Sanctuare și temple

Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru

cunoştinţele astronomice şi astrologice. Astfel, sanctuarul cel mai vechi din Europa
este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile
de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental construit din
lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după
cum o arată statuia dublă ataşată lui. A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru
jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr.. La
fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a
locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.. Dar cele mai impresionante sanctuare s-au
descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de
Munte şi în apropiere, în număr de nouă,
având forma de patrulater. Acestea erau
prevăzute cu coloane pentru susţinerea
acoperişului în două ape. Sanctuarul V sau
sanctuarul mare de pe terasa a X-a este
considerat a fi cel mai monumental din
întreaga incintă a Sarmizegetuse. Astfel, pe
suprafaţa acestui sanctuar au fost descoperite
33 discuri de andezit având diametre între
2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm.
Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest
sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV,
adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.

Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă,

unele de formă circulară. Acestea formează un mare
complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din
alte ţinuturi ale Daciei. “La Grădiştea de Munte s-au
descoperit până în prezent două sanctuare circulare,
unul complex şi altul simplu, şi care au trezit interesul
multor cercetători.”1 Sanctuarele circulare sunt
interpretate ca temple-calendar ale dacilor, în a căror
construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice
şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne
scapă astăzi.

Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-
dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe omeneşti.

1
Stan, Alexandru, & Rus, Remus, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1991, p. 143.
 Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, personajul cunoscut în
antichitate sub numele de Zalmoxis. Preoţimea în frunte cu marele preot a jucat un rol
important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte. Cei
mai cunoscuţi mari preoţi ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus.

Impresia lăsată de relatările cu privire la trimiterea unui sol către Zalmoxis, prin
aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că principalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul
uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi
după inventarul lor. Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece
divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul,
cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei.

Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl constituie mărturiile

literare antice. “Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, credeau în nemurirea sufletului, ba chiar că
au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.”2 Această
credinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor. Morţii se bucurau de cinstire deosebită
întrucât ei treceau în lumea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea. O bună parte dintre tradiţiile
funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modificate cu vremea prin
creativitatea locală populară.

Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu
să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale
românilor. Dar nici nu este nevoie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele
tradiţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la
moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a
exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.

2
Stan, Alexandru, & Rus, Remus, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1991, p. 147.