
propagare este de 130 dB.

TEMĂ: Directivitatea antenelor

- Caracteristica de directivitate
- Factorul de directivitate
- Unghiul de deschidere
- Câştigul

74

View publication stats