[…] vrei să te încredinţezi dacă înţeleg corect aceia care afirmă că ostaşii binecredincioşi

ucişi în timpul luptei cu necredincioşii sunt învredniciţi de partea drepţilor, adică de Împărăţia
Cerurilor. Despre aceasta îţi voi spune aşa. Mult ar trebui să ne rugăm, şi acest lucru şi lui Dumnezeu
Îi este plăcut şi pentru toţi oamenii este mântuitor, ca noi, lepădând orice ceartă, orice nedreptate şi
vrajbă reciprocă, să iubim vieţuirea în pace a unuia cu celălalt, urmându-l în simplitatea inimii pe
dreptul care spune: Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram (Ps. 119, 7); de asemenea: Pace multă
au cei ce iubesc legea Ta, Doamne, şi nu se smintesc (Ps. 118, 165). Şi aşa cum Sfântul Apostol Pavel
spune: Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18).
Ce spune el prin aceste cuvinte: „dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră”? Adică: nu începeţi voi
înşivă lupte şi certuri cu ceilalţi chiar dacă ar fi şi necredincioşi sau vrăjmaşi, ci trăiţi în bună pace cu
toţi. Dar pentru că smintelile trebuie să vină (Matei 18, 7), aşa cum Însuşi Stăpânul tuturor şi Făcătorul
a destăinuit această trebuinţă, arătând astfel împotrivirea definitivă a unor oameni necredincioşi faţă de
legile şi poruncile lui Dumnezeu, de asemenea şi răutatea nemăsurată a diavolilor potrivnici lui
Dumnezeu şi ura lor faţă de oameni, din pricina căreia ei, luptătorii împotriva lui Dumnezeu, nu
încetează să tulbure neamul omenesc, folosind toate mijloacele şi mai ales pe aceia care urăsc din tot
sufletul buna credinţă în Hristos Dumnezeu şi se străduiesc pe orice cale să o nimicească de pe faţa
pământului, constrânşi încă de la început de această trebuinţă grabnică, binecredincioşii împăraţi,
dregători şi conducători, fiind însufleţiţi de dumnezeiasca râvnă şi apărând buna credinţă în Stăpânul
tuturor, au devenit, desigur, potrivit cu voia şi insuflarea dumnezeiască, voievozi şi căpetenii, au numit
conducători de mii şi sute de ostaşi, au organizat armată numeroasă şi le-au hotărât din veniturile
statului soldă îndestulătoare ca ei să fie întotdeauna pregătiţi pentru respingerea ticăloşilor barbari care
se ridică împotriva moştenirii binecredincioase a Făcătorului tuturor. Aşa a fost dumnezeiescul
Avraam care, înarmând 318 oameni dintre slujitorii casei sale, a alergat împreună cu ei după regele
Kedarlaomer, a bătut oastea lui şi pe toţi cei înrobiţi de el i-a luat înapoi împreună cu dreptul Lot şi i-a
înapoiat regelui Salemului, adică dreptului Melchisedec. Această faptă vrednică de laudă el a săvârşit-
o, desigur, din râvnă dumnezeiască. De aceeaşi râvnă dumnezeiască a fost însufleţit şi Fericitul Moise,
cel ce se trăgea din el şi a trăit cu mulţi ani după el, care, înarmându-i pe Isus Navi şi pe voievozii care
erau împreună eu el şi pe căpeteniile miilor de ostaşi şi armata israelită aleasă, i-a trimis împotriva
necredinciosului Amalec, iar el însuşi, urcându-se pe un munte-înalt, a înălţat rugăciuni şi cereri către
Stăpânul tuturor pentru mântuirea întregului neam israelit. Aşa au fost şi judecătorii israeliţi care au
trăit după el, şi însuşi dumnezeiescul Samuel care l-a uns pentru domnie pe primul rege israelit - pe
Saul - şi l-a trimis în ţinutul amaleciţilor ca să-l nimicească definitiv şi să distrugă acolo tot poporul
împreună cu toate dobitoacele, după porunca lui Dumnezeu, ca răzbunare pentru sângele fiilor
israeliţilor pe care l-a vărsat necredinciosul Amalec, împotrivindu-se poruncii Celui Preaînalt, în
vremea când Domnul a dus poporul israelit în pământul făgăduinţei pe care s-a jurat să-l dea
înaintaşilor lor ca moştenire. Dar, să nu lungesc foarte mult cuvântul cu povestiri amănunţite despre
faptele care au avut loc după rânduiala şi porunca lui Dumnezeu şi despre luptele împăraţilor care au
avut loc în Ierusalim şi în Samaria împotriva celor de alt neam.
Căci după porunca şi rânduiala lui Dumnezeu se săvârşeşte tot ce îi priveşte pe cei care
domnesc în chip binecredincios pe pământ, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând; Tot
sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt,
de Dumnezeu sunt rânduite (Rom. 13, 1). Lăsând toate acestea, să trecem la binecredincioşii împăraţi
şi cârmuitori ai ortodocşilor şi să vedem ce s-a săvârşit de către cei mai vrednici de pomenire dintre ei
prin conducerea luptelor împotriva popoarelor barbare care s-au străduit să stârpească de pe pământ
buna şi neîntinata noastră credinţă. Ei, înarmându-se cu credinţa în Sfânta şi Atotputernica Treime, nu
numai trupeşte i-au biruit pe acei barbari, ci, prin faptele lor înţelepte şi prin învăţăturile lor insuflate
de Dumnezeu au lucrat aşa încât aceia s-au schimbat şi au venit la cunoaşterea neîntinatei vederi a lui
Dumnezeu, lepădând toată necredinţa lor de dinainte şi cruzimea lor barbară. Iar pentru ce spun eu
aceasta, ascultă cu atenţie. Dacă binecredincioşii împăraţi şi cârmuitori ai noştri care se nevoiesc bine
pentru adevărata credinţă în Hristos Dumnezeu săvârşesc asemenea schimbări vrednice de laudă şi
plăcute lui Dumnezeu şi ajung la acestea prin moartea multor căpetenii de oşti şi conducători de mii de
ostaşi şi oameni de orice grad militar, sunt cinstiţi ca sfinţi şi drepţi - şi într-adevăr sunt aşa, precum şi
Apostolul Pavel mărturiseşte, zicând: care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au
dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor (Evrei 11, 33) - atunci cine nu va fi de acord cu această
dreaptă judecată, potrivit căreia şi aceia care se nevoiesc bine împreună cu ei pentru buna credinţă în
Hristos Dumnezeu până la vărsarea sângelui lor, sunt vrednici de pomenire înaintea lui Dumnezeu şi
dobândesc mântuirea? Şi dacă cineva socoteşte îndrăzneţe cele spuse de mine, totuşi eu nu voi înceta
să afirm acest lucru, căci nu minte cuvântul lui Dumnezeu, care spune: Mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Această cugetare
dumnezeiască nu se referă, oare, după dreptate, şi la aceia care se nevoiesc bine până la vărsarea
sângelui pentru buna credinţă a ortodocşilor, pentru sfintele biserici, sfinţite spre slava lui Hristos
Dumnezeu, a Preacuratei Lui Maici şi a tuturor sfinţilor?
Dacă pentru un singur prinos pe care cu înţelepciune l-a adus Celui Preaînalt, Fericitul Abel a
fost socotit drept, fiind cu viclenie ucis de fratele său Cain, atunci nu vor fi, oare, după dreptate,
socotiţi drepţi de către dreptul Judecător aceia care nu printr-un singur animal adus ca jertfă într-un
loc, ci pentru Însuşi Mielul lui Dumnezeu adus ca jertfă pretutindeni îşi pun sufletele lor, fiind ucişi de
ismaelitenii potrivnici lui Dumnezeu?
SFÂNTUL MAXIM GRECUL - ,,Tâlcuiri şi sfaturi” - Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004 – pag. 80-81...