Etapele dezvoltarii cognitive

in copilarie
Copilaria este etapa care surprinde o evolutie uimitoare la nivelul
dezvoltarii fizice si intelectuale a oamenilor. Abilitatile cognitive
asociate cu memoria, judecata, rezolvarea de probleme si gandirea
incep sa fie schitate in aceasta perioada si sa se dezvolte pe tot
parcursul ei. Dezvoltarea cognitiva la copii si descoperirile in acest
domeniu sunt asociate cu numele psihologului Jean Piaget, a carui
munca a avut drept rezultat descoperiri si teorii importante pentru
intelegerea corecta a traseului pe care il urmeaza evolutia intelectuala
a persoanei din copilarie si pana la maturitate.

Dupa ce a terminat studiile doctorale la varsta de numai 22 de ani,

Jean Piaget a inceput o cariera care l-a propulsat in topul celor mai
influenti cercetatori in domeniul educatiei si al psihologiei. Lucrand
alaturi de Alfred Binet, inventatorul primului test de inteligenta, lui
Piaget i-a fost trezit interesul pentru cercetarea dezvoltarii intelectuale
a copiilor. In urma unor studii pe care le-a desfasurat, Piaget a venit cu
o idee despre care Einstein a spus ca "este atat de simpla, incat numai
un geniu se putea gandi la ea": copiii nu sunt mai putin
inteligenti decat adultii, ci doar au un mod de gandire diferit
fata de acestia.

Piaget a lansat teoria dezvoltarii cognitive care descrie stadiile de baza

prin care copiii trec pe masura ce se dezvolta la nivel mental.
Psihologul ii vedea pe copii ca pe niste mici savanti, care nu isi
insusesc informatiile noi in mod pasiv, ci incearca in mod constant si
activ sa inteleaga lumea din jurul lor.

Un concept cheie din cadrul teoriilor lui Piaget il reprezinta schemele.

Potrivit acestuia, schemele sunt cadre cognitive care ii ajuta pe oameni
 sa organizeze si sa interpreteze informatiile. Pe masura ce avem parte
de experiente, informatiile noi sunt folosite pentru a modifica, adauga
sau schimba complet schemele existente anterior.

De exemplu, o fetita isi poate forma o schema despre un animal

anume, cum ar fi pisica. Conform acestei scheme, pisicile sunt
blanoase si au patru picioare. Cand vede pentru prima data un catelus,
fetita va crede la inceput ca are in fata o pisica. Insa, odata ce invata ca
acel animal este, de fapt, un caine, isi va regandi schema pentru pisica
si va crea o noua categorie pentru caini.

Care sunt etapele dezvoltarii cognitive?

Etapa inteligentei senzoriomotorii (0-2 ani)

Cunostintele despre lume ale unui copil sunt limitate la perceptiile lui
senzoriale, iar comportamentele se rezuma la simple raspunsuri
motorii determinate de stimuli.

In aceasta etapa, copilul:

 cunoaste lumea prin intermediul simturilor si al miscarilor

 invata ca lucrurile continua sa existe chiar si atunci cand nu pot fi
vazute (permanenta obiectelor)
 realizeaza faptul ca este o fiinta separata de ceilalti si de obiectele din
jurul lui
 devine constient ca faptele lui au urmari in lumea care il inconjoara
 invata prin intermediul asimilarii si al acomodarii

Etapa preoperationala (2-6 ani)

Copilul incepe sa gandeasca simbolic, iar lumea i se infatiseaza prin

imagini si cuvinte. In aceasta etapa, copilul:

 invata sa foloseasca limbajul

 nu poate face conexiuni logice
 nu poate procesa informatiile la un nivel foarte complex.
 are tendinta sa fie egocentric
 este incapabil sa inteleaga punctul de vedere al altei persoane

Etapa operatiilor concrete (7-11 ani)

Copilul incepe sa inteleaga lumea ca pe o insiruire de evenimente intre

care poate face conexiuni logice, dar intr-un mod foarte concret. In
aceasta etapa, copilul:

 are capacitatea sa gandeasca intr-o modalitate mult mai organizata si

logica, dar totusi foarte concreta
 are dificultati in a intelege concepte abstracte sau ipoteze
 incepe sa utilizeze logica inductiva si sa proceseze o anumita
informatie de la un principiu specific spre unul general

Etapa operatiior formale (12 ani-maturitate)

Cunostintele despre lume se imbogatesc prin capacitatea de a gandi

abstract si de a intelege informatii ipotetice In aceasta etapa, copilul
sau mai degraba adolescentul si mai tarziu tanarul adult:

 isi dezvolta gandirea abstracta

 incepe sa se gandeasca mai mult la probleme morale, filosofice, etice,
sociale si politice, care necesita o judecata teoretica si abstracta
 incepe sa foloseasca logica deductiva si poate intelege o informatie
pornind de la un principiu general spre unul specific

Dezvoltarea afectiva
Cunoasterea cadrului social, a realitatii de catre copil este dublata de
trairea unei atitudini subiective care este strans legata de continutul si forma
acestei cunoasteri imediate.

Afectivitatea este adesea definita ca fiind un proces psihic complex,

caracterizat prin modificari fiziologice, printr-o conduita marcata de expresii
emotionale si printr-o traire subiectiva (Radu, 1991). Termenul de afectivitatea
este sinonim cu cel de procese emotionale sau uneori ca si concept umbrela
pentru un numar de experiente subiective cum ar fi afecte, emotii, dispozitie
afectiva, sentimente, acestea fiind considerate forme ale proceselor emotionale.
Este insa considerata ca fiind una dintre cele trei componente majore ale
psihicului uman alaturi de cognitie si comportament. Termenul de "emotie"
deriva din latinescul emovere care inseamna miscare, excitatie, agitatie.

Fiecare teorie care incearca o explicare a proceselor emotionale are o

conceptie proprie asupra afectivitatii. Orice tratat de psihologie are un capitol
despre procese emotionale, dar fiecare lasa materialul sa substituie o definitie
concisa.

In ceea ce priveste emotiile acestea sunt insotite de diferite nivele de

arousal si dorinta de a actiona. Supararea, bucuria, dezgustul, dragostea sunt
conditii relativ momentane a caror traire motiveaza activitatea. Starile
emotionale deseori sunt dezorganizatoare, destabilizatoare de comportament.
Acesta este cazul emotiilor extreme ca furia, depresia, anxietatea. Emotiile sunt
determinate evolutiv si reflecta strategii de su 232h76c pravietuire.

In cazul proceselor afective cele mai multe teorii recunosc prezenta

urmatoarelor categorii de factori: a) stimuli instigatori care pot fi de natura
exogena sau endogena; b) corelatele fiziologice incluzind aici sistemul
nervos (central si vegetativ) precum si pattern-uri specifice de actiune
(interactiunea talamus-hipotalamus); c) evaluarea cognitiva care se refera la
semnificatia personala a unui eveniment.

Afectivitatea este o vibratie, concomitent, organica, psihica si comportamentala,

ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie sau respingere,
cautare sau ezitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul
individului, interpretat ca un tot cu lumea si cu sine, cu evenimentele prezente,
dar si cu cele reamintite sau imaginate.

Daca in procesele cognitive subiectul se subordoneaza obiectului, pe care

incearca sa-l epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordoneaza relatiei,
intr-un fel siesi, pentru ca el este cel care introduce o anumita valoare sau
semnificatie emotionala in obiectul reflectat. Ceea ce controleaza nu sunt
potentele si organizarea cognitiva a indivizilor, ci organizarea lor motivationala,
raportul obiectului (perceput, gandit sau imaginat) cu necesitatile, cu gradul lor
de satisfacere. Prin urmare procesele afective, desi diferite de procesele
cognitive, sunt intr-o stransa interactiune cu ele.

Trairile afective sunt declansate de modul propriu, specific de corelare a

tuturor factorilor, a celor subiectivi - motivationali cu cei obiectivi temporali si
spatiali, prezenti la un moment dat.

2. Reactii emotionale in primul an de viata

Emotiile tind spre universalitate si au o mare valoare adaptativa fiind
adesea exprimate prin comportamentul nonverbal mai ales in primul an de
viata. Astfel, mesajul emotional este transmis prin expresia faciala, expresia
corpului, fixarea ochilor, tonul vocii, durata si intensitatea raspunsului, etc.

Emotiile sunt prima forma de comunicare prin care parintii si copii

comunica inainte ca acestia sa poata exprima verbal dorintele. Copii
reactioneaza la expresia faciala a parintilor si a tonului vocii, iar parintii "citesc"
ceea ce copii incearca sa comunice raspunzand prompt in functie de felul in care
interpreteaza mesajul emis de catre copil.

Capacitatea de comunicare afectiva a adultului si a copilului face posibila

coordonarea interactiunilor dintre acestia. Interactiunea de tip "fata in fata" la
copii chiar si in jurul varstei de 3 luni cu parintii sunt bidirectionale (reglate
reciproc). Aceasta coordonare conduce spre caracterizarea interactunii mama-
copil ca fiind "reciproca" sau "sincronizata".

Prima emotie exprimata la nastere prin tipat arata disconfortul trait in

momentul trecerii in noul mediu, ar putea fi interpretat ca o solicitare a
ajutorului, desigur aceasta solicitare este adaptativa.

Zambetul apare la 4-6 saptamani intamplator, iar la 3-4 luni este

controlat de catre copil, adesea fiind preferential. Cei mai multi psihologi
considera ca zambetul este un comportament innascut care exprima in prima
faza starea de confort urmand acesteia bucuria de a fi cu adultul. De la nastere
copilul zambeste chiar si in somn in cazul in care este alimentat corespunzator
si se simte bine. Prezenta adultului directioneaza functionalitatea zambetului
dandu-i conotatii sociale.

Ontogeneza expresiilor emotionale fundamentale arata ca interesul fata

de adult este prezent inca de la nastere. Prin studiul miscarilor, vocii si al fetei
in mod special, pe de alta parte raspunsul la durere, zambetul neonatal,
dezgustul sunt antecedente ale zambetului social, surprizei si al supararii care
se vor instala mai tarziu dupa primele 4-6 luni de viata, iar rusinea, jena si
sentimentul de sine dupa primele 6-8 luni de viata.

Plansul este cel mai important mecanism de comunicare a copilului cu

lumea. Copiii nu poseda doar un singur tip de manifestare a cererilor, prin
urmare identificam trei tipuri de plans. In primul rand plansul primar consta
intr-un tipat urmat de o inspiratie urmat de o crestere a intensitatii urmatorului
tipat. In al doilea rand plansul de suparare sau furie este o varietate a primului
tip insa constatam o fortare suplimentara a aerului direct asupra corzilor
vocale. Tipatul de durere in schimb difera de cele doua tipuri prezentate anterior
prin faptul ca este determinat de stimuli cu intensitate mare, adesea apare in
mod neprevazut, cu intensitate mare.

Cei mai multi parinti si adulti in general pot diferentia aceste tipuri de plans la
proprii copii. De felul in care parintii vor raspunde cererilor copiilor exprimate
prin plans va depinde dezvoltarea sentimentului de securitate si al
atasamentului. Se pare ca mamele sunt "programate" sa raspunda prin hranire
in momentul in care copilul incepe sa planga.

Copiii manifesta diferite raspunsuri emotionale, astfel un copil ar putea fi vesel

cea mai mare parte a timpului in timp ce un alt copil ar putea plange des
manifestand o dispozitie negativa. Aceste comportamente reflecta diferente in
ceea ce priveste temperamentul acestora. Temperamentul prin urmare este un
stil comportamental individual si o maniera caracteristica de a raspunde
emotional. In tabelul de mai jos sunt sintetizate principalele manifestari ale
conduitelor afective caracteristice copilului intre 0 si 12 luni

arsta Manifestari ale conduitelor afective

0 - 1 luna Reactii nespecifice, prezenta mamei declanseaza suptul
2 luni Mina vioaie, emite tipete scurte si clare, misca mainile si picioarele
3 luni Se instaleaza zambetul cu semnificatie psihologica

Inhibitie in prezenta persoanelor straine

Imaginea parintilor dobandeste consistenta si este diferentiata.

4 - 5 luni Raspunde la mimica adultului

Creste capacitatea de diferentiere

6 luni Se observa in oglinda

Apare bucuria sarcinii indeplinite

8 - 12 luni Capacitate de a exprima tandrete si sa raspunda la tandrete
 Invata sa iubeasca daca este iubit

Anxietatea fata de necunoscut se instaleaza in a doua jumatate a primului

an de viata insa nu apare in mod necesar la toti copii si mai cu seama in aceeasi
perioada de timp. Frica de necunoscut si straini apare uneori gradual, astfel la 6
luni reactia copilului poate fi numita precautie in timp ce la 9-10 luni frica de
straini este adesea mult mai intensa si continua. Contextul social si
caracteristicile persoanei cu care copilul va intra in contact sunt cei mai
importanti factori, totusi in cazul in care parintii sunt prezenti contextul social
nu va induce anxietate.

S. Freud descria in secolul trecut conduitele afective timpurii sub forma

complexului de "servaj" care este strans legat de imaginea materna si exprimat
in relatia de dependenta dintre aceasta si copil. Pe de alta parte complexul
de intrusiune prezent prin forma geloziei determinat de aparitia celei de-a treia
persoane in relatia mama-copil se va instala din primele luni de viata, situatie
recunoscuta de o mare parte a comunitatii stiintifice.

Agresivitatea, reprezinta adesea o reactie a copilului la o stare de

frustrare sau de privare de un drept cand gratificarile cu care el este obisnuit nu
apar la timp. Extinderea universului de cunoastere prin dobandirea mersului il
face pe copil sa constientizeze existenta unui decalaj care nu poate fi compensat
cu usurinta facilitand manifestarea crizelor de furie si agresivitatea indreptata
impotriva obiectelor apoi asupra persoanelor apropiate. Agresivitatea indreptata
impotriva obiectelor este relativ greu de confirmat, copilul (9-12 luni) loveste
obiectele pentru a atrage atentia parintilor sau sunt impresionati de sunetele
emise de aceste obiecte in contact cu mobilierul camerei sale.

In primul an de viata copilul ia contact cu o suma importanta de emotii pe care

invata treptat sa le stapaneasca pentru ca mai tarziu sa stapaneasca sentimente
care il vor ajuta sa se integreze pas cu pas in societate cu care va interactiona.
Printr-un mecanism de contagiune copilul invata sa rada, sa se bucure, dar si sa se
supere sau sa se infurie, sa-si manifeste mania, incapatanarea actionand astfel
prin reciprocitate.

Nevoia de afectiune in primul an de viata este extrem de puternica,

nesatisfacerea acestei nevoi esentiale avand consecinte uneori grave asupra
dezvoltarii ulterioare a copilului. Separarea pe o perioada mai mare de o luna a
mamei de copil declanseaza trairea de catre copil a unei stari depresogenice
insotita de scaderea apetitului alimentar, tulburari de somn, scaderea tonusului,
cresterea vulnerabilitatii la boala, apatie, refuzul jucariilor, scaderea
sociabilitatii, etc. Si totusi chiar daca prezenta mamei este o necesitate
resimtita de copil, ea nu este suficienta, dragostea este elementul care va
conduce spre formarea unei personalitati armonioase.

3. Reactii emotionale in perioada 1-3 ani

Caracteristic perioadei de dezvoltare afectiva a copilului intre 1 si 3 ani

este capacitatea de reglare a emotiilor. In timpul primului an de viata copilul isi
dezvolta gradual abilitatile de a inhiba sau de a minimaliza intensitatea si durata
reactiilor emotionale. Cu timpul copilul invata o mare diversitate de raspunsuri
emotionale.

Achizitia mersului, instalarea primelor elemente ale constiintei de sine si

in mod special a limbajului vor influenta in mod direct sfera afectiva. Astfel,
copilul utilizeaza limbajul emotional si intelege emotiile devenind mult mai
adaptat dat fiind faptul ca poate vorbi despre propriile emotii precum si ale
celorlalti. In perioada 2-3 ani creste considerabil numarul termenilor utilizati
pentru descrierea emotiilor, dar copii sunt apti in aceasta faza de dezvoltare sa
invete si despre cauzele si consecintele sentimentelor lor.

Stabilizarea si localizarea cauzelor ce determina emotiile conduce spre

intelegerea faptului ca satisfactia poate fi amanata si poate compensa
supararile. Emotiile sunt adesea puternice, simte nevoia de afectiune, este
impresionabil, vesel in situatii comice fiind capabil uneori chiar si de compasiune
fata de cel suparat. Afectiunea fata de mama ramane dominanta precum si fata
de persoanele din familie manifestand gelozie cand mama mangaie un alt copil.

Trairile afective ale copilului intre 1 si 3 ani, desi intense si explozive, nu

sunt profunde, nici durabile. Timiditatea fata de straini uneori se accentueaza
alteori scade in intensitate (12-14 luni) in functie de importanta care este
acordata de familie acestui aspect precum si de gratificarile care le obtine
copilul, interesant fiind faptul ca intre 15 si 16 luni copilul fuge in strada uneori
la persoane care au ceva familiar. In jurul varstei de 3 ani teama de persoane
straine se diminueaza dar persista teama de necunoscut (de exemplu "bau-
bau", "mosu" sau "baba cloanta") in cazul in care aceste temeri au fost intarite
de parinti.
 Anxietatea si agresivitatea persista si la aceasta varsta datorita neputintei
copilului de a face fata mediului extern, reactiei de frica de a nu pierde sprijinul
matern sau satisfactiile generate de alte persoane indragite de copil, pedepselor
si dezaprobarii, resentimente si teama fata de personajele negative si manie
orientata impotriva autoritatii adultului. Reactiile emotionale negative sunt
adesea prezente si datorita fragilitatii granitei Eu-Altul, copilul preluand prin
imitatie temerile, tendintele agresive ale familiei (Munteanu, 2002).

Remarcam doua perioade de instabilitate in viata anteprescolarului cu

comportamente recalcitrante, irascibilitate, nervozitate si anume:

- la 15 luni, datorita contradictiei dintre nevoia de miscare a copilului si

dependenta sa inca foarte mare de adult;

la 2 ani si jumatate, datorita posibilitatilor sale mici de adaptare la

cerintele complexe ale adultului;

Educarea emotiilor copilului nu este o sarcina usoara pentru familie,

mai cu seama a celor negative care odata stabilizate tind sa devina trasaturi
dominante ale viitoarei personalitati. Prin urmare sarcinile propuse copilului este
important sa fie organizate in functie de particularitatile varstei.

Dupa varsta de 2 ani copilul devine capricios, dominant, impulsiv si

neintelegator, se formeaza astfel negativismul primar. Aceasta criza de
independenta este marcata insa de dependenta existenta inca a copilului fata de
adult asa cum am vazut mai sus. Descoperirea propriei puteri de "a face" dar si
a limitelor genereaza aceasta criza de opozitie. Schiopu si Verza (1981) arata ca
la aceasta varsta cristalizarea vointei copilului se face intr-un moment cand inca
este dependent de adult.

Cauzele acestei opozitii infantile sunt reprezentate de incapacitatea de a

intelege punctul de vedere al celuilalt; atitudinea adultului fata de dorintele
copilului de a face ceva singur; rasfatul; intrerupere brusca a jocului sau a unor
activitati placute.

Placerile si suferintele copilului servesc la formarea unor deprinderi care se

vor evidentia in activitatea de invatare de mai tarziu, sanctiunea contribuind la
eliminarea incercarilor negative si a asocierilor incorecte.
 Negativismul prezentat anterior poate avea cauze de natura educativa,
atitudini gresite ale parintilor, conceptii gresite privitoare la copil. Totusi, copilul
trebuie privit in devenire cu toate caracteristicile specifice diferitelor etape de
dezvoltare ontogenetica.

In aceasta perioada de dezvoltare apar si se nuanteaza reactii

emotionale pozitive cum ar fi rasul, simpatia si atasamentul. Copilul devine
selectiv fata de membrii familiei iar conduitele de atasament se complica treptat
si se diferenteaza. Accesele de afectiune, zambetul, alintarile si mangaierile sunt
forme de manifestare a atasamentului insa emotiile explozive caracteristice
perioadei 1-3 ani nu sunt manifestari ale unor sentimente durabile. Daca rasul
initial a fost provocat de situatii nepervazute si relativ ambigue evolueaza in
directia intelegerii umorului si a pacalelilor ceea ce reflecta o dezvoltare a
cunoasterii realitatii si o diversificare a raporturilor cu socialul.

4. Dezvoltarea afectiva intre 3 si 6 ani

Perioada de dezvoltare dintre 3 si 6 ani numita si prescolaritate, aduce

importante schimbari in plan psihic si relational. In aceasta perioada se
imbogateste limbajul, gandirea devine coerenta si se elibereaza in oarecare
masura de dominanta afectiva. Dezvoltarea afectiva trebuie raportata la
procesul de identificare cu modelele parentale iar dupa 5 ani cu alte modele
care pot fi furnizate de contactele sociale si culturale ale prescolarului.

Tabelul 2 Caracteristici ale limbajului emotional la copii in primii ani de viata

Varsta Manifestari ale conduitelor afective
2 - 3 ani Sporeste vocabularul emotional

Eticheteaza corect emotii simple ale lui si ale altor persoane si

vorbeste despre emotii trecute, prezente si viitoare

Vorbeste despre cauzele si consecintele unor emotii si identifica

emotiile in asociatie cu situatiile fixe

Utilizeaza limbajul emotional in jocul simulat.

4 - 5 ani Manifesta o sporire a capacitatii de reflectare verbala a emotiilor
si este capabil de a lua in considerare relatii mult mai complexe
dintre emotii si situatii

Intelege ca unele evenimente pot determina emotii diferite la

 diferiti oameni si ca sentimentele uneori persista mult timp dupa
evenimentul cauzal

Demonstreaza o crestere a controlului si a administrarii emotiilor

in concordanta cu standardele sociale

Baiatul se va identifica cu tatal drept urmare a descoperirii treptate a

deosebirilor care il separa de mama, descopera ca poseda relativ aceleasi
caracteristici ca si tatal care este apreciat si iubit de mama sa. Comparatia care
o va face intre el si tatal sau va genera trairea unei stari de frustrare, numit si
complexul oedipian in perspectiva psihanalitica.

Fetitele trec prin acelasi stari, tatal fiind vazut ca un personaj

important, devine tinta interesului si admiratiei. Astfel, din pozitia de dublura a
mamei, tatal devine un personaj important care va starni dorinta de a castiga
afectiunea acestuia sau este privit cu teama.

Una dintre sursele cele mai evidente ale restructurarii afectivitatii o

reprezinta contradictia dintre trebuinta de autonomie a prescolarului si
interdictiile adultului fata de el. Adultul si relatia cu acesta raman pentru copil
elementele esentiale ale dezvoltarii afectivitatii sale.

Afectivitatea prescolarului suporta modificari de natura cantitativa prin cresterea numarului

si a dispozitiilor afective, precum si de natura calitativa prin imbogatirea si diversificarea
formelor afective existente sau aparitia altor forme noi.

Ca semn al dezvoltarii afectivitatii in acesasta perioada sunt: emotii mai

profunde, reticentele emotive, dispozitii afective persistente, stari emotionale cu
un grad mai inalt de complexitate (mandria, vinovatia, sindromul bomboanei
amare - tristete la primirea unei recompense nemeritate), emotii si sentimente
superioare (in jurul varstei de 5-6 ani) cum ar fi cele intelectuale, social-morale
si estetice. In aceasta etapa copilul depaseste starile confuzive dintre frumos si
strident, indatorire si necesitate sau bine si agreabil.

Prescolarul descopera ca pe plan imaginar isi poate satisface orice

dorinta sau sa se transpuna in orice situatie (Anghelescu, 1989) insa ramane
impresionabil, instabil si cu o oarecare labilitate a dispozitiei. Nevoia de
comunicare afectiva este sustinuta si de trebuinta de a obtine aprobarea,
intelegerea, simpatia din partea semenilor. Afectivitatea poate fi un mijloc de
descarcare a tensiunii nervoase sau in alte situatii o potentare (Radu, 1991).
Jocul ca forma dominanta de activitate faciliteaza aparitia si consolidarea
emotiilor legate de competitie, dorinta de colaborare dar si sentimente cum ar fi
mandria si culpabilitatea. In activitatile specifice gradinitei se cultiva
curiozitatea, dorinta de nou ca elemente ale sentimentelor cu incarcatura
intelectuala de mai tarziu sau se pun bazele "gustului artistic" ca premisa a
sentimentelor artistice viitoare.

5. Nuantarea vietii afective (6-10 ani)

Copilul este capabil in cele mai multe cazuri sa depaseasca fixatia

afectiva asupra unuia dintre parinti datorita progreselor intelectuale si in planul
socializarii. In aceasta perioada este cababil de sentimente cu un grad de
stabilitate mult mai mare, iubeste si se ataseaza de alte persoane dand dovada
de echilibru in cele mai multe situatii.

In debutul acestei perioade copilul este inca ambivalent afectiv, cu

tendinta spre extreme si acte excentrice, nepoliticos in unele situatii sociale in
care un anumit control ar fi de dorit. In jurul varstei de 10 ani exprimarea
starilor afective are la baza in mod evident imitarea adultului fiind retinut, iar
mimica castigand in expresivitate.

Capacitatea de simulare si empatia tind sa se evidentieze alaturi de

mecanismele defensive. Sentimentele morale devin din ce in ce mai puternice
influentand comportamentul scolarului. Sentimentul datoriei, al responsabilitatii,
rusinea, faciliteaza reusita in activitatea scolara.

Dorinta de reusita, de a fi laudat sunt premise ale dezvoltarii

sentimentului mandriei precum si ale simtului critic si autocritic. Activitatile
intreprise in scoala nu dezvolta numai intelectul ci si sentimentele estetice ca
etapa incipienta in aparitia unor produse originale (Schiopu si Verza,
1981; Anghelescu, 1989).

Insuccesele scolare repetate, dificultatile de adaptare si integrare in

scoala pot intretine stari de frustrare continua sau de anxietate si negativism
care vor avea consecinte negative asupra randamentului precum si asupra
atitudinii copilului fata de scoala (Pavelcu, 1972).

Cele mai importante schimbari in sfera afectiva la copil in perioada 6-10

ani pot fi sumarizate astfel:
 - cresterea capacitatii de intelegere a emotiilor complexe cum ar fi
mandria si rusinea. Aceste emotii sunt internalizate si integrate dand
un sens responsabilitatilor personale;

- creste capacitatea de a intelege emotiile experentiate in situatii

particulare;

- tendinta de a judeca reactiile emotionale ale altor persoane in functie

de evenimente;

- progreseaza capacitatea de a suprima sau de a tainui propriile reactii

emotionale negative;

- initeaza strategii pentru a redirectiona sentimentele.

In ultimii ani cele mai multe studii s-au focalizat asupra conceptului de
inteligenta emotionala la copii, care initial a fost considerata ca parte
componenta a inteligentei sociale aceasta sporind capacitatea de monitorizare a
sentimentelor proprii si ale altora, discriminarea dintre acestea si utilizarea
acestor informatii ca model sau ghid pentru gandire si actiune (Goleman, 1995).

Goleman descrie patru dimensiuni ale inteligentei emotionale:

(1) autocunoasterea sau constientizarea de sine, (2) managementul emotiilor,
(3) empatia - recunoasterea emotiilor la altii, si (4) abilitatile sociale.

In aceasta perioada de dezvoltare copilul incearca sa se cunoasca pe sine,

devine constient de ceea ce se petrece cu el la un moment dat, stie ce poate si
ce nu poate sa faca, intelege ce simte fata de un eveniment controversat sau
banal, important sau nu. Aceasta constientizare presupune o indreptare a
resurselor atentionale spre propriile emotii pentru a putea spune ce simte sau
ce gandeste despre un anumit lucru (Canary si Stafford, 1994)

Mania pare a fi cel mai greu de controlat, intr-o anumita masura ea este
seducatoare intrucat ofera o senzatie de energizare la nivel biologic si motive de
a fi exprimata (monologul interior care o insoteste are rolul de a oferi aceste
motive).

Radacinile maniei pot fi gasite in reactia de fuga sau lupta. Goleman (1995)
considera ca principalul factor care declanseaza mania este senzatia de
amenintare fizica sau simbolica (de pilda amenintarea stimei de sine sau a
demnitatii personale in urma unui tratament nedrept sau nepoliticos).
 Empatia. La baza empatiei este autocunoasterea - cu cat copilul este mai
experimentat in recunoasterea propriilor emotii, cu atat ii va fi mai usor sa
recunoasca emotiile traite de altii. Daca pentru gandire principalul mod de
exprimare este cuvantul, pentru emotii acesta este reprezentat de aspectele
nonverbale. Cu alte cuvinte daca copilul doreste sa sesizeze "adevarul
emotional" al altei persoane trebuie sa fie atent mai degraba la felul in care se
exprima acea persoana decat la continutul celor spuse. Aceste aspecte ale
mesajului - anxietatea din tonul vocii sau iritarea tradata de o miscare prea
brusca - sunt sesizate adesea inconstient, fara sa i se acorde atentie naturii
mesajului, ci doar receptandu-l implicit si tot astfel raspunzand la el. Abilitatea
care ii ajuta sa fie eficienti sau ignoranti este si ea, de cele mai multe ori,
invatata implicit.

Studiile psihogenetice efectuate de Hoffman (apud Goleman, 1995)

demonstreaza prezenta primelor semne de empatie la varsta de 14-18 luni:
vazandu-si mama plangand, copilul isi sterge si el lacrimile pe care el nu le are.
Mai tarziu, la 3-4 ani, copii devin mai empatici daca in educatia pe care o primesc li
se atrage atentia la distresul pe care comportamentul lor gresit l-a produs asupra
altor copii ("fi atent cat de trista este fetita datorita purtarii tale") mai degraba
decat daca i s-ar spune: "nu este bine sa faci asta !"

Din imbinarea empatiei cu autocontrolul emotiilor rezulta capacitatea de a

influenta starea emotionala a altora. Un element cheie al acestei competente
sociale este exprimarea emotiilor. Ekman (1979) sustinea existenta
anumitor reguli sociale prin care membrii unei comunitati au stabilit de comun
acord sentimentele care pot sau nu pot fi exprimate in anumite situati. Una
dintre aceste reguli este substituirea - inlocuirea unui sentiment trait real cu
altul. De pilda imaginati-va ca de 1 Iunie bunicul aduce nepotelului sau de 5 ani
un cadou total nepotrivit pentru varsta lui. Copilul nu interpreteaza obiectul
primit ca pe un cadou si continua sa se joace. La un moment dat mama ii spune
"Multumeste bunicului pentru cadou !" mai mult datorita insistentei mamei,
copilul va "multumi" bunicului. Daca aceasta situatie se repeta copilul va deduce
o regula - anume: "Maschiaza-ti sentimentele reale cand ele jignesc pe cineva si
inlocuieste-le cu altele, nereale, dar mai putin vatamatoare." In concluzie putem
afirma ca exprimarea emotiilor depinde atat de regulile sociale din interiorul
cadrului cultural cat si de capacitatea individului de a-si controla aspectele
nonverbale ale exprimarii sale.
Dezvoltarea morala

Studiul dezvoltarii morale constituie obiect de cercetare in psihologie

de peste 60 de ani. Investigarea modului in care copilul isi dezvolta
valorile morale implica analiza proceselor prin care copilul adopta si
interiorizeaza regulile si standardele comportamentului asteptat in
societatea din care face pare. Interiorizarea poate fi definita ca
procesul prin care standardele si valorile devin parte a sistemului propriu
de motive si care dirijeaza comportamentul, chiar si in absenta presiunii
venite din partea celorlalti.
Principalele teorii care au derivat din studiul dezvoltarii morale se
incadreaza in trei categorii majore:
abordarea psihodinamica ce isi are originea in teoria lui Freud

- perspectiva invatarii sociale care se fundamenteaza pe cercetarile

lui Skinner si Bandura

- abordarea dezvoltarii cognitive caracterizata de teoriile lui Piaget

si Kohlberg

Fiecare dintre aceste abordari se axeaza pe un aspect particular al

experientelor copilului si ignora in mare parte celelalte aspecte
importante. De ex. teoria psihodinamica evidentiaza
aspectele emotionale ale dezvoltarii morale, in timp ce teoriile
dezvoltarii cognitive se centreaza pe legaturile dintre nivelurile
rationamentului moral al copilului si stadiul de dezvoltare cognitiva in
care acesta se gaseste, iar teoreticienii invatarii pun accentul pe rolul
intaririi, pedepsei si invatarii observationale asupra
formarii comportamentului moral.

Abordarea psihodinamica

Freud a postulat prima teorie completa a interiorizarii morale, aspectul

central al teoriei, care investigheaza dezvoltarea supraeului , sau instanta
morala a personaliatii poate fi sintetizata astfel: in timpul stadiului falic de
dezvoltare psihosexuala, copilul de sex masculin e coplesit de sentimente de
iubire fata de mama sa si de teama razbunarii din partea tatalui, ca urmare
a rivalitatii cu acesta. Atenuarea conflictelor interioare se realizeaza prin
identificare copilului cu tata sau si asumarea (interiorizarea) tuturor
credintelor, valorilor si atitudinilor paterne si, prin el, a standardelor morale
si valorile culturii din care el face parte. Prin urmare, se naste supraeul. Un
proces similar are loc si in cazul fetelor.
 Supraeul, inconstient, consta din doua parti distincte: eul ideal si
constiinta morala. Eul ideal este interesat de ceea ce este bine si decent, el
reprezinta imaginea copilului privind tipul de comportament moral aprobat
de parinti. Constiinta morala, pe de alta parte, vegheaza asupra a ceea ce
este rau. Ea intercepteaza si cenzureaza impulsurile imorale ale sinelui si
impiedica accesul lor in constiinta eului.

Asadar, supraeul reprezinta interiorizarea regulilor si interdictiilor, initial

impuse de parinti, dar ulterior adoptate de catre copil sub forma
autodisciplinei independente de aprobarea sau nemultumirea parintilor.
Astfel, copiii devin capabili de a-si controla propriul comportament fara a se
lasa in voia comportamentelor interzise de parinti. Incalcarea regulior morale
e urmata de anxietate si sentimente de culpabilitate.

Teoria psihodinamica anticipeaza ca individul cu un supraeu puternic va

trai sentimene de culpabilitate mai intense intr-o situatie care implica o
dilema morala, decat individul cu un supraeu mai slab, fiind prin urmare mai
putin probabil sa incalce regulile morale. Aceasta teorie e unanim acceptata
de psihanalisti, cu toate acestea exista intrebarea in ce masura, un sistem
interiorizat de reguli, in mare pare interiorizat reuseste sa controleze un
spectru atat de complex de comportamente. Unii ceretatori (Erikson)
sugereaza ca desi supereu persista din copilarie, el este dezorganizat in
adolescenta prin modiicarile hormonale, cerintele sociale si noile informatii
despre lumea care se afla in contradictie cu acestea.

Abordarea invatarii sociale

Teoreticienii invatarii sociale evita constant termeni de genul

“interiorizare morala” fiind interesati exclusiv de comportamentul observabil.
Totusi in incercarea de explicare, ei descriu un fenomen similar: abilitatea
individului de a se comporta intr-o maniera morala sau de a se abtine de la
incalcarea unor reguli morale cand e tentat s-o faca, chiar si atunci cand nu
e nimeni de fata.

Teoria invatarii sociale postuleaza ca, initial comportamentul copilului e

controlat prin recompense si masuri punitive din partea parintilor. Datorita
experientelor anterioare cand copilul a fost pedepsit pentru incalcarea
regulilor, ulterior el va trai o anxietate dureroasa la incalcarea acestora sau
in situatii ce implica tentatia de a se comporta imoral, chiar daca nu e de
fata nici o persoana. Aceasta explicatie are multe in comun cu supraeul.

Cercetarile lui Bandura asupra invatarii observationale contribuie de

asemenea la opinia invatarii sociale a dezvoltarii morale. S-a postulat ca una
dintre modalitatile copilului de a invata comportamentul moral se realizeaza
prin observarea si atingerea modelelor care se comporta intr-o maniera
morala. Observarea modeleor pedepsite pentru un comportament imoral va
favoriza experimentarea de catre copil a pedepsei substitutive, rezultand
evitarea acelui comportament.

Nici aceasta situatie nu poate reflecta in mod adecvat complexitatile

procesului de socializare

Abordarea evolutiei morale din perspectiva dezvoltarii cognitive

Piaget evidentiaza aspectul cognitiv al dezvoltarii morale considerand ca

gandirea morala a copilului este legata de stadiul de dezvoltare cognitiva.
Folosind propriul tip de metodologie clinica, Piaget a investigat, la inceput,
atitudinile fata de regulile jocului cu bile, fiind interesat de originile,
semnificatia si importanta regulilor pe care ei le urmeaza in timpul jocului.
Ulterior atentia sa a fost atrasa de raspunsurile date de copii in legatura cu
ce e bine si ce e rau si judecata in brosurile cu povesti.

Un exemplu binecunoscut este povestea in care copiii sunt rugati sa

judece cine este “mai rau”, un baiat care a spart accidental cateva cesti sau
un baiat care sparge o singura ceasca in timp ce incerca sa fure dulceata
din dulap.

Dupa analizele raspunsurilor de la mai multi copii din stadii diferite de

niveluri cognitive, Piaget a concluzionat ca exista doua stadii principale ale
gandirii morale:

1.Stadiul moralitatii heteronome sau realismul moral ( 5-10 ani).

Inainte de debutul acestui stadiu copiii par a intelege destul de putin regulile
sociale. Chiar si atunci cand se joaca jocuri cu reguli o fac din simpla placere
de a se bucura, de a explora si manipula obiecte si nu sunt foarte interesati
de pierdere sau castg sau de a-si coordona sistematic actiunile cu cele ale
celorlalti participanti la joc. In jurul varstei de 5-6 ani, odata cu intrarea in
stadiul moralei heteronome, incep sa manifeste un mare interes si respect
fata de reguli.

In viziunea lor regulile sunt fixe, predeterminate si permanente in

existenta lumii si pot fi gestionate doar de catre autoritatile adute. Regulile
de joc nu pot fi schimbate, explicandu-ti ca “Dumnezeu nu ne-a invatat noi
reguli” sau “Nu se poate juca altfel”. Multi dintre copiii mici pe care Piaget i-a
intervievat au sustinut ca regulile sunt facute de Dumnezeu sau de tatal lor,
sau ca aceste reguli au existat inca de la inceputurile timpurilor ”.
 Piaget crede ca aceasta perspectiva pe care copiii o au asupra
regulilor (ca fiind sfinte si de neschimbat) sunt rezultatul a doi factori care le
limiteaza intelegerea morala:
a. pozitia restrictiva a autoritatii adulte care nu admite negocierea
regulilor si
b. imaturitatii cognitive a copiilor la aceasta varsta, in special a
egocentrismului. Egocentrismul face ca intelegerea morala a copilului sa fie
caracterizata de realism, adica incapacitatea de a separa aspectele
subiective si obiective ale experientei, cu alte cuvinte, pentru ca copilul
porneste de la premisa egocentrica ca toata lumea gandeste ca si el,
externalizeaza regula si isi inchipuie ca ea e un dat fix al realitatii, la fel cu
legea gravitatii sau alte legi ale fizicii, in loc sa ii perceapa subiectivitatea,
faptul ca e un principiu intern care poate fi modificat voluntar.
Egocentrismul impreuna cu realismul conduc spre o alta limitare a
judecatii morale a copilului: o actiune particulara este judecata in functie de
dimensiunile consecintelor, mai degraba decat de intentiile actorului. Astfel
copilul care a spart din greseala mai multe cesti e mult mai rau decat cel
care a spart o singura ceasca intentionat.Intr-un mod similar, la aceasta
varsta se considera ca e mai vinovat un copil care a spus mamei sale ca “
aspus mamei sale ca a vazut un caine mare cat o vaca” decat altul care-I
spune ca a primit o nota buna la scoala desi nu primise nici un fel de nota,
asta pentru ca un caine nu poate fi la fel de mare ca o vaca, deci asta e o
minciua gogonata. Copilul aflat in stadiu preoperational nu este in stare sa
diferentieze intre minciunile deliberate, oportuniste si cele inocente.

Atata vreme cat copilul nu face distinctie intre incalcarea unei reguli
sociale si violarea unei legi fizice, el cred intr-o justitie imanenta, in care o
greseala se indreapta inevitabil spre o pedeapsa. Inevitabilitatea pedeapsa
e cea care mentine ordinea morala a lumii si se aplica in cazul tuturor
exerientelor sau accidentelor de la impiedicarea unui copil pana la cazatura
de pe bicicleta, schimbarea liniei de start a jocului, cosmaruri,etc. Intrebati
ce s-ar intampla daca ar incalca o regula morala a jocului, copiii de varsta
asta spun ca pedeapsa ar fi inevitabila: Dumezeui ii va pedepsi sau vor fi
loviti de o masina.

In final copilul heteronom are o perspectiva absoluta asupra regulii –

exista un singur punct de vedere corect si moral intr-o situatie si toti cei
implicati trebuie sa adere la el.
2. Stadiul moralitatii autonome sau relativismul moral (in jurul varstei
de 10 ani) e datorat dezvoltarii cognitive a copilului, restrangerii treptate a
constrangerilor adultilor, interactiunilor cu copii de aceeasi varsta dintre
care, unii, au depasit deja stadiul heteronomiei morale.
 Piaget acorda o atentie deosebita experientei interactiunilor cu colegii
pentru realizarea tranzitiei spre morala autonoma. Experienta sociala
determina declinul egocentrismului infantil, in consecinta copilul realizeaza
ca oameni diferiti pot sa aiba perspective diferite asupra actiunilor morale, la
fel, asistam la deplasarea interesului de pe consecintele obiective pe
intentiile subiective ale actiunilor atunci cand copiii judeca care
comportament e moral si care nu.
In completare atunci cand copiii participa ca egali ai schimburilor
sociale cu colegii lor, invata sa negocieze conflictele intr-o maniera mutual
avantajoasa. Treptat ei devin constienti de nevoia de reciprocitate ca
principiu de organizare al relatiilor sociale de cooperare. Prin reciprocitate,
Piaget intelege idealul rational de dreptate, preocuparea ca si celuilalt sa-I
faci binele pe care si tu ti-l doresti. El crede ca reciprocitatea este miezul
tranzitiei dinspre heteronomia morala inspre functionare autonomiei morale.
Copiii din stadiul moral autonom nu mai privesc regulile ca fiind fixe si
imuabile ci ca fiind flexibile, acceptate prin unanimitate sociala si care pot fi
schimbate atunci cand majoritatea oamenilor o doreste, drept urmare nu
toate regulile formulate de adulti trebuie urmate. Cateodata exista suficiente
argumente pentru relativizarea, schimbarea si incalcarea unei regului. Astfel,
obedienta fara rezistenta in fata autoritatii nu va mai fi multa vreme vazuta
ca o baza a functionarii morale a lumii.
Mai mult, intelegerea reciprocitatii conduce catre o noua perspeciva
asupra pedepsei, actele negative nu atrag dupa ele consecinta inevitabila a
pedepsei; copiii in stadiul autonomiei morale cred in faptul ca o pedeapsa
trebuie si ea sa fie bazata pe principiul reciprocitatii si ca orice pedeapsa
trebuie sa fie rational corelata cu severitatea faptei sau gravitatea intentiei
de incalcare a regulii. De asemenea, pedeapsa trebuie sa fie o consecinta
logica a greselii cerandu-se o actiune activa reparatorie sau o suportare a
consecintelor naturale ale propriilor acte (un hot care e pus sa plateasca
daunele produse sau un mincinos sa suporte faptul ca nu este crezut nici
chiar atuni cand spune adevarul). Principiul de pedepsire trebuie sa fie acela
al justitiei egale pentru fiecare.

Modelul stadial al lui Lawrence Kohlberg

Pe fundalul cercetarilor lui Piaget, Kohlberg a incercat sa efectueze o

analiza mai detaliata si comprehensiva a dezvoltarii morale. Metoda folosita
de el consta in analiza raspunsurilor date de copii la situatii ipotetice, e
similara dar nu identica cu cea piagetiana; in timp ce Piaget le cere copiilor
sa judece neascultarea ca si trasatura caracteriala pe baza actiunilor
intreprinse, dupa ce acestea s-au produs, Kohlberg da subiectilor dileme
morale ipotetice cu posibilitatea de a alege cursul actiunii, intrebandu-i pe
acestia ce ar trebui actorii sa faca si de ce, obtinand astfel o idee mai clara
despre rationamentul moral care-i conduce la decizii.
 Fiecare dilema morala utilizata de Kohlberg ca pretext pentru interviu
implica o situatie de criza in care unei valori morala i se opune o alta. Cea
mai cunoscuta dintre aceste dileme este aceea a lui Heinz, in care
subiectului i se cere sa aleaga intre neincalcarea legii (a nu fura) si valoarea
vietii umane. Dilema e urmatoarea:

O femeie e pe punctul de a muri atinsa de o forma grava de cancer.

Exista doar un medicament care doctorul crede ca i-ar putea salva viata - e
un derivat cu radiu pe care un farmacist din orasul lor tocmai l-a descoperit.
Prepararea medicamentului e foarte costisitoare, iar farmacistul a cerut de
10 ori suma de preparare. Prepararea ar costa 200 $, iar farmacistul a cerut
2000$ pentru fiecare doza de medicament. Heinz, sotul femeii bolnave, a
incercat sa imprumute acesti bani dar nu a reusit sa stranga decat 1000$. I-
a spus farmacistului ca sotia lui e pe moarte , si I-a cerut sa-i vanda
medicamentul mai ieftin sau sa accepte sa-i plateasca mai tarziu suma.
Farmacistul l-a refuzat spunandu-i ca tocmai a descoperit acest medicament
si doreste sa castige de pe urma lui. Astfel, Heinz disperat a spart magazinul
pentru a fura medicamentul. Trebuia Heinz sa faca asta? De ce ?

Kohlberg spune ca nu conteaza pe care dintre valori o alege subiectul -

incalcarea legii sau salvarea vietii femeii – continutul moral al raspunsului nu
e important. Ceea ce conteaza e structura raspunsului, cum judeca subiectul
cursul actiunii – sunt indicatorii folositi in determinarea nivelului de
maturitate morala. De ex. daca persona raspunde “Heinz nu ar fi trebuit sa
fure pentru ca asta e ilegal” Kohlberg e interesat de modul in care persoana
percepe legea: in termenii de simpla teama de pedeapsa sau ca sistem pe
care e corect sa-l respecti. In mod similar, daca subiectul raspunde “Heinz ar
trebui sa fure medicamentul pentru a salva viata sotiei”, ar trebui sa aflam
de ce viata sotiei este importanta - pentru ca Heinz se simte recunoscator
fata de ceea ce sotia i-a oferit sau pentru ca datoria unui sot e sa-si
ocroteasca sotia sau pentru ca viata e una dintre cele mai importante valori.
Fiecare dintre aceste justificari sunt generate de organizari calitativ distincte
ale gandirii morale si stadii diferite ale judecatii morale.

Pentru clarificarea structuriii gandirii morale a subiectului interviurile lui

Kohlberg erau lungi si nestructurate. Dupa ce dilema era prezentata, urma
o serie de intrebari pentru a sonda aspecte precum supunerea la reguli si in
fata figurii autoritare si intelegerea valorilor morale inalte precum respectul
pentru viata umana. In cazul dilemei lui Heinz intervievatorul ar putea
intreba “daca Heinz nu si-ar fi iubit sotia ar fi trebuit sa fure medicamentul
pentru ea?” “e important pentru cineva sa faca tot posibilul ca viata celuilalt
sa fie salvata?” “e impotriva legii lui Heiz sa fure”, “a facut el ceva rau din
punct de vedere moral?”, “de ce da , de ce nu?”. Dupa ce raspunsurile au
fost obtinute, au fost cotate (dupa o procedura elaborata care asigura o
separare stricta a continuturilor raspunsurilor) si clasificate in cele 6 categorii
sau stadii de dezvoltare a judecatilor morale.

Prin studiile sale, intentia lui Kohlberg era aceea de a oferi o descriere
foarte nuantata a schimbarilor calitative ale gandirii morale din copilarie
pana la varsta adulta.

Proprietatile celor sase stadii sunt urmatoarele:

- stadiile sunt secvente invariabile sau serii fixe de pasi pe care

persoanele ii parcurg fara posibilitatea de a sari peste vreo etapa

- fiecare nou stadiu e vazut ca un mod echilibrat de a elabora si justifica

rationamentele morale, cu alte cuvinte fiecare pas integreaza si construieste
pe rationamentele stadiului anterior, rezultand o structura logica despre
justitie mai consistenta si mai aplicabila.

- fiecare stadiu al dezvoltarii morale contribuie la formarea unui intreg

structurat si organizat - care e un pattern calitativ distinct al judecatii morale
pe care o persoana il va aplica constant intr-o mare varietate de situatii
morale

Progresia judecatilor morale dupa Kohlberg este urmatoarea:

1. Nivelul preconventional (perioada premorala) e caracteristic
primei copilarii. In acest interval comportamentul moral al copilului este
coordonat din exterior. Copilul preconventional isi justifica actiunile ca fiind
bune sau rele pe baza consecintelor lor - daca se soldeaza cu lauda sau
pedeapsa. Cele care atrag pedepse sunt considerate ca negative iar cele
insotite de lauda sunt percepute ca fiind pozitive. Primul nivel se subdivide in
doua substadii:
a. pedespsa si orientarea spre obedienta La aceasta varsta e
dificil pentru copil sa ia in calcul doua puncte de vedere diferite ale dilemei
morale. Nefiind constient ca perspectivele si interesele adultilor pot sa fie
diferite, ignora motivele si intentiile celorlalti in judecarea a ceea ce este
bine si rau intr-o actiune (egocentrismul infantil), astfel incat fara a se indoi
accepta perspectiva autoritatii adulte si si-o asuma. Regulile sunt repectate
pentru a putea evita pedepsa, supunerea in fata puterii superiorilor e
ratiunea comportamentului moral. Raspunsurile urmatoare la dilema lui
Heinz reflecta orientarea copilului spre obedienta si teama de pedeapsa:
- cei care sunt pro-furt argumenteaza: “daca o lasi pe sotia ta sa
moara vei avea probleme, vei fi blamat ca nu ai cheltuit suficienti bani
pentru vindecarea ei si poate vei fi investigat si tu si farmacistul in legatura
cu moarte ei”
- cei care sunt anti-furt “nu trebuie sa furi pentru ca vei fi prins si
inchis, nici nu stii cat de usor te poate prinde politia”
b. orientarea hedonist naiva (sau instrumental –
relativista) Constiinta faptului ca oamenii pot avea puncte de vedere
diferite in dilemele morale apare in aceasta faza, dar intelegerea ei initiala e
foarte concreta. Actiunile corecte sunt considerate cele care aduc satisfactie
propriilor nevoi intr-un fel foarte fizic si pragmatic iar ceilalti sunt vazuti, si
ei, ca actionand in scopul obtinerii propriului interes.
Daca face un sacrificiu in favoarea unei persoane, in acest stadiu,
sacrificiul se bazeaza pe nevoia de a se pune in slujba celuilalt, dorinta de a
face ceva pentru el sau speranta ca acest la randul sau va face ceva similar
pentru el, in viitor. Ideea de reciprocitate concreta, reflecta imaginea pe care
o au despre corectitudine-ca schimb sau echilibru de favoruri “tu faci asta
pentru mine si eu voi face le fel pentru tine”: moralitatea hedonista,
autogratificanta, e reflectata in urmatoarele raspunsuri la interviu:
-cel pro-furt: “farmacistul poate face ce vrea, si Heinz poate face
ce vrea. Fiecare dintre ei e liber sa decida pentru sine. Daca Heinz decide
sa-si riste viata pentru a-si salva sotia, el si-o risca, poate face ce vrea cu
viata lui. La fel cu farmacistul, lui ii apartine decizia propriei vieti”
-cel anti-furt “Heinz isi asuma mai mult risc decat merita, asta
numai daca nu e nebun dupa sotia sa si nu poate trai fara ea. Niciunul dintre
ei nu se va putea bucura de viata daca ea e invalida”
2. Nivelul conventional (13-16 ani). La acest nivel individul
continua sa fie preocupat de conformarea la regulile sociale ca baza a
moralitatii, dar neincalcarea regulilor nu va mai fi motivata pentru multa
vreme de consecintele imediate ale propriilor actiuni. Mentinerea activa a
ordinii sociale e vazuta ca fiind importanta in sine, iar individul cu
conformism moral crede cu tarie in nevoia de sustinere si conservare a
legilor si regulile sistemului social.

a. orientarea de tipul “baiat bun /fata buna” – sau moralitatea

concordantei interpersonale. Nevoia de a adera la grupul social e importanta
pentru binele personal, acest lucru se realizeaza in primul rand prin a face o
buna impresie in fata celor cu care interactionam. In acest stadiu individul
este orientat spre mentinerea unei afectiuni si a aprobarii continue a
prietenilor si cunoscutilor prin aceea ca este “ o persoana buna”- de
incredere, loiala, respectuoasa, draguta, etc. Noile capacitati cognitive si
morale acumulate - de intelegere a perspectivei celuialt si al idealului
reciprocitatii -sustine noua conceptie despre moralitate. Individul poate
anticipa ce simte si gandeste cealalta persoana si stie ca acest lucru e
reciproc, ca si in raspunsurile la dilema lui Heinz:

- cei pro-furt “nimeni nu va crede ca tu esti rau daca

furi dar familia ta va crede ca esti un sot rau daca nu o faci.
Daca sotia ta va muri, niciodata nu vei mai putea privi pe cineva
in ochi”
- cei anti-furt “nu e drept, farmacistul va crede despre tine
ca esti un hot, si asta va crede toata lumea. Dupa ce vei fura te
vei simti rau gandindu-te cum intreaga ta familie va fi
dezonorata, nu te vei mai putea privi cu ei”
b. orientarea spre lege si ordine. In acest stadiu persoana e in stare
inteleaga mutualitatea unor relatii si sa ia in calcul o a treia perspectiva, a
legii sociale, in deciderea unui curs al actiunii. Ca rezultat moralitatea nu
mai e restrictionata de cei cu care avem relatii personale iar regulile pot fi
aplicate uniform pentru fiecare, si fiecare membru al societatii are datoria sa
le respecte. Acum indivizii sustin ca legile nu pot fi neglijate in nici o
circumstanta pentru ca ele sunt indispensabile pentru asigurarea ordinii
sociale si prevenirea prabusirii sistemului social. La dilema lui Heinz avem
urmatoarele raspunsuri tipice:
-cei pro-furt !”trebuie sa fure. Heinz are datoria sa-si protejeze
sotia, e unul dintre imperativele mariajului. Dar e rau sa furi, deci
trebuie sa o faci in ideea ca vei plati ulterior si ca vei accepta
penalitatile mai tarziu”
-cei anti-furt “e un lucru natural pentru Heinz sa doreasca sa-si
salveze sotia dar cu toate acestea ramane in continuare rau sa furi.
Trebuie sa respecti regulile indiferent ce simti sau gandesti.Chiar
daca sotia sa moare e datoria lui de cetatean de a se supune
legilor. Nimanui nuii e permis sa fure. Daca cineva incepe sa incalce
reguli marunte va sfarsi prin a comite acte si mai grave”
3. Nivelul postconventinal, indivizii din acest stadiu depasesc
pozitia de aderare neconditionata, fara comentarii, la regulile sociale. Fac
eforturi de a defini moralitatea in termenii principiilor abstracte si valorilor
care sunt aplicabile in toate situatiile si toate societatile. Individul isi
elaboreaza un cod moral personal in loc sa accepte automat codurile stabilite
de altii.
a. orientarea de tipul contractului social bazat pe lege. La acest al
5-lea nivel indivizii constientizeaza faptul ca orice sistem de reguli
singular nu este altceva decat unul dintre multele sisteme de reguli
posibile si ca fiecare este in stare sa ia in calcul alternative la propria
ordine sociala, ca urmare ei nu mai privesc regula ca un dat ci ca un
instrument flexibil pentru promovarea valorilor umane. Binele este
judecat in relatie cu opinia majoritatii dintr-o societate particulara.
Regula generala este “cel mai bun pentru cei mai multi”. Modul de
 stabilire al acestui bine, e participarea fiecarui individ la luarea
deciziilor.s-a observat ca uneori punctele de vedere morale si cele
legale sunt in conflict. Reactiile din dilema lui Heinz pot fi de tipul:
-cel pro furt “ desi exista o lege antifurt, legea nu spune ca
trebuie sa te opui dreptului cuiva la viata. Furand medicamentu incalci
legea dar Heinz are justificare in fata instantei. Daca el va fi acuzat de
furt, legea trebuie sa fie interpretata si sa se ia in calcul circumstantele
care au determinat-o”
-cei anti furt “Heinz trebuie sa respectedorintagenerala a
societati asa cum e ea stabilita de lege. Legea reprezinta fundamentul
acordului intre oameni. Pentru a continua viata in societate, legea
trebuie respectata. Legea postuleaza faptul ca furtul e o culpa.
b. principiile universale ale constiintei de sine. Principiile etice
autoalese dicteaza acum actiunile personale: ele sunt legate de
egalitatea drepturilor umane si respectul pentru demnitatea fiintei
omenesti, etc. Aceste valori sunt abstracte si etice iar nu reguli morale
concrete ca si cele 10 porunci si sunt justificate prin apelul la constiinta
fiecaruia. Indivizii iau decizii morale tinand cont simultan de
perpectivele tuturor celor implicati in dilema morala si de glasul propriei
constiinte. Cand legile intra in conflict cu aceste principii, indivizii
actioneaza conform principiilor. Urmatoarele replici reflecta modul de
functionare in acest stadiu:
-cei pro-furt “daca Heinz nu face nimic pentru a-si putea salva
sotia, el pune mai presus niste valori in comparatie cu valoarea vietii. Nu are
nici un sens sa pui mai presus respectul pentru proprietate, comparativ cu
respectul fata de viata. Oamenii pot sa traiasca fara proprietate. Respectul
pentru viata umana e absolut, si ca urmare fiecare trebuie sa lupte pentru a-
l salva pe altul de la moarte”
-cei anti furt- daca vei fura medicamentul nu vei fi
neaparat blamat de ceilalti ci de propria ta constiita pentru ca ai
abandonat-o”
Desi varstele la care oamenii ajung la diferite niveluri variaza,
raspunsurile indica faptul ca in general, copiii in perioada copilarie
mijlocii sunt preconventionali, adolescentii mici (13-16 ani) sunt la
nivelul conventional iar aproape jumatate din adolescentaa mai mari
(16-20 ani) dobandesc nivelul postconventional. Studiile transculturale
confirma existenta unei succesiuni de stadii similare si in alte culturi
distinctive.