SINCRONISM ȘI DIFERENȚIERE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

TEXTE SUPORT: „Viața la țară” – Duiliu Zamfirescu

„Enigma Otiliei” – G. Călinescu
„Solstițiu tulburat” – Paul Georgescu

Student: SOARE IULIA-MARIA

Master, anul I

SIBIU
2017

1
 SINCRONISM ȘI DIFERENȚIERE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

În „Viața și opiniile personajelor”, criticul Radu G. Ţeposu împarte romanele în trei

categorii în funcție de etapele procesului narativ. Astfel, din prima categorie, cea a romanului
tranzitiv, care are la bază „reflectarea, bazată pe omniscienţa naratorului, în care personajul este
narat şi are iluzia vieţii.”1 fac parte romane ca : „Manoil” de Dimitrie Bolintineanu, „Ciocoii vechi
şi noi” de Nicolae Filimon, „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu, „Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”
de Liviu Rebreanu, „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, „Enigma Otiliei” şi „Bietul Ioanide” de G.
Călinescu, „Moromeţii” de Marin Preda, „Mara” de Ioan Slavici, „Îngerul a strigat” de Fănuş
Neagu, „Groapa” de Eugen Barbu, „Absenţii” de Augustin Buzura, „Galeria cu viţă sălbatică” de
Constantin Ţoiu.
Cea de a doua categorie este marcată de reflecţie „bazată pe conştiinţa de sine a
personajului care e şi narator[…] dar care păstrează încă iluzia vieţii”2. În această categorie sunt
incluse romanele reflexive: „Adela” de Garabet Ibrăileanu, „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu I.
Caragiale, „Întâmplari în irealitatea imediată” de Max Blecher, „Vestibulul” de Alexandru Ivasiuc,
„Vânătoarea regală” de D.R. Popescu, „Jocurile Daniei” de Anton Holban, „Concert din muzică
de Bach” de H. P. Bengescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu.
Și nu în cele din urmă, cea de a treia tipologie romanescă, a metaromanului, care este strict
legată de actul imaginării, însă „ca asumare conştientă a ficţiunii, bazată pe conştiinţa de sine a
personajului care e şi scriitor (ori povestitor ce mistifică premeditat) şi care uzează deliberat de
convenţia literaturii”3 : „Ioana” de Anton Holban, „Bunavestire şi Don Juan” de Nicolae Breban,
„Cartea de la Metopolis” de Ştefan Bănulescu, „Ucenicul neascultător” de George Bălăiţ, „Viaţa
şi opera lui Tiron B.” de D.R. Popescu şi „Solstiţiul tulburat” de Paul Georgescu.

1
Radu G. Țeposu, Viața și opiniile personajelor, București, Editura Cartea Românească, 1983, p. 193.
2
Idem, p. 197.
3
Idem, p. 193.

2
 Romanele asupra cărora mă voi opri spre a le analiza din punct de vedere al raportului de
sincronism și diferențiere sunt: „Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu (1890), „Enigma Otiliei” de
G. Călinescu (1938) și „Solstițiu tulburat” de Paul Georgescu (1982).
Pornind de la clasificarea realizată de criticul Radu G. Țeposu, observăm că „Viața la țară”
și „Enigma Otiliei” sunt încadrate în aceeași categorie, în care se remarcă omnisciența naratorului,
iar „Solstițiu tulburat” este încadrat în categoria metaromanelor, despre care vom discuta ulterior.
În ceea ce privește raportul de sincronism și diferențiere, voi face câteva precizări
referitoare la începutul romanelor propriu-zise. În „Viața la țară”, incipitul romanului rămâne în
linii mari specific realismului obiectiv, în care autorul este aproape impersonal, el
manifestându-se foarte rar în narațiune. Se observă că descrierea se realizează de sus în jos, de
departe spre aproape și că natura fizică predomină în fața celei omenești:
„ Cum ridici priponii Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ,
case bătrâneşti şi sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe
culm e, elevăd roată împrejur până cine ştie unde, la dreapta spre valea Ialomiţei, la stânga, pe
desişul pădurii deAramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.
Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cârduri întregi de gâşte, de curci şi de
claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo până colo - şi
seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puţului, scârţâind neunsă între furci, ţine isonul
berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă
şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.”
În cazul romanului lui G. Călinescu observăm că avem același tip de descriere (de departe
către aproape și din afară către înăuntru), fiind vorba de o reconstituire a unui peisaj din viața unei
familii. În prim-plan se află un tânăr a cărui înfățișare și vestimentație sunt descrise din ce în ce
mai precis pe parcursul romanului:
„ Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece un tânăr de vreo
optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind
dinspre strada Sf. Apostoli, cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte
grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână în alta.”
Vom observa faptul că arhitectura casei pe care tânărul o caută ocupă un rol important în
creionarea mediului în care se va desfășura acțiunea, căci „Psihologia fiind considerată o funcție a

3
mediului, cu mediul trebuie început.”4. Descrierea minuțioasă a arhitecturii casei și a clădirilor din
jurul acesteia ne oferă detalii despre populația cartierului și despre oamenii prezenți în casa căutată
de tânăr.
Asemănător cu începutul romanului „Enigma Otiliei” este cel al romanului „Solstițiu
tulburat” de Paul Georgescu. Chiar dacă nu este proiectat în prim-plan, și aici tânărul și spațiul din
jurul său ne permit să ne creăm o idee despre statutul populației respective:
„Tânărul […] O luă încetișor pe bulevardul Gării – soioasă imitație urbană – străduță relativ
dreaptă și lată dar cu hârtoape remarcabile în mijlocul ei. Case șoldii, într-o rână, din chirpici,
stropite subțirel cu var vânăt, garduri rășchirate, găini zburdând în praf. Necoagulată larmă. Apoi
clădiri înnălțate cu temei, din cărămidă, sulemenite verde și roz, cu mușcate tufllite în ferestre și
cișmea în curte: chiverniseala sărăciei.”
Așadar, observăm că în cele trei romane incipitul este creionat prin utilizarea descrierii de
departe către aproape, cititorul pătrunzând în sfera romanului prin intermediul naturii fizice și a
lumii cartierului menite să ofere detalii importante pentru aprofundarea subiectului literar. În acest
caz, putem discuta despre un fenomen de sincronism.
Tema prezentă în fiecare dintre cele trei romane contribuie la încadrarea lor în specie și la
reliefarea unor trăsături menite să ofere fiecărui autor un stil propriu de a scrie.
Romanul „Viața la țară”, scris de Duiliu Zamfirescu întrunește toate calitățile unui roman
obiectiv realist. Una dintre trăsăturile care încadrează opera în categoria romanelor realiste este
chiar tema acesteia, respectiv viața rurală românească de la finalul secolului al XIX-lea, fiind
prezentat momentul dispariției clasei feudale și apariția burgheziei.
Romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un roman
care oferă cititorului o imagine amplă a societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea,
care se află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se
ghidează.
În ceea ce privește romanul „Solstițiu tulburat”, acesta a fost interpretat, pe de-o parte, ca
fiind original, iar pe de altă parte, acesta a reprezentat doar o imitație polemică, în care Paul
Georgescu a folosit literatura ca materie primă și în care a împrumutat personaje, folosind

4
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe: Eseu despre romnaul românesc, București, Editura 100+1 Gramar, 1999,
p. 215.

4
„propteaua” a doi clasici, și anume Duiliu Zamfirescu și G. Călinescu. Așadar îl putem încadra tot
în sfera realismului, acțiunea romanului fiind plasată în primii ani ai secolului al XX-lea.
În „Arca lui Noe: Eseu de romanul românesc” și criticul Nicolae Manolescu susține că
romanul lui Paul Georgescu este un „metaroman devenit roman propriu-zis: nu mai este romanul
scrierii unui roman, dar chiar romanul unui roman; din care reia și recondiționează perosnaje,
elemente de subiect, probleme procedee.”5 Așadar, avem de-a face cu un roman caracterizat de
refacerea ironică a lumii, această refacere având de cele mai multe ori asupra realizării ei amprenta
stilului autorului său.
Astfel, plasarea acțiunii din cele trei romane se încadrează tot în sfera sincronismului, în
care autorul omniscient și omniprezent își creionează de la început personajele, care vor evolua,
în stil clasic, cu o consecvență caracterială perfectă. Mai mult decât atât, destinul personajelor se
dovedește a fi o urmare a calităților și a defectelor pe care ei le etalează în cuprinsul romanelor.
Mai mult decât atât, „Solstițiu tulburat” este romanul în care naratorul este scriitorul care
i-a citit pe ceialalți scriitori. Această identitate este o inovație a prozelor lui Paul Georgescu.
Rescriind „Viața la țară”, naratorul lui Paul Georgescu reînvie personajele literare existente.
Cu alte cuvinte, „Solstițiu tulburat” este singurul roman al lui Paul Georgescu în care se
reiau deschis personaje cunoscute din romanele mai vechi”6. Astfel, Conu Dinu, Tănase, Sașa,
Matei Damian din „Solstițiu tulburat” sunt personaje prezente în romanele lui Duiliu Zamfirescu.
De asemenea, se regăsesc personaje din „Enigma Otiliei”: Dinu Șeitan (nume parțial modificat),
Daniel (dar și Felix), Otilia. Mai mult decât atât nu numai personajele au fost preluate, ci și
problemele cotidiene ale acestora legate de moșteniri, soarta orfanilor, tranzacții, raporturi între
boierii vechi și arendașii noi și altele.
Așadar, „Solstițiu tulburat” este romanul care înglobează romanele „Viața la țară” și
„Enigma Otiliei” într-o notă proprie stilului auctorial, parodia și comicul contribuind la conceperea
unui roman plin de evenimente.
Romanele „Viața la țară” și „Enigma Otiliei” sunt două opere publicate în perioade diferite,
fiecare dintre ele punându-și amprenta asupra societății perioadei în care au apărut prin stilul
propriu al autorilor care le-au făurit, având o contribuție majoră la crearea unui roman peste zeci
de ani, ceea ce întărește valoarea lor ca opere literare.

5
Nicolae Manolescu, Op .cit,, p. 711.
6
Idem, p. 712.

5
 Dacă discutăm despre fenomenul de diferențiere la nivelul celor trei romane, observăm că,
spre deosebire de „Viața la țară” și „Enigma Otiliei”, în „Solstițiu tulburat” „ritmul evenimentelor
apare considerabil iuțit”7, ceea ce duce la impresia că acțiunea se desfășoară mecanic, iar
comportamentul personajelor este de multe ori inexplicabil.
Repeziciunea evenimentelor și neclaritatea cauzelor lor crează ideea de comic: sosit la
conac, Felix, care o perioadă de timp nu este băgat în seamă, se trezește apoi logodit cu Otilia,
îmbrățișat, felicitat și nu în cele din urmă sufocat de noroc. Însă este din nou abandonat, asemenea
unui actor aflat pe punctul de a părăsi scena, nu înainte de a realiza că este bogat prin obținerea
unei moșteniri destul de considerabilă, care îi va permite să renunțe la continuarea studiilor, deși
până în acel moment el era văzut ca un obsedat al ideii de a continua profesia tatălui său.
Raportându-ne la tipologia și psihologia personajelor, remarcăm anumite aspecte de
diferențiere la nivelul celor trei romane aflate în discuție, care îi acordă scrisului lui Paul Georgescu
o notă de autenticitate, ținând cont că romanul „Solstițiu tulburat” a fost rescris prin prisma unor
opere renumite în literatura română. Trebuie precizat că, în cele din urmă, vom constata că sunt
câteva mici aspecte care ne determină să remarcăm diferențierile dintre perosnaje. De asemenea,
vom observa că „Personajul readus la tip nu e dezvoltat organic, ci schematizat în forma
caricaturii.”8
Dacă ne raportăm la boierul Dinu, vom constata că atunci când Felix îl întâlnește prima
dată are impresia că boierul este bătrân, bolnav și aton. În momentul în care apare în dialog Scatiu
cu pretențiile sale, sfrijitul bătrân se schimbă dintr-odată: „Mi-to-ca-nul! Zbieră dânsul – și
zvârlind macatul verde ce-l acoperea, se ridică pe picioare, semeț.” În „Enigma Otiliei” avem parte
de un moment oarecum stânjenitor pentru Felix Sima, care crede că unchiul său nu vrea să-l
primească. Într-adevăr, unchiul se comportă ca și cum nu l-ar cunoaște pe băiat, determinându-l
pe acesta să plece. Însă, Felix, fiind foarte sigur pe situație, se întoarce la casa bătrânului, iar la
intervenția Otiliei, acesta este primit în casă. În timp ce „Enigma Otiliei” descrie istoria unei
familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire, în romanul „Solstițiul tulburat” este vorba
despre un tânăr medicinist, orfan și sărac, care face o vizită la castelul-conac al boierului Dinu

7
Nicolae Manolescu, Op.cit., p. 710.
8
Idem, p. 709.

6
Șeitan pentru a regla o problemă de moștenire. Așadar, în cele două romane, parodia și comicul se
pot remarca prin felul de a concepe intriga epică.
Un alt exemplu de personaj este Otilia, regăsită atât în „Enigma Otiliei”, cât și în „Solstițiu
tulburat”. Fata poartă pe rând o rochie urâtă, lălâie, maronie și una splendidă. Aceste rochii îi
acordă statutul ei ca personaj: când o îmbracă pe prima, ea joacă rolul unei nepoate-servitoare care
aprinde focul în camerele de oaspeți; când o îmbracă pe a doua, aceasta este o prințesă răsfățată și
iubită de Dida, Pascalopol și de Felix. Otilia devine prin comportamentul și trăsăturile ei emblemă
tuturor adolescentelor, al căror comportament este și va rămâne întotdeauna imprevizibil: „[…]
Otilia este delicată, atentă, grijulie, și vulgară, repezită, țață, înjurând birjărește. Romancierul își
construiește personajul pe o temă dată, ca într-un fel de demonstrație. Tema Otiliei este
imprevizibilul în comporatre al tuturor adolescentelor. Recunoaștem pe Otilia lui Călinescu: dar în
loc ca laturile ființei ei incerte să fie sugerate și dezvăluite nuanțat, ele sunt îngroșate până la
dispariția nuanțelor.”9
În concluzie, Paul Georgescu rescrie romanele „Enigma Otiliei” și „Viața la țară”, dar
totodată le inventeză un suflu autentic scrierii sale. Așadar, în cele trei romane vom regăsi
numeroare elemente asemănătoare (de la subiect, la personaje, la trăsături, la abordarea tematică
și altele) care se vor îngloba în fenomenul de sincronism, dar și elemente care vor diferenția cele
trei romane (modul de exprimare, de încadrare a personajelor în scenă, de utilizare a limbajului și
altele), ajungând astfel la fenomenul de diferențiere.
În cele din urmă, rămâne de ales modul în care vrem să abordăm un roman, căci nivelurile
de receptare sunt diverse de la cititor la cititor.

9
Nicolae Manolescu, Op.cit., p. 709.

7
 BIBLIOGRAFIE

 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe: Eseu despre romnaul românesc, București, Editura 100+1

Gramar, 1999;

 Țeposu, Radu G., Viața și opiniile personajelor, București, Editura Cartea Românească, 1983.

8
PREZENTĂRI:

 12 mai 2017 - CAMIL PETRESCU: - Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe: Eseu
despre romanul românesc” („Fals tratat pentru uzul romancierului”);
- Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii
române”.

 G. CĂLINESCU: - de predat conspectul.