Sunteți pe pagina 1din 7

Integrarea europeană

Termenul de integrare europeană se referă la un proces de integrare a statelor europene


într-un ansamblu coerent politic, economic, juridic, cultural etc. Acest proces presupune
adoptarea unor valori comune şi o conducere comună. Integrarea europeană a debutat după al
doilea război mondial, când Europa a fost ruinată şi incapabilă de a face faţă marilor
învingători (SUA şi URSS). Singura soluţie pentru ieşirea din criza generată de război a fost
integrarea.

Integrarea europeană a fost promovată de o serie de oameni politici vizionari: Jean


Monnet; Robert Schumann (prim ministru al Franţei); Konrad Adenauer (cancelarul
Republicii Federale Germane); Alcide de Gasperi (primul ministru al Italiei); Paul Henri
Spaak (primul ministru al Belgiei).

Primele încercări de unificare a statelor europene s-au concretizat în crearea


Consiliului Europei (1949). Acest organism este o organizaţie internaţională şi
interguvernamentală, care are ca scop instituirea democraţiei, a statului de drept şi respectarea
drepturilor omului. Menţionăm că această organizaţie este independentă de Uniunea Europană
şi nu face parte din structurile acesteia.

Punctul de plecare în integrarea europeană l-a constituit un parteneriat comercial şi


economic. Astfel, la 9 mai 1950 afost lansat Planul Scumann, elaborat de Jean Monnet şi
Robert Schumann, care prevedea punerea în comun a industriilor de cărbune şi oţel. Pe baza
acestui plan în 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), organizaţie, care şi-a început activitatea în 1952, fiind
alcătuită din Franţa, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Acest
organism avea o instituţie suprastatală, Înalta Autoritate, care decidea în problemele legate de
cărbune şi oţel din toate statele membre.

Integrarea europeană a continuat cu ideea creării unei pieţe commune. În 1957 s-au
semnat la Roma două tratate care prevedeau crearea Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA).

Prin creareea CEE s-a înfiinţat o piaţă comună pentru produsele agricole şi industriale
ale statelor membre, precum şi o uniune vamală bazată pe cele 4 libertăţi fundamentale: libera
circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

Comunitatea Europeană s-a extins în a doua jumătate a secolului al XX-lea:

1973 Anglia, Irlanda şi Danemarca


1981 Grecia

1986 Spania şi Portugalia

1995 Austria, Finlanda şi Suedia

2004 Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia,Slovenia, Lituania,Letonia, Estonia, Malta şi


Cipru

2007 România şi Bulgaria

Cel mai important tratat semnat la nivel European a fost Tratatul de la Maastricht
(1992), care prevedea introducerea numelui de Uniune Europeană, posibilitatea introducerii
unei monede unice comune şi introducerea cetăţeniei europene. Tratatul a introdus
organizarea uniunii pe 3 piloni: Comunităţile europene (CECO, CEE, CEEA); Politica externă
şi de securitate comună (PESC) şi Justiţie şi afaceri interne (JAI).

În 1995 afost semnat semnat acordul de la Schengen, care prevedea eliminarea treptată
a controlului vamal la frontiere interne ale UE.

UE este compusă din 5 instituţii fundamentale:

1) Parlamentul European este singura instituţie a UE ai carei membrii sunt aleşi de


către cetăţenii statelor membre, o dată la cinci ani. Cea mai importantă atribuţie a
Parlamentului European este funcţia legistlativă, pe care o împarte cu Consiliul. Parmamentul
deţine şi funcţia bugetară stabilind bugetul UE, pe baza recomandărilor făcute de Comisia
Europeană. Parlamentul European exercită un control politic asupra instituţiilor comunitare.
Parlamentul are 732 de membri reuniţi în mai multe grupuri politice dintre care cele mai
importante sunt: Partidul Popular European (PPE) şi Partidul Socialiştilor Europeni (PSE).
Parlamentul European are 2 sedii:Strasbourg(Franţa) şi Bruxelles (Belgia).

2) Consiliul Uniunii Europene. Se mai numeşte şi Consiliul de Miniştri şi este format


din reprezentanţii statelor membre, având următoarele atribuţii: adoptarea legislatiei UE
alături de Parlament, coordonarea politicii economice a statelor membre, încheierea
acordurilor, elaboarea politicii externe şi de securitate comună, coordonarea cooperării între
tribunalele naţionale şi forţele poliţieneşti în materie penală. Componenţa Consiliului variază
în funcţie de problemele abordate: miniştrii afacerilor externe se reunesc în Consiliul afaceri
generale, miniştrii economiei se reunesc în Ecofin etc.

3) Comisia Europeană - are sediu la Bruxelles, iar fiecare stat membru are dreptul la
un comisar. În present Comisia are 27 de membrii. Comisia are 4 funcţii principale:
elaborează propunerile legistlative pe care le trimite Parlamentului şi Consiliului; gestionează
şi implementează politica şi bugetul UE; aplică legislaţia UE alături de Curtea de justiţie;
reprezintă UE la nivel internaţional.

4) Curtea de justiţie. Are sediul la Luxemburg şi judecă litigiile între statele membre,
instituţii, societăţi comerciale şi persoane fizice, asigură respectarea legilor europene. Fiecare
stat membru este reprezentat de un judecator.
5) Curtea de conturi. Asigură verificarea activităţilor financiare ale UE.

Simbolurile UE sunt:

1) Drapelul European: 12 stele galbene dispuse în cerc pe un fond albastru.

2) Imnul UE: Oda bucuriei-un extras din simfonia a IX-lea de Ludwig van Beethoven
pe versuri de Friedrich Schiller.

3) Ziua Europei: sărbătorită anual la 9 mai, când a fost lansat Planul Schumann.

4) Motto-ul UE: Unitate în diversitate.

Acum 20 de ani se punea problema corelarii integrării europene cu celebra Ost politik.
în acest fel încercarea Europei Occidentale de a se ridica la rangul unei puteri mondiale a
făcut că Rusia să-şi întăreasca poziţia în câmpul acestei noi competiţii. în anii 90 când
răsturnarile sociale în ţările est europenecă şi războiul din Golf au repus pe ordinea de zi
temele internaţionale ţări ale geopoliticii şi naţiunii care auinterferat în discuţiile politice cu
temele moi precum restructurarea ecologica, reformele sociale şiechilibrul interregional.
Procesul de integrare este călăuzit de imagini conducatoare ce emerg din interese sociale
şireprezentari ale ordinii în societate. Moştenirea cultural europeană condiţionează întregul
proces de integrare împreună cu procedurileaplicate pentru integrare şi unificare. când vorbim
de moştenirea cultural europeană asumam implicitexistenţa şi recunoaşterea unei identitaţi
culturale europene formate de-a lungul istoriei.Identitatea colectiva trebuie căutata la
intalnirea între cultura şi civilizaţie. Ceea ce numim culturaeste o forma de relaţie existentă
între oameni şi natura că şi între oameni înşişi. Andrei Filip susţine referitor la valorile
specifice Europei că civilizatia europeană îşi afla definiţia în cele trei influenţe aleconceptului,
ale individualului, conceptului roman al justiţiei şi cetăţeanului şi conceptului biblic al
persoanei umane.

Cultura europeană mai conţine un concept foarte important - ştiinţa modernă şi


sistemul parlamentar. Acesta este conceptul derivarii voinţei politice din dezbaterea publica
asupra destinelor deinteres general.Procesul unificării europene nu poate face abstracţie de
valorile europene inclusiv sub aspectul procedurilor daca mijloacele refuza sa trădeze
scopurile. A gândi Europa înseamnă astăzi a gândi reunificarea ei. Filosofi francezi au profilat
reunificarea înforma unitas multiplex. Ei au observat că reunificarea reclama astăzi o teoria a
complexităţii ansamblurilor care nu le mai priveşte doar funcţionalist şi nici doar formal,
birocratic ci că unitaţi ce ating reciprocacomodarea prin mişcarea naturala a componentelor.
Europa deschide perspectiva unui policentrism cultural înăuntrul unei unitaţi efective a vieţii
pecontinent. Problema concreta care se pune este de a transforma Europa istorica şi
geografică într-o europa politica şi funcţionala pentru sine şi pentru sistemul internaţional.
Rezolvarea ei a fost încercata sub devize precum confederaţia europeană, Europa regiunilor.
Dar într-o europa a statelor naţionale puternic profilatesub aspectul intereselor, tradiţiilor
culturale astfell de devize raman simpla retorica.Europa Occidentală şi cea Răsăriteana
trebuie sa se orienteze spre a asuma împreună opera derestructurare, adică de creare a unei
ordini europene noi şi cuprinzatoare. Aceasta înseamnă promovareastrategiei parteneriatului,
adică dezvoltarea unei reţele tot mai dese de acorduri între state, începând cuacordurile de
securitate, încât ele să fie înclinate obiectiv mai curând spre cooperare decât spre izolare
şiacţiune unilaterala. Europei este acum timpul sa i se dea o expresie şi o forma politica.
Element fundamental în acestdemers rămâne dreptul. Înăuntrul dreptului se înregistreaza
acum o importanta deplasare, ce consta înapariţia unui nou subiect de drept: comunitatea
europeană devenita între timp UE. Spre deosebire de toatetentativele anterioare de unificare
europeană, procesul de unire iniţiat după război nu recurge la forţă sau supunere, ci la regulile
dreptului. Promotorii sai au plecat mereu de la premisa că numai acea unitateeuropeană este
solida şi durabila care se bazeaza pe voinţă proprie şi se precipita în legislaţie.Tratatul de la
Roma a fost prima consacrare juridica a comunităţii europene care nu conţinedictatul unei
puteri ci voinţa statelor libere şi egale.Comunitatea europeană recurge în sfera dreptului la
ordonanţe dar şi la linii directoare decizii şirecomandari. în timp ce ordonanţele sunt legi ale
comunităţii, liniile directoare se adreseaza statelor membre solicitandu-le acomodarea
propriului drept la scopurile comunităţii iar deciziile soluţioneaza cazurideterminante. După
primul război mondial Woodrow Wilson a propus celebrul plan de pace sprijinita pe
oreorganizare a Europei în mod democratic şi pe criterii naţionale. Procesul unificator se
loveşte de barieraridicata de realităţile social-economice şi politice naţionale. O politica
transnaţionala a devenit o condiţie aexistenţei şi consolidarii comunităţii europene. Unificarea
europeană este incompatibila cu politicile autarhice pentru motivul simplu că ea presupune
acomodari reciproce şi până la urma împărtăşirea de valori şi reguli în comun. Ceea ce atinge
unificarea trebuie considerat nu doar din punct de vedere al celor direct implicaţi ci şi din
acela al efectelor asupra procesului de unificare.

Indivizii sunt în aceeaşi măsură purtatorii unei politici precum sunt instituţiile angajate
în procesulunificării. Unificarea europeană nu face excepţie.Şansa renaşterii europeneEuropa
reprezintă un continent pe care trăiesc multiple grupuri naţionale. în Europa s-aformat cultura
modernă axata pe ştiinţa Galileo-newtoniana, pe comportamentul economic raţionalşi pe
comportamentul moral întemeiat pe norme universale.Cultura europeană de azi este rezultatul
interacţiunii multiplelor popoare ce s-au format pe harta continentului. celţii,
romanii,germanii, slavii au format marile rădăcini ale Europei; iar dela mijlocul secolului
XVIII se poate vorbi despre o civilizaţie europeană care treptat a cuprinstoata planeta. însă
dezvoltarea nu a durat mult ea fiind umbrită de declinul Untergang.Spengler vorbeşte despre
Declinul Occidental. Europa Occidentală considerată a filocomotiva Europei nu a mai adus
nici o înnoire spirituala ci doar o simpla civilizaţie, treptatajungându-se la stingerea acestei
culturi. Tot Spengler afirma că o cultura este de fapt o sinteza deculturi şi că trecerea de la
cultura la civilizaţie nu reprezintă un declin ci o perioada de perfecţiune.Cultura europeană
modernă nu este un capitol încheiat legitim, depăşit al istorieiuniversale, însă are unele
probleme cum ar fi:-Problema pierderii semnificaţiei moral-practice a ştiinţei moderne pentru
viaţaeuropeană actuală. Husserl o numea Criza ştiinţei europene. Ştiinţa spune prea puţin în
raport cu problemele vieţii:
- Problema degradarii fiinţarii umane într-o administrare a lucrurilor spre a
asigurareproducerea fizica a vieţii. Se considera că spiritul numai are încredere în
sine şi se lasa dus de existenţă.
- Problema convertirii faptice a iluminismului-viziunea emancipatoare a Europei
moderne. Iluminismul furnizeaza mijloace intelectuale ale controlului social
asupra indivizilor.
- Problema abordarii a însăşi distribuţiei şi folosirii energiei psihologice a omului de
cătremecanismele conservarii puterii în societatea europeană a modernităţii târzii.
- Problema convertirii tacite , istoriceşte conditionate a instrumentelor intelectuale
aleiluminismului, din mijloace emancipatoare în mijloace de difuziune a unei
raţionalităţiinstrumentale.
- Problema reducerii energiei gândirii ce transcede datul pe fondul declinului
conştiinţei,
- Problema recuperarii sau a întemeierii unei morale care pe fondul libertăţii poate
oferiraspunderi individuale. Aceste probleme pot fi privite din mai multe
perspective: medicala care se refera la ocriza de maxima gravitate ce duce la
moarte funcţională. capacităţile de concentrare scad;sistematic are loc menţinerea
unor soluţii inaccesibile. Modificarea mai poate fi considerata ocriza. O criza poate
fi identificata când funcţionalitatea unui system social-cultural este evoluataîn
legatura cu identitatea lui culturala.În perioada modernă securitatea europeană s-a
întemeiat pe echilibrul groazei dat de;cele două războaie mondiale pierzandu-şi
autonomia din punct de vedere extern; statele naţionaledoresc independenţă ;
statele nu-şi pot asigura securitatea decât prin acorduri cu alte naţiuni. dupăal II-lea
război mondial lumea se împarte în două: SUA şi URSS iar Europa se divizeaza
înlumea libera şi în lumea dictaturii comuniste, iar mai târziu în mica şi marea
EuropaEuropa este caracterizata de pregnanta conştiinţa etnica a popoarelor ce
trăiesc la sânulei. Europa rezidă de fapt de câteva secole în istoria multiplu
împletită a câtorva zeci de comunităţietnice popoare şi naţiuni,În Europa au loc
controverse cu privire la asigurarea unificării, discuţii aduse şi în cadrulAcordului
de la Maastricht .În secolul XIX Europa s-a caracterizat prin formarea de state
naţionale şi princoncentrarea resurselor în direcţia consolidarii politice, economice
şi spirituale ale acestor state.În perioada postbelica Europa se bucura de securitate;
datorita relaţiilor paşnice întrestate. Posibilitatea concretă a renaşterii Europei o
reprezintă regăsirea identităţilor; identificareamecanismelor de ieşire din
naţionalism şi reglarea litigiilor.

Abordarea naţionalismului

Marginalizat în timpul relativ îndelungatei păci postbelice naţionalismul a recidivat ca


ideologie aregimurilor comuniste intrate în criza finala. El a rabufnit ca mişcare politica ce
reclama puterea politica şistoparea democratizarilor; este răspândit în ţările răsăritene.În fapt
naţionalismul este emanaţie a serviciilor secrete care îl „stilizeaza”, ce are succes pe fondde
saracie dar şi o premisa foarte eficace pentru a prelungi saracia la nesfârşit. Naţionalismul este
ideologiaoamenilor care se tem.„Religia a devenit prea slaba pentru ca să poata menţine
oamenii în slujba puterii era nevoie de ootrava psihologică ce nu contrazice atât de făţiş ştiinţa
aflata în progres”; la aceasta serveşte naţionalismul – Horkeimer.Astăzi dincolo de pretextele
afişate zgomotos de adepţii sai naţionalismul etnic este instrumentul principal al diversiunii şi
stoparii democratizarii. Miezul sau este convertirea apartenenţei etnice într-uncriteriu de
evaluare a prestaţilor oamenilor. Naţionalismul scoate indivizii din comunităţile politice,
moraleşi profesionale în care trăiesc şi le recunoaşte o singura comunitate etnica postulata ca
un destin.În jurul apelului la identificarea etnica s-a organizat naţionalismul clasic. în cadrul
sau, nu atât discriminarea etnica a indivizilor intereseaza cât punerea în mişcare a unei
majoritaţi de indivizi pentru aimplementa instituţii de care pot profita toţi indivizii. Altul este
naţionalismul actual – naţionalismulrăsăritean. Naţionalismul Răsăritean pierde tot mai mult
contactul cu o perspectiva universala afundându-seîn provincialismul aproape fatal al zonei.
Spre deosebire de naţionaliştiii occidentali orientaţi spre progres prin ştiinţa şi tehnica
avansata cei răsăriteni sunt absorbiţi de delimitarea etnica. Viziunea Naţionalismuluirăsăritean
este o filosofie sumara a istoriei care vede peste tot „poporul”, Volk, şi misiunea
luiistorica.”Mesianismul” nu poate fi egalitarian el pretinde drepturi pentru poporul ales.
Volk-ul estetotalitarian, reprezintă un grup care are istorie, caracteristici naţionale, cultura,
drepturi şi misiunea sa.Individul nu are caracteristici sau drepturi. Naţionalismul actual este
separatist, respinge formele moderne ale organizării politice la nivelnaţional şi supranaţional.
Naţionalismul actual din Europa Răsăriteana căuta adesea sa se legitimeze prinanalogie cu
naţionalismul grupurilor minoritare din statele occidentale de azi. Naţionalismul în
Franţa,Canada şi pentru scoţienii din Anglia se datoreaza schimbărilor în structura economica,
slabirii integrăriiculturale în lipsa sau pe fondul crizei viziunii unificatoare. Naţionalismul
răsăritean invoca naţionalismul marilor puteri – politica prin forţa, unitara dar şiglobala, este
luata că o analogie justificativa. De multe ori promovarea intereselor propriei naţiuni se
degradeaza şi ia forma naţionalismului. Degradarea şi deci diferenţierea celor doua –
promovarea naţionala şi naţionalismul- se petrec atunci când prima este conceputa ca opusa
altor promovari naţionale plecând de la premisa specificului ireductibil alfiecărei entitaţi
naţionale.Unitatea naţiunilor europene care este singura soluţie pentru a preveni căderea
continentului înconflicte nu poate fi modelata în perspectiva cosmopolita. Europa poate fi
unificata doar cu o strategie bazata pe unitatea polifonica a Europei. Naţionaliştii (se poate
observa în România) sunt în primul rând cei angajaţi la fosta Securitate,ignoraţi de partea
calificata a acesteia. desfiinţata formal Securitatea prin unele structuri a continuat sa fieactiva.
în al II-lea rând naţionaliştii au devenit activişti ai fostului partid comunist pe fondul
degradăriicomplete a ideii comunismului. Rândurile naţionaliştilor sunt îngroşate, că o a treia
contributie, de ofiţeriitrecuţi în rezervă care traversează o criză de identitate pe care cu un
baraj cultural modest nu o pot depăşidecât în direcţia naţionalismului.Există 4 puncte de
vedere privind situaţia europeană. Primul este cel al integrării realiste. Comerţulintereuropean,
interacţiunile economice, culturale şi umane în Europa Occidentală Au căpătat densitate
şiamploare, iar efectele lor benefice pentru cel mai simplu cetăţean au fost perceptibile în aşa
măsură încât psihoza confruntarii între naţiuni a scazut.Al doilea punct de vedere este cel
economic. El este organizat în jurul tezei după care nu atâttensiunile interetnice sau politice,
indiscutabil reale, au dus la schimbările politice istorice de după 1989 înEuropa
Răsăriteană.”Naţiunea” este pe cale sa piarda o funcţie importanta” instituirea unei economii
acomunităţii sau a unei economii naţionale. Al treilea punct de vedere este cel global politic.
Statul naţional este pus definitiv la încercare. Statele sunt provocate de două ori. Prima este
urmare a unui proces de dependenţă crescândă în domeniul politic, militar, economic,
tehnologic, iar a doua rezulta dintr-un proces în interiorul statelor naţionalerespective.

Al patrulea punct de vedere este juridic organizat în jurul tezei după care ne aflam în
tranziţia de lacetăţeanul statului la cetăţeanul lumii.trebuie gândite unitaţi care nu sunt totuşi
într-un sens compromis,supranaţionale. Astfel de structuri sunt Consiliul Europei, Uniunea
Europeană aflate în plin progres încondiţii de libertăţi şi drepturi cetăţeneşti. Ele pretind state
naţionale conştiente de sine într-o EuropaCooperativa, care îşi extinde graniţele atât de
departe cât este posibil şi coopereaza activ la crearea uneiordini internaţionale a dreptului.