Sunteți pe pagina 1din 75

Logică şi

argumentare

Rolul acestor note de curs pentru disciplina „Logică şi


argumentare” este de a oferi studenţilor o bază teoretică, de plecare,
pentru activităţile de seminar, unde, cu ajutorul unor exerciţii aplicative
(date sau construite de şi cu ajutorul studenţilor) vom realiza împreună o
„Culegere de exerciţii de logică şi argumentare”.
Denumiri lingvistice diferite pentru:

Intensiune Extensiune
conotaţie denotaţie
conţinut sferă
sens referinţă

Prin „cuvânt” ca şi componentă a termenilor se înţeleg nu numai


cuvinte singulare ci şi combinaţii de astfel de cuvinte, adică expresii
lingvistice sau chiar propoziţii întregi care exprimă un anumit termen.
Exemple: „profesorul de logică”, „cel mai lung fluviu din lume”,
„Albert Einstein”, etc.

Termenii

2
Definiţie: un termen este un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte care
exprimă o noţiune şi care se referă la unul sau mai multe obiecte,
reale sau ideale.
Un termen:
- are o anumită expresie lingvistică;
- exprimă un anumit conţinut sau înţeles;
- se aplică anumitor obiecte, are o sferă.

Termenul are 3 componente logico-semantice:


- cuvântul sau componenta lingvistică;
- noţiunea sau componenta cognitivă;
- obiectul sau componenta ontologică (obiectul nu trebuie înţeles
ca fiind întotdeauna un lucru real şi concret căci el poate fi un
număr, o clasă, o proprietate, adică obiecte abstracte sau ideale).

Intensiunea unui termen este formată din ansamblul de


proprietăţi care alcătuiesc noţiunea, reprezentând „înţelesul” acelui
termen, adică noţiunea ca atare.
Extensiunea unui termen reprezintă mulţimea obiectelor la care
termenul se poate aplica cu sens, adică „referinţa” termenului.
Obiectele care alcătuiesc „extensiunea” unui termen sunt
desemnate sau denotate de termenul respectiv.
Proprietăţile care alcătuiesc „intensiunea” sunt conotate de acel
termen.
Există mai multe denumiri pentru intensiune/extensiune.

3
Exemple de termeni (din punct de vedere intensional):

Absoluţi: animal, carte număr, Relativi: părinte-copil, soţ-soţie,


scriitor, minge bun-rău, gen-specie
Pozitivi: coerent, prietenos, Negativi: incoerent, neprietenos,
moral imoral
Simpli: punct, dreaptă, plan Compuşi: unghi, poligon,
bisectoare, mediană

Exemple de termeni (din punct de vedere extensional):

Vizi: cel mai mare număr Nevizi: soare, copac, cerc


natural, Zeus, cvadratura
cercului
Singulari: Titu Maiorescu, Generali: ocean, mamifer,
Polul Nord, Africa monedă, cal
Colectivi: pădure, armată, Distributivi: mamifer, elev, carte,
clasă, echipă pom
Vagi: înţelept, adolescent, Precişi: triunghi, anorganic
credincios

Raportul intensiune/extensiune

El este reprezentat de „legea variaţiei inverse a extensiunii în


relaţie cu intensiunea”: mărimea extensiunii variază invers cu mărimea

4
intensiunii. Dacă mărim extensiunea unui termen, intensiunea acestuia va
scădea şi invers.

Clasificarea termenilor

a. Din punct intensional termenii pot fi clasificaţi în:

1. Termenii absoluţi sunt cei care exprimă proprietăţi ale

unor obiecte, putând fi înţelese în mod independent de


alţi termeni;
2. Termenii relativi exprimă o relaţie ce se stabileşte între

anumiţi termeni, aceştia pierzând independenţa


caracteristică termenilor absoluţi;
3. Termenii pozitivi indică prezenţa unei proprietăţi;

4. Termenii negativi indică absenţa unei proprietăţi;

5. Termenii simpli funcţionează, din punct de vedere logic,

singuri;
6. Termenii compuşi sunt termenii construiţi cu ajutorul

altora, în cadrul unui sistem.


b. Din punct de vedere extensional:

1. Termenii vizi sunt aceia ai căror extensiune, clasă de

obiecte denotate, nu cuprinde nici un element;


2. Termenii nevizi ai căror extensiune cuprinde cel puţin un

element;
3. Termenii singulari care desemnează obiecte individuale,

extensiunea lor având un singur element;

5
4. Termenii generali ai căror extensiune cuprinde cel puţin

2 elemente;

6
5. Termenii colectivi sunt aceia care denotă mulţimi de

obiecte ai căror proprietate nu se conservă prin trecerea


de la întreg la parte;
6. Termenii distributivi apar în cazul în care o proprietate

ce se enunţă despre un obiect, se enunţă şi despre fiecare


componentă a acestuia;
7. Termenii vagi se stabilesc în funcţie de faptul că se poate

spune sau nu, în mod univoc, că un obiect aparţine


extensiunii termenului respectiv;
8. Termenii precişi sunt cei în cazul cărora putem să ne

pronunţăm în mod clar şi univoc dacă un obiect aparţine


extensiunii unui astfel de termen.

Raporturi între termeni

Doi termeni X şi Y (se au în vedere mulţimile de obiecte pe care


aceştia le denotă, adică extensiunile lor). Sub aspect extensional, adică
din punctul de vedere al sferelor lor, putem avea două tipuri de raporturi
între termeni: de concordanţă şi de opoziţie.
A. Raportul de concordanţă presupune că mulţimile de obiecte
denotate de cei doi termeni trebuie să aibă în comun cel puţin un element:

X∩ Y≠ ∅

7
A.1. Identitate

Exemple: nea, omăt şi zăpadă; număr impar şi număr nedivizibil cu 2

A.2. Incluziune

Exemple: triunghi şi poligon, poet şi scriitor, pisică şi felină, albină şi


insectă

A.3. Intersectare

Exemple: animal amfibiu şi mamifer, minge şi sferă

8
1. Raportul de identitate se stabileşte între doi termeni atunci când

extensiunile acestora coincid, când cei doi termeni se aplică


aceloraşi obiecte:

X=Y / X ⊆ Y şi Y ⊆ X

2. Raportul de incluziune apare atunci când extensiunea unui

termen este inclusă strict în estensiunea altui termen.


Incluziunea stă la baza relaţiei între gen şi specie, întrucât
extensiunea speciei va fi întotdeauna curpinsă în extensiunea
genului. Sub raport intensional lucrurile se inversează astfel că
intensiunea genului va fi cuprinsă în intensiunea speciei.
Spunem că specia este subordonată genului, iar genul este
supraordonat speciei:

X ⊂ Z şi Y ⊄ X

3. Raportul de intersectare apare când estensiunile termenilor au

elemente comune, fără ca vreo extensiune să fie curpinsă strict


în cealaltă:

X ⊄ Y şi Y ⊄ X

9
B.1. Contradicţie
Exemplu: alegând drept „univers de discurs” mulţimea animalelor,
perechea de noţiuni contradictorii vertebrat-nevertebrat va acoperi în
totalitate acest univers. Orice element al acestei mulţimi, orice animal, se
găseşte în una dintre extensiunile celor doi termeni şi numai în una dintre
ele. Un animal este fie vertebrat fie nevertebrat, a treia posibilitate este
exclusă.

B.2. Contrarietate
Exemplu: dacă alegem clasa felinelor drept univers de discurs,
dacă X simbolizează subclasa leilor şi Y pe cea a tigrilor, atunci nici un
animal nu va face parte atât din extensiunea lui X cât şi a lui Y dar
reuniunea celor două extensiuni (suma indivizilor celor două clase) nu
epuizează clasa felinelor, existând posibilitatea a cel puţin unei a treia
subclase de feline Z, spre exemplu mulţimea jaguarilor, care la rândul ei
se află în raport de contrarietate cu primele două (X, Y), intersecţia celor
trei subclase fiind mulţimea vidă.

10
B. Raportul de opoziţie desemnează situaţia în care între mulţimile
denotate de termenul respectiv nu există nici un element comun:

X∩ Y=∅

1. Raportul de contradicţie. Doi termeni se află în raport de

contradicţie când orice obiect am alege din universul de discurs


acesta se găseşte numai în extensiunea unuia dintre termenii în
cauză;
2. Raportul de contrarietate. Spunem că doi termeni se află în

raport de contrarietate când alegând un obiect dintr-un anumit


univers de discurs, acesta nu aparţine simultan extensiunilor
celor doi termeni, dar există posibilitatea să nu facă parte din
nici una dintre extensiunile celor doi termeni. Reuniunea
extensiunilor celor doi termeni nu epuizează universul de
discurs.

Rolul pe care-l au termenii în argumentare este foarte important.


Ceea ce se are în vedere în cazul unei argumentări este convingerea
auditoriului. Folosirea, alegerea anumitor cuvinte cu impact afectiv, joacă
rol în persuadarea (influenţarea) auditoriului. Putem folosi termeni cu
aceeaşi extensiune dar care diferă sub raport intensional, adică acelaşi
lucru poate fi spus în mai multe feluri. Într-o atitudine favorabilă, în
argumentare folosim spre exemplu expresia „conducere unică şi
centralizată”. Dacă atitudinea este defavorabilă, pentru aceeaşi situaţie
folosim cuvântul „dictatură”.

11
Ierarhia conceptelor. Cuvintele scrise cu majuscule reprezintă
concepte (noţiuni), iar celelalte descriu proprietăţi ale acestor concepte.
Cu cât conceptele sunt mai generale ele au mai puţine proprietăţi comune
şi cuprind un număr mare de obiecte din clasa pe care o reprezintă (apud
R. L. Atkinson, 2002).

12
Operaţiile gândirii şi formarea noţiunilor

1. Necesitatea noţiunilor:

Lucrurile posedă numeroase însuşiri şi sunt în continuă


transformare. Privit în amănunte, nici un lucru nu seamănă cu
altul. Fiecare obiect îşi are particularităţile sale. Obiectele se
reflectă în mod direct cu particularităţile lor, în percepţii şi
reprezentări. Acest lucru este util pentru informarea omului
depre mediul ambiant.
Pentru a se putea orienta, omul trebuie să răspundă la
întrebări privind însuşirile lucrurilor şi fenomenelor din jur.
Reflectarea mijlocită a lumii exterioare, cu multitudinea de
însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor, se face printr-un proces
psihic complex – gândirea.

2. Comparaţia:
Omul a observat că între obiectele lumii înconjurătoare
există asemănări şi deosebiri. Acestea stau la baza noţiunilor.
Operaţia de stabilire a asemănărilor şi deosebirilor se numeşte
comparaţie. Rostul acestei operaţii este de a stabili însuşiri
comune mai multor obiecte. Deşi variate, aceste obiecte
aparţin unei singure clase, având cel puţin o însuşire comună.
Cu această însuşire comună, sau chiar mai multe de acelaşi fel,
omul poate alcătui un obiect mintal care reprezintă întreaga
clasă de obiecte. Aceasta este noţiunea.

13
14
3. Analiza şi sinteza:

a. Analiza: dacă actul de comparaţie nu se poate face decât fixând


criterii de asemănare şi deosebire, înseamnă că în obiectele comparate şi
descompuse mintal, noi identificăm anumite însuşiri sau aspecte.

Definiţie: analiza este deci o operaţie logică prin care


descompunem mintal întregul în părţi şi desprindem diferitele lui aspecte
sau însuşiri.

Nu se poate afirma depre un obiect că este cunoscut, înainte de a fi


supus operaţiei de analiză.

b. Sinteza: ca şi analiza, se poate opera în mod material asupra


obiectului, atunci când se recompune, efectiv, întregul din părţi, sau
această operaţie poate fi făcută numai pe plan mintal, cu ajutorul gândirii
şi al imaginaţiei.
Definiţie: sinteza, este o operaţie logică prin care unim mintal, într-
un întreg, părţile, însuşirile sau aspectele fenomenului descompus prin
analiză.
Actul de sinteză este invers faţă de cel de analiză şi corelat cu el.
Sinteza completează analiza şi o verifică.

15
16
4. Abstractizarea şi generalizarea.

Comparaţia mai multor obiecte diferite între ele şi analiza au drept


urmare separarea unor însuşiri de celelalte însuşiri, precum şi de
obiectul căruia îi aparţin. Această operaţie se numeşte abstractizare (din
limba latină, obstraho – scot ceva din ceva). Abstractizarea e uşurată de
faptul că în natură, două însuşiri date, nu apar totdeauna legate împreună.
Obiecte foarte diferite, pot avea aceeaşi însuşire şi aceasta este suficient
pentru a le aşeza într-o singură clasă numai din punctul de vedere al
însuşirilor comune pe care le-am ales. Prin procedeul abstractizării,
întreprins asupra unor mulţimi de obiecte, obţinem o însuşire sau
mănunchi de însuşiri care se referă la o clasă de obiecte. Ne ridicăm astfel
de la concret la abstract, de la individual la general.
Definiţie: operaţia prin care cuprindem într-o noţiune, o pluralitate
de obiecte reunind însuşirile lor comune, se numeşte generalizare.
Pentru alcătuirea noţiunilor se aleg însuşiri care sunt esenţiale.
Recunoaştem caracterul esenţial al unei însuşiri prin faptul că ea nu poate
lipsi (este necesară), că este suficientă pentru a deosebi noţiunea noastră
de celelalte, dar mai ales după înprejurarea că ea este fundamentală, adică
celelalte însuşiri comune derivă din ea - sunt consecinţe ale ei.
Noţiunea este acea formă a gândirii care reflectă ceea ce este
esenţial şi general în lucruri.

17
18
5. Conţinutul şi sfera noţiunilor.

Totalitatea însuşirilor esenţiale ale unei categorii de obiecte pe


care le reflectă o noţiune poartă numele de conţinutul noţiunii.
În logică însuşirile esenţiale ale obiectelor care se reflectă în
conţinutul noţiunii şi pe care le gândim în noţiune, se numesc note.
Conţinutul noţiunii se schimbă odată cu adâncirea cunoştinţelor
omeneşti despre realitate, datorită capacităţii omului de a descoperi mereu
noi însuşiri ale lucrurilor, de a pătrunde tot mai adânc în esenţa realităţii.
Clasa de obiecte care posedă însuşirile oglindite în conţinutul unei
noţiuni, alcătuieşte sfera noţiunii.
Termenii din limbajul logic exprimă noţiuni. Un termen aparţine
unui limbaj: un cuvânt sau o expresie care, cel mai adesea nu aparţine
altor limbaje. Putem spune, aşadar, că un termen constă dintr-o
componentă ideală – noţiunea pe care o exprimă şi una materială – un
şir de sunete sau semne grafice. În timp ce termenul aparţine unui
limbaj, adică este un obiect lingvistic, componenta lui ideală, noţiunea,
nu aparţine unui limbaj, este „translingvistică”.

19
Cuvinte cheie
Predicat logic: în propoziţii Subiect logic: în propoziţii
categorice, termenul care se predică categorice, termenul despre care se
despre ceva şi care se găseşte după predică ceva şi care se găseşte între
copulă cuantificatori şi copulă
Copula: verbul „a fi” care face Cuantificator: în logica
legătura între subiect şi predicat în tradiţională operator logic prin
propoziţiile categorice intermediul căruia se precizează
cantitatea şi calitatea unei propoziţii
logice

Propoziţii categorice Simbol Cantitate Calitate


Toţi S sunt P SaP universală afirmativă
Nici un S nu este P SeP universală negativă
Unii S sunt P SiP particulară afirmativă
Unii S nu sunt P SoP particulară negativă
Tipuri de propoziţii categorice standard

Propoziţii(categorice)

20
1. Definirea propoziţiilor categorice.

Orice propoziţie în care, un termen se enunţă sau se neagă despre


un alt termen, se numeşte propoziţie categorică. Structura standard a unei
propoziţii categorice cuprinde patru elemente: subiect logic, predicat
logic, copulă şi cuantificator.

2. Clasificarea propoziţiilor categorice.

Cuantificatorul unei propoziţii categorice arată cât de mult din


clasa subiectului este inclusă ori este exclusă din clasa predicatului.
Particulele lingvistice care joacă rol de cuantificator: toţi/toate,
unii/unele, câţiva/câteva, unul/una, anumiţi/anumite, mai mult de
unul/una, nici unul/una; pot fi reduse la patru situaţii reprezentând
formele standard ale propoziţiilor categorice:
- universală afirmativă;
- universală negativă;
- particulară afirmativă;
- particulară negativă.

Încă din evul mediu timpuriu, propoziţiilor categorice le-au fost


asociate ca simboluri primele patru vocale ale alfabetului latin: a, e, i şi o.
Tradiţia spune că acestea au fost distribuie celor patru tipuri de propoziţii
după primele două vocale ale cuvintelor latine „affirmo” şi „nego”.

21
SaP (Toţi S sunt P)

SeP (Nici un S nu este P)

SiP (Unii S sunt P) SoP (Unii S nu sunt P)

22
Aceste vocale redau calitatea propoziţiei, faptul de a fi afirmativă
sau negativă şi cantitatea propoziţiei sau caracteristica de a fi universală
ori particulară. Prin combinarea acestora obţinem cele patru tipuri de
propoziţii categorice standard.
Cantitatea şi calitatea sunt două caracteristici fundamentale ale
propoziţiilor care influenţează distribuirea termenilor, caracteristică
importantă a termenilor subiect şi predicat. Un termen este distribuit
când propoziţia categorică precizează întreaga clasă de obiecte pe care
acesta o denotă, adică dacă propoziţia atribuie o proprietate tuturor
elementelor sale.

a. În cazul universalei afirmative(a) orice element din S este de

asemenea element al lui P sau toţi membrii clasei S au


proprietatea de a fi şi membrii ai clasei P. În acest caz subiectul
este distribuit. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu predicatul. Din
faptul că toate elementele clasei S se regăsesc printre elementele
clasei P putem deduce că unele elemente ale lui P sunt şi
elemente ale lui S însă acest lucru nu reprezintă o proprietate a
tuturor elementelor lui P. În concluzie predicatul rămâne
nedistribuit.
b. În cazul universalei negative(e) nici un element al lui S nu este

şi element al lui P, ceea ce atrage după sine şi faptul că nici un


element al lui P nu este element al lui S, deci intersecţia lor este
mulţimea vidă. În acest caz putem afirma ceva atât despre toate
obiectele denotate de subiect, în raport cu predicatul cât şi depre
toate obiectele denotate de predicat, în raport cu subiectul. Atât
predicatul cât şi subiectul sunt distribuiţi.

23
Tabel de distribuire pentru cele patru propoziţii categorice („+”
înseamnă distribuit iar „-” înseamnă nedistribuit).

a e i o
Subiectul + + - -
Predicatul - + - +

c. În cazul particularei pozitive(i) aceasta ne spune că există cel

puţin un element al lui S care aparţine lui P, cele două mulţimi

24
au în comun cel puţin un element, deci cel puţin un element al
lui P este element şi al mulţimii S. În acest caz nu vom putea
deduce nimic în legătură cu toate elementele lui S sau ale lui P.
Nici predicatul, nici subiectul nu sunt distribuiţi.
d. În cazul particularei negative(o) există cel puţin un element al

mulţimii S care nu aparţine mulţimii P. Nu vom putea afirma


nimic despre toţi membrii lui S in raport cu P, subiectul este
nedistribuit. Prin faptul că cel puţin un element al lui S nu este
în P, putem spune că toată mulţimea P e separată de acest
element, deci toate elementele sale sunt diferite de unul (sau
mai multe) din elementele lui S. Predicatul va fi distribuit.

25
Pătratul lui Boethius

3. Raporturi între propoziţii categorice.

26
Cele patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice stau unele
faţă de celelalte în diferite raporturi logice. Studiul acestora se poate
sintetiza prin construirea unui pătrat în ale cărui vârfuri vom plasa
propoziţiile categorice studiate mai înainte. Această figură poartă numele
de „pătratul logic sau pătratul lui Boethius”. El înfăţişează în mod clar
raporturile în care se află cele patru tipuri de propoziţii categorice.
Între vârfurile sale se stabilesc patru tipuri de raporturi:
contradicţie, contrarietate, subcontrarietate şi subalternare.

a. Raportul de contradicţie. Două propoziţii se află în raport de

contradicţie dacă nu pot fi împreună nici false, nici


adevărate. Adevărul uneia dintre ele atrage după sine falsitatea
contradictoriei sale şi invers. Avem raport de contradicţie între
propoziţii ce diferă calitativ şi cantitativ.
b. Raportul de contrarietate. Două propoziţii se află în raport de

contrarietate dacă nu pot fi simultan adevărate dar pot fi


simultan false. El relaţionează porpoziţiile universale SaP şi
SeP. Adevărul uneia implică falsitatea contrarei sale, însă din
faptul că una dintre ele este falsă, nu putem deduce nimic în
legătură cu cealaltă.
c. Raportul de subcontrarietate. Două propoziţii se află în acest

raport dacă nu pot fi simultan false, adică cel puţin una


dintre ele este adevărată, posibil chiar ambele. Avem acest
raport între propoziţiile particulare SiP şi SoP. Falsitatea uneia
implică adevărul subcontrarei sale dar din faptul că una dintre
ele este adevărată nu putem deduce nimic în legătură cu
cealaltă.

27
Exemple:

a. Contradicţie:

Din adevărul propoziţiei „Toate pisicile sunt feline” deducem


falistatea propoziţiei „Unele pisici nu sunt feline”;
Din falsitatea propoziţiei „Nici o pasăre nu cântă” putem
deduce adevărul contradictoriei acesteia, propoziţia „Unele
păsări cântă”.
b. Contrarietate:

Din adevărul propoziţiei „Toate pisicile sunt feline” deducem


falsitatea propoziţiei „Nici o pisică nu este felină”;
Din falsitatea propoziţiei „Toate păsările zboară” nu putem
deduce adevărul propoziţiei „Nici o pasăre nu zboară”.
c. Subcontrarietate:

Din falsitatea propoziţiei „Unii peşti cântă” putem deduce


adevărul subcontrarei sale „Unii peşti nu cântă”;
Din adevărul propoziţiei „Unele maşini nu au patru roţi” nu
putem deduce falsitatea propoziţiei „Unele maşini au patru
roţi”.
d. Subalternare:

Din adevărul universalei afirmative „Toate mamiferele au


inimă” putem deduce ca fiind adevărată particulara afirmativă
corespunzătoare acesteia: „Unele mamifere au inimă”.
Invers, din adevărul unei particulare afirmative „Unele
mamifere au copite” nu putem deduce adevărul universalei
afirmative corespunzătoare: „Toate mamiferele au copite”.

28
d. Raportul de subalternare se stabileşte între propoziţii de

aceeaşi calitate, deci între SaP şi SiP cât şi între SeP şi SoP. În
aceste cazuri din adevărul universalei putem deduce
adevărul particularei iar din falsitatea particularei putem
deduce falsitatea universalei însă din falsitatea universalei nu
decurge nimic cu privire la particulară, iar din adevărul
particularei nu decurge nimic legat de universală.

4. Inferenţe imediate cu propoziţiile categorice

Vom vedea ce putem deduce dintr-o propoziţie categorică dacă


schimbăm fie locul termenilor, fie cantitatea sau calitatea sa.
Raţionamentele în care avem o premisă şi o concluzie se numesc
inferenţe imediate. Condiţia fundamentară a validităţii acestora este
respectarea legii distribuirii termenilor: un termen poate apărea
distribuit în concluzie, numai dacă este distribuit şi în premisă.
a. Conversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie
categorică se obţine o altă propoziţie categorică, în care, subiectul
propoziţiei iniţiale devine predicatul ei iar predicatul propoziţiei
iniţiale devine subiectul ei. Dacă premisa este de forma S / P ,
concluzia, denumită şi conversa premisei este de forma P / S .
Aplicând conversiunea observăm că sunt valide următoarele
propoziţii categorice:

SeP →
c
PeS Sip 
→
c
PiS

29
Exemple:
a. Conversiunea:

- Judecăţile universal-negative:

Nici un păianjen nu este hexapod. Nici un hexapod nu este


păianjen.
- Judecăţile particular-afirmative:

Unii sportivi sunt handbalişti. Toţi handbaliştii sunt sportivi.


b. Obversiunea:

Fiecare cereală este monocotiledonată. Nici o cereală nu este


nemonocotiledonată.

30
b. Obversiunea prin care dintr-o propoziţie categorică se obţine o

altă propoziţie categorică, de calitate opusă, al cărui predicat


este contradictoriu predicatului din prima propoziţie. Dacă
premisa e de forma S / P , concluzia care se numeşte „obversa”
premisei este de forma S /P, fiind echivalentă cu prima.
Obversiunea păstrează neschimbată, în concluzie cantitatea
propoziţiei- premisă.
SaP →
O
Se P

SeP →
O
Sa P

SiP →
O
So P

SoP →
O
Si P

c. Contrapoziţia este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie

categorică se obţine o altă propoziţie categorică, de aceeaşi


calitate, al cărei predicat este contradictoriul subiectului din
prima propoziţie şi al cărei subiect este contradictoriul
predicatului din prima propoziţie. Dacă premisa este de forma
S /P, concluzia, cu numele de „contrapusa” premisei, este de
forma P/S .
Sunt valide urătoarele contrapoziţii:
SaP →
co
Pa S

SoP →
co
Po S

31
Pătratul lui Boethius şi diagramele Venn

5. Diagramele Venn pentru propoziţiile categorice

Reprezentare a celor patru tipuri de propoziţii categorice


fundamentale, metoda Venn, testează validitatea inferenţelor dintre aceste

32
propoziţii. O figură a acestor diagrame reprezintă două sau mai multe
cercuri intersectate astfel încât luate câte două, cercurile reflectă
extensiunea celor doi termeni ai unei propoziţii categorice, subiectul şi
predicatul.
Prin reprezentarea intersecţiilor a două cercuri vom avea delimitate
patru zone pe care le vom identifica pe baza unor regiuni, date de doi
termeni şi un univers de discurs:
1. SP, acele elemente care sunt S , dar nu şi P ;
2. SP , acele elemente ca sunt atât S cât şi P ;
3. SP , acele elemente care sunt P , dar nu şi S ;
4. SP, acele elemente care nu sunt nici S , dar nici P .

Haşurarea uneia din zone înseamnă că mulţimea denotată de


aceasta este vidă. Dacă o mulţime are cel puţin un element, o marcăm
prin plasarea unui „x” în zona respectivă.
Cu ajutorul diagramelor Venn putem revedea inferenţele imediate
dintre propoziţiile categorice. Raporturile logice din cadrul pătratului lui
Boethius pot fi puse în evidenţă cu ajutorul diagramelor Venn, cu
condiţia adoptării unei „supoziţii existenţiale”, reprezentată grafic prin

plasarea unui „x” rond în regiunea respectivă. De această supoziţie


existenţială vom avea nevoie, ori de câte ori testăm validitatea unei
inferenţe cu propoziţii categorice, în care premisele sunt propoziţii
universale, concluzia fiind particulară.

33
Exemplu de silogism:

Toţi oamenii sunt muritori (1) OaM


Toţi grecii sunt oameni (2) GaO
Toţi grecii sunt muritori (3) GaM

Figuri silogistice:

Figura I II III IV
Premisa mojoră P/ M/
M/P P/M
M P
Premisa minoră S/M S/M M/S M/S
Concluzia S/P S/P S/P S/P

M - termen mediu
S - subiect

Silogismul

Prim silogism se înţelege orice fel de inferenţă cu două premise şi


o concluzie.

34
Silogismul categoric al cărui premise şi concluzie sunt de forma
unor propoziţii categorice.
Silogismul are trei termeni:
a. Termenul mediu care apare în ambele premise dar nu
apare în concluzie, el este termen de legătură prin
intermediul căruia se pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai
silogismului;
b. Termenul major joacă rolul de predicat al concluziei,
premisa care î-l conţine se numeşte premisă majoră;
c. Termenul minor joacă rolul de subiect al concluziei,
premisa care î-l conţine se numeşte premisă minoră.

Silogismul este acea inferenţă în care din două propoziţii


categorice, care au un termen comun, se deduce drept concluzie o altă
propoziţie categorică, ai cărei termeni sunt termenii necomuni ai
premiselor.
În funcţie de poziţia termenilor în premise se disting patru figuri
silogistice:
- figura 1, dacă termenul mediu este subiect în majoră şi predicat
în minoră;
- figura 2, dacă termenul mediu este predicat atât în minoră cât şi
în majoră;
- figura 3, dacă termenul mediu este subiect atât în minoră cât şi
în majoră;

35
Exemple de silogisme construite după modelul primelor trei figuri:

M P
Toate amfibiile sunt vertebrate.
S M
Fig. 1
Toate broaştele sunt amfibii.
S P
Toate broaştele sunt vertebrate.
P M
Toate stelele luminează prin lumină proprie.
S M
Fig. 2
Nici o planetă nu luminează prin lumină proprie.
S P
Nici o planetă nu este stea.
M P
Ornitorincul este animal ovipar.
M S
Fig. 3
Ornitorincul este mamifer.
S P
Unele mamifere sunt ovipare.

- figura 4, dacă termenul mediu este predicat în majoră şi subiect


în minoră

36
În funcţie de calitatea şi cantitatea premiselor şi concluziei,
silogismele se împart în mai multe moduri silogistice. Spunem că un
silogism este de modul e, i, o dacă majora lui este universală negativă (e),
minora este particulară afirmativă (i), concluzia o particulară negativă (o).

Validitatea silogismelor

Poate fi testată în trei moduri diferite:


- prin verificarea respectării legilor silogismului;
- prin reducerea la unele moduri valide;
- prin metoda diagramelor Venn.

Legile silogismului sunt generale şi speciale.


a) Legile generale ale silogismului:
- termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre
premise;
- dacă un termen este distribuit în concluzie atunci trebuie să fie
distribuit şi în premisa în care apare;
- cel puţin una dintre premise trebuie să fie afirmativă;
- dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia este tot
afirmativă;
- dacă una din premise este negativă atunci concluzia este tot
negativă;
- cel puţin o premisă trebuie să fie universală;
- dacă o premisă este particulară atunci, concluzia este tot
particulară.

37
Structura modurilor:

Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4


1 AAA Barbara 1 EAE Cesare 1 AAI Darapti 1 AAI Braman
2 EAE Celarent 2 AEE Camestres 2 IAI Disamis 2 AEE Camenes
3 AII Darii 3 EIO Festino 3 AII Datisi 3 IAI Dimaris
4 EIO Ferio 4 AOO Baroco 4 EAO Felapton 4 EAO Fesapo
5 OAO Bocardo 5 EIO Fresison
6 EIO Ferison

Modurile silogismului

În cadrul aceleiaşi figuri a aceluiaşi tip de silogism, se deosebesc


mai multe moduri, în funcţie de calitatea şi cantitatea judecăţilor care
constituie premisele silogismului.

38
Spre a reţine mai uşor structura modurilor, s-a propus pentru
fiecare o denumire artificială, o combinaţie convenţională de vocale şi
consoane.
Este o problemă fundamentală a silogisticii să determine care
dintre cele 256 de forme silogistice posibile constituie inferenţe valide.
Alături de respectarea legilor silogismului validitatea lui mai poate fi
testată şi prin reducere la unele moduri valide, şi prin metoda diagramelor
Venn.
Pentru a demonstra valabilitatea unei aserţiuni, a unei teze, pentru a
pune în evidenţă proprietăţile unui lucru, cel mai bine ne putem servi de
figura 1; Teza de demonstrat rezultă în mod necesar din regula necesară,
dintr-o universală în care este încadrată. Cele mai frecvente raţionamente
în practica judiciară se aleg după acest tip; se caută articolul de lege
(premisa majoră) în care să se încadreze cazul individului.
Pentru a respinge o teză, a scoate în evidenţă o deosebire, se
recurge cel mai mult la figura 2, deoarece concluzia fiind negativă,
oglindeşte mai mult deosebirile dintre lucruri, adică mai mult ceea ce nu
sunt, decât ceea ce sunt, mai curând ceea ce nu este adevărat, decât ceea
ce este adevărat. Astfel medicul recurge adesea la silogism pentru a
infirma un diagnostic greşit sau spre a înlătura, într-un diagnostic
diferenţial, confundarea simptomelor constatate cu alte simptome
asemănătoare. La fel, în practica judiciară, pentru a răsturna teza
vinovăţiei inculpatului, stabilim alibiul acestuia.

39
Figura 3 serveşte cel mai mult pentru a stabili excepţiile, adică spre
a respinge o aserţiune universală.
De reţinut(!): În vocabularul logicii şi al teoriei argumentării
sunt numite propoziţii doar acele formulări lingvistice depre care se
poate pune întrebarea dacă „sunt adevărate sau false”. Formulările prin

40
care punem întrebări, dăm ordine, adresăm rugăminţi nu sunt în sens
logic, propoziţii.
Dacă acceptăm ce spune o propoziţie, o considerăm adevărată,
atunci ea exprimă o credinţă a noastră.
Privitor la credinţele noastre se poate pune întrebarea „ce temeiuri
avem în sprijinul lor?”
Temeiurile (raţiunile) pe care le putem invoca pentru acceptarea
diverselor propoziţii, sau pentru respingerea lor sunt de mai multe feluri:
experienţa proprie, autoritatea unei surse (o altă persoană, o carte,
mass-media), dar, lucru important, şi raţionamentele, în care caz, ne
sprijinim pe alte propoziţii. În anumite cazuri, pentru anumite scopuri,
doar raţionamentul este socotit a fi calea de întemeiere satisfăcătoare.
De reţinut(!): A raţiona înseamnă a sprijini sau justifica o
propoziţie cu ajutorul altor propoziţii. Prima se cheamă atunci concluzie
iar celelalte, din urmă, premise. Statutul de premisă sau concluzie al unei
propoziţii este relativ la raţionamentul din care ea face parte: aceeaşi
propoziţie poate fi concluzie a unui raţionament şi premisă a altui
raţionament. Raţionamentul este cel mai adesea marcat prin prezenţa în el
a unor cuvinte şi expresii caracteristice, indicatori verbali ai
raţionamentului. Aceştia figurează în faţa premiselor, alţii în faţa
concluziilor (sunt şi raţionamente în care nu apar indicatori).
Raţionamentele se fac pentru: o demonstraţie, testarea de ipoteze,
explicaţia, predicţia, distingerea noţiunelor între ele, etc.
Exemple de propoziţii atomare:
Afară plouă.
Stau acasă.
Mă duc la pescuit.

Exemple de propoziţii compuse:

41
Dacă plouă afară î-mi iau umbrela şi mă duc la pescuit.
Dacă şi numai dacă plouă afară, stau acasă.

p ¬p
1 0
0 1

Negaţia.
Exemplu: „Afară plouă.” /”Afară nu plouă.”

p q p ∧q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

Conjuncţia.
Exemplu: „Afară plouă şi eu plec la pescuit”.

p q p∨q
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Disjucţie inclusivă.
Exemplu: „Mă duc la mare sau mă duc la munte”.

Propoziţii compuse

Există tipuri de raţionamente care nu pot fi formalizate prin


intermediul logicii termenilor (cazul propoziţiilor categorice). Acestea
sunt semnalate de conectorii logici. De pildă: „Dacă este prea cald mă
duc la piscină” nu poate fi abordată prin logica termenilor. Avem nevoie

42
de logica propoziţiilor sau logica propoziţională. În logica termenilor,
unitatea logică de bază o constituia termenul, aici unitatea fundamentală
de analiză şi interpretare este propoziţia.
Termenul tradiţional pentru propoziţie era cel de judecată şi
exprima faptul că prin aceasta trebuie să înţelegem conţinutul
propoziţional care rămâne neschimbat prin traducerea dintr-o limbă în
alta.
Propoziţiile simple se numesc propoziţii atomare. Ele sunt
simbolizate prin literele p, q, r, etc. Aceste litere se numesc variabile
propoziţionale întrucât propoziţia pe care o exprimă diferă de la caz la
caz. O astfel de propoziţie are valori de adevăr: „adevărat” şi „fals”, şi
acestea vor fi notate prin simbolurile 1 şi 0.
Propoziţiile atomare se pot combina în propoziţii compuse cu
ajutorul unor expresii precum: „dacă..atunci..”, „şi”, „sau”, „dacă şi
numai dacă”, etc. Astfel de expresii se numesc conectori logici. Ei sunt
funcţii de adevăr – valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care
rezultă prin aplicarea lor este funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor
componente.
Negaţia (simbolizată prin „¬”, „~” sau prin „ p ”. Prin negarea unei
propoziţii p, se obţine o nouă propoziţie („non-p”) complementară în
raport cu prima, care este adevărată când p este falsă şi falsă când p este
adevărată.
p q pwq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Disjuncţie exclusivă.
Exemplu: „Sau mă duc la mare, sau mă duc la munte”.

p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1 43
Implicaţie.
Exemplu: „Dacă plouă, atunci î-mi iau umbrela”.

p q p↔q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Echivalenţă.
Exemplu: „”.

¬
Conector Nume Înţeles Traducere
¬p = non − p / nu este cazul
negaţie nu
că p
∧ conjuncţie şi p ∧ q = p şi q
∨ disjuncţie sau p ∨ q = p sau q
p → q = dacă p atunci q / p
→ implicaţie Dacă..atunci.. / implică
implică q
p ↔ q = dacă şi numai
↔ Dacă şi numai dacă /
echivalenţă dacă p atunci q / p este
este echivalent
echivalent cu q
Conectorii propoziţionali fundamentali.

Propoziţia iniţială (p) şi negaţia ei (-p) se află în raport de


contradicţie, nu pot fi simultan nici adevărate, nici false.
Conjuncţia(simbolizată prin „&”, „.”sau prin „ ∧ ”) a două
propoziţii este adevărată numai dacă ambele propoziţii sunt adevărate.
Când cel puţin una este falsă şi conjuncţia acestora va fi falsă. În limba
naturală, expresiile pentru conjuncţie sunt: „şi”, „iar”, „deşi”, „dar”, „cu
toate că”, „în pofida”.

44
Disjuncţia(simbolizată prin „ ∨ ”)a două propoziţii este adevărată
numai dacă cel puţin una dintre ele este adevărată, şi este falsă dacă
ambele sunt false.
În limbaj natural, disjuncţia e exprimată prin: „sau”, „fie”, „ori”,
etc. Avem două feluri de disjuncţii:
- inclusivă, a cărei valoare de adevăr am precizat-o mai sus;
- exclusivă (W) cu tabele de adevăr diferite de primele.

Dacă unul din termenii unei disjuncţii inclusive este adevărat,


atunci întreaga disjuncţie va fi adevărată ( p ∨1 =1 ) iar dacă unul din
termenii săi este fals, valoarea sa de adevăr este determinată de valoarea
celuilalt termen ( p ∨ 0 = p ).
Disjuncţia exclusivă este adevărată când termenii ei au valori de
adevăr diferite şi este falsă când au aceeaşi valoare de adevăr.
Implicaţia (simbolizată prin „→”) reprezintă o relaţie de
succesiune logică între două propoziţii şi este falsă doar dacă prima
propoziţie a implicaţiei este adevărată şi cea de a doua falsă, în restul
cazurilor implicaţia este adevărată.
În limbaj natural ea este desemantă de expresii de felul:
„dacă..atunci”, „implică”, „din..rezultă”,”din..deducem p”.
Implicaţia exprimă uneori raportul mai complex dintre cauză şi
efect.

45
Echivalenta (simbolizată prin „↔” sau prin „≡ ” ) reprezintă o
relaţie de concordanţă logică şi este adevărată numai dacă ambele
propoziţii/componente au aceeaşi valoare de adevăr.
Dacă unul din componenţii unei echivalenţe este adevărat, valoarea
de adevăr a echivalenţei depinde de valoarea celuilalt component:
( p ↔1) = p .

46
Dacă unul din componenţii unei echivalenţe este fals, valoarea de
adevăr a echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celuilalt component:
( p ↔ 0) = ¬p .

Legile fundamentale ale logicii formale

1.Legea identităţii.
Obiectele lumii au însuşiri determinate dar ele au şi o relativă
stabilitate, adică aceste însuşiri se menţin şi păstrează individualitatea
obiectului de-a lungul unui interval de timp.
Această cerinţă s-a fixat în gândirea noastră ca una esenţială, aceea
de a păstra ideile despre care gândim cu acelaşi înţeles. Formularea ei
poate fi: orice idee, orice noţiune este identică cu ea însăşi: A=A.
Unii logicieni atrag atenţia că identitatea dintre A şi A este o
identitate de sferă, putem spune idei diferite din conţinutul noţiunilor,
dacă ele au aceeaşi sferă.
2.Legea noncontradicţiei.
Două judecăţi din care una afirmă o însuşire despre un obiect al
gândirii şi alta neagă aceeaşi însuşire despre acelaşi obiect nu pot fi
adevărate în acelaşi timp.
Cerinţa logică este de a nu afirma şi nega în acelaşi timp o însuşire
despre acelaşi obiect.

47
Expresia simbolică a acestei legi este A• A.

Legea noncontradicţiei ne obligă să nu facem două afirmaţii


contrare despre acelaşi obiect, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
3.Legea terţiului exclus.
Din două judecăţi contradictorii, una e neapărat adevărată, fiindcă a
treia posibilitate nu există (tertium non datur).

48
Formula acestei legi ar fi A∨A .

Legea terţiului exclus se aplică numai în judecăţile contradictorii.


Ea nu ne spune care din cele două judecăţi A sau A e adevărată şi care e
falsă. E suficient să ştim că una din judecăţi e falsă, pentru a şti fără altă
cercetare că cealaltă este adevărată.

4.Legea raţiunii suficiente.


Orice judecată are un temei.
Această lege conduce nu numai gândirea celui ce gândind se
exprimă în judecăţi, dar şi a celui ce în procesul comunicării ideilor
înregistrează judecăţile altuia.
Judecata care serveşte ca temei altei judecăţi se numeşte raţiune
logică.
Legea raţiunii suficiente ar putea fi formulată şi astfel: orice teză
(judecată enunţată), ca să fie considerată valabilă trebuie să fie dovedită,
adică trebuie să se arate raţiunea în virtutea căreia ea este considerată
valabilă.

De reţinut(!): Termenul Definio este un verb latin care înseamnă „a


mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”.

49
Problema termenilor vagi a fost supusă atenţiei din antichitatea
greacă când se puneau retoric întrebări de felul: „Câte pietre constituie o
grămadă?”; „Câte fire de păr trebuie să piardă un om pentru a fi
considerat chel?”.

Cuvinte cheie:
expresie ambiguă: care poate avea înţelesuri diferite.
expresie vagă: expresie care nu are un înţeles bine precizat.

Exemple de definiţii:

Lexicală: automobil =df autovehicul cu caroserie închisă sau


deschisă, cu suspensie elastică, pe cel puţin patru roţi pneumatice, folosit
la transportul de persoane, de animale sau de materiale.

Termeni ambigui (din limba naturală): broască, cal bancă.


Termeni vagi: adolescent, iubire, normal, bogat, calm, fericire.

Definiţia

Atunci când ne întrebăm ce înseamnă ceva sau ce este ceva, ce


reprezintă, ne folosim în general de o definiţie. Ea este o structură
tripartită cu urătoarele elemente:
- definitul, adică ceea ce urmărim să definim (A);

50
- definitorul, adică definiţia ca atare (B);
- relaţia de definire (=df).
Formula simbolică a unei definiţii este: A =df B.
Se citeşte „A este prin definiţie B”, ori „A înseamnă prin definiţie
B”, etc.
Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui
obiect, prin care între doi termeni, respectiv două expresii se introduce un
raport de identitate.
Definitorul nu reprezintă, el însuşi, înţelesul definitului, ci doar
exprimă acelaşi înţeles ca acesta. În fond el nu reprezintă decăt o formă
mai concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă. Utilizarea
corectă, în contexte diferite, a termenilor prin operaţia de definire a lor,
satisface cerinţa univocităţii, adică fiecărui termen îi vom ataşa un
singur înţeles.

Tipuri de definiţii

1. Definiţia lexicală indică felul în care este folosit un termen într-


o limbă naturală de către vorbitorii acestei limbi. Dificultăţi:
- termenii unei limbi naturale sunt frecvent ambigui ;
- o bună parte din cuvintele limbilor naturale sunt termeni vagi;
- e forte greu să găsim un set de proprietăţi care să
individualizeze obiectul în cauză.

Exemple de definiţii:

51
Extensională(ostensivă): automobilul =df orice maşină de tipul
Ford, Daewoo, Dacia, Volkswagen, Renault, Fiat, etc.
Extensională(enumerativă): Ţară scandinavă =df Danemarca,
Suedia, Norvegia sau Finlanda.
Într-o definiţie ostensivă am indica, spre exemplu pe o hartă una
sau mai multe din ţările de mai sus.

Intensionale: oraşul Bucureşti este capitala României.


Intensională (sinonimice): nea =df zăpadă; scârbă =df dezgust.
Intensională(operaţională): activitate cerebrală =df un subiect
prezintă activitate cerebrală, dacă şi numai dacă, ataşându-se un
electroencefalograf subiectului în cauză, acesta indică unele variaţii.
Definiţie intensională genetică. Cerc =df acea figură geometrică
reprezentând mulţimea punctelor rezultate în urma intersecţiei unei sfere
cu un plan.
Intensională(gen proxim şi diferenţă specifică): omul =df animal
raţional.
ghiaţă =df apă îngheţată.
număr prim =df orice număr natural diferit de 1 şi care nu se divide
decât cu 1 şi cu el însuşi.

2. Definiţia stipulativă prescrie modul de utilizare al unui termen,


în sensul că unui cuvânt i se ataşază un nou înţeles. Diferenţa majoră între
definiţiile lexicale în care se stabileau formele în care sunt folosite
cuvintele unei limbi naturale şi definiţiile stipulative în care se stabileşte

52
modul în care vor trebui înţelese unele cuvinte sau expresii lingvistice,
din momentul în care s-a dat definiţia, este una de abordare.
Definiţiile stipulative pot fi împărţite în două mari categorii:
- cele care introduc termeni noi în limbaj (laser);
- cele care stipulează un înţeles nou pentru un termen mai vechi
(stil de înot: fluture).

3. Definiţia extensională a cărui termen se obţine prin indicarea


unei liste a obiectelor cărora li se aplică termenul respectiv.
Indicarea elementelor unei mulţimi se pot face direct prin arătarea
membrilor mulţimii, sau prin enumerare.
4. Definiţia intensională, a cărui termen se realizează prin
indicarea unei proprietăţi sau a unei mulţimi de proprietăţi pe care le au
obiectele cărora li se aplică termenul.
Ele pot fi de mai multe feluri:
- sinonimice, în care definitorul este o noţiune sinonimă cu
definitul;
- operaţionale, în care un termen, în general teoretic, va fi
introdus pe baza unor criterii (experimente, probe) pe care
trebuie să le satisfacă;

53
Exemple de definiţii:

Reală şi Nominală: actor =df artist care interpretează roluri în piese


de teatru sau în filme.

Contextuală: „x este mama lui y” =df „x este părintele lui y şi x


este femeie”, definiţie contextuală a termenului „mamă”.

Persuasivă: avortul =df „uciderea barbară a unor persoane umane


nevinovate.” sau în alternativă „acea procedură chirurgicală în urma
căreia o femeie este eliberată de o sarcină nedorită”.

- genetice, fixează înţelesul unui termen, precizând modul în cara


ia fiinţă sau apare obiectul denotat de el;
- una din cele mai importante maniere de a defini este aceea prin
gen proxim şi diferenţă specifică.

54
Genul proxim este o clasă mai largă de obiecte din care face parte
şi definitul, pentru a putea fi indicată apoi, o proprietate, pe care o va
avea doar subclasa obiectelor căutate de noi. Această proprietate,
diferenţa specifică, decupează subclasa obiectelor caracterizate prin
definiţie de restul obiectelor din clasa iniţială.
Printr-o astfel de definiţie se precizează o mulţime particulară de
obiecte („genul”) din care apoi, făcând apel la anumite proprietăţi
(„diferenţa specifică”) ale elementelor, este selectată o submulţime
(„specie”) de obiecte.
5. Definiţia reală şi definiţia nominală. În cazul definiţiilor reale
ni se spune ce este un lucru, care este natura lui sau care sunt trăsăturile
sale esenţiale.
În cazul definiţiilor nominale, se precizează înţelesul unui termen.
Este dificil de precizat diferenţa între nominală şi reală întrucât de multe
ori definiţia poate fi luată atât drept nominală cât şi reală, în funcţie de
intenţiile definirii.
6. Definiţia contextuală care are înţeles şi valoare în funcţie de
circumstanţele în care apare.
7. Definiţia teoretică face apel la o concepţie generală, sistematică
despre lume.
8. Definiţia persuasivă induce atitudinea favorabilă sau
defavorabilă faţă de obiectul definit ca urmare a alegerii anumitor
expresii lingvistice pe post de definitor.

55
Exemple de încălcare a regulilor de corectitudine în definire:

Adecvarea: „Se numeşte pasăre orice animal care posedă aripi”


(def prea largă); „Se numeşte pasăre orice animal ce posedă aripi şi pene
şi care zboară” (def strâmtă).
Exprimarea esenţei: „Omul este un animal biped fără pene”
(caracteristici neesenţiale.
Circularitatea: „Pilot este acea persoană care pilotează o
aeronavă”.
Eliminarea: „Văduvă=df femeie căsătorită a cărei soţ a decedat”
(se elimină cuvântul văduvă).

Exigenţele care trebuie respectate în procesul de definire sunt


formulate de:
a. Regula adecvării. Definitorul trebuie să fie adecvat
definitului, adică definiţia nu trebuie să fie nici prea
generală, nici prea specială;

56
b. Regula exprimării esenţei. Definiţia bună a unui termen
exprimă proprietăţile esenţiale ale obiectului la care se
referă termenul;
c. Regula evitării circularităţii. Definitul nu trebuie să se
regăsească în definitor;
d. Regula eliminării, Termenul definit trebuie să poată fi
eliminat în sistemul în care este definit, în urma înlocuirii
rezultând expresii echivalente;
e. Regula definirii afirmative. Definiţia nu trebuie să fie
negativă dacă poate să fie afirmativă;
f. Regula clarităţii. Definitorul nu trebuie să facă apel la
figuri de stil, limbaj metaforic, termeni vagi sau ambigui;
g. Regula contextualizării. O bună definiţie clarifică
contextul în care termenul definit poate fi utilizat;
h. Regula obiectivităţii. O definiţie nu trebuie să facă apel la
o terminologie afectivă cu excepţia definiţiilor persuasive.

Exemple de clasificări:
1. Naturală:
ordinul coleoptere: cărăbuşul, stafilinul, necroforul, etc.

2. Convenţională:

57
catalogarea cărţilor dintr-o bibliotecă în funcţie de diferite criterii:
domeniul, anul apariţiei, numele autorului, etc.

3. Cardinală:
numere pare/impare; foneme, silabe, cuvinte, propoziţii, fraze.

4. Ordinale:
Gruparea unor elevi în funcţie de performanţele lor şcolare.

Clasificarea

Ordonarea unei mulţimi în funcţie de un anumit criteriu într-o serie


de submulţimi numite şi clase de obiecte, reprezintă esenţa operaţiei de

58
clasificare. Mulţimea iniţială se numeşte domeniu sau univers al
clasificării, care se va constitui într-un sistem de clase de obiecte.
Componente:
- „relaţie de similitudine” între obiectele unei clase;
- lucrurile care urmează să fie clasificate;
- „proces de abstractizare”, necesar ordonării obiectelor în funcţie
de un anumit criteriu. Similitudinea presupune o caracteristică
comună a obiectelor, ce constituie un criteriu de selecţionare al
lor ca făcând sau nu parte dintr-o clasă.

Tipuri de clasificare:

1. Clasificarea naturală, pe baza unui criteriu obiectiv, care pune


în lumină caracteristici necesare ale elementelor din domeniul de
clasificat.
2. Clasificarea convenţională foloseşte un criteriu ales în mod
artificial în funcţie de necesităţile contextuale.
3. Clasificarea cardinală constă în simpla înpărţire cantitativă a
elementelor universului clasificării în clase, fără a se urmări o relaţie
calitativă între acestea (aspectul numărului de elemente).
4. Clasificarea ordinală, pe lângă numărarea obiectelor dintr-o
clasă sau alta, le ordonează de la superior la inferior, în funcţie de gradul
în care satisfac criteriul folosit. O astfel de clasificare, induce o evaluare a
domeniului în cauză, obiectelor dânduli-se anumite caracteristici valorice.

59
Exemple de încălcare a regulilor de corectitudine în clasificare:

Claritatea şi precizia criteriului: „cumpătarea”, „bunăvoinţa” nu


sunt criterii riguroase pentru clasificarea oamenilor.
Reuniunea: domeniul animalelor vertebrate este împărţit în:
mamifere, peşti, păsări şi şopârle (şerpii sau crocodilii, care sunt şi ele
animale vertebrate, au rămas în afara clasificării).
Intersecţia: dacă la exemplul de mai sus adăugăm clasa
amfibienilor: foca, vidra, castorul ar aparţine atât acestei clase, cât şi celei
a mamiferelor reprezentând o încălcare a cerinţei stabilită prin regula
intersecţiei a două mulţimi, de a fi o mulţime vidă.
Uniformitatea proprietăţilor: lăstunii şi liliecii nu pot fi puşi în
cadrul aceleiaşi clase, pentru că au o structură internă diferită, liliecii sunt
mamifere pe când lăstunii nu, chiar dacă au ca trăsătură comună o
asemănare exterioară şi anume că amândoi sunt capabili să zboare.

5. Clasificare dihotonică. Elementele sunt împărţite în două clase


iar în clasificarea politomică acestea sunt distribuite în mai mult de două
clase.
6. Clasificarea structurală în care nu se ţine cont de geneza
elementelor în cauză.

60
7. Clasificarea de tip istoric în care factorul timp joacă un rol
foarte important, fiind în fond însuşi criteriul clasificării.

Reguli de corectitudine în clasificare:


a. Regula clarităţii şi preciziei criteriului care trebuie să fie în
deajuns de bine formulat pentru a determina în mod univoc
pentru orice element din cadrul universului clasificării, dacă
acesta î-l îndeplineşte sau nu;
b. Regula reuniunii: clasele vor cuprinde toate elementele din
domeniul clasificării şi numai pe acelea;
c. Regula intersecţiei: nici un obiect din domeniul clasificării nu
trebuie să apară în mai mult de o clasă;
d. Regula uniformităţii proprietăţilor: mulţimile obţinute în
urma clasificării trebuie să fie uniforme sau omogene, ceea ce
caracterizează obiectele aceleiaşi clase (proprietăţile comune pe
care le au) trebuie să fie mai însemnate, decât ceea ce le
diferenţiază.

I. Argumentări celebre:
„Nu sunt de părerea celor care de curând au început să susţină că
sufletul piere o dată cu corpul şi că moartea nimiceşte totul. Are mai mult
preţ în ochii mei autoritatea celor vechi, fie a strămoşilor noştri, care ne-
au impus faţă de cei morţi îndatoriri atât de sfinte, ceea ce desigur n-ar fi

61
făcut dacă ar fi crezut că aceasta n-are nici o importanţă pentru ei; fie a
învăţaţilor care au trăit în această zonă şi care, prin principiile şi
învăţăturile lor, au cultivat Grecia mare, dispărută acum, ce-i drept, dar pe
atunci în plină înflorire; fie a aceluia care a fost socotit de Apollo drept
cel mai înţelept om, şi care nu spunea în cele mai multe chestiuni, când
una, când alta, ci mereu acelaşi lucru: că sufletele oamenilor sunt divine
şi că, după ce au ieşit din corp, reîntoarcerea la cer le e deschisă şi cu atât
mai uşoară cu cât cineva a fost mai bun şi mai drept; de aceeaşi părere era
şi Scipio.” (Cicero, Laelius)
Sarcină de lucru:
Analizaţi această argumentare şi identificaţi părţile ei componente.

II. Încercaţi să formulaţi în cuvinte proprii ideile din gândirea


a doi autori de seamă din două secole istorice diferite:
A. „Nu trebuie urmărită aceeaşi precizie în toate lucrările minţii
(...).Omul instruit caută în fiecare gen doar gradul de precizie cerut de
natura subiectului; căci a pretinde unui matematician argumente
persuasive ar fi ca şi când ai pretinde unui orator demonstraţii abstracte”.
(Aristotel).
B. „Specificul întemeierii adevărurilor matematice constră în aceea
că toate argumentele merg într-un singur sens. Aici nu există obiecţii, şi
nici răspunsuri la obiecţii. Dar privitor la orice subiect relativ la care este
posibilă diferenţa de opinii, adevărul depinde de rezultatul cântăririi a
două mulţimi de temeiuri ce se confruntă” (John Stuart Mill).
Argumentarea

Oricine s-a aflat în situaţii în care a trebuit să susţină o anumită


idee, să convingă pe cineva de un anumit lucru sau în situaţii în care alţii

62
au încercat să-l convingă pe el, sau alte persoane, să creadă ceva, să
consimtă la ceva, să se decidă pentru ceva, să facă sau nu un anumit
lucru.
Noţiunea de argumentare este strâns înrudită cu aceea de
raţionament: când argumentăm, implicit raţionăm, adică punem o idee în
legătură cu altele despre care pretindem că sunt de natură să o sprijine, să
o facă acceptată; în schimb nu oricărui raţionament i s-ar potrivi
denumirea de argumentare. Noţiunea de raţionament este mai largă.
Argumentarea e o realitate intelectuală şi socială, un mod de a
folosi raţiunea în justificarea, critica şi revizuirea credinţelor şi opiniilor
noastre, atât în diverse domenii ale cunoaşterii cât şi în viaţa de fiecare zi.
Există argumentări bune şi altele mai puţin bune sau de-a dreptul proaste.
Criteriile de apreciere ale argumentărilor diferă, mai mult sau mai puţin,
de la un domeniu la altul.
Rezumând, trebuie să reţinem drept caracteristici ale
argumentărilor următoarele:
- locul lor în sfera opiniilor;
- au un destinatar, o persoană sau un public, restrâns sau
numeros;
- urmăresc să facă acceptată o anumită idee, să convingă de ceva;
- folosesc în acest scop alte idei, despre care cel cel argumentează
crede că sunt acceptate sau mai uşor de acceptat de către
destinatar şi care au legătură logică cu opinia propusă de
argumentator.

63
Exemple de teze:

Factuale:
Variabile aflate într-o anumită corelaţie: fumatul şi riscul
îmbolnăvirilor cardiovasculare; sărăcia şi infracţionalitatea.

Evaluative:
„Prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea că iubirea poate
lipsi din înrudire, din prietenie însă nu; într-adevăr, dacă înlături iubirea,
piere şi ceea ce numim prietenie, dar înrudirea rămâne” (Cicero).

Acţional:
„Mânia trebuie ţinută cât mai departe de pedeapsă. Căci niciodată
cel care va ajunge să pedepsească la mânie nu va păstra acea cale de
mijloc între prea mult şi prea puţin, care e pe placul peripateticienilor şi le
place pe drept” (Cicero).

Când o persoană formulează, verbal sau în scris un raţionament în


privinţa căreia există, sau ar putea exista opinii diferite şi cu scopul clar
de a influenţa atitudinea cuiva faţă de o anumită idee, el se numeşte
argumentator. Cel sau cei cărora li se adresează, formează auditoriu.
Ideea pe care argumentatorul o susţine, reprezintă teza argumentării sale.

64
Situaţia în care a fost construită argumentarea, constituie
circumstanţele acesteia.
Tezele argumentărilor sunt de trei feluri:
- factuale, care pretind că un anumit eveniment sau stare de
lucruri există, a avut, are sau va avea loc (propoziţii în sens
logic, adică enunţuri adevărate sau false);
- evaluative, aprecieri pozitive sau negative despre anumite stări
de lucruri, fenomene, acte umane, persoane, opere, credinţe
(enunţurile de acest fel se numesc judecăţi de valoare);
- acţionale sau pragmatice, cele care recomandă o conduită, o
linie de acţiune.

Unităţile logice ale argumentării nu coincid neapărat cu unităţile


gramaticale în care se descompune textul prin care ea este formulată.
Se întâmplă uneori ca două sau mai multe argumente să fie
formulate în aceeaşi propoziţie sau frază (în sens gramatical) sau se poate
întâmpla ca expresia care cuprinde un argument, să nici nu fie o
propoziţie.

Exemplu de demonstraţie logică:

Obiect de demonstraţie: egalitatea laturilor AB şi CD, BC şi AD


din paralelogramul ABCD.

65
Pentru aceasta ducem în paralelogramul dat diagonala BD.
Triunghiurile formate BDC şi BAD au latura comună BD, care
reprezintă o secantă care taie două linii (paralele prin definiţie – BC şi
AD). În cazul acesta, unghiurile b şi d sunt egale ca alterne interne.
Având o latură comună şi două unghiuri alăturate egale,
triunghiurile BDC şi BAD sunt egale. Din egalitatea acestor două
triunghiuri rezultă că latura AB = CD, ca laturi opuse la unghiurile egale
d’ şi b’. La fel, BC = ad, ca laturi opuse unghiurilor egale d şi b.
Aserţiunea că laturile opuse ale unui paralelogram sunt egale se
sprijină pe următoarele adevăruri demonstrate anterior: 1) unghiurile
alterne interne sânt egale; 2) triunghiurile care au o latură şi unghiurile
alăturate ei egale sânt egale; 3) în două triunghiuri egale, laturile opuse la
unghiuri egale sunt egale. Astfel, aserţiunea dobândeşte caracterul de
certitudine şi putem spune că, oricând şi oriunde, laturile opuse ale unui
paralelogram sunt egale. Acest enunţ demonstrabil poartă in matematică
numele de teoremă.

Raţionamente corecte

66
Inferenţele imediate, silogismul, inferenţele valide cu propoziţii
compuse, au o trăsătură comună şi anume aceea că toate pot fi
caracterizate ca valide sau nevalide.
Prin validitate înţelegem acea proprietate a unei inferenţe în
virtutea căreia din premise adevărate este imposibil să se tragă o
concluzie falsă.
Este corect să spunem depre un raţionament că are proprietatea de
a fi valid sau nevalid, dar despre premisele şi concluzia unui raţionament
nu putem spune că sunt valide sau nu, ci că pot fi adevărate sau false.
Întâlnim în practica argumentării cazuri în care raţionamentele cu
care se operează sunt probabile sau mai puţin probabile, în funcţie de
gradul de plauzabilitate pe care î-l au. Acestea constituie clasa
raţionamentelor inductive.

Raţionamentul deductiv, demonstraţia:


Operaţia de demonstraţie implică:
- adevărurile există şi intelectul nostru, poate ajunge la reflectarea
justă a realităţii care trebuie demonstrată;
- aceste adevăruri nu sunt evidente prin ele însele, se cer
dezvăluite mai clar;

Demonstraţia primeşte valoare prin concordanţa tezelor


demonstrate cu realitatea, prin intermediul criteriului obiectiv al
adevărului. În sens larg ea constă într-un şir de raţionamente îndreptate
spre întărirea sau respingerea unei aserţiuni.

67
Atunci când raţionamentele sunt grupate în scopul de a dovedi
adevărul unei teze, operaţia de gândire se numeşte demonstraţie; atunci

68
când urmărim respingerea unei teze şi dovedim falsitatea ei, forma
gândirii noastre se numeşte combatere sau infirmare.

Structura demonstraţiei logice:


1. Teza demonstraţiei care este obiectul demonstraţiei, adevărul ei
are nevoie de a fi dezvăluit prin proiectarea asupra lui, a certitudinii
adevărurilor acceptate ca neândoielnice. Se cere, să existe posibilitatea de
a demonstra adevărul sau a combate falsitatea tezei.
2. Certitudinea tezei reiese din temeiurile aduse în sprijinul ei,
după cum falsitatea tezei, se dovedeşte prin temeiurile aduse pentru
respingerea ei. Fundament, se numeşte teza pe care se sprijină o
demonstraţie, enunţul din care derivă în mod necesar adevărul tezei de
demonstrat.
Adevărul sau falsitatea unei aserţiuni, se pot stabili cu ajutorul
faptelor, al axiomelor sau al adevărurilor demonstrate anterior (în
matematică, al teoremelor).
3. Definiţiile. Demonstraţia utilizează adeseori ca argumente
definiţiile, prin ele se dezvăluie esenţa fenomenelor şi astfel teza de
demonstrat se integrează în explicaţiile cunoscute anterior.
4. Axiomele. În ştiinţele deductive –ştiinţele matematice–
argumentarea porneşte întotdeauna de la un grup de axiome.
Axiomele constituie rezultate ale experienţei, ale practicii umane,
întipărite în decursul mileniilor în conştiinţa noastră.
6. Enunţurile demonstrate anterior. Fundamentele apropiate care
servesc demonstraţiei ca temei, sunt adevăruri demonstrate anterior,
acestea, la rândul lor, se bazează pe altele, formând astfel un lung şir de
enunţuri, până la propoziţii prime, iniţiale sau axiome.

69
Cuvinte cheie:
deduco = verb latin cu sensul de a trage, a scoate, a (con)duce
induco = verb latin cu sensul de a (intro)duce, a aduce

Simbolizarea metodei concordanţei:


A B C ... a b c ...
A D E ... a d e ...
A C E ... a c e ...
A ... a ...

Raţionamentul inductiv, analogia:


Faptul că inferarea concluziei nu este certă ci comportă un grad
mai mic sau mai mare de plauzabilitate are două cauze:

70
- premisele nu conţin suficiente informaţii pentru a fundamenta
concluzia;
- operaţia logică efectuată nu permite inferarea cu necesitate a
concluziei din premise.

Raţionamentul inductiv, este numit şi „amplificator”. El sporeşte


cunoaşterea şi amplifică experienţa. În cazul lor, trecem de la afirmaţiile
despre cazuri particulare, la o lege sau un principiu general.
Inducţia este caracterizată de două procedee: amplificarea şi
generalizarea.
Fundamentele logicii inductive au fost puse de către filozoful
Francis Bacon, în lucrarea sa „Novum Organon”.
John S. Mill, a construit patru metode experimentale inductive
fundamentate pe relaţia de cauzalitate.

Metode de cercetare inductivă a relaţiei cauzale dintre


fenomene.
1. Metoda concordanţei.
Dacă două sau mai multe circumstanţe ale unui anumit fenomen au
comună numai o caracteristică (a) şi în toate circumstanţele rămâne
constant un singur paramentru (A), această caracteristică, singura ce
apare în toate situaţiile în care este studiat fenomenul, este cauza (sau
efectul) menţinerii fenomenului la acel parametru.

71
Simbolizarea metodei diferenţei:
A B C D ... a b c d
A B C D ... b c d
A ... a

Simbolizarea metodei variaţiilor concomitente:


A B C1 D E ... a b c1 d e
A B C2 D E ... a b c2 d e
A B C3 D E ... a b c3 d e
C … c

Simbolizarea metodei rămăşiţelor:


A B C D E ... A b c d e
A este cauza lui a
B este cauza lui b
D este cauza lui d
E este cauza lui e
C este cauza lui c

2. Metoda diferenţei.
Dacă o circumstanţă (A) în care un fenomen este prezent şi o alta
în care este absent au aceleaşi caracteristici, afară de una (a), care apare în
primul caz şi dispare în al doilea, atunci această caracteristică este cauza
(efectul) sau o parte indispensabilă a cauzei fenomenului.
3. Metoda variaţiilor concomitente.

72
Dacă prin analiza comparată a mai multor circumstanţe ale unui
anumit fenomen variază una dintre caracteristicile acestuia, (c) în funcţie
de un anumit parametru (C), atunci se conchide existenţa unei
concordanţe între c şi C, respectiv a unei relaţii cauzale. În cazul acestei
metode este important să se înregistreze o variaţie simultană a celor
două, dacă intensitatea unui element scade, cel de-al doilea trebuie să fie
înregistrat ca diminuându-se, şi invers.
4. Metoda rămăşiţelor.
Dacă în cazul unui fenomen li s-a asociat deja majorităţii
paramentrilor săi o anumită caracteristică printr-o relaţie cauzală, atunci
restului parametrilor (C) rămaşi, li se vor asocia în mod cauzal restul de
caracteristici (c) rămase neasociate.

Analogia.
Raţionamentul prin analogie constă în presupoziţia că dacă două
lucruri (obiecte, fenomene, etc.) se aseamănă în anumite privinţe, atunci
este probabil să prezinte asemănări şi în alte privinţe.
Orice asemănare sau similitudine dintre două elemente ne
determină să credem că dacă unul dintre ele are o proprietate, atunci
foarte probabil o va avea şi celălalt.
Raţionamentul prin analogie este o inferenţă inductivă prin care se
deduce ceva în legătură cu un obiect sau fapt particular pe baza
asemănării cu un altul.

73
Condiţii pentru creşterea plauzabilităţii unui raţionament prin
analogie:
- trăsăturile comune obiectelor analogice sunt proprietăţi
esenţiale;
- obiectele în cauză au mai multe trăsături comune decât
diferenţe;

74
- trăsăturile comune ale obiectelor sunt mai importante decât
diferenţele;
- trăsăturile comune sunt uşor de identificat şi precizat;
- mulţimea obiectelor comparate este mare şi variată;
- concluzia este mai restrânsă sub raportul a ceea ce susţine
despre obiectul în cauză.

75

S-ar putea să vă placă și