Bătălia de la Hattin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cucerirea Ierusalimului după prima cruciadă din 1099 a fost o lovitură
puternică pentru lumea musulmană. Ierusalimul era al treilea oraș sfânt al Bătălia de la Hattin
Islamului și în secolul următor recucerirea lui a devenit scopul principal
Parte a Cruciadelor
al Jihad-ului, războiul sfânt. Dar după 1100, coloniști și pelerini creștini
au invadat teritoriile cucerite (Siria și Levantul) și, cu sprijinul
principalelor state din Europa Occidentală, se părea că aceste așezări
creștine vor deveni permanente. Musulmanii refuzau să accepte
realitatea, dar aveau nevoie de un conducător care să-i unească pentru a-i
alunga pe „necredincioși”.

În 1187, musulmanii găsiseră un astfel de conducător în persoana

sultanului Saladin, conducătorul Egiptului și Siriei, care i-a chemat pe
toți să se alăture Jihad-ului pentru recucerirea Ierusalimului. Victoria sa
în bătălia de la Hattin a distrus practic statele creștine din Orientul
Mijlociu și a asigurat continuitatea stăpânirii islamice asupra regiunii în
următorii 800 de ani.

Cuprins
Bătălia de la Hattin, dintr-un manuscris medieval
1 Pregătiri Informații generale
2 Preludiu Perioadă 4 iulie, 1187
3 Dispunere Locație Hattin, lângă Tiberias,
Israel
4 Bătălia 32°48′13″N 35°26′40″E
5 Rezultat Rezultat victorie decisivă a
sarazinilor
6 Consecințe
Beligeranți
7 Legende, ficțiune și nonficțiune
Sarazini Regatul
8 Bibliografie
Ierusalimului
9 Legături externe Cavaleri templieri
Cavaleri ospitalieri
Ordinul Sfântului
Pregătiri Lazăr
Principatul de
Pentru a supune o populație majoritar musulmană și a rezista
Antiohia
amenințărilor statelor musulmane înconjurătoare, cruciații construiseră
Conducători
castele puternice în tot Regatul Ierusalimului, permițând câtorva cavaleri
Saladin Guy de Lusignan,
să domine zonele de provincie. În cazul unui asediu, apărătorii unui Raymond al III-lea de
castel puteau să ceară ajutor folosind lumina torțelor. În felul acesta, se Tripoli,
Balian de Ibelin
puteau aduna mari armate de cruciați acolo unde era necesar. Sarazinii
Efective
știau că nu puteau să-i învingă pe cruciați dacă aceștia rămâneau în
Aprox. 30000 Aprox. 20000, inclusiv
castelele lor sau în orașe fortificate ca Acra, Kerak sau Tir. Pentru a-i 2000 de cavaleri
nimici, trebuiau să-i atragă într-o bătălie generală. Apoi, după ce Pierderi
garnizoanele ar fi fost lichidate, puteau să cucerească castelele cu Necunoscute Grele; puțin sub 3000
de oameni au scăpat
ușurință.
Modifică date / text
În 1187, Saladin invadează Regatul Ierusalimului, sperând să exploateze
disensiunile din rândul creștinilor. Regele creștin Guy de Lusignan era un slab care dobândise tronul printr-un șiretlic și a cărui putere
era privită cu aversiune de nobilii locali, ca Raymond de Tripoli și Balian de Ibelin. Guy era influențat de oameni ca nemilosul
Reginald de Kerak, pe care Saladin jurase că îl va ucide cu mâna lui și Gérard de Ridefort, maestru al Cavalerilor templieri, ambii
războinici capabili, dar comandanți impetuoși. Saladin trebuia să-l atragă pe Guy în câmp liber, departe de sistemul de apărare al
castelului.

Sultanul hotărăște să asedieze orașul Tiberias, știind că acesta era practic lipsit de apărare, deoarece Guy micșorase garnizoanele
castelelor din întreaga țară pentru a aduna armata regală la Saffuriya. Tiberias era proprietatea lui Raymond de Tripoli, aflat în
rândurile armatei regale, în timp ce soția sa, contesa Eschiva, se afla în orașul apărat de o mică garnizoană. Dacă Eschiva ar fi
solicitat ajutorul regelui, Guy nu ar fi avut altă alternativă decât să se conformeze. Când din Tiberias a pornit mesagerul cu cererea de
ajutor spre Saffuriya, Saladin l-a lăsat să treacă. Între timp, sarazinii ocupaseră înălțimile din ambele părți ale platoului arid care
separa Saffuriya de Tiberias, așteptând până cândcruciații aveau să cadă în cursă.

La Saffuriya, Guy convoacă un consiliu de război, cerând sfatul comandanților cu experiență. Raymond de Tripoli vorbește primul și,
în mod surprinzător, pledează categoric împotriva unei încercări de salvare. Ca toți cei prezenți, el știa că Saladin le pregătise o
capcană și că, în înaintarea în deșertul dintre cele două orașe, întreaga armată putea să piară într-o singură luptă. El mai știa că
Saladin era un om de onoare, care nu ar fi făcut rău unei femei fără apărare. Dar aceste cuvinte l-au înfuriat pe Gérard de Ridefort,
maestrul templierilor, care l-a acuzat pe Raymond de lașitate. Pentru Gérard, era o rușine ca armata să nu intervină când sarazinii
prădau un oraș creștin. Dar regele și restul nobililor au fost convinși de argumentele lui Raymond, drept care s-a luat hotărârea de a
nu pleca în ajutorul orașuluiTiberias.

După lăsarea întunericului, Gérard s-a dus în cortul regelui. Guy nu se simțea în largul lui în fața templierului, deoarece acesta îl
ajutase să dobâbdească tronul. Gérard i-a spus că dacă nu vor porni în ajutorul
Tiberiasului, Ordinele militare (templierii șiioaniții) se
vor retrage din armată. Guy cedează ușor în fața amenințării, schimbând hotărârea adoptată. Restul oștirii a aflat cu stupoare că regele
se răzgândise. Toți știau că un marș spre Tiberias în mijlocul verii era o nebunie care se va încheia cu un dezastru. Dar cuvântul
regelui era lege.

Preludiu
Armata creștină, probabil cea mai mare care fusese adunată în cei 88 de ani de existență a regatului, cuprindea aproximativ 2000 de
cavaleri, 4000 de alți luptători călări și cu puțin peste 14000 de ostași pedeștri, unii îmbrăcați în cămăși lungi de zale, înarmați cu
săbii și scuturi, cu arbalete sau cu arcuri și prăștii. La 3 iulie 1187, întreaga armată pornește din Saffuriya înainte de răsărit în
călătoria de 24 de kilometri către Tiberias. Părăseau grădinile cu apă din belșug ale Saffuriyei pentru platoul arid din fața lor, unde
știau că sarazinii îi așteaptă. Avangarda era condusă de Raymond de Tripoli, cu Balian de Ibelin și Gérard de Ridefort în ariergardă și
cu regele și Curtea sa în centru. La început, sarazinii s-au limitat să lovească și să fugă. Cavalerii din centrul coloanei cruciate au fost
obligați să se deplaseze cu viteza pedestrașilor, care formau o mânecă protectoare în jurul lor, apărând caii de săgețile sarazinilor,
datorită cămășilor din zale sau apărătoarelor din piele.

Soarele era nemilos, nu erau copaci care să ofere umbră pe drumul de calcar pe care se deplasau. Cavalerii, cu armurile lor grele, cu
hainele groase colorate care izolau fierbințeala cămășilor de zale, împiedicându-le să le ardă pielea, își șter
geau sudoarea plină de praf
de pe ochi și priveau cu suspiciune înainte, așteptând atacul care știau că va veni. În jurul lor erau pedestrașii, care făceau gesturi
deșucheate pentru a reduce tensiunea. Unii erau mercenari bine echipați din Genova sau Țările de Jos, înarmați cu arbalete mari, care
își câștigau existența urmându-i pe cei care îi plăteau. Alții erau orășeni din orașele de coastă care răspunseseră la ârrière-ban
(chemarea la oaste a bărbaților valizi), fiind însuflețiți de gândul că luptau nu numai pentru credință, ci și pentru familiile lor aflate în
Acra, Tir și Beirut. Majoritatea purtau tunici din postav vătuit sau apărătoare din piele care rezistau sabiei unui sarazin sau impactului
mortal al unei săgeți. Se auzeau multe limbi și dialecte dinEuropa, armata creștină fiind cu adevărat o armată internațională.
Coloana nu avea căruțe cu apă (care i-ar fi încetinit și mai mult înaintarea)
oamenii ducându-și singuri rezervele cu apă. Înainte ca soarele să ajungă la
amiază, majoritatea își epuizaseră prețioasele provizii și nu puteau spera să dea
de apă înainte de a ajunge la Marea Galileii. Când coloana era cu adevărat
angajată în marș, iar retragerea ar fi fost la fel de dificilă ca și înaintarea,
Saladin lansează flancurile armatei sale, care pornesc în atac de pe culmile
dealurilor, înconjurându-i pe cruciați. Arbaletierii creștini i-au ținut pe sarazini
la distanță, dar pentru a lupta coloana a trebuit să încetinească, aproape să se
oprească, în timp ce deasupra capetelor lor soarele ardea cu putere.

La ora 10 noaptea, după aproape șase ore de la începerea marșului, cruciații Coarnele de la Hattin, 2005, vedere
erau epuizați. Ultima lor sursă de apă înainte de Lacul Tiberias era un izvor dinspre est
spre nord, lângă Muntele Turan, dar regele Guy a ordonat continuarea
marșului. În avangardă, Raymond, convins că oamenii vor muri de sete înainte ca lunga și chinuita coloană să ajungă la Tiberias, i-a
propus regelui o schimbare de direcție spre nord: pe înălțimile de lângă satul Hattin erau izvoare. Aceasta ar fi însemnat pentru
moment abandonarea Tiberiasului, dar pe termen lung putea salva armata. Regele a fost de acord și lângă Meskenah întreaga armată
s-a îndreptat spre nord-est. În dezordinea acestei întoarceri, mulți cavaleri s-au desprins de escorta de infanterie și au încercat să
ajungă mai repede la apă. Simțind că și-ar putea pierde prada, Saladin trimite mari forțe de cavalerie sub comanda nepotului său Taqi
al-Din pentru a ține coloana sub observație și a-i bloca calea spre Hattin. Dându-și seama că, dacă nu va reuși să treacă printre
oamenii lui Taqi, întreaga coloană era sortită pieirii, Raymond se pregătește să-i atace pe sarazini cu cavaleria. Dar, înainte de a face
acest lucru, primește un mesaj disperat (care s-a dovedit a fi fatal) din partea regelui Guy, care ordona oprirea și ridicarea taberei.
Ariergarda epuizată (în special templierii) nu mai putea înainta în ziua aceea. Fără apă, Raymond știa că armata era condamnată la
moarte: "Vai! Vai! Sfinte Dumnezeule, războiul s-a sfârșit. Suntem trădați și sortiți morții și pământul este pierdut", i-a spus el lui
Guy, dar regele a fost neînduplecat și astfel s-a ridicat tabăra.

După ce i-a prins pe creștini în cursă pe platou, departe de orice sursă de apă, Saladin și trupele sale le-au înconjurat tabăra,
hărțuindu-i toată noaptea cu strigăte de triumf și cu zgomotul asurzitor al tobelor și trompetelor. La lumina focurilor, cruciații îi
vedeau pe sarazini oferindu-le în batjocură apă, pe care o vărsau în nisip în momentul în care întindeau mâinile. La grozăvia situației
se adaugă prezența scorpionilor și a păianjenilor veninoși, care se strecurau sub armuri.

Dispunere
În zori, cruciații încep marșul spre izvoarele de la Hattin. Sute de cai muriseră deja doborâți de sete sau de săgețile sarazinilor, mulți
cavaleri mărșluind cu infanteria. Moralul armatei creștine era foarte scăzut, unii cavaleri trecând la inamic. Dificultățile au încetinit
înaintarea coloanei până când marșul a fost din nou oprit. Infanteria cedase brusc și, cu strigăte puternice, sute de pedestrași
părăsiseră coloana, năpustindu-se pe pantele stâncoase spre locul în care credeau că vor găsi apă. Confruntat cu dispersarea întregii
coloane, Guy nu are de ales și își ridică cortul. În jurul lui s-au strâns majoritatea cavalerilor din coloana centrală, dar puțini
infanteriști s-au supus chemărilor sale imperative de a se reîntoarce la datorie. Chiar și atunci când episcopii i-au chemat să apere
Adevărata Cruce, puțini dintre ei au răspuns. Pentru a-i chinui și mai mult, musulmanii aprinseseră focuri în tufișuri și fumul le venea
permanent în față, mărindu-le setea arzătoare.

Bătălia
Dându-și seama că victoria era pierdută, Raymond și-a adunat cavalerii, ai săi și pe cei din Antiohia și Sidon, și i-a atacat pe sarazinii
care apărau drumul de acces către satulHattin. Cavalerii lui Raymond reușesc să treacă printre ei și să scape, dar regele Guy și grosul
armatei nu au avut nicio șansă. În absența infanteriei care să-i țină pe musulmani la distanță cu arbaletele, cavalerii lui Guy erau
aproape neajutorați. Sarazinii au năvălit asupra cercului de războinici în armuri care apărau Adevărata Cruce. În haosul din jurul
relicvei sfinte, este ucis episcopul de Acra, relicva fiind preluată de episcopul de Lydda. Taqi al-Din le ordonă luptătorilor săi să lase
arcurile și să-i atace pe cavalerii care-l apărau pe episcop cu săbiile, buzduganele și lăncile. Sarazinii i-au doborât pe apărători numai
datorită efectivelor superioare, Taqi luând relicva și părăsind exultat lupta. Al-Afdil, fiul de 17 ani al lui Saladin, martor al acestei
întâmplări, a crezut că victoria era de acum sigură. Dar tatăl său l-a contrazis; peste puțin timp, cruciații întreprind încă un atac
disperat, respins la numai câțiva metri de locul în care se aflau. "Am strigat din nou: I-am bătut. Tatăl meu s-a întors spre mine și a
spus: Taci. Îi vom învinge abia când va cădea cortul acela. Și în timp ce vorbea, cortul a căzut."

După pierderea relicvei sfinte, simbolul sprijinului lui Dumnezeu, moralul creștinilor se prăbușește. Guy era atât de epuizat, încât pur
și simplu s-a așezat, așteptând să fie luat prizonier. Împreună cu el au fost prinși cei mai mulți dintre nobilii regatului, cu excepția lui
Raymond de Tripoli și Balian de Ibelin, care scăpaseră.

Rezultat
Saladin i-a tratat bine pe nobilii săi prizonieri, cu excepția lui Reginald de Kerak, pe care l-a ucis cu mâna lui; soldații au fost vânduți
ca sclavi, unii cu prețul unei perechi de sandale. Înfrângerea creștinilor a fost totală: orașele și castelele din regat (cu excepția orașului
Tir) au fost cucerite de Saladin într-o singură campanie. Guy riscase totul pe o singură bătălie, în ciuda sfaturilor oștenilor cu
experiență, conducându-și armata într-o capcană, deși fusese avertizat.

Consecințe
Înfrângerea creștinilor la Hattin, completă și ireversibilă, a fost o catastrofă pentru mișcarea cruciată. Armata cruciată (cea mai mare
pe care Regatul Ierusalimului o adunase vreodată, care lupta sub semnul Adevăratei Cruci) se dovedise incapabilă să reziste în fața
musulmanilor. Pentru mulți credincioși, acesta era un semn că Dumnezeu își întorsese fața de la ei. Au mai fost organizate cruciade
(cel puțin șase), dar ele nu au mai fost însuflețite de fervoarea și valorile religioase care-i animaseră pe soldații primei cruciade, a
cărei recompensă (cucerirea orașului sfânt) fusese acum pierdută de o generație lipsită de credință. Cruciadele au devenit pretexte
pentru cucerirea de teritorii și grandoare. A patra cruciadă (1204) s-a îndepărtat atât de mult de scopul inițial (recucerirea
Ierusalimului), încât s-a angajat în asedierea și capturarea unui oraș creștin:Constantinopol.

Legende, ficțiune și nonficțiune

Potrivit cronicarului Ernoul, veștile înfrângerii au cauzat moarteapapei Urban al III-lea, din cauza șocului.

Bătălia, și mare parte din contextul conflictului, sunt relatate în romanul Frații de Sir Henry Rider Haggard. Deși bătălia însăși nu a
fost prezentată, rezulatul, inclusiv execuția luiReginald de Kerak, sunt redate în filmul Regatul Cerului din 2005.

Bătălia de la Hattin poate fi jucată în Stronghold Crusader, versiunea pentru PC. Nivelul se numește Bătălia de la Hattin, Bătălia de
pe Deal.

"Coarnele de la Hattin" este o bătălie ce poate fi jucată în joculMedieval: Total War, drept Saladin.

Într-o producție neobișnuit de mare (1963), regizorul egiptean Youssef Chahine a creat filmul Al-Nasser Salah ElDine. Filmul îl
prezintă pe Saladin drept o persoană preocupată de pace, dar și de siguranța propriului popor
.

Scena cu care începe carteaStandardul de onoare din 2007 a lui Jack Whyte prezintă bătălia de la Hattin.

Romanul suedez Tempelriddaren (Cavalerii Templieri în română), de Jan Guillou, îl potretizează pe Arn Magnusson, cunoscut și ca
Arn de Gothia, drept unul dintre puținii supraviețuitori (unul din cei doi Cavaleriemplieri
T care au supraviețuit) ai bătăliei.

Romanul Cavalerul cruciat de Ronald Wech conține o amplă descriere a bătăliei de la Hattin.

Bibliografie
M. W. Baldwin, Raymond III of Tripolis and the fall of Jerusalem, NY, AMS Press, 1978
en De Expugnatione Terrae Sanctae per Saladinum, trad. James A. Brundage, înCruciadele: Un studiu
documentar. Marquette University Press, 1962.
Peter W. Edbury, The conquest of Jerusalem and the Third Crusade : sources in translation
, Aldershot, Scolar
Press, c1996.
 P. M. Holt, The age of the Crusades : the Near East from the eleventh century to 1517 London, Longman,1986
R. L. Nicholson, Joscelyn III and the Fall of the Crusader States 1134-1199 , Leiden: E. J. Brill, 1973
en Steven Runciman, O istorie a cruciadelor, vol. II: Regatul Ierusalimului și estul franc, 1100-1187. Cambridge
University Press, 1952.
en Kenneth Setton, ed. O istorie a cruciadelor, vol. I. University of Pennsylvania Press, 1958 (disponibil online).
R. C. Smail, Crusading Warfare 1097-1193 , Cambridge, Cambridge University Press, 1995.
John Gillingham, The Life and Times of Richard I, London: Weidenfeld and Nicolson, 1973.
M.C.Lyons & D.E.P. Jackson, Saladin - The politics of the Holy War, Cambridge, Cambridge University Press, 1986.
Jonathan Phillips, The Crusades, 1095-1197, Harlow , England, Longman,2002

Legături externe
Extras din Cronica lui Ernoul pe Internet Medieval Sourcebook
De Re Militari: Societatea pentru istorie medievală militară

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bătălia_de_la_Hattin&oldid=8844146

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 25 septembrie 2014, ora 17:11.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.