Sunteți pe pagina 1din 2

Pitagora, Porphyr și Hierocles – Imnuri și comentarii

Titlu: Imnurile sacre


Autor: Pitagora
Editura: Herald
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Radu Duma
Numar pagini: 222

Cele trei lucrări care compun cartea de față sunt lucrări aparte, antice și au fost scrise după cum urmează:
Viața lui Pitagora de Porphyr, undeva în secolul al III-lea, Imnurile sacre, de Pitagora (de fapt nu au fost
scrise de el, ci de adepții lui, care au dorit să sintetizeze toate ideile marelui filosof într-un Imn care să fie
rostit în fiecare noapte și dimineață ca o rugăciune), prin secolul al V-lea, dar se bănuiește că circulau în
forma finală cu două secole înainte și Comentariile Imnurilor sacre ale pitagoricilor de Hierocles, tot în
secolul al V-lea. Lucrările completează imaginea lui Pitagora și aduc lumină într-o filosofie care, pentru
vremea în care a fost elaborată, era cel puțin la fel de importantă pentru cei care o practicau, cum avea să fie
creștinismul timp de două milenii pentru țările creștine.

Anumite aspecte însă rămân neclare chiar și după lecturarea celor trei lucrări. Cine au fost autorii lucrărilor,
care era contextul istoric al scrierii lor, în special considerând că toate trei au apărut după momentul Isus, de
ce au fost scrise și cui erau adresate, acestea sunt câteva dintre întrebările care rămân fără răspuns la finalul
lecturii. În Nota Introductivă (a lui Radu Duma), ne sunt explicate însă toate acestea. Mi-am făcut un obicei
din a citi absolut toate referințele, fie ele prefețe, note introductive, cuvinte înainte sau postfețe, doar după
lecturarea lucrării (în câteva dintre recenzii recomand și cititorilor să facă la fel). Deci pentru mine a fost
revelatoare această notă introductivă. Ca recomandare pentru cartea de față, cred că poate fi citită fără nicio
problemă și înainte de lecturarea celor trei texte, dar cu siguranță este bine să fie citită și la sfârșit. Din ea
aflăm că „Cei din vechime […] atribuiau aceste imnuri lui Pitagora, nu pentru că ar fi considerat că le-a
compus el însuși, ci pentru că știau că discipolii săi – a căror operă, până la urmă, erau – au înfățișat cu
exactitate doctrina maestrului lor și le-au alcătuit pe baza maximelor auzite chiar din gura sa.” Câteva date
istorice ulterioare morții marelui filozof, precum și premisele păstrării și perpetuării acestor versuri
completează imaginea istorică a epocii.

Nota introductivă este structurată în trei părți, una dintre ele fiind dedicată Imnurilor Sacre, a doua
momentului istoric în care Porphyr și-a scris lucrarea, iar cea de-a treia autorului ultimei lucrări, lui
Hierocles. În cea de-a doua parte descoperim că interesul lui Porphyr pentru filosofia pitagoreică este bazată
în primul rând pe formația lui filosofică: a fost discipolul lui Plotin și un fervent neoplatonic. „Pe la 301
d.H., Porphyr se dedică editării scrierilor lui Plotin, Enneade (împărțite în șase cărți de câte nouă tratate
fiecare), în fruntea cărora așază propria sa lucrare, Viața lui Plotin. Din scrierile sale asupra lucrărilor de
logică ale lui Aristotel și din fragmentele presupuse ca aparținând unei ambițioase istorii a filosofiei
timpului său (în acest context trebuie plasată și Viața lui Pitagora), transpare încercarea lui de a concilia
aristotelismul cu platonismul.” În sfârșit, în ultima parte, Radu Duma amintește despre lucrarea lui Suidas
ca fiind sursa aproape exclusivă pentru viața lui Hierocles: „Dar cine a fost Hierocles? Din păcate, nu știm
mare lucru. Faptul cel mai remarcabil pe care îl cunoaștem despre viața [sa] este povestit de Suidas.”

Porphyr adună în Viața lui Pitagora informații din scrierile lui Neanthes, ale lui Duris din Samos sau ale lui
Antiphon. Lucrarea este compusă din 61 de paragrafe, care tratează la început contextul în care Pitagora și
filosofia sa au apărut, descrie apoi viața acestuia în contextul politic al vremii, moartea sa (de fapt asasinarea
sa împreună cu o parte din discipolii săi) și culminează cu răzlețirea acelora dintre discipolii lui Pitagora
care au supraviețuit.

1
După ce a fost zugrăvit acest tablou istoric, Cartea continuă cu cea de-a doua lucrare, Imnurile sacre. De
fapt este vorba despre unele concepte de viață curată, multe dintre ele putând fi acceptate, fiind chiar
urmate, de orice creștin practicant. Sunt concepte filosofice care stau la baza oricărei filosofii care
fundamentează ordinea socială.

Comentariile la Imnurile sacre ale pitagoreicilor încep cu un Prolog care prezintă contextul în care au
fost elaborate Imnurile sacre și ce însemnau ele pentru vremea în care au fost scrise. Capitolele următoare
analizează fiecare vers în parte. Cu excepția versului al II-lea („Respectă jurământul./ Cinstește apoi pe
Eroii glorificați.”) căruia îi sunt dedicate două capitole, celelalte versuri sunt explicate fie câte unul (versul
I, versul al III-lea, versul al IV-lea etc), fie mai multe într-un capitol (versurile VI-VIII, versurile IX-X,
versurile XIII-XVI etc). Unele dintre comentarii sunt simple, fiind de fapt exact ceea ce ne așteptam din
lecturarea Imnurilor. Altele, sunt însă destul de complexe, fiind integrate în contexte largi, care nouă,
creștinilor, riscă să ne scape, din cauza diferențelor de percepție. Un mic exemplu: Destinul potrivnic este
văzut de pitagoreici în sensul karmic, de răsplată, respectiv pedeapsă, pentru fapte din viața actuală sau din
cele anterioare. Acest precept este însă respins categoric de creștinism, așa încât o interpretare a versurilor
„Cât privește necazurile îndurate de oameni/din pricina Destinului potrivnic,/ primește-le ca și când ți s-ar
fi cuvenit;/ îndură-le răbdător și nu te-mpotrivi./ Caută să le înlături pe cât îți va sta în putință./ Dar cugetă
temeinic la aceasta:/ că, pe cei buni, Soarta îi păzește/ de multe din aceste nenorociri.” va fi categoric
diferită în era creștină de interpretarea din vremea lui Hierocles. Concludent este Epilogul la Comentarii….
„Nu am putut să urmăm în explicația noastră scurtimea și concizia versurilor […] dar nici nu am putut, pe
de altă parte, să ne întindem până la a înfățișa întreaga filozofie a lui Pitagora, căci am fi depășit limita
acestui comentariu.”

Imnurile sacre au fost considerate (așa cum arată și Hierocles) expresia celei mai înalte filosofii pitagorice.
Importanța lor în vremea în care au fost elaborate este sugerată de faptul că recitarea sau ascultarea lor în
fiecare seară înainte de culcare și în fiecare dimineață înainte de sculare a devenit un obicei sfânt pentru
pitagoreici. Se spune că obiceiul ar fi fost instituit de însuși Pitagora.