Procesul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg a fost primul și cel mai faimos

dintre procesele pentru crimele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Din decembrie 1942 guvernul britanic discutase politica de pedepsire a conducătorilor naziști
în eventualitatea capturării acestora. Prim-ministrul britanic Winston Churchill se exprimase
atunci în favoarea execuțiilor sumare pentru evitarea obstacolelor juridice, dar a fost
determinat de conducerea Statelor Unite să renunțe la idee. La finele lui 1943, la summitul
tripartit ținut la Teheran, conducătorul sovietic, Stalin, a propus executarea a 50.000 - 100.000
de ofițeri superiori germani. Crezând că Stalin glumește, președintele american Roosevelt a
„glumit” și el, spunând că poate 49.000 ar fi suficienți. Churchill a denunțat ideea „execuției
cu sânge rece a soldaților care au luptat pentru țara lor”. A adăugat însă că criminalii de război
trebuie să plătească pentru crimele lor și că, în conformitate cu Documentul de la Moscova pe
care-l scrisese el însuși, aceștia ar trebui să fie judecați în locul unde s-au comis crimele.
Churchill s-a opus ferm execuțiilor „în scopuri politice”.
Ministrul american al finanțelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan
pentru denazificarea totală a Germaniei, plan cunoscut ca „planul Morgenthau”. Acest plan
prevedea dezindustrializarea forțată a Germaniei, însoțită de impunerea muncii forțate,
precum și a altor măsuri draconice, ca o ripostă la cele plănuite de naziști pentru Europa de
Est. Atât Churchill cât și Roosevelt au susținut planul Morgenthau și au încercat obținerea
autorizării lui la Conferința din Quebec din septembrie 1944. Uniunea Sovietică a anunțat însă
că preferă un proces juridic. Detalii ale planului, date publicității, au stârnit proteste de
amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a renunțat la plan, dar nu a adoptat o
poziție alternativă. Eșecul planului Morgenthau a făcut necesar un plan alternativ pentru a
soluționa problema conducătorilor naziști. Planul pentru „judecarea criminalilor de război din
Europa” a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson și de subalternii
săi din minister. Roosevelt a murit în aprilie 1945. Noul președinte, Harry S. Truman, a
aprobat opțiunea judiciară.
După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS și Franța au fost stabilite detaliile proceselor
penale, care urmau să înceapă la 20 noiembrie 1945, în orașul Nürnberg.
La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) și Potsdam (1945), cele trei mari puteri din
timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit, au convenit asupra
pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovați de crime de război și crime împotriva
umanității în timpul celui de al doilea război mondial. Franța a primit și ea un loc în tribunale.
Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la
Nürnberg. Acest document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război
din țările europene ale Axei”. Aproximativ 200 de inculpați germani au fost judecați la
Nürnberg pentru crime de război și 1.600 de alte persoane au fost judecate prin modalitățile
tradiționale ale justiției militare. Jurisdicția tribunalelor a fost definită de Instrumentul de
Capitulare a Germaniei. Conform acestui document, autoritatea politică pentru Germania
fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care, având putere suverană asupra Germaniei,
putea decide pedepsirea pentru încălcărea legislației internaționale și a legilor războiului.
Întrucât competența i-a fost limitată la încălcarea legilor de război, tribunalul de la Nürenberg
nu a avut jurisdicție asupra crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939, data declanșării
războiului mondial.
Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfășoare la Berlin. În cele din urmă s-a optat
pentru Nürnberg, din câteva motive:

 Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărțită în patru zone de
ocupație).
 Palatul de justiție era spațios și neavariat (unul dintre puținele edificii rămase intacte după
bombardamentele aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea și o închisoare mare.
 Întrucât fusese orașul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”), alegerea orașului
Nürnberg avea și o valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii
Partidului Nazist.
S-a mai convenit ca Franța să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar
internațional și ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din
cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese în fața Tribunalului militar
internațional.
Fiecare dintre cele patru țări a dat câte un judecător principal și un locțiitor, precum și
procurori.Judecătorii au fost:

 Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic și președinte

 Sir William Norman Birkett, judecător britanic locțiitor
 Francis Biddle, judecător principal american
 John Parker, judecător american locțiitor
 Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez
 Robert Falco, judecător francez locțiitor
 general-maior Iona Nikicenko, judecător principal sovietic
 locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locțiitor
Principalii procurori au fost Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley
Shawcross pentru Regatul Unit, general-locotenentul Roman A. Rudenko pentru Uniunea
Sovietică, François de Menthon și Auguste Champetier de Ribes pentru Franța. Jackson era
asistat de avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era asistat de maiorul David Maxwell-
Fyfe și de John Wheeler-Bennett. Shawcross a recrutat și un tânăr avocat pledant, Anthony
Marreco, fiul unui prieten, pentru a ajuta echipa britanică sa facă față la volumul mare de
muncă ce a urmat. Robert Falco era un judecător cu experiență, cu multe procese la activ în
Franța.
Tribunalul militar internațional a fost inaugurat la 18 octombrie 1945, în clădirea Curții
Supreme, la Berlin. Prima sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko.
Procurorii au inițiat inculparea a 24 de criminali de război și șase organizații criminale:
conducerea Partidului Nazist, a Schutzstaffel (SS) și Sicherheitsdienst (SD), a Gestapo-ului,
a Sturmabteilung (SA) și a Înaltului Comandament al Armatei Germane (OKW).
Capetele de acuzare au fost:

1. Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea de crime

împotriva păcii
2. Plănuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime împotriva păcii
3. Crime de război
4. Crime împotriva umanității
Procesele de la Nürnberg au inițiat o mișcare pentru stabilirea imediată a unei instanțe penale
internaționale, conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la adoptarea
Statutului Tribunalului Penal Internațional.

 Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor acte:

 Convenția privind genocidul, 1948.
 Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948.
 Convenția privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război și Crimelor Împotriva
Umanității, 1968.
 Convenția de la Geneva asupra Legilor și Cutumelor de Război, 1949 cu protocoalele
sale adiționale din 1977.