„Sînt vechi, domnule!“ (I.L.

Caragiale) FONDATOR ANDREI PLEȘU

Adina POPESCU
portrete din mers
7

SĂ PTĂ M Î N A L D E TR A NZ IȚI E n A n u l X I V n n r. 721 n 14 -20 d e c e m b r i e 2017 n w w w.d i l e m a ve c h e. ro n 32 p a g i n i n 5 , 49 l e i

ANDREI PLEȘU VINTILĂ MIHĂILESCU Petre GURAN

„Pe mîna cui „După „Rex
sîntem?“ 20 de ani“ angelicus“
pagina 3 pagina 3 pagina 11

Meseriile cărții

„Lumea se va sfîrși între paginile unei cărți frumoase.“

Stéphane Mallarmé

Redacția DILEMA VECHE: Șos. Fabrica de Glucoză nr. 21, sector 2, 020331 București l telefon: 0372.130.006 l e-mail: dilema@dilemaveche.ro

Dănuț MĂNĂSTIREANU
Ambiguitățile Reformei protestante
Antecedente istorice
R
eforma bisericească inițiată de
Martin Luther acum 500 de ani
are, în context cultural româ-
nesc, o imagine destul de confuză. Pe de
o parte, este privită ca un fenomen stră-
in de spațiul nostru cultural și religios,
fiind reprezentată la noi, în expresia ei
clasică (i.e. magisterială), de comunități
alogene, preponderent maghiare și ger-
mane. O dificultate în plus apare din ca-
uza unor relații istorice tensionate între
comunitățile protestante și cele ortodoxe,
mai ales în primele două secole de după
Reformă. Complexitatea acestor relații
este evidențiată de următoarele detalii
istorice.
Dacă la început reformatorii, mai ales
Luther și Melanchthon, au încercat să
obțină sprijinul Patriarhului de la Con-
stantinopol în confruntarea lor cu Ro-
ma, ulterior nerăbdarea și incapacitatea
lor de a naviga pe meandrele politicii bi-
zantine i-au făcut să recurgă la politica
prozelitismului sectar, care nu avea cum
să nu tensioneze relațiile între cele do-
uă părți.
Scurta domnie a lui Despot Vodă în
Moldova (1561-1563) și încercarea lui
de a impune protestantismul în spațiul
moldav, folosind mijloacele dure, speci-
fice epocii, nu a avut nici ea darul de a
crea o imagine prea favorabilă Reformei
în Țările Române.
În secolul următor, ne confruntăm cu
aparenta aderare a Patriarhului ortodox
de Constantinopol, Chiril Lucaris (ucis
de turci în 1638), la învățătura calvină,
fapt contestat de unii autori ortodocși,
dar vădit de a sa Confessio, publicată la
Geneva în 1629, document ce a ocazionat
două reacții ortodoxe ferme, a Mitropoli-
tului Petru Movilă, de Kiev, la Sinodul de
la Iași, în 1642, și a Patriarhului Dositei,
la Sinodul panortodox de la Constantin-
opol, din 1672.
Prin urmare, deși pătrunderea Refor-
mei în Transilvania a avut un impact cul-
tural important asupra culturii române
în formare, stimulînd apariția în limba
română a primelor traduceri ale Bibliei
și a unor lucrări mai mult sau mai puțin
legate de viața bisericească, protestantis-
mul continuă să aibă pînă astăzi o ima-
gine mai degrabă negativă în imaginarul
colectiv al românului.
Pe de altă parte, singurele forme de
existență ale Reformei – e drept, în ex-
presia ei radicală – în spațiul de lim-
bă română sînt cele evanghelice (bap-
tistă, creștină după Evanghelie, penti-
costală etc.), ca expresii tîrzii ale aces-
tui fenomen – evanghelicii au pătruns în
spațiul românesc la mijlocul secolului al
XIX-lea, printre alogeni, iar primele lor
comunități de limbă română datează de
la începutul secolului trecut. Acest fapt
nu este de natură să creeze o imagine
prea clară a Reformei în contextul cultu-
ral românesc, deoarece comunitățile pro-
testante de limbă română, respectiv cele
evanghelice, au ele însele o percepție va-
gă cu privire la eforturile de reformare a
Bisericii din secolul al XVI-lea.
Între celebrare
și comemorare
Perspectiva asupra acestui fenomen
depinde în mare măsură de felul în ca-
re este evaluat impactul său asupra Bi-
sericii creștine, dar și asupra societății,
mai ales în Apus, dar și în Răsărit. Pen-
tru cei care înclină spre o evaluare pre-
ponderent pozitivă, atitudinea este una
de celebrare, în ciuda unor posibile critici
22 Anul XIV l nr. 721 l 14-20 decembrie 2017 l
LA FAȚA TIMPULUI
punctuale. Cei care – mai ales în spațiul
catolic și în cel ortodox – privesc Reforma
ca pe o catastrofă preferă o atitudine cri-
tică și sumbră, chiar dacă, eventual, îi re-
cunosc și unele merite. În ce ne privește,
sîntem de părere că Reforma este carac-
terizată de o anumită ambiguitate, per-
spectivă pe care o vom argumenta mai
jos. Termenul potrivit pentru acest ceas
aniversar este „comemorare“, nu „cele-
brare“ sau „deplîngere“.
Corupția și decăderea catolicismului
medieval, în care „comercializarea mîn-
tuirii“ prin practica indulgențelor nu
reprezintă decît o parte a problemei, a
dat naștere, în secolele dinaintea Refor-
mei, la reacții dintre cele mai diverse,
precum mișcarea franciscană, din seco-
lul al XIII-lea, bazată pe predicarea să-
răciei ca virtute; eforturile reformatoa-
re ale lui Jan Hus (1369-1415), cariera
fulgurantă de predicator-profet a lui Sa-
vonarola (1452-1498), inițiativa lui Wil-
liam Tyndale (1494-1536) de a traduce
Biblia în limba poporului și multe altele
asemenea. Cele mai multe dintre aceste
inițiative s-au încheiat tragic pentru cei
implicați, ceea ce vădea totala rezistență
la schimbare a ierarhiei catolice și fap-
tul că numai un efort concertat, la care
să se asocieze eventual puterea politică,
ar fi putut zdruncina din temelii absolu-
tismul papal.
R
eforma și accentul ei pe sola
scriptura, alături de utilizarea
pe scară largă a tiparului, au fă-
cut ca diversele traduceri vernaculare
ale Bibliei să ajungă în mîna poporului.
Accentul protestant pe preoția universa-
lă a credinciosului – adevăr afirmat de
toate tradițiile creștine, dar cel mai ade-
sea sugrumat de clericalism în tradițiile
istorice – a condus la implicarea largă a
laicilor în viața comunităților ecleziale
locale. Așa cum demonstrează Max We-
ber, etica protestantă, în ciuda exceselor
ei, a condus, în timp, la dezvoltare econo-
mică și, în cele din urmă, la apariția ca-
pitalismului.
Catolicismul pare să fi învățat lecția amară
a schismei protestante.
Așa cum era de așteptat, impulsul re-
formator inițial nu a putut fi susținut pe
termen lung, drept care secolul al XVII‑lea
a fost marcat de instituționalizarea ma-
sivă a protestantismului, urmată de un
accent exagerat pe dimensiunea teore-
tică, scolastică, a credinței, în detrimen-
tul unei angajări personale în viața de
credință a fiecărui credincios protestant.
Această evoluție, care contrazicea premi-
sele inițiale ale Reformei, a fost încura-
jată, între altele, de aplicarea principiu-
lui medieval cuius regio, eius religio, ce-
ea ce însemna că supușii principilor ca-
re aderau la Reformă deveneau automat
protestanți, indiferent de convingerile lor
personale. Împotriva acestei stări de lu-
cruri au „protestat“, la rîndul lor, o serie
de mișcări de revigorare spirituală din
sînul protestantismului, precum purita-
nismul britanic (secolele al XVI-lea și al
XVII-lea) sau pietismul german, inițiat
de Jakob Spener (1635-1705).
Exemplele de mai sus ilustrează nu
numai impulsul specific protestant de
reînnoire spirituală constantă – ecclesia
semper reformanda, ci și, în sens nega-
tiv, înclinația sa schismatică, ce a condus
astăzi la existența deja a cîtorva zeci de
mii de confesiuni și secte protestante –
un veritabil scandal, în lumina rugăciu-
nii lui Iisus, „ca toți să fie una“. (Spunînd
aceasta, nu trebuie să uităm că primele
schisme ale Bisericii au apărut mai întîi
în Răsărit, în 431 – separarea Bisericii
nestoriene, și 451 – separarea Biserici-
lor necalcedoniene, adică ortodoxe orien-
tale, culminînd, în 1054, cu Marea Schis-
mă, între Aposul catolic și Răsăritul or-
todox.) În loc de a fi privită ca patologie,
fragmentarea eclezială este teoretizată
astăzi de unele grupări protestante sec-
tare ca fiind o metodă eficace de răspîndi-
re a Evangheliei în lume. În același timp,
o bună parte a lumii protestante redes-
coperă valoarea înrădăcinării istorice, li-
turgice și sacramentale a unității „trupu-
lui mistic al lui Christos“.
Unul dintre efectele neintenționate
ale Reformei protestante este faptul că
ea, fie și ca reacție, a fost ocazia unei ve-
ritabile reforme a catolicismului (numită
adesea, nu neapărat cu bunăvoință, Con-
trareformă). Ordinul iezuit, fondat de Sf.
Ignațiu de Loyola (1491-1556), din care a
făcut parte și actualul papă Francisc, a ju-
cat un rol central în acest proces, la capă-
tul căruia, după trei sinoade generale ca-
tolice – cel de la Trento (1545‑1563), Vati-
can I (1869-1870) și Vatican II (1962‑1965)
–, Biserica Romano-Catolică a devenit as-
tăzi mult mai diversă, înlăuntrul aceleiași
instituții, decît a fost ea vreodată, inclusiv
în preajma Reformei.
Prezent și perspective
R
ămînînd pentru moment în
spațiul catolic, subliniem fap-
tul că mișcări – precum cea a fo-
colarilor, cea neocatehumenală sau cea
charismatică – ce încorporează diver-
se aspecte specific protestante ale Bise-
ricii coabitează astăzi, în mod conforta-
bil și cu binecuvîntare papală deplină,
alături de componente explicit conserva-
toare ori influențate de teologia eliberă-
rii sau moderat liberale. Din cele de mai
sus reiese un fapt clar: catolicismul pa-
re să fi învățat lecția amară a schismei
protestante.
Această concluzie este întărită de De­
clarația comună cu privire la doctri-
na justificării, semnată la 31 octom-
Max Weber
© wikimedia commons
brie 1999 de Federația Luterană Mondi-
ală și de Biserica Catolică. Procesul de
apropiere ecumenică descris mai sus a
făcut posibil planul ca, la 31 octombrie
2017, Federația Luterană Mondială și
Consiliul Pontifical pentru Promovarea
Unității Creștine să organizeze la Lund,
în Suedia, un eveniment comun luteran-
catolic de comemorare a 500 de ani de la
Reforma protestantă.
Din păcate, asemenea manifestări de
bunăvoință sînt imposibil de imaginat as-
tăzi în spațiul ortodox, mai ales în cel ro-
mânesc, dar nu numai, dominat, mai ales
după cvasi-eșecul recentului Sinod pa-
nortodox din Creta, de tot felul de extre-
misme și tendințe de demonizare a orică-
ror încercări de apropiere ecumenică față
de spațiul protestant sau catolic. Aceste
manifestări sînt dublate, în oglindă, de
demonizarea ecumenismului, privit ca
trădare și compromitere a Evangheliei,
de către majoritatea comunităților evan-
ghelice (etichetate pervers și ignorant ca
grupări „neoprotestante“ de către regi-
mul comunist și, prin extensie, de majo-
ritatea ortodoxă și de media).
În mare măsură, suspiciunea față de
ecumenism este datorată eșecului la-
mentabil al modelului problematic de
„unitate la cel mai mic numitor comun“,
promovat de Consiliul Mondial al Bise-
ricilor. Acesta nu este însă singurul mo-
del posibil de cooperare între diverse-
le tradiții creștine. Actuala generație
de lideri creștini din România este în-
să prea marcată de colaboraționismul
cu fostul regim comunist și prea domi-
nată de nostalgia unei creștinătăți atot-
dominatoare (cu perioada interbelică pe
post de Epocă de Aur) pentru a fi capabi-
lă să‑și imagineze un alt viitor al Biseri-
cii, în contextul unei secularizări accele-
rate a societății și a unei pierderi masive
de autoritate a tuturor instituțiilor ecle-
ziale. De aceea această sarcină, esențială
pentru supraviețuirea credinței creștine,
rămîne pe umerii generațiilor viitoare.
Kyrie eleison!
Dănuț Mănăstireanu este teolog angli-
can. A lucrat mulți ani în cadrul organiza­
ției umanitare World Vision International,
ca director pentru credință și dezvoltare
pentru Regiunea Europei de Est și a Orien-
tului Apropiat.
nnn