IV.4.

George Topârceanu (1886 – 1937)

George Topârceanu aduce în literatura română, cu volumele

sale de versuri Parodii originale, Balade vesele şi triste, Migdale
amare, o poezie tradiţională, realistă, delicată, fiind definit, de
criticul Constantin Ciopraga, drept un umorist sentimental.
În cadrul operei lui G. Topârceanu baladele şi rapsodiile
ocupă un loc important. În volumul Balade vesele şi triste este
fascinat de existenţa plantelor, păsărilor, gâzelor, pe care le
descrie în imagini graţioase ce alternează umorul şi lirismul.
Poetul umanizează lumea plantelor şi a gâzelor, de aceea a fost
mereu comparat cu Emil Gârleanu, datorită sensibilităţii sufleteşti
şi realizării artistice.
În volumele Baladele vesele şi triste şi Migdale amare un loc
important îl ocupă poeziile pentru copii – acele creaţii dedicate
vieţuitoarelor, abordate din perspectiva gândirii unui copil cu
acea gingăşie şi curiozitate născute din dragostea pentru natură,
dintre care cele mai cunoscute sunt: Balada unui greier mic,
Rapsodii de toamnă, Balada chiriaşului grăbit, Primăvara, Rapsodii
de primăvară. Acestea au meritul unor tablouri vii unde autorul
îmbină culoarea, mişcarea şi observaţia asupra modului de viaţă.

Balada unui greier mic

Peste dealuri zgribulite,

Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,

78
 Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,

Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...

Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

79
 Balada unui greier mic surprinde un tablou din natură la
venirea toamnei: descrierea cadrului natural şi prezenţa micului
greier surprins de anotimpul rece. Cele două părţi sunt alcătuite
sintetic armonios. Figuraţia e mai restrânsă decât în rapsodii. În
prima strofă, se face debutul cadrului pentru versurile următoare:
decorul, o toamnă prozaică, lungă, slabă şi zăludă. Este o
atmosferă tristă de toamnă, respingătoare, în care singura fiinţă
vie – greierul – priveşte în jur pătruns de tristeţe. Modalitatea
principală a creării atmosferei este personificarea:

Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruş
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă.

Modestul cântăreţ imortalizat de La Fontaine (La cigle et la

fourmi) este preluat de G. Topârceanu şi prezentat într-o situaţie
aproape tragică, descris negru, mic, muiat în tuş,/ Şi pe-aripi
pudrat cu brumă, conturat miniatural, graţios, care exprimă o
mare delicateţe şi duioşie.
Se remarcă, din nou, o creştere a ritmului, dar confruntarea
se va desfăşura în lumea măruntă a gâzelor între greier şi furnică;
faptul însă nu diminuează cu nimic dramatismul.
Cu un umor fin, cu melancolie, este zugrăvit universul
natural şi-i atribuie greierașului sentimente omenești:

Că puteam şi eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut,
La vecina mea furnică
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...
Ultimele versuri redau sunetul unei melodii triste, vestind
parcă sfârșitul greierașului, care nu mai poate rezista frigului şi
umezelii de toamnă, acest final înduioșător fiind pe buzele tuturor
copiilor:

80
 Cri-cri-cri
Toamna gri,
Tare-s mic si necăjit!

Finalul aduce imagini care sintetizează conţinutul poeziei,

exprimându-și compasiunea eului liric pentru mica vieţuitoare.
Epitetul „gri” cuprinde simbolic trăsăturile caracteristice ale
anotimpului ploios şi rece.
Ca poet al anotimpurilor, G. Topârceanu îmbină viziunea
realistă cu fantezia, euforia cu melancolia. Edificatoare sunt
Rapsodii de primăvară şi Rapsodii de toamnă in care finețea
observației, umorul şi plasticitatea expresiei formează un
ansamblu evocator. Poetul vede natura pictural în planuri mari
sau pe porțiuni mici întotdeauna cu senzațiile unui fin colorist.
Vitalitatea naturii îi inspiră eroism, dragoste de viaţă.
Învață-mă să râd ca tine-n soare,
Să-i sorb lumina-i caldă.
Poemul Rapsodii de toamnă face parte din volumul Balade
vesele şi triste, şi, în ceea ce priveşte genul şi specia în care se
încadrează, trebuie să spunem că, întrucât primele patru părţi
zugrăvesc tot atâtea tablouri din natură, sunt un pastel,
aparţinând deci genului liric; în finalul poeziei, însă, tonul devine
specific elegiei, autorul exprimându-şi sentimentele de
melancolie, de regret şi de tristeţe la gândul că venirea iernii va
distruge florile şi micile vietăţi.
Poemul este structurat în cinci tablouri care dezvăluie
dragostea faţă de natură a lui George Topîrceanu, prin fineţea
observaţiei, prin plasticitatea expresiei şi verva umoristică, cele
cinci tablouri din Rapsodii de toamnă au făcut impresie – afirmă C.
Ciopraga84.
• Primul tablou: toamna şi iarna sunt prezentate ca un zvon
care se amplifică şi face senzaţie;
• Al doilea tablou: zvonul agită lumea animalelor şi păsărilor;
• Al treilea tablou: agitaţia cuprinde şi lumea florilor;

84 Constantin Ciopraga, G. Topârceanu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966,

p. 304.

81
 • Al patrulea tablou: panica se extinde şi asupra buruienilor;
• Al cincilea tablou: apariţia toamnei – moment de maximă
tensiune al rapsodiei. Solidaritatea emoţionantă a eului liric cu
lumea descrisă.
Preludiul toamnei – o boare pe deasupra viilor – răspândeşte
în lumea gâzelor o stare de nelinişte progresivă, fiecare element
transformându-se, luând forme variate. Personificând plante şi
gângănii în fragmente descriptive excelente, poetul remarcă
trăsături specifice, caută analogii, într-un cuvânt face psihologie.85
În Rapsodii de toamnă, putem intui o gradare a
evenimentelor, cuprinzând, de fapt, drumul de la viaţă la moarte,
de la vară la iarnă, ca o exprimare a maturităţii artistice.
Atribuind lumii descrise însuşiri caracteristice omului, poetul
pendulează între umor şi duioşie. Învălmăşeala, spaima generală,
larma de glasuri conferă unor episoade o mică notă dramatică:

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.
…………………………..
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,

Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem fetelor?..."
……………………………

85 Ibidem.

82
 Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce?... Ce e?... Spre podgoriii
Toţi întorc privirile…

Refugiul în natură este specific unui temperament romantic,

este specific unui poet delicat, care nu poate accepta conflictele şi
contradicţiile vieţii sociale, faţă de care are o profundă atitudine
critică.
Foarte expresivă este imaginea picturală prin forța cu care
eul liric trăieşte stările şi ritmurile naturii, notează reacţiile sale
indirect, prin reacţiile elementelor naturii.
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Neobosit observator al universului mărunt, este adânc
mișcat de sosirea toamnei, deoarece acest anotimp aduce un
întreg cortegiu de suferințe pentru viețuitoarele lipsite de hrană
şi ocrotire. Delicateţea poetului se exprimă prin descrierea
libelulei, prin finalul încărcat de melancolie. La baza alegoriei se
găseşte, de fapt, sentimentul dragostei faţă de natură.
Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...
Interesul pentru soarta micilor vieţuitoare în perspectiva
iernii îşi are noutatea lui. Văzute în paralelism cu existența umană,
micile vieţuitoare solicită duioşie. Dacă până acum toamna a fost
abordată sub aspectul pitorescului, de data aceasta este surprinsă
latura gravă, relevând suferinţe nebăgate în seamă până acum.
Prin maniera de abordare a universului micilor viețuitoare,
se aseamănă cu unele poezii ale Elenei Farago şi ale lui Tudor
Arghezi, datorită valorii instructiv-educative: reprezintă un mijloc
de cunoaștere a unor aspecte ale vieții animalelor, gâzelor, cât şi o
cunoaștere si o vizualizare mai bună a anotimpurilor. Multe poezii
destinate copiilor (Balada unui greier mic, Rapsodii de primăvară,

83
Rapsodii de toamnă, Rapsodii de vară) pot fi abordate şi orele de
abilităţi practice, la educaţie muzicală, la dezvoltarea vocabu-
larului etc.
Le trezește copiilor preșcolari şi școlari dorința de a observa
mai atent natura precum şi viața din natură, astfel contribuind la
dezvoltarea spiritului de observație. Copiii vor descifra şi înțelege
mesajul estetic şi moral prin diferite procedee, metode adecvate
vârstei, joc didactic precum şi printr-un set de întrebări
intra/extratextuale:
• care este anotimpul tău preferat?
• explica de ce tocmai acest anotimp?
• cum este anotimpul toamna?
• cum vezi acest anotimp în Balada unui greier mic?
• ce sentimente ai faţă de greier?
• daca ai putea cum l-ai ajuta?
• cum poți să-ţi ajuți un coleg?
• cum trebuie să ne comportam unii cu alții?

IV.5. Marin Sorescu

Prin volumele Unde fugim de-acasă? (1966), Cocostârcul Gât-

Sucit, O aripă şi-un picior – Despre cum era să zbor (1970), Ocolul
infinitului mic, pornind de la nimic (1973), Cirip-Ciorap (1993), Lulu
şi Gulu-Gulu (1995), Diligenţa cu păpuşi, Marin Sorescu aduce în
literatura pentru copii o operă originală nu atât prin conţinut, cât
prin formă – foarte modern scrisă şi accesibilă copiilor.
Unde fugim de-acasă?, apărută în 1966, cu subtitlul Aproape
teatru, aproape poeme, aproape poveşti reprezintă o antologie de
mici proze ritmate care descriu universul infantil într-o
permanentă relaţie cu cei cărora li se adresează. M. N. Rusu îl
consideră un feeric poem dedicat memoriei, amintirilor, în special
celor înmatriculate în copilărie, subliniind răspunsul la întrebarea
din titlu: revizitarea candorilor, regresiunea şi revigorarea prin ele.
De aceea nu este o carte pentru copii, ci una despre copilărie (…)
acel paradis pierdut (M. N. Rusu: 1967, p. 2.)
Modernitatea vine din postura în care se află autorul, el nu-
şi propune neapărat să instruiască, să moralizeze, cum întâlnim în

84
multe alte opere pentru copii, ci intenţia sa este să le satisfacă
acestora setea de cunoaştere, curiozitatea, imaginaţia etc. Copilul
este unul al epocii moderne, conectat la diverse surse de infor-
mare (televizor, cinematograf etc.). Excursiile imaginare în gră-
dina zoologică, la munte, în deltă, la Polul Nord sau la Polul Sud
sunt atracţiile vârstei infantile, adevărate fascinaţii care-l „sub-
jugă” pe cititor prin frumuseţea lor.
M. Sorescu sugerează ieşirea din copilăria cunoaşterii după
epuizarea insesizabilă şi irevocabilă a realităţii: începe ofensiva
întrebărilor fără răspuns şi a vieţii fără inocenţă. (Mihaela
Andreescu: 1983, p. 8)
G. Călinescu observa la Marin Sorescu o capacitate
excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura
imensă a temelor comune. Este entuziast şi beat de univers,
copilăros, sensibil şi plin de gânduri. (Călinescu, G.: 1964)
Lumea-format mic este un fel de prefaţă, o invitaţie la joacă:
Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt…
În fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricăm un kilogram de
var… Ne arată nevoia de vis a copiilor, exprimată prin desenele pe
asfalt, „afirmarea prin joc a personalităţii copilului”. (Vistian Goia:
2000, p. 115)
Maniera în care relatează întâmplările este una realist-
naivă, încrezătoare în puterile noastre de a înţelege adâncimile în
care plonjează sau culmile pe care se ridică. Marin Sorescu, în
postură de prieten mai mare al copiilor, îi însoţeşte la circ (Scama-
torii, scamatorii, scamatorii) pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele (…)
Aici e ca la teatru. Înţelegi totul dacă eşti cu ochii în patru (…)
pentru a afla că animalele nu sunt din pâslă sau plută,/ ci sunt
autentice, sută la sută. Intrând în lumea – format mic, în această
călătorie, el nu intră niciodată în lumea misterului, ci descoperă o
intercalare dintre real şi imaginar: Să nu credeţi că toate acestea
sunt minciuni sau că, doamne fereşte, la circ se întâmplă minuni…
Descoperim singuri frumuseţile ascunse, dincolo de mări, pe
fundul oceanelor, în necuprinsul zărilor, pe măsură ce scriitorul
animează o suită întreagă de personaje reale sau imaginare, astfel
încât lectorul glosează mental cu o complexitate gradată.
La grădina zoologică lumea de basm capătă dimensiuni

85
reale, palpabile. Copiii descoperă ţinuturi îndepărtate (Sahara).
Prin descrierile sale, prin prezentarea bogăţiilor şi frumuseţilor,
Marin Sorescu încearcă demitizarea lumii basmului, prin
reducerea ei la un cadru real, stimulând mândria de a trăi pe
aceste meleaguri.
În Cunoştinţe peste cunoştinţe, ghicind nedumerirea copiilor,
poetul oferă o explicaţie plină de fantezie tuturor nedumeririlor.
Cunoştinţele sunt transmise într-o formă umoristică, foarte
atrăgătoare pentru copii: autorul îmbină aici arhaicul, tradiţio-
nalul cu modernul.
Următoarele secvenţe Marea, o apă folositoare, Muntele cel
Hodoronc-Tronc, De-a Delta Dunării, Pământul au o tematică
descriptivă86, în care imaginile sunt comice, asemănătoare dese-
nelor animate:
M-am făcut luntre şi punte şi v-am adus de la mare la munte.
Mă gândisem să vă las la Bucureşti, şi să vă aduc munţii acolo într-
o traistă de poveşti. Dar când să-i fac frumos ghem, munţii n-au vrut
să încapă în tren. Au zis că ei nu se mişcă din aşezarea lor
străveche,numai fiindcă sunteţi voi nişte leneşi fără pereche. Acum
uitaţi-vă: toţi sunt făcuţi din piatră (care e un fel de prefabricată).
Nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari, că omenirea când a venit i-
a găsit mari. (…) Muntele cel Hodoronc-Tronc.
Călătoria imaginară continuă în lună La ce latră Grivei?, la
Polul Nord şi la Polul Sud (fiindcă Polul Nord e mort fără Polul Sud).
Poemele Într-o poveste, Gâştele în afară de pericol, Calul fermecat,
dar nefermecat bine, Zmeule, nenorocitule! sunt mici incursiuni pe
tărâmul fantasticului, unde Mirela şi Radu, interlocutorii săi,
întâlnesc zâne, zmei, palate fermecate, balauri, cai năzdrăvani,
având rolul unui îndemn pentru citirea basmelor.
Majoritatea prozelor din acest volum sunt stimulente
pentru imaginaţia copiilor, un univers demontabil, cu secrete uşor
de descoperit, un autentic univers de suflet al copilului şi copilăriei
(Hristu Cândroveanu: 1988, p. 157). Marin Sorescu nu urmăreşte
neapărat norme de conduită, dar le transmite învăţături şi norme
de bună purtare: cum ar fi respectul pentru bătrâni – pentru

86 Prin tematica lor descriptivă, se aseamănă cu România pitorească a lui Vlahuţă.

86
bunici, în Să îmbătrânim-de-o probă. În această schiţă se propune
copilului posibilitatea de a îmbătrâni subit, de a-şi fi lui însuşi
bunic. Să-şi spună poveşti şi singur să-şi dea plin de gravitate, pe
care tot el să le creadă în taină fleacuri.
Limbajul alert, vesel şi exuberant poartă o notă copilă-
rească, are o libertate nestânjenită de ordine adulte şi grave, prin
utilizarea de expresii din limbajul familiar: „luaţi-vă de mână”,
„asta-i bună!”, „a pălăvrăgi”, „nu ne pasă”, „mi-a venit o idee”;
expresii populare: „cu căţel cu purcel”, „a se ţine scai”, „vorba
lungă să vă ajungă”; enunţuri interogative: „De ce nimeni nu ne-a
ieşit în întâmplare să ne dea o floare?” sau exclamative: „Gata!” ,
„Lupul nu-l vom aduce, ca e măgar...” – realizează o „pedagogie a
libertăţii” în registru ludic.
Prin poezia ludică, împrumutând de la vârsta infantilă
candoarea percepţiilor şi a transpunerii lor în desene, insolitul
asocierilor dintre obiecte şi evenimente, motivaţiile fanteziste,
ceea ce realizează volumul Unde fugim de-acasă? este educaţia
estetică a celor mici şi dezvoltarea plăcerii lecturii. Marin Sorescu
intră în sufletul copilului pentru a-l înţelege, nu pentru a-l imita.
Aici el rămâne încă adult, însă unul care ştie mai multe despre
copii decât toţi ceilalţi. (Crenguţa Gânscă: 2002, p. 32)
Văzut drept un ciudat volum de versuri (transcrise în proză)
pentru care două calificative revin mereu pe buze: derutant şi
fermecător (Gheorghe Boris Lungu: 1998, p. 46), acest volum ne
dezvăluie noi dimensiuni ale creaţiei soresciene: un mijloc savant de
a comunica original şi inteligent disponibilităţii sufleteşti şi
intelective dezirabile. (M.N. Rusu: 1967, p. 2) În acest volum se
recurge la subterfugii compoziţionale, putând fi percepute ca texte
în care intenţionat se fac erori, în care lumea pare că e cu susul în
jos, în care finalul dă posibilitatea unei explorări extinse, deschise.
Deconstrucţia formei, principiul libertăţii creatoare, jocul
ironic, spiritul fantezist sunt câteva din cele mai evidente trăsături
ale scrierii lui Marin Sorescu, caracteristici ce pot fi identificate în
volumele luate în discuţie. Spiritul parodic al autorului se angajează
într-o destructurare a convenţiilor formei, conţinutului şi
particularităţilor de limbaj. Un prim nivel al deconstrucţiei şi
reconstrucţiei soresciene se desfăşoară la nivel intertextual, prin

87
întâlnirea care are loc dintre mai multe opere, idei, concepţii
iniţiale, fără de care semnificaţia operei nou create este mai săracă.
În volumul Unde fugim de-acasă? figuraţia cărţii e un mijloc
şi nu un scop (M. N. Rusu: 1967, p. 2). Ilustraţiile nu formează o
poveste, ci denotă inocenţă, sensibilitate infantilă şi completează
perfect naraţiunea ritmată ale acestui volum. Motivaţiile fante-
ziste, orientarea spre universul minor, domestic şi natural, gustul
pentru miniatură se pot citi cu uşurinţă chiar din primul desen, ce
înfăţişează un alter ego al naratorului trăgând de sfoară Luna,
Soarele si Pământul, simboluri ale întregului univers. Datorită
plasticităţii şi mijloacelor artistice utilizate, creează o impresie
vizuală puternică, cu accente lirice.
În volumul de poezii pentru copii, O aripă şi-un picior –
Despre cum era să zbor (1970), Marin Sorescu se copilăreşte în
nişte versuri de o fantezie inteligentă şi o ironie fină, cu subtilităţi
pentru oameni mari. (Eugen Simion: 1970, p. 2; 1978, pp. 286-
287.) E un homo ludens, care crede că te poţi copilări şi adult fiind,
păstrându-şi candoarea, inocenţa, puritatea. Ca dedicaţie, la
începutul volumului, Marin Sorescu scria: Pentru mine când voi
mai fi copil, atestând o vacanţă în copilărie doar, făcută din
perspectiva vârstei mature. Inventiv, jucăuş, spiritual, autorul se
joacă precum un adult: cu nostalgie şi eliberare provizorie.
(Mihaela Andreescu, 1983, p. 78) Copiii înfăţişaţi de M. Sorescu au
candoarea Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry şi autorul
însuşi simte nevoia să se copilărească, să retrăiască „vârsta de aur”
aşa cum mărturiseşte în dedicaţia volumului. (Liviu Chiscop, Ion
Buzaşi: 2000, p. 341).
Poemele din acest volum cultivă suavul, graţiosul,
miniaturalul, iar morala este însoţită de o ironie blândă. Cartea
este o însumare de mici fabule în oglinda cărora obiectele apar în
chip voit cu capul în jos, iar raporturile dintre ele într-o alcătuire
absurdă. (E. Simion: 1978, p. 286)
Mihaela Andreescu (1983, p. 71) subliniază universul
infantil din aceste poeme, scrise în registrul infantil, cu aer
ştrengăresc, sărind într-un picior. Ea vede în aceste volume pentru
copii o copilărire mai mult decât expresia unei trăiri infantile, o
ieşire a adultului din sistemul de norme serios şi necesar, care

88
ghidează viaţa, o intrare a lui Gulliver în ţara pigmeilor. Şi mai
edificator i se pare desenul care însoţeşte poezia, un adevărat joc
al măştilor care se încadrează perfect în opera lui Marin Sorescu:
desene în spiritul cărţii – o fugă din artă.
Eugen Simion vede în Blazare o variantă a lui Zdreanţă:
Găina oua iar –
Şi-l învelea-n ziar.
«Un ou e muncă, dragă,
Nu cumva să se spargă»
Grivei – ştia cuibarul –
Venea, citea ziarul,
Chiar îl mânca – cu ou –
Zicând: «Nimica nou».
În operele pentru copii, Marin Sorescu devine, potrivit lui E.
Simion, un poet al diafanului, tandru şi inocent, reluând elemente
din vechile fabule şi compunând unele noi, cu o morală mai atroce,
sub învelişuri umoristice. Comicul reiese din ceea ce spune
parabola şi ceea ce se înţelege, dintre vorbă şi gând. (E. Simion:
1978, p. 288)
Literatura pentru copii trebuie să rămână purtătoarea unor
idei înalte despre om, să stimuleze, să modeleze, să insufle valorile
şi atitudinile fără de care nu se poate concepe un proces de formare,
dar evitând să devină o catedră moralizatoare. Pentru a plăcea
copiilor, autorul trebuie să scrie ca pentru adulţi, fără maimuţăreli,
fără simplitate ostentativă, fără tonul profesoral care explică,
învaţă, sfătuieşte. (Florica Bodiştean: 2007, pp. 19-20)
Potrivit Floricăi Bodiştean, literatura universului infantil
este o literatură originară, aurorală, care reinventează limbajul şi
sensul. Tipul de comportament ludic, jocul deliberat cu vorbele,
toate modalităţile de dislocare şi rearticulare a codului relevă
afinităţile limbajului infantil – ca descoperire a lumii prin cuvânt
– cu limbajul poetic, (Bodiştean, 2005, pp. 28-30.), decurgând, de
fapt, dintr-o atitudine onto-estetică specifică, cea a „copilăririi” pe
care a formulat-o atât de bine Arghezi: Fă-te, suflete, copil…
Volumele universului infantil sorescian reprezintă o
destindere firească a creatorului obsedat de întrebări grave, o
excursie într-o lume lipsită de primejdii, apărată de certitudinile

89
simple ale vârstei naivităţii. Deşi nu este un autor „profesionist” al
literaturii pentru copii, Marin Sorescu ne oferă opere încântătoare
despre universul infantil. Autorul priveşte lucrurile din
perspectiva copiilor, le tratează cu seriozitate, dar fără să fie
moralizator, supărător, „bătrânicios”87, stabilind cu cei mici un
„contract de sinceritate”. Pentru el, întoarcerea la copilărie poate
să reprezinte o oază, un paradis pierdut, pe care îl recreează; o
stare psihologică a creatorului, de relaxare, de joacă, de abandon,
un adevărat festin continuu de puritate, imaginaţie şi umor infantil.

87Unul din defectele „clasice” ale literaturii pentru copii, cât şi excesul în direcţia
cealaltă: poetizarea, drăgălăşenia, abuzul de figuri şi de diminutive.

90