Tema 21: Politica externa a UE si relatiile cu statlele lumii

1. Aspecte generale privind politica externa comuna a UE

Politica externă și de securitate a UE, elaborată de-a lungul mai multor ani, le permite statelor
membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Acționând împreună, cele 28
de state membre pot avea o influență mult mai mare decât dacă ar aplica, fiecare, propria
politică.
Tratatul de la Lisabona adoptat în 2009, a consolidat acest domeniu de politică prin crearea

 funcției de Înalt Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politica de

securitate Căutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN•••
 Serviciului European de Acțiune Externă (SEAS) - corpul diplomatic al UE.

Pace și securitate
Rolul politicii externe și de securitate este

 de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional

 de a promova cooperarea internațională
 de a dezvolta și consolida
o democrația
o statul de drept
o respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Diplomație și parteneriat
UE intervine decisiv în diverse domenii, de la programul nuclear iranian și stabilizarea Somaliei
și a regiunii Cornului Africii până la combaterea încălzirii globale. Politica sa externă și de
securitate comună, menită să soluționeze conflictele și să promoveze înțelegerea internațională,
se bazează pe diplomație. Comerțul, ajutorul umanitar, securitatea și apărarea joacă adesea un rol
complementar.
Fiind cel mai important donator de asistență pentru dezvoltare din lume, UE deține un rol
unic în cooperarea cu țările în curs de dezvoltare.
Ponderea demografică și capacitatea sa economică îi conferă o mare influență acestui bloc
format din 28 de națiuni. UE este cea mai mare putere comercială din lume, iar moneda sa
(euro) ocupă locul doi ca importanță la nivel mondial. Tendința către luarea de decizii comune în
materie de politică externă îi sporesc influența.
Uniunea Europeană a încheiat parteneriate cu cei mai importanți actori de pe piața mondială,
inclusiv cu puterile emergente. Ea dorește să se asigure că aceste parteneriate se bazează pe
interese și avantaje reciproce. UE organizează periodic reuniuni la nivel înalt cu Canada, China,
India, Japonia, Rusia și Statele Unite. Relațiile sale internaționale acoperă:

 educația
 mediul
 securitatea și apărarea
 combaterea criminalității
 drepturile omului.

Misiuni de menținere a păcii

UE a trimis misiuni de menținere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august 2008,
UE a contribuit la medierea unui acord de încetare a focului între Georgia și Rusia, a trimis
 observatori europeni pentru a monitoriza situația (misiunea UE de monitorizare în
Georgia Căutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN•••) și a furnizat ajutor
umanitar persoanelor strămutate din cauza conflictelor.
De asemenea, a deplasat în Kosovo persoane activând în domeniul justiției și forțe de poliție care
să ajute la garantarea respectării legii și a ordinii publice (EULEX KosovoEN).
Mijloace de intervenție
Nu există o forță armată permanentă a UE. În schimb, în baza politicii sale de securitate și
apărare comună (PSAC) Căutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN•••, Uniunea
Europeană se sprijină pe forțele de menținere a păcii cu care contribuie statele membre, pentru:

 operațiuni comune de dezarmare

 misiuni umanitare și de salvare
 consiliere și asistență militară
 prevenirea conflictelor și menținerea păcii
 gestionarea crizelor, de exemplu, restabilirea păcii și stabilizare după încetarea
conflictelor.

Începând din 2003, UE a desfășurat 30 de misiuni civile și operațiuni militare pe 3 continente.

Toate acestea au constituit o reacție la diverse situații de criză:

 instaurarea păcii post-tsunami în Indonezia

 protejarea refugiaților în Mali și Republica Centrafricană
 combaterea pirateriei în largul coastelor Somaliei și în regiunea Cornului Africii Căutați
traducerile disponibile pentru linkul precedentEN•••.

În prezent, UE joacă un rol important, acela de furnizor de securitate.

Începând din ianuarie 2007, UE a desfășurat operațiuni de reacție rapidă cu ajutorul a două
batalioane, numărând câte 1500 de persoane fiecare și putând fi mobilizate la nevoie aproape
simultan. Deciziile de mobilizare sunt luate de miniștrii țărilor UE, în cadrul Consiliului UE.
Legături mai strânse cu vecinii noștri: Politica europeană de vecinătate
Politica europeană de vecinătateCăutați traducerile disponibile pentru linkul
precedentEN••• (PEV) guvernează relațiile UE cu 16 dintre țările vecine de la est și sud.
La sud: Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Palestina (această denumire nu
implică nicio recunoaștere a Palestinei ca stat și nu aduce atingere pozițiilor privind
recunoașterea Palestinei ca stat), Siria și Tunisia.
La est: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina.
Destinată să consolideze relațiile UE cu vecinii săi de la est și sud, această politică promovează:

 asocierea pe plan politic

 integrarea economică
 creșterea mobilității.

Pe măsură ce UE s-a extins, țările din Europa de Est și din Caucazul de Sud i-au devenit vecini
mai apropiați. Ele ne influențează din ce în ce mai mult securitatea, stabilitatea și prosperitatea.
În 2009, a fost lansat parteneriatul estic, menit să consolideze relațiile UE cu 6 țări din Europa
de Est. O cooperare mai strânsă între UE și partenerii săi est-europeni - Armenia, Azerbaidjan,
Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina - reprezintă un element-cheie în relațiile externe
ale UE.
În urma evenimentelor care au marcat Primăvara arabă, UE și-a relansat politica de vecinătate
pentru a oferi un sprijin mai consistent partenerilor angajați în realizarea de reforme care să
promoveze democrația, drepturile omului și statul de drept. Scopul acestei politici este să
încurajeze dezvoltarea economică favorabilă incluziunii în aceste țări și să promoveze
parteneriatul cu o serie de grupuri și organizații, în paralel cu relațiile dintre UE și guverne.
UE sprijină, de asemenea, țările învecinate care se confruntă cu conflicte și crize. Este
principalul donator de asistență pentru victimele crizei din Siria, contribuția sa ridicându-se la
peste 3,2 miliarde de euro din 2011 până în prezent. UE încearcă, de asemenea, să ajute Libia în
actuala situație dificilă din punct de vedere politic și al securității.
Uniunea continuă să sprijine eforturile internaționale de instaurare a păcii în Orientul Mijlociu.
Obiectivul său este ca Palestina și Israel să ajungă la o înțelegere bilaterală. UE colaborează cu
ONU, SUA și Rusia (în cadrul „Cvartetului”), pentru a încuraja cele două părți să ajungă la un
acord. De asemenea, ele lucrează îndeaproape cu partenerii regionali pentru o soluționare pașnică
a conflictului.
Programul nuclear iranian a fost o sursă importantă de tensiune la nivel internațional. Acordul
istoric încheiat în noiembrie 2013 cu comunitatea internațională a constituit un prim pas în
direcția rezolvării problemei și o încununare a eforturilor depuse de UE în conducerea
negocierilor de pace în numele comunității internaționale.
Asia și America Latină
UE își intensifică relațiile cu grupările regionale din Asia și America Latină. Astfel, UE a
încheiat „parteneriate consolidate” cu partenerii săi asiatici, aflați într-un proces rapid de
dezvoltare. Acestea combină elemente economice, politice, sociale și culturale. UE este, de
asemenea, un suporter convins al integrării regionale în ambele regiuni.
Balcanii de Vest
Țările din Balcanii de Vest își doresc să adere la UE.

Țara Statutul
Croația În iulie 2013, a devenit cel de al 28-lea stat membru al UE
Muntenegru, Serbia Angajate în negocieri de aderare
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei Comisia a recomandat începerea negocierilor
Albania Consiliul a aprobat cererea, Albania devenind „țară candid
Bosnia și Herțegovina, Kosovo Țări potențial candidate
Deși Kosovo și-a declarat independența de Serbia în 2008, statutul său internațional rămâne
nedecis. Datorită angajamentului de care a dat dovadă UE în medierea negocierilor, cele două
părți au ajuns la un acord istoric în aprilie 2013. Acesta a ilustrat voința prim-miniștrilor și a
fostului Înalt Reprezentant, Catherine Ashton, de a acționa în direcția normalizării relațiilor. De
asemenea, demonstrează angajamentul ferm al UE în favoarea reconcilierii în Balcanii de Vest.
Procesul decizional în cadrul politicii externe a UE
Principalul organism decizional la nivelul Uniunii Europene este Consiliul European, format din
șefii de stat și de guvern ai celor 28 de state membre ale UE. Acesta se reunește de 4 patru ori pe
an și definește principiile și orientările politice generale.
Rolul Înaltului Reprezentant este acela de a aduce mai multă coerență în politica externă și de
securitate a UE. Prezidează reuniunea lunară a Consiliului Afaceri Externe, la care iau parte
miniștrii de externe din cele 28 de state membre ale UE. De asemenea, participă la reuniunile
Consiliului European și prezintă rapoarte cu privire la probleme de politică externă.
În cadrul politicii externe și de securitate, majoritatea deciziilor sunt luate cu acordul tuturor
țărilor UE.
Rolul Serviciului de Acțiune Externă (SEAE) este de a-l sprijini pe Înaltul Reprezentant. El
acționează ca serviciu diplomatic al UE. SEAE dispune de o rețea formată din peste 139 de
delegații și birouri, peste tot în lume, având sarcina de a promova și proteja interesele UE.
2. Prevederile tratatelor fundamentale privind politica externa
Politica externă: obiective, instrumente și rezultate

Politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene a fost creată în 1993, iar de
atunci a fost întărită prin următoarele tratate. Astăzi, Parlamentul monitorizează PESC și
contribuie la dezvoltarea sa, în special prin sprijinul acordat Serviciului European de Acțiune
Externă (SEAE), reprezentanților speciali ai UE (RSUE) și delegațiilor UE în străinătate.
Competențele bugetare ale Parlamentului influențează amploarea și sfera de acțiune a PESC,
precum și a instrumentelor financiare ale UE care sprijină acțiunile Uniunii în străinătate.

PESC: dezvoltare prin tratate

Politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene a fost instituită în 1993, prin
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), cu scopul de a menține pacea, de a consolida
securitate internațională, de a promova cooperarea internațională și dezvoltarea și consolidarea
democrației, a statului de drept și a respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Tratatul a introdus sistemul cu „trei piloni”, PESC fiind al doilea pilon. Cu toate că pozițiile și
acțiunile comune au constituit cadrul răspunsurilor comune în materie de politică externă, PESC
a avut la bază în principal procedurile interguvernamentale și consensul.

Tratatul de la Amsterdam, din 1997, a instituit un proces decizional mai eficient care conține
abținerea constructivă și votul cu majoritate calificată (VMC). În decembrie 1999, Consiliul
European a creat funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC (precum și cea de Secretar General
al Consiliului). Tratatul de la Nisa, din 2003, a introdus o altă serie de schimbări vizând
raționalizarea procesului decizional și a însărcinat Comitetul Politic și de Securitate (CPS),
înființat în ianuarie 2001 printr-o decizie a Consiliului, să exercite controlul politic și direcția
strategică a operațiunilor de gestionare a crizelor. După eșecul proiectului Constituției UE în
2005, prevederile instituționale esențiale ale acesteia au fost preluate într-un alt Tratat de
reformă, semnat la 19 octombrie 2007 la Lisabona.
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009, Tratatul de la Lisabona a conferit Uniunii personalitate
juridică și o structură instituțională sub forma serviciului pentru acțiune externă, eliminând,
totodată, sistemul cu piloni a UE. Tratatul a creat o serie de noi actori în domeniul PESC,
 inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (care
îndeplinește, de asemenea, funcția de vicepreședinte al Comisiei) și noul Președinte permanent al
Consiliului European. Pe lângă crearea SEAE, tratatul a consolidat Politica de securitate și
apărare comună (PSAC), care face parte integrantă din PESC (pentru informații mai
ample 6.1.2).

Temeiul juridic pentru PESC a fost stabilit în TUE și a fost revizuit în Tratatul de la Lisabona.
Titlul V, articolele 21 - 46 din TUE stabilește „Dispoziții generale privind acțiunea externă a
Uniunii și Dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună (PESC)”. În
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), acțiunea externă a Uniunii este tratată în
partea a cincea, articolele 205-222. Se aplică, de asemenea, partea a șaptea, articolele 346 și 347.
Atribuțiile și instrumentele Parlamentului European în materie de politică externă

Deși Parlamentul are un rol formal limitat în procesului decizional de politică externă, el a
susținut de la început conceptul PESC și a urmărit extinderea aplicării sale. Având în vedere
problemele internaționale din ultimul deceniu, Parlamentul a exercitat de mai multe ori presiuni
pentru crearea funcției de „ministru de Externe” al UE și pentru crearea unui „serviciu
diplomatic european”. Parlamentul a ajuns la un nivel de cooperare informală, în practică, în cu
SEAE, cu Președinția UE, cu Secretariatul Consiliului și cu Comisia, în domeniul afacerilor
externe, precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre.

Articolul 36 din TUE cere Înaltului Reprezentant să consulte periodic Parlamentul cu privire la
principalele aspecte ale PESC și la opțiunile fundamentale în acest domeniu și să îl informeze în
privința evoluției acesteia. Parlamentul organizează, de două ori pe an, dezbateri privind
progresele realizate în domeniul PESC și formulează recomandări adresate Consiliului și
Înaltului Reprezentant.

Dreptul Parlamentului de a fi informat și consultat cu privire la PESC/PSAC a fost consolidat

prin Declarația privind responsabilitatea politică făcută în 2010 de Înalta
Reprezentantă/Vicepreședinta Comisiei. Declarația prevedea, printre altele:

 consolidarea statutului „reuniunilor comune de consultare” (RCC), care permit unui grup
desemnat de deputați din Parlamentul European să se întâlnească cu omologi din Comitetul
Politic și de Securitate al Consiliului (COPS), din SEAE și Comisie pentru a discuta misiunile
civile ale PSAC, planificate și în curs de desfășurare;

 afirmarea dreptului „comitetului special” al Parlamentului de a avea acces la informații

confidențiale referitoare la PESC și PSAC. Acest drept are la bază un acord interinstituțional din
2002;

 organizarea de schimburi de opinii cu șefii de misiune, șefii de delegație și cu alți înalți

funcționari ai UE în timpul reuniunilor comisiilor parlamentare și audierilor;
 mandatarea Înaltei Reprezentante să apară în fața Parlamentului, cel puțin de două ori pe
an, pentru a informa despre situația actuală a PESC/PSAC și pentru a răspunde la întrebări.

Pe lângă acest dialog politic, Parlamentul își exercită autoritatea prin procedura bugetară. Fiind,
împreună cu Consiliul, autoritate bugetară a UE, Parlamentul trebuie să aprobe bugetul anual al
PESC. De asemenea, Parlamentul contribuie la formularea instrumentelor financiare externe
relevante (de exemplu, Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului și
Instrumentul pentru stabilitate), printr-un proces de negocieri trilaterale cu Consiliul și Comisia.

Parlamentul examinează periodic operațiunile SEAE și îi oferă sugestii privind chestiunile

structurale, acoperind aspecte precum echilibrul geografic și de gen la nivelul personalului său,
dar și interacțiunea sa cu alte instituții ale UE și cu serviciile diplomatice ale statelor membre.
Parlamentul poartă, de asemenea, discuții periodice cu Înalta Reprezentantă și cu reprezentanții
speciali ai UE (RSUE) numiți pentru anumite regiuni sau chestiuni. Comisiile parlamentare care
au contribuit la înființarea SEAE au, de asemenea, schimburi de vederi cu șefii de delegații ai
SEAE nou-numiți.
Parlamentul joacă, de asemenea, un rol în monitorizarea negocierii și a implementării acordurilor
internaționale. Înainte de a încheia astfel de acorduri, Consiliul are nevoie de aprobarea
Parlamentului (pentru informații mai ample 6.2.1). 6.2.3)
Structurile interne ale Parlamentului implicate în PESC

O mare parte a activității Parlamentului în domeniul PESC se desfășoară în comisii de

specialitate, îndeosebi în Comisia pentru afaceri externe (AFET) și în cele două subcomisii
(pentru Securitate și apărare/SEDE și pentru Drepturile omului/DROI), precum și în Comisia
pentru comerț internațional (INTA) și Comisia pentru dezvoltare (DEVE). Aceste comisii
contribuie la formularea PESC prin rapoartele și avizele pe care le emit. Ele îndeplinesc, de
asemenea, rolul de puncte principale de contact ale Parlamentului cu structurile de guvernare la
nivel mondial (inclusiv Organizația Națiunilor Unite), alte instituții ale UE, președințiile
Consiliului și parlamentele naționale ale statelor membre.

Activitățile legate de PESC se desfășoară, de asemenea, în delegațiile parlamentare, care au rolul

de a menține și dezvolta contactele internaționale ale Parlamentului (îndeosebi prin cooperarea
interparlamentară), de a promova valorile fundamentale ale Uniunii, inclusiv libertatea,
democrația, drepturile omului, libertățile fundamentale și statul de drept. În prezent, există 34 de
delegații interparlamentare permanente, inclusiv comisiile parlamentare mixte (CPM), comisiile
de cooperare parlamentară (CCP), alte delegații parlamentare și adunările parlamentare mixte.

Printre exemplele notabile de delegații interparlamentare se numără:

 Adunarea Parlamentară comună ACP-UE, creată pentru a reuni deputați din Parlamentul
European și reprezentanți aleși din țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP), care au semnat
Acordul de la Cotonou.

 EuroLat este o adunare multilaterală comună care își are începuturile în Asociația
strategică biregională, înființată în iunie 1999, între UE și America Latină și Caraibe.

 Adunarea parlamentară EuroNest (AP), forumul parlamentar al Parteneriatului Estic al

UE, ce reunește deputați în Parlamentul European și deputați din parlamentele naționale din
țările Parteneriatului Estic.

 Adunarea Parlamentară a Uniunii pentru Mediterana (AP-UpM), ce reprezintă

dimensiunea parlamentară a Uniunii pentru Mediterana (UpM), care a înlocuit Parteneriatul
euro-mediteranean (Procesul de la Barcelona).
(Pentru informații privind Adunarea Parlamentară NATO 6.1.2).
Impactul Parlamentului European asupra PESC

Implicarea Parlamentului în PESC contribuie la consolidarea responsabilității democratice a

PESC. Parlamentul a susținut cu entuziasm peisajul instituțional post-Lisabona, promovând un
rol mai mare al SEAE, a delegațiilor UE și al reprezentanților speciali, precum și o PESC mai
coerentă și mai eficace. Parlamentul a insistat pentru o mai mare coerență între instrumentele
politice și financiare ale UE pentru politicile externe pentru a evita dublarea eforturilor și
ineficacitatea,

Parlamentul a oferit o platformă de dialog între factorii de decizie instituționali și

guvernamentali, precum și societatea civilă și comunitățile epistemice (cum ar fi grupurile de
reflecție și cadrele universitare), contribuind la o mai bună cunoaștere a PESC de către public și
la încurajarea participării unei game largi de parteneri din și din afara UE, guvernamentali, dar și
neguvernamentali. Prin activitățile sale, Parlamentul a întărit vizibilitatea politicilor externe ale
UE și a servit ca o punte de legătură între instituțiile UE și cetățeni.
Strategia globală și Parlamentul European

În iunie 2015, Consiliul European a încredințat Înaltei Reprezentante, Federica Mogherini,

sarcina de a pregăti Strategia globală a UE pentru politica externă și de securitate (SGUE) până
în iunie în 2016. Acest lucru a venit ca urmare a evaluării strategice făcute de Înalta
Reprezentantă a principalelor modificări și provocări din mediul global. În urma evaluării, s-a
ajuns la concluzia că trebuie revizuită Strategia europeană de securitate (SES) din 2003.
Strategia globală a avut drept obiectiv să ofere un cadru strategic larg în care UE să fie în măsură
să înțeleagă și să facă față provocărilor internaționale de astăzi într-un mod solid și coerent,
bazându-se pe o gamă largă de instrumente și mecanisme avute la dispoziție.
 Împreună cu statele membre, parlamentele naționale, experți și publicul larg, Parlamentul
European a fost implicat în procesul de consultare pentru strategia globală. PE a organizat
reuniuni ale comisiilor AFET și o audiere de experți dedicată Strategiei globale și a adoptat o
rezoluție referitoare la „UE într-un mediu global în schimbare - o lume mai conectată, mai
contestată și mai complexă”, în care și-a exprimat dorințele privind viitoarea direcție politicii
externe a UE.

La 28 iunie 2016, Strategia globală pentru politica externă și de securitate a Uniunii Europene a
fost prezentată Consiliului European de către Înalta Reprezentantă Federica Mogherini. Punând
accent pe securitate, pe ambiția sa de autonomie strategică și pe abordarea principială dar
pragmatică a mediului european, Strategia globală a UE indică o schimbare importantă de
filozofie comparativ cu Strategia europeană de securitate din 2003. Strategia globală a UE
identifică cinci priorități pentru politica externă a UE:

 securitatea Uniunii noastre,

 reziliența statelor și societăților în vecinătatea de est și de sud,

 o abordare integrată a conflictelor,

 ordinele regionale de cooperare și

 guvernarea globală pentru secolul 21.

Pentru a aplica noua strategie, UE va revizui strategiile sectoriale actuale și va elabora și

implementa strategii tematice sau geografice noi, în conformitate cu prioritățile SGUE. Printre
acestea se vor număra: o strategie sectorială ce specifică nivelul de ambiție civilo-militar al UE,
precum și sarcinile, exigențele și prioritățile în ceea ce privește capabilitățile. SGUE a fost
salutată de șefii de stat sau de guvern, care au lăsat deliberarea documentului în sarcina Înaltei
Reprezentante, Comisiei și Consiliului. Procesul a debutat cu o discuție în Consiliul Afaceri
Externe din 18 iulie 2016, la care miniștrii și-au manifestat disponibilitatea de a continua
activitatea în faza de implementare. Pentru a se asigura că se obțin într-adevăr rezultatele
scontate, implementarea strategiei globale va fi examinată anual, în consultare cu Consiliul,
Comisia și Parlamentul European.

La 14 noiembrie 2016, i s-a prezentat Consiliului Afaceri Externe un plan de implementare a

PSAC, care a urmărit să operaționalizeze viziunea prezentată în strategie în ceea ce privește
problemele de apărare și securitate. Consiliul a salutat documentul elaborat de Înalta
Reprezentantă/Vicepreședinta Comisiei pe baza consultărilor cu statele membre și instituțiile
relevante. Planul de implementare a PSAC identifică trei seturi de priorități la care poate
contribui fiecare misiune a PSAC:

 reacția față de conflictele și crizele externe,

 consolidarea capacităților partenerilor și

 protejarea Uniunii și a cetățenilor săi.

Pentru a aplica SGUE în domeniul securității și apărării și pentru a se ridica la noul nivel de
ambiție, planul stabilește o serie de 13 propuneri, care includ: o analiză anuală coordonată a
cheltuielilor pentru apărare, un răspuns rapid mai bun al UE, inclusiv prin folosirea grupurilor
tactice de luptă ale UE, precum și o nouă cooperare unică permanentă structurată (PESCO)
pentru statele membre care doresc să-și asume angajamente mai mari în materie de securitate și
apărare.

3. Directiile de baza ale politicii externe ale UE

Strategia Europeană de Securitate a stabilit ca obiectiv dezvoltarea UE și poziționarea UE drept
actor pe plan mondial și regional, eficient și legitim.
Uniunea Europeană face posibilul să consolideze siguranța și prosperitatea cetățenilor săi prin
construirea unei lumi mai bune, mai sigure, mai democrate și responsabile.
Pentru ca toate obiectivele să funcționeze, Uniunea tinde să prevină evenimentele externe
negative, urmărind o cooperare și coordonare cu partenerii săi globali.
Indeferent de riscul lipsei unei cooperări, Uniunea va căuta în continuu modalități de întărire a
respectului față de legile internaționale și fundamentare a instituțiilor de guvernare global, astfel
încât acestea să devină din ce în ce mai eficiente, mai organizate și să beneficieze de o
legitimitate maximă.
Fiind privită ca „actor global”, Uniunea încearcă să consolideze rolul său la nivel mondial în
scopul de a răspunde provocărilor politice, economice și sociale. Conștientă de importanța sa la
nivel mondial din punct de vedere economic, comercial, financiar și politic, Uniunea Europeană
își folosește influența atât în interes intern, cât și în interesul extern. Pentru o mai puternică și
mai vastă Uniune, aceasta descrie un număr extrem de obiective ambițioase pentru operațiunile
externe a Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial mondial și un mare furnizor de ajutor
pentru țările în curs de dezvoltare, dar în același moment, Uniunea prin intermediul politicii
externe și de securitate face posibilă efectuarea misiunilor de gestionare a crizelor și de
menținere a păcii în Europa și în întreaga lume.
Întinderea Uniunii și puterea ei economică, comercială, financiară fac ca aceasta să aibă o putere
importantă pe plan mondial. Datorită acestei puteri, Uniunea se implică din ce în ce mai mult în
prevenirea conflictelor, în menținerea păcii și în activitățile de combatere a terorismului,
sprijinind eforturile de reconstrucție a țărilor aflate în conflict (Irakul, Afganistan) cât și a țărilor
sărace.
În momentul creării sale în anii 1950, ambiţia Uniunii Europene era să reunească naţiunile şi
popoarele Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război mondial.
Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În momentul
în care cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat barierele comerciale
interne, acestea au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor comerciale cu ţările terţe.
Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune, primul domeniu în care ţările
Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul comun. În acelaşi timp, statele membre s-
au pus de acord să împartă o parte a costurilor financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în
special în Africa, în măsura în care acestea accedeau la independenţă.
Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe responsabilităţi.
În consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu restul lumii şi cu
organizaţiile internaţionale.
Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii Europene cu
restul lumii. Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul rând, în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ în stabilirea regulilor
sistemului multilateral de comerţ internaţional, împreună cu partenerii săi din întreaga lume. În al
doilea rând, Uniunea negociază propriile sale acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni.
Aceasta depune un efort deosebit pentru a permite un acces uşor al produselor din ţările în curs
de dezvoltare pe piaţa comunitară şi pentru a promova dezvoltarea economică şi socială prin
intermediul relaţiilor comerciale.
Asistenţa financiară şi tehnică, care iniţial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsă la Asia,
America Latină şi ţările din sudul şi estul bazinului mediteranean din anii 1970. Între timp,
Uniunea a început să acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor catastrofelor naturale şi
celor provocate de om, în întreaga lume.[46]
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, Uniunea Europeană a dezvoltat o
politică externă şi de securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate să adopte acţiuni
comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc. Deoarece UE acţionează pentru
promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume, apărarea devine un aspect din ce în ce mai
important al PESC. Uniunea acţionează în strânsă colaborare cu celelalte ţări şi organisme
internaţionale atunci când este vorba de terorism, de criminalitatea internaţională, de traficul de
droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.
„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE defineşte
propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare factorii externi.
Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai mare produsă de efectele
combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga lume, ale revoluţiei mondiale a
comunicaţiilor şi ale accelerării progresului tehnologic. Uniunea a trebuit să-şi actualizeze
priorităţile în contextul unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri
de investiţii transfrontaliere din ce în ce mai mari şi a creşterii cererii mondiale de materii prime,
în special de petrol şi de gaz.
Rădăcinile actualei politici externe și de securitate se regăsesc în procesul intitulat Cooperarea
politică europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a coordona poziţiile ţărilor europene cu
privire la aspectele importante de politică externă, aflate la ordinea zilei. Deciziile erau luate prin
consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la unanimitatea cerută cu privire la aspectele
sensibile pentru care interesele diferitelor ţări erau divergente.
Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat eforturile
pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura puterii sale economice.
Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii 1990, după prăbuşirea Iugoslaviei, au
convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune eficiente. Mai recent, lupta împotriva
terorismului internaţional a întărit această convingere. Principiul politicii externe şi de securitate
comună (PESC) a fost consacrat prin Tratatul de la Maastricht în 1992 și confirmat de Tratatul de
la Lisabona 2009. Acesta defineşte tipurile activităţilor diplomatice şi politice pe care UE le
poate întreprinde pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor.[47]
În ultimele decenii mai mulți de 4 milioane de oameni au pierit în conflictele din întreaga lume.
De aceea, Uniunea este decisă să acționeze mai eficient în prevenirea declanșării conflictelor.
Prin prisma prevederilor Tratatului de la Lisabona, se recurge la toate capacitățile ce sunt menite
să consolideze instrumentele tradiționale ale relațiilor externe ale Uniunii Europene, ca de
exemplu, asistența financiară și tehnică, sprijinul pentru consolidarea capacității administrative și
a bunei guvernanțe în țările în curs de dezvoltare, ajutorul umanitar și instrumentele diplomatice,
precum dialogul politic și medierea.
Potrivit Tratatului de la Lisabona au fost extinse „Misiunile Petesberg” în conformitate cu
Obiectivul global 2010, aprobat de către Consiliul European din iunie 2004, se refera la sarcini,
inclusiv: „… Misiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă
pentru gestionarea crizelor, inclusiv restabilire a păcii. După cum indică Strategiei europeane de
securitate acest lucru ar putea include, de asemenea operaţiuni comune de dezarmare, sprijin
pentru ţările terţe în combaterea terorismului şi a securităţii reforma sectorului.”
Confirmarea Tratatului de la Lisabona referitor la „Sarcinile Petesberg” prevad, inclusiv: „…
Operaţiuni comune de dezarmare, misiunile umanitare şi de salvare, consultanţă militară şi
sarcini de asistenţă, prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă
pentru gestionarea crizelor, inclusiv păcii şi de stabilizare post-conflict. Toate aceste misiuni pot
contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în
combaterea terorismului pe teritoriul acestora.”[48]
Toate reglementările cu privire la politica externă și de securitate, inclusiv princiipiile ce stau la
baza acestui domeniu , confirmă cert că Uniunea Europeană are o politică externă comună, prin
care aceasta vorbește cu o singură voce pe probleme internaționale .
Doarece relațiile UE cu restul lumii au ajuns la maturitate, valorile sale fundamentale devin din
ce în ce mai vizibile ca bază a relațiilor sale externe.Taote aspectele Toate aspectele de politică
ale UE se bazează pe convingerea că stabilitatea, securitatea, democrația, respectarea drepturilor
omului și un nivel de trai ridicat sunt obiective valabile în întreaga lume. Astfel, UE a contribuit
la consolidarea democrației și a statului de drept prin misiuni de monitorizare și misiuni civile.
Puternicul său angajament civil a fost însoțit și de desfășurarea de misiuni de menținere a păcii în
vederea reducerii tensiunilor în unele zone de conflict ale lumii.[49]
Pe parcursul ultimului deceniu, Uniunea Europeană a contribuit la asigurarea stabilității în
diferite părți ale lumii, prin intermediul misiunilor sale civile și militare pe trei continente.
Aceasta își propune nu doar să pună capăt conflictelor, ci să abordeze cauzele care stau la baza
acestora, prin combinarea mai multor politici, care reunesc operațiuni de menținere a păcii și
operațiuni de dezvoltare și consolidare a statului.
În anul 2009, UE a întreprins o serie de misiuni în Europa, Africa și Asia. În Balcanii de Vest,
UE a desfășurat în Bosnia și Herțegovina misiunea EUFOR Althea, formată din 2000 de militari,
care au contribuit la menținerea unui climat stabil de securitate, indeferent de situația dificilă a
politicii. Deasemenea, a contribuit misiunea de poliție a UE, care a ajutat agenția națională de
investigare să înregistreze progrese în lupta împotriva rețelelor de crimă organizată și a stimulat
coordonarea eficientă dintre poliție și procurori. Misiunea de monitorizare a UE în Georgia,
având un efectiv format din 350 de persoane, a contribuit la sporirea securității și stabilității în
Caucazul de Sud, reducând posibilitatea apariției conflictelor armate. Prezența acestei misiuni a
permis majorității persoanelor strămutate în interiorul țării în urma conflictului din 2008 să se
întoarcă la casele și în satele lor. Georgia a apreciat că acțiunea a avut o valoare „inestimabilă”
pentru menținerea păcii.[50] Uniunea Europeană pe parcursul ultimului deceniu și-a concentrate
toate capacitățile în domeniul luptei împotriva terorismului au fost sporite în regiunea Sahel și în
Pakistan/Afganistan, în paralel cu adoptarea unui plan de acțiune consolidată a UE în regiune.
De asemenea, s-au luat măsuri, finanțate în cadrul Instrumentului de stabilitate, pentru a
întrerupe ruta cocainei din America Latină și Caraibe către Africa de Vest – și, în cele din urmă,
către UE. În Africa, UE a alocat 1 miliard de euro pentru sprijinirea păcii și securității. UE a
ajutat Forța africană de intervenție rapidă să devină funcțională și a susținut centrele de formare.
De asemenea, a finanțat operațiunile africane de sprijinire a păcii. Agenția Europeană de Apărare
a încurajat colaborările pentru a face față principalelor deficiențe ale UE în materie de capacități,
inclusiv cele legate de disponibilitatea elicopterelor, transportul aerian, comunicațiile prin satelit
și supravegherea maritimă. De asemenea, alături de Comisia Europeană, a început pregătirea
unui cadru pentru asigurarea activităților de cercetare în domeniul apărării și securității civile.
Din ce în ce mai mult, relațiile externe nu mai reprezintă un domeniu separat de activitate al UE,
ci mai aproape o aplicare într-o arie geografică mai largă a principalelor sale valori
și principii.Acest aspect este evident în politica sa de extindere, în cadrul căreia UE negociază cu
statele învecinate eligibile modalitățile și datele de adoptare de către acestea a întregului corp de
norme și practici ale UE. Însă, același proces subiacent poate fi observat și în cercurile mai largi
ale relațiilor externe ale UE – cu țările din vecinătatea sa mai extinsă, în relațiile sale comerciale
și diplomatice din întreaga lume și în asistența acordată țărilor în curs de dezvoltare.[51]
Încă de la înființarea Uniunii Europene a avut loc procesul de extindere a acesteia și nu s-a
încheiat nici pînă astăzi. La sfirșitul lunii noiembrie 2009, Parlamentul European a adoptat o
rezoluție prin care și-a exprimat angajamentul ferm față de politica de extindere a UE. Practica
demonstrează că politica de extindere a luat amploare din anul 2004, făcându-se statistica că
dintr-o dată populația Uniunii Europene s-a mărit cu 120 de milioane de personae și cel mai
deosebit fenomen s-a realizat prin admiterea unor țări cu o istorie destul de diferită,
demonstrând astfel viabilitatea misiunii de integrare a Uniunii Europene.
Pe parcursul ultimilor ani, negocierile de aderare au continuat și s-au dezvoltat legături mai
strânse cu alți potențiali noi membri. Țările care doresc să adere la UE au realizat diferite
reforme, au extins schimburile comerciale și culturale, la maximum asigură respectarea
principiilor cu privire la pace, securitate, democrație, cât și asigurarea înaltului nivel de
prosperitate și bunăstare, deoarece UE, continuă să acorde sprijin prin programe de asistență
tehnică și financiară.
Strategia de extindere 2009-2010, publicată de Comisia Europeană menționează că extinderea
Uniunii este un factor important și demonstrativ pentru consolidarea democrației și a statului de
drept în Europa. Acesta a sporit oportunitățile economice și a crescut ponderea UE în abordarea
provocărilor globale precum schimbările climatic, reglementarea a competivității și
supravegherea pieților financiare. În ultimii ani, Uniunea Europeană prin procesul de extindere a
demonstrate capacitatea sa de a lucra împreună pentru a aborda provocările imporatante cu care
se confruntă. Exinderea este unul din instrumentele cele mai eficiente de politică externă a
UE.[52] Procesul de extindere a Uniunii Europene, actual are loc pe fundalul unei larg răspândite
recesiuni. Criza a afectat atât UE, cât și procesul de extindere. În ciuda acestor evenimente,
Uniunea Europeană a primit trei noi cereri de aderare, de la Muntenegru (decembrie 2008),
Albania (aprilie 2009) și Islanda (iulie 2009). Aceste cereri demonstrează în continuare
amploarea puterii de atracție a UE și rolul său în promovarea stabilității, securității și
prosperității.
Progresul reformelor în țările candidate (Croația, Turcia, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei), la extindere le-a permis să se deplaseze prin etape successive, în procesul de
aderare. Negocierile de aderare cu Croația se apropie de faza finală. Negocierile cu Turcia au
ajuns la un stadiu mai exigent care necesită un nou impuls pentru reforme. Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei a făcut progrese semnificative provocărilor cheie.
Pe parcusul anului 2009-2010, comisia pregătește avizul cu privire la cererea de aderare a
Muntenegru, cât și avizul privind aplicarea cererii a Islandei și Albaniei.
Pe cât privește țările din Balcanii de Vest au în continuare responsabilitate de a demonstra
disponibilitatea lor de a adera la Uniunea Europeană. Țările din Balcanii de Vest și Turcia, au în
continuare de lucru, în grade diferite cu privire la îndeplinirea criteriilor și condițiilor stabilite de
Uniune.
Politica de extindere se bazează pe principiile de consolidare a angajamentelor, condiții juste și
riguroase și bina comunicare cu publicul, combinate cu capacitatea Uniunii Europene de a
integra noi membri. Uniunea a îmbunătățit procesul de extindere prin stabilirea regulei de drept
și buna guvernare, astfel procesul de aderare devine mai eficient și favorizează puternic reforma
politică și economică.
Tratatul de la Lisabona vizând aspectul priocesului de extindere asigură unui cadru instituțional
să se ocupe de facilitarea procesului și anume, modificarea procedurii de aderare prin care
Parlamentul European și parlamentele naționale vor fi notificate cu privire la cererea de membru.
Uniunea Europeană privită ca un „actor global”, în ultimii ani a contribuit enorm de mult la
procesul de extindere, vizând atât relațiile sale externe cât și relațiile sale de vecinătate.
Contribuirea Uniunii Europene prin mijloacele sale tehnice și financiare a dus la integrarea
țărilor doritoare de a intra în Uniune. Aceasta pe parcursul ultimilor ani a încheiat diverse
convenții, declarații cu diverse state terțe, cât și a adoptat diverse avizuri privind politicile de
bază ale statelor terțe. Toate convențiile încheiate de către Uniune cu statele terțe duc nu numai
la promovarea democrației, stabilității și prosperității Uniunii dar prezintă și asistența acordată
procesului de extindere. Comisia a evidențiat peste 90 de activități și inițiative concrete sprijinite
de UE în domenii cum ar fi cooperarea regională, securitate, apărare, transporturile și
schimburile comerciale. Comisia a continuat sprijinul partenere prin abordarea problemelor cu
privire crime de război, lupta împotriva corupției și a crimei organizate. Dar, totuși rezultatele
eficiente și durabile pot fi realizate doar cu voința politică necesară și angajamentul real de către
autoritățile din țările în cauză, și în același moment Comisia având menirea să monitorizeze în
mod riguros progresele realizate pe teren, cu accent pe rezultate.
Un rol important în relațiile externe ale Uniunii îl joacă politica de vecinătate. Uniunea
Europeană confirmă necesitatea și aprofundarea relațiilor sale cu țările vizte de politica
europeană de vecinătate, în pofida crizei financiare existente și a conflictelor din Caucaz și
Orientul Mijlociu. Această politică are drept scop sprijinirea modernizării și a reformei prin
acorduri politice și legături economice mai strânse, care pot apropia aceste țări vecine pe piața
internă și pot spori cooperarea în domenii care depășesc cadrul obișnuit al relațiilor diplomatice.
Războiul din Georgia și disputele dintre Rusia și Ucraina cu privire la aprovizionarea cu gaz,
cât și disputele privind regiunea Transnistriană din Republica Moldova, au arătat cât de fragilă
este stabilitatea la frontierile estice ale UE și în ce măsură securitate UE depinde de securitatea
vecinilor săi?
Importanța relațiilor dintre UE și dintre țările estice învecinate a fost demonstrată prin
lansarea Parteneriatului estic. Acest Parteneriat estic vizează consolidarea relațiilor generale
dintre UE cu țările vecine din est, ca Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și
Ucraina. Acest Parteneriat estic contribuie prin acorduri la instituirea unor vaste zone de liber
schimb, la o aprofundare a asocierii politice și la o integrare treptată în economia UE.
Deasemenea Parteneriatul prevede facilitarea călătoriilor către UE și promovează democrația și
buna guvernanță, securitate energetică, reforma economică și protecția mediului. Parlamentul
European și-a exprimat sprijinirea la crearea schimbului liber de către Parteneriat, cât și la
consolidarea de către acesta a cooperării cu Turcia și Rusia.
În urma aspectelor vizate, înțelegem cât de importante sunt relațiile externe ale Uniunii Europene
și ce rol major ocupă la nivel global. Este atât în interesul Uniunii, cât și interesul statelor terțe,
ca Uniunea să promoveze poltica de extindere, de vecinătate, de dezvoltare. Uniunea Europeană
promovând politica de extindere, de vecinătate asigură implicit stabilitatea păcii, apărării,
securității, atât în interiorul Uniunii, cât și în exterior, concendrând astfel toate capacitățile sale
posibile ce ajustează domeniile respective. Reglementările în domeniile respective prevăd,
importanța, scopul și obiectivul real al UE și al statelor terțe. Dar foarte important este de
menținut că prin reglementările privind politica de extindere, de vecinătate, UE incumbă statelor
terțe angajamente cu privire la condițiile și cerințele stabilite de către acestea. Uniunea
Europeană având menirea să consolideze respectrea tuturor condițiilor puse de ea și în același
timp poate sprijini angajamentul de a monitoriza și a ține sub control evenimentele existente în
teritoriile în cauză. Aspectul menționat continuă să demonstreze puterea reală a UE și influența
viabilă a guvernării ei la nivel global. Rolul Uniunii în politicile menționate este prioritar și
anume duce la dezvoltarea și prosperitatea statelor.
4. UE si relatiile sale cu SUA
Parteneriatul dintre UE şi SUA are o importanţă semnificativă pentru securitatea şi
stabilitatea euro-atlantică, iar evoluţia sa a depins în mare măsura de felul în care cei doi
actori internaţionali şi-au conturat strategiile. Evenimentele recente şi-au pus amprenta
asupra dimensiunii relaţiei de cooperare dintre cei doi, iar răspândirea ameninţărilor la
adresa acestora fac necesare o regândire şi o reînnoire a relaţiilor transatlantice, în vederea
eficientizării acţiunilor coordonate la acest nivel. Încotro se îndreaptă cooperarea dintre
UE si SUA la acest moment?

Relaţia de cooperare dintre UE şi SUA a evoluat pe baza valorilor şi principiilor

împărtăşite: „ democraţie, drepturi fundamentale, stat de drept, demnitate umană, solidaritate”,
cele două dând sens comunităţii transatlantice nu doar în sens geografic, ci din punctul de vedere
al împărtăşirii unor norme comune. Dat fiind faptul că societatea internaţională a început să se
confrunte cu ameninţări din ce în ce mai complexe şi mai greu de abordat, UE şi SUA au fost
nevoite să îşi consolideze periodic parteneriatul şă să elaboreze noi planuri de acţiune.

În ultimii ani, UE a început să se afirme ca un pilon important pentru menţinerea securităţii

europene şi chiar internaţionale prin programele pe care le desfăşoară şi în afara spaţiului
european. Mai mult, cu ajutor din partea SUA şi NATO, UE şi-a dezvoltat Politica Externă şi de
Securitate Comună, dar şi componenta PESA. Rolul SUA pentru securitatea internaţională este
inestimabil şi, dincolo de semnificaţia şi impactul excepţionalismului american, o lume în care
SUA nu sunt prezente este greu de imaginat. Împreună, însă, UE şi SUA reprezinta nucleul dur al
stabilităţii comunităţii transatlantice, dar şi al celei universale:

„ UE şi SUA au nevoie una de cealaltă. Şi UE, şi Statele Unite sunt actori globali puternici. Însă
atunci când se unesc probabilitatea de succes în ceea ce întreprind creşte exponenţial”.

Cu toate acestea, relaţia de cooperare dintre cele două nu a fost uniformă, ci marcată de momente
de tensiune, un exemplu în acest sens fiind reprezentat de abordarea momentului 11 septembrie
2001 de către SUA, respectiv UE. Atacurile teroriste asupra SUA din data de 11 septembrie 2001
au schimbat percepţia întregii lumi în ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii
internaţionale şi au determinat statele să îşi mobilizeze forţele în virtutea unui obiectiv comun:
combaterea terorismului sub toate formele sale. Acesta nu a fost, însă, unicul efect al atacurilor
teroriste asupra cooperării dintre state. Comunitatea euro-atlantică a fost zguduită din temelii din
cauza diferenţelor de viziune în ceea ce privea modalitatea de abordare a acestei provocări.
Relaţia dintre SUA şi UE a fost afectată vizibil mai ales după invadarea Irakului de către trupele
americane, moment care a creat o ruptură în interiorul binomului. Cele două au ştiut să îşi
gestioneze problemele şi să dea un nou sens relaţiei de cooperare dintre ele. Reprezentativ în
acest sens este titlul unui ziar francez din acea perioadă: „Suntem cu toţii americani”, întărind
ipoteza conform căreia europenii au fost partenerii cei mai apropiaţi ai SUA în lupta împotriva
terorismului şi că tind să îşi ia acest rol tot mai în serios odată cu evoluţia PESA, în ciuda crizei
din Irak şi a diferenţelor de abordare a fenomenului.

SUA au cerut mereu UE să îşi ia rolul de partener mult mai în serios şi să se dezvolte în sensul
creării unei identităţi a securităţii şi apărării, pentru a fi capabilă să îşi asigure securitatea în
propriul spaţiu. După zece ani, parteneriatul dintre cele două este mult mai diferit: Uniunea mult
mai responsabilă şi mai capabilă, iar SUA din ce în ce mai selective în ceea ce priveşte
implicarea lor în acele arii care nu afectează în mod direct securitatea şi interesele americane.
La începutul anului 2012, ambii parteneri se confruntă cu situaţii care le influenţează activitatea
pe scena relaţiilor internaţionale: UE se vede nevoită să îşi îndrepte atenţia cu precădere spre
soluţionarea crizei euro şi evitarea disensiunilor interne, pe când în SUA, alegerile prezidenţiale
par să fie punctul de greutate al agendei publice. Barrack Obama a menţionat într-unul dintre
discursurile sale că SUA nu au un partener mai apropiat decât UE. Acest lucru este întărit şi de
punctele planului de acţiune stabilit la summitul UE – SUA din data de 28 noiembrie 2011, prin
care s-a dorit reafirmarea parteneriatului puternic dintre cei doi actori internaţionali şi s-au
stabilit principalele puncte ale agendei de lucru comune. UE şi SUA au conştientizat dificultăţile
economiei mondiale şi precara stabilitate financiară şi s-au angajat să lucreze împreună pentru a
revigora creşterea economică şi pentru a spori numărul de locuri de muncă. La acest summit s-a
reafirmat şi rolul vital al Consiliului Transatlantic al Energiei în sporirea securităţii energetice şi
s-a insistat asupra dezvoltării durabile a resurselor de enrgie, dar şi asupra ideii de diversificare a
acestor resurse. Agenda de discuţii din cadrul summitului a avut în vedere şi subiecte ca:
democratizarea lumii arabe în virtutea evenimentelor din Libia şi Egipt, întărirea stabilităţii şi
securităţii în regiunea Balcanilor de Vest, în vederea integrării sale euro-atlantice, lupta împotriva
terorismului şi atacurilor cibernetice.

Summit-ul din 28 noiembrie 2011 a fost văzut ca o dovadă a faptului că parteneriatul SUA-UE
este vital pentru menţinerea unui climat internaţional sigur, democratic şi prosper. De asemenea,
cei doi membri ai parteneriatului menţionează că vor căuta orice posibilitate de a-şi întări aceasta
relaţie de cooperare. În luna ianuarie a acestui an, pe data de 12, oficialii UE şi ai SUA au
participat la tradiţionala întâlnire ce are loc în statul ce deţine preşedinţia UE, Danemarca în
acest caz. În cadrul acestei întâlniri s-a discutat despre activităţile din cadrul ariei de justiţie şi
afaceri interne, protecţia datelor, securitatea transportului aerian, migraţie şi combaterea
atacurilor cibernetice, punându-se accent pe acele probleme de interes comun pentru SUA şi UE.

Urmărind evoluţia şi frecvenţa discţiilor dintre UE şi SUA se poate afirma că la începutul anului
2012, parteneriatul dintre cele două pare a fi unul foarte solid. Obiectivele acestui parteneriat
sunt clar conturate şi conştientizate de ambele părţi, urmând a fi implementate pe parcursul
acestui an. Rămâne de văzut în ce măsură se vor concentra UE şi SUA pe problemele de politică
externă, în condiţiile în care situaţia internă are mai multă importanţă pentru moment.

5. Criza relatiilor transatlantice si rolul UE in cadrul acestora

Relaţiile Uniunii Europene cu Statele Unite sunt de o profunzime şi de o complexitate greu
de egalat pe scena relaţiilor internaţionale. America şi Europa au fost dintotdeauna conştiente
atât de diferenţele, cât şi de complexele interdependenţe reciproce. „America s-a născut din
bogăţia de idei a iluminismului european marcat de concepte ca raţiune, drepturile omului,
libertate, egalitate, democraţie”. Fără îndoială, ele au inspirat „visul american”, astfel încât
din idealurile lumii vechi a ajuns să fie construită o lume nouă bazată pe un model de
societate extrem de dinamică, stabilă, deschisă, în care originea şi diferenţele de clasă nu sunt
importante. În mod special după încheierea războiului rece în centrul atenţiei transatlantice
şi-au făcut loc diferenţe înainte aproape imperceptibile: reacţii diferite în situaţii
internaţionale de criză, cu privire la proliferarea nucleară, faţă de lupta împotriva
terorismului, în probleme de protecţia mediului, în vreme ce disputele comerciale s-au
acutizat. Pe de o parte, Europa atrasă de mirajul emancipării a început să devină interesată de
eliberarea de sub tutela Statelor Unite şi de asumarea unui rol global, ceea ce presupunea în
mod obligatoriu corectarea imaginii sale proeminente de soft power prin dezvoltarea de
capacităţi proprii de auto-apărare şi prin proiectarea puterii sale militare în relaţiile
internaţionale. A făcut însă acest lucru fără ca în prealabil să îşi fi dezvoltat un cadru propriu
de acţiune, fără să dispună de un concept strategic sau de o ordine de priorităţi, trimiţând
mesaje mixte, adesea derutante factorilor de decizie americani, ceea ce a favorizat
preferinţele acestora fie pentru acţiuni pe cont propriu fie, cel mult, prin armonizarea
punctuală a poziţiilor cu anumiţi parteneri europeni. De cealaltă parte, Statele Unite
pragmatice, orientate spre rezultate, sceptice în privinţa extrem de complicatului mecanism
de luare a deciziilor pe care îl presupune integrarea europeană au fost acuzate de europeni că
nu înţeleg esenţa unui demers multilateral. Aceste tendinţe divergente de după 1990 au fost
surprinse printr-o imagine metaforică, extrem de sugestivă a locuitorilor a două planete
diferite de politologul american Robert Kagan. În opinia sa, europenii cu preferinţa lor
evidentă pentru soft power, pentru cooperarea într-un format multilateral, pentru rezolvarea
pe cale paşnică a situaţiilor de criză ajungeau să pară ca iremediabili pacifişti, locuitori ai
paşnicului Venus, în vreme ce americanii mult mai decişi în privinţa recurgerii la măsuri
militare, de hard power, ca locuitori ai războinicului Marte. În mod special după ce Uniunea
Europeană a început să îşi dezvolte propria sa identitate de securitate diferenţele au început
să capete contur, devenind vizible cel mai bine în relaţia dintre Uniunea Europeană şi NATO.
Primele eforturi de a defini aceste relaţii datează din 2001. Declaraţia UE-NATO asupra
Politicii Europene de Securitate şi Apărare (ESDP) din decembrie 2002 a trasat elementele
fundamentale ale „parteneriatului strategic” dintre cele două organizaţii: consultări reciproce,
respectarea egalităţii, autonomiei decizionale şi intereselor statelor membre, dezvoltarea
coerentă, transparentă şi în spiritul susţinerii reciproce a capabilităţilor militare. De
asemenea, documentul a stabilit că „NATO rămâne piatra de temelie a apărării colective a
membrilor săi”, în vreme ce scopul ESDP este acela de a „adăuga un pachet de instrumente
aflate deja la dispoziţia Uniunii Europene pentru managementul crizelor şi prevenirea
conflictelor”. În plus, chiar dacă Uniunea Europeană şi NATO sunt organizaţii de natură
diferită, activităţile de managementul crizelor ale celor două organizaţii trebuie să se susţină
reciproc.
Doar câteva luni mai târziu, Declaraţia a fost completată de un pachet cuprinzător de
documente cunoscute sub denumirea de Berlin Plus (17 martie 2003) care au stabilit cadrul
de cooperare între cele două organizaţii în probleme de managementul crizelor: în situaţia în
care NATO decide să nu se implice într-o anumită operaţiune, Uniunea Europeană poate face
acest lucru în condiţiile în care NATO îi pune la dispoziţie propriile resurse şi capabilităţi şi o
susţine prin aranjamente privind comanda şi acordarea de asistenţă în planificarea
operaţională.
Paşii promiţători făcuţi la începutul anilor 2000 nu au condus însă la o extindere
semnificativă a domeniilor de acţiune comună, ceea ce l-a determinat pe fostul secretar
general NATO Jaap de Hoop Scheffer să declare că „lăţimea de bandă” a cooperării între cele
două organizaţii rămâne limitată în ciuda deschiderilor efectuate prin abordarea concertată a
unor complexe situaţii de criză precum cele din Macedonia (2003), Bosnia şi Herţegovina
(după 2004), Afganistan (după 2007), Kosovo (după 2008), Darfur (prin susţinerea misiunii
Uniunii Africane) sau cele de combatere a pirateriei în nord-vestul Oceanului Indian
(începând cu 2008). Problema cea mai delicată se referă la clarificarea misiunii care revine
fiecăreia dintre cele două organizaţii, în condiţiile în care până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona mandatul Uniunii Europene a fost limitat la sarcinile de la
Petersberg (operaţiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinerea păcii şi operaţiuni
militare în situaţii de managementul crizei, inclusiv peace making), în vreme ce mandatul
NATO includea participarea la toate aceste tipuri de operaţiuni. Diferenţele majore apăreau
preponderent în plan operaţional deoarece experienţa a arătat că implicarea Uniunii Europene
rămâne limitată la operaţiuni de scurtă durată, care se bizuiau pe câţiva membri şi că
oridecâteori s-a pus problema unor misiuni mai complexe necesitând o prezenţă militară mai
substanţială, acestea nu au fost posibile fără implicarea Statelor Unite, chiar dacă nu necesar
şi a NATO. Cu toate acestea, în ciuda asimetriilor care există între cele două organizaţii în
ceea ce priveşte componenţa, misiunea strategică sau imaginea pe care o proiectează, nu s-a
pus niciun moment problema unui joc cu sumă nulă în care o organizaţie să ajungă să o
excludă pe cealaltă, ci doar a unei diferenţieri mai clare a mandatului lor.
NATO intenţionează să realizeze aceasta prin elaborarea unui nou concept strategic cu ocazia
summit-ului de la Lisabona din noiembrie 2010. După perioada administraţiei Bush în care
relaţiile transatlantice au atins un punct de minim istoric, actualul preşedinte american şi-a
manifestat constant interesul pentru reînnoirea parteneriatului cu Europa, „un parteneriat în
care America ascultă şi învaţă de la prietenii şi aliaţii” săi, în care „prietenii şi aliaţii noştri
sunt de acord să preia partea care le revine din povară”. Este aşadar un moment extrem de
propice pentru revizuirea termenilor parteneriatului transatlantic, în mod deosebit cel pe
probleme de securitate în cadrul NATO. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta a
încercat să îşi definească mai bine identitatea de securitate tot cu ajutorul unui document
adoptat la Lisabona, dar în 2007, şi anume tratatul de reformă.
În perspectiva definirii viitorului concept strategic al NATO şi a impactului acestuia asupra
mandatului organizaţiei în probleme de securitate internaţională, ne propunem să ne
concentrăm în continuare atenţia asupra Tratatului de la Lisabona şi a clarificărilor aduse de
acesta în privinţa mandatului Uniunii Europene pe scena relaţiilor internaţionale, în general,
în relaţia cu NATO, în particular, prin reducerea a ceea ce Christopher Hill a definit ca fiind
capabilities–expectations gap sau distanţa dintre capabilităţi şi aşteptări. Dacă atunci când
Hill a scris articolul său chestiunea cea mai presantă era reprezentată de necesitatea ca
Uniunea Europeană să înceapă să îşi dezvolte o identitate de apărare care să o ajute să îşi
desăvârşească statutul de actor internaţional, de atunci o serie de paşi concreţi au fost deja
întreprinşi. Uniunea Europeană a asumat participarea la un număr în creştere de operaţiuni
relevante pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale: menţinerea păcii, formarea unor
forţe de poliţie, reforma forţelor militare sau a celor de protecţie a frontierelor. Deşi modeste
ca dimensiuni, ele nu ar fi putut fi asumate în absenţa existenţei unui proces politic care să
permită funcţionarea lor: acordarea unui mandat, asigurarea planificării, furnizarea resurselor
necesare. Ele au transmis un semnal puternic că Uniunea Europeană este în măsură să îşi
susţină militar propria diplomaţie şi că poate fi luată în considerare ca un partener
responsabil şi de încredere în probleme ce ţin de menţinerea păcii şi securităţii. În acelaşi
timp, ele au generat noi aşteptări din partea unui număr în creştere de actori ai scenei
relaţiilor internaţionale. Este vorba în primul rând de ţările lumii a treia, care, în general,
manifestă preferinţă pentru implicarea Uniunii Europene în situaţia unor crize prelungite,
apoi de Statele Unite ca urmare a extinderii considerabile a implicării forţelor lor armate la
nivel global şi, nu în ultimul rând, de toate acele organizaţii internaţionale guvernamentale cu
atribuţii în domeniul menţinerii păcii şi securităţii, cum ar fi ONU sau OSCE. Cu alte cuvinte
Uniunea Europeană este aşteptată să demonstreze că este capabilă să construiască un mediu
de legitimitate care să catalizeze elaborarea unor politici coerente, susţinute de un cadru
instituţional adecvat şi o gamă eficientă de instrumente. Condiţia esenţială pentru dezvoltarea
acestor politici este cea a existenţei a unei viziuni coerente asupra obiectivelor mandatului
Uniunii Europene.
Pentru a stabili în ce măsură poate Tratatul de la Lisabona să aducă o contribuţie în acest
sens, ne propunem să conducem această analiză din perspectiva celor trei criterii propuse în
acest sens de Christopher Hill: coeziune, capacităţi operaţionale şi resurse. Coeziunea se
referă la consistenţa angajamentelor reciproce dintre Statele Membre. Acest criteriu a căpătat
o semnificaţie aparte în contextul complexului proces decizional în probleme de politică
externă şi securitate existent în Uniunea Europeană. Acesta se referă în primul rând la efortul
Statelor Membre de a-şi acomoda instituţiile şi procedurile pentru a putea contribui astfel la
îmbunătăţirea performanţelor Uniunii Europene în ansamblul său. Este considerat ca
reprezentând o condiţie importantă pentru afirmarea solidarităţii în situaţia apariţiei unei
ameninţări militare sau de securitate venită din exterior. Aceasta nu trebuie să intre în vreun
fel în conflict cu obligaţiile asumate de Statele Membre în cadrul NATO sau OSCE, dar
trebuie totuşi să fie suficient de puternică pentru a permite Uniunii Europene să acţioneze în
situaţia în care celelalte aranjamente ar eşua. Luând în considerarea marea varietate de actori
implicaţi în Politica Externă şi de Securitate a Uniunii Europene, natura supraetajată a
proceselor decizionale, precum şi gama amplă de instrumente folosite este evident că factorul
coeziune devine unul extrem de important pentru evaluarea implicării Uniunii Europene în
probleme de securitate internaţională. În ceea ce priveşte capacităţile operaţionale, acest
criteriu îşi propune să ţină seama de adâncirea proceselor de coordonare şi instituţionalizare
între centrele de comandă militară din Statele Membre cu scopul de a crea premizele
necesare pentru o mai bună comandă şi planificare a viitoarelor operaţiuni ale Uniunii
Europene. Criteriul resurse ţine seama de măsura în care pot fi acoperite deopotrivă atât
costurile operaţionale, cât şi cele administrative necesare pentru a permite Uniunii Europene
o acţiune eficientă.
Referindu-ne la coeziune, trebuie dintru început menţionat că deşi s-a intenţionat ca mandatul
Uniunii Europene să fie întărit prin includerea Politicii de Securitate şi Apărare Comună în
Politica Externă şi de Securitate Comună şi prin ridicarea acestei politici la rangul de politică
comună (CSDP), lipsa de fermitate a limbajului folosit în textul Tratatului nu pare să indice
că într-un orizont de timp previzibil se vor produce modificări majore. Prima observaţie care
se impune este aceea că deşi scopul acestei politici este de a contribui la „definirea
progresivă a unei politici comune de apărare a Uniunii”, acelaşi tratat atenuează considerabil
încă din Preambul acest obiectiv statuând că aceasta cel mult „ar putea conduce la o apărare
comună”. În al doilea rând, chiar şi atunci când se fac referiri la obligaţia de a acorda
asistenţă unui Stat Membru care a fost victima unei agresiuni armate, sunt impuse aproape
simultan rezerve în ceea ce priveşte necesitatea de a nu altera „caracterul specific al politicii
de securitate şi apărare a anumitor state membre” şi se stabileşte că „angajamentele şi
cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizaţii
fundamentul apărării lor colective şi cadrul de punere în aplicare a acesteia.” În al treilea
rând, clauza de solidaritate care şi-a croit drum pe agenda Statelor Membre în contextul
atentatelor de la Madrid din 2004 şi face acum obiectul articolului 222, nu are nici ea cum să
ofere un fundament solid unei viitoare politici de apărare întrucât este limitată la situaţia
apariţiei unui atac terorist asupra unui Stat Membru. În aceste condiţii, simpla examinare a
cadrului general de desfăşurare a acţiunilor Uniunii Europene în probleme de securitate şi
apărare tinde să indice că obiectivele sale nu se pot ridica la înălţimea aşteptărilor. Mai mult
decât atât este oarecum greu de precizat care sunt aspiraţiile Uniunii în acest domeniu. Ceea
ce se poate spune însă cu claritate este că Uniunea Europeană nu aspiră, cel puţin
deocamdată, să devină o organizaţie de apărare colectivă în sensul în care îşi defineşte NATO
existenţa încă de la crearea sa.
Mergând mai departe cu analiza asupra detaliilor CSDP se poate observa efortul de a
sistematiza, cel puţin la un nivel inferior, cooperarea în acest domeniu. Astfel, „cooperarea
întărită” este substituită de „cooperarea structurată permanentă”, care, spre deosebire de
precursoarea sa, face posibilă adâncirea cooperării în domeniu între un număr neprecizat de
membri. Totuşi, această aparentă flexibilitate nu poate fi apreciată decât în termeni relativi,
de vreme ce participarea se realizează pe o bază permanentă (chiar dacă retragerea este
posibilă), conţinutul său este fix, iar structurile sale permanente. Drept urmare, ea apare mai
degrabă ca o formulă instituţională de natură să permită evitarea eventualelor blocaje
politice.
Din punct de vedere instituţional, Tratatul întăreşte poziţia Consiliului în ansamblul
decizional, ceea ce înseamnă că activitatea din acest domeniu va continua să rămână marcată
de punerea în permanenţă în balanţă a „avantajelor care decurg din creşterea puterii de
negociere şi a costurilor pe care le incumbă un compromis între interese extrem de
divergente”. Cu toate acestea, Tratatul introduce o serie de inovaţii menite să raţionalizeze
infrastructura instituţională a Uniunii Europene (o preşedinţie permanentă a Consiliului, un
Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate, un Serviciu pentru acţiune
externă), dar al căror impact rămâne dificil de evaluat doar din simpla lectură a textului
Tratatului, cu atât mai mult cu cât acesta rămâne ambiguu cu privire la definirea noilor
raporturi de forţe. De asemenea, se poate remarca implicarea limitată a Comisiei în
ansamblul CSDP. Singurele noutăţi cu privire la aceasta se referă la încercarea de a
sincroniza mai bine impulsurile interguvernamentale provenind de la Consiliu cu cele
comunitare venind din partea Comisiei prin crearea poziţiei de Înalt Reprezentant pentru
afaceri externe şi politică de securitate. În schimb, Parlamentul European va trebui consultat
regulat şi va trebui să se încerce să se ţină seama de opiniile acestuia. În plus, capacitatea
acestuia de a influenţa CSDP se va extinde indirect ca urmare a întăririi rolului său în
adoptarea bugetului. De asemenea, mai trebuie menţionat că deşi CSDP îşi păstrează
caracterul interguvernamental, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a hotărârilor trebuie
luate în unanimitate, deciziile pe bază de majoritate calificată reuşesc să îşi croiască drum în
acest domeniu extrem de sensibil în privinţa stabilirii unei formule de cooperare strucuturată
permanentă şi în cea a recurgerii la resursle bugetare ale Uniunii pentru lansarea unei noi
misiuni în acest domeniu politic. Toate aceste decizii adoptate prin intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, ne determină să afirmăm că dacă la nivel de ansamblu Uniunea nu
a fost în măsură să îşi definească foarte clar misiunea, în interior a încercat, chiar dacă cu
rezultate încă incerte, să rezolve unele din problemele cu care s-a confruntat pe parcursul
timpului.
Înainte de a discuta inovaţiile aduse de Tratatul de la Lisabona în privinţa capacităţilor
militare şi a resurselor, se impune să menţionăm că Uniunea Europeană nu suferă de lipsa
acestora, ci de incapacitatea de a le unifica de o manieră coerentă. De aceea, încă din 2004 a
fost creată Agenţia Europeană pentru Apărare cu atribuţii speciale în acest domeniu. Tratatul
de la Lisabona nu a făcut altceva decât să insereze în cadrul legal al Uniunii Europene şi
această instituţie, al cărei scop, potrivit articolului 45 este acela de a „contribui la
identificarea obiectivelor privind capacităţile militare ale statelor membre, a promova
armonizarea necesităţilor operaţionale, a coordona programele derulate de statele membre, a
susţine cercetarea în materie de tehnologie a apărării, a coordona şi planifica activităţile de
cercetare comune”. Totuşi, atâta timp cât Tratatul nu aduce clarificările necesare în privinţa
problemelor cele mai sensibile (insuficienţa fondurilor alocate, interoperabilitatea limitată
sau fragmentarea pieţei europene de apărare), iar Agenţia îşi păstrează un caracter
interguvernamental, care o pune în imposibilitatea de a genera interdependenţe sau a stimula
colaborarea, rămâne dificil de discutat despre un avans în privinţa capacităţii Uniunii
Europene de a-şi îmbunătăţi statutul internaţional prin rezolvarea acestor probleme. Aceste
consideraţii sunt accentuate şi de observaţia că Tratatul de la Lisabona nu face niciun fel de
referiri la crearea unor capacităţi non-militare, în condiţiile în care, aşa cum am afirmat deja
mai sus, imaginea sa internaţională este proeminentă în special ca urmare a recurgerii cu
predilecţie la acest gen de instrumente.
În concluzie, putem afirma că în ciuda paşilor făcuţi în direcţia eficientizării politicii de
securitate comună, este evident că Tratatul de la Lisabona nu oferă Uniunii Europene cadrul
juridic necesar pentru a împinge acest domeniu spre o abordare integrativă. În condiţiile
lipsei de viziune şi a unei conduceri coerente, este greu de presupus că Uniunea Europeană
va avea capacitatea ca într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat să ajungă să îşi
definească un mandat clar în probleme de securitate internaţională. Această situaţie nu este
de natură să permită Uniunii Europene să îşi desăvârşească reputaţia de imparţialitate şi de
credibilitate pe care a reuşit să şi-o creeze şi să se constituie într-o veritabilă alternativă la
leadershipul american în interiorul sau în afara NATO. De partea celaltă, NATO a reuşit să se
impună ca cea mai de succes organizaţie de securitate colectivă. Decisive în acest sens au
fost garanţiile de securitate care au fost oferite de SUA, dar exact această dominaţie
americană în interiorul organizaţiei a afectat capacitatea sa de a asuma rolul unui broker
onest în anumite situaţii de criză. Principala problemă a NATO este aceea că dacă până la
încheierea războiului rece inamicul comun al membrilor săi era Uniunea Sovietică, după
aceea duşmanul comun a devenit mai difuz ceea ce impune o nuanţare a mandatului său în
probleme de securitate internaţională. Până când summitul NATO de la Lisabona va lua în
discuţie acest nou concept strategic al NATO, putem afirma că doar prin intrarea în vigoare a
 Tratatului de reformă al Uniunii Europene adoptat la Lisabona în 2007 în relaţia dintre cele
două organizaţii au intervenit doar modificări aproape imperceptibile.

6. UE si relatiile sale cu Canada

Relațiile transatlantice: SUA și Canada

UE, SUA și Canada, împărtășesc valorile democrației, drepturilor omului și libertății economice
și politice și aceleași preocupări în materie de politică externă și probleme de securitate. Acordul
economic și comercial cuprinzător și Acordul de parteneriat strategic dintre UE și Canada au fost
semnate la 30 octombrie 2016 și au primit aprobarea Parlamentului European la 15 februarie
2017. Negocierile privind Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții UE-SUA - lansate
la 8 iulie 2013- sunt suspendate de la alegerea președintelui Trump.

Relațiile în materie de politică externă UE-SUA

SUA este aliatul cel mai apropiat al UE în materie de politică externă. Partenerii cooperează
îndeaproape, se consultă reciproc cu privire la prioritățile lor internaționale și colaborează
deseori pentru a promova interesele lor comune în cadrul forumurilor multilaterale. Partenerii
cooperează în domeniul politicii externe în mai multe contexte geografice, punând accentul în
prezent pe Orientul Mijlociu și Africa de Nord (în special Irak și Siria) și vecinătatea estică a
Europei (în special Rusia și Ucraina).

SUA s-a dovedit a fi un partener fiabil în materie de securitate pentru o serie de state membre ale
UE, după cum a demonstrat-o colaborarea dintre aliații Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO). De exemplu, s-a dezvoltat o cooperare practică eficientă între NATO și misiunile
UE din cadrul Politicii de securitate și apărare comune (PSAC), în teatre de operațiuni precum
Afganistan, Irak, Kosovo, Bosnia și Herțegovina și Cornul Africii.

Chiar dacă UE și SUA nu sunt pe aceeași lungime de undă în toate chestiunile de politică
externă, ele rămân cei mai de încredere și cei mai importanți aliați reciproci. Legăturile lor în
materie de politică externă au rezistat de-a lungul multor decenii, în ciuda configurațiilor politice
schimbătoare și a schimbărilor geostrategice de ambele părți.

În urma alegerilor prezidențiale din SUA din 8 noiembrie 2016, s-au ridicat multe întrebări și
preocupări cu privire la relațiile dintre UE și SUA în materie de politică externă. În ciuda
remarcilor critice ale președintelui Trump cu privire, de exemplu, la contribuțiile financiare la
NATO, excedentul comercial al Germaniei sau UE, în general, primele vizite ale
vicepreședintelui Pence sau secretarului de stat Tillerson în Europa au evidențiat continuitatea
generală a relațiilor UE-SUA, deși se poate preconiza o abordare mai bilaterală pentru fiecare
țară.
Relațiile politice UE-SUA în cadrul procesului Dialogul transatlantic al legiuitorilor (DTL)

Contactele dintre Parlamentul European și Congresul SUA datează din 1972. În 1999, relațiile
dintre ele au fost modernizate și instituționalizate prin înființarea Dialogului transatlantic al
legiuitorilor (DTL). DTL reunește deputați în Parlamentul European și membri ai Camerei
Reprezentanților din SUA la întâlnirile interparlamentare bianuale, ce au loc alternativ în SUA și
Europa.

Unul dintre cele mai importante aspecte economice în discuție în anul precedent a fost
negocierea unui Parteneriat transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP). În pofida progreselor
modeste realizate în timpul rundelor de negocieri, au continuat să existe diferențe considerabile,
iar negocierile nu au putut fi încheiate sub administrația Obama. Alegerile prezidențiale și din
cadrul Congresului, inclusiv procedura de numire a unui nou reprezentant al SUA pentru comerț,
au pus și mai mult sub semnul întrebării TTIP. UE este deschisă pentru reluarea negocierilor.
Între timp, contactele de ordin tehnic continuă în măsura posibilului.

Legiuitorii care participă la aceste reuniuni bianuale iau parte la schimburi de opinii cu privire la
chestiuni politice importante de interes comun, mergând de la apariția așa-numitului Stat Islamic
în Orientul Mijlociu și Africa de Nord până la coordonarea sancțiunilor punitive internaționale.
Deși există o convergență a punctelor de vedere transatlantice într-o serie de domenii, discuțiile
dintre legiuitori au scos, de asemenea, în evidență divergențe cu privire la unele aspecte politice
esențiale. Nu ar trebui să se subestimeze importanța acestui dialog politic transatlantic, având în
vedere, în special, puterea de care dispune Congresul SUA, de exemplu, în ceea ce privește
autorizarea intervenției Statelor Unite în crizele mondiale și influențarea participării SUA la
instituțiile de guvernare la nivel mondial.

Provocările financiare globale sunt, de asemenea, discutate în mod regulat în cadrul DTL, având
loc schimburi de opinii cu privire la modul în care se poate asigura viabilitatea pe termen lung a
finanțelor publice și modalitatea de a consolida coordonarea în domeniul reglementării
financiare. Securitatea cibernetică și libertatea internetului constituie, de asemenea, preocupări
majore, fiind abordate în cadrul convorbirilor dintre UE și SUA.
Relațiile economice UE-SUA

Împreună, economiile UE și SUA reprezintă circa 50% din produsul intern brut (PIB) la nivel
mondial și o treime din comerțul mondial.

În 2015, UE a continuat să fie cel mai important partener comercial al SUA în ce privește
schimburile comerciale de mărfuri — înaintea Chinei și Canadei, partenerul SUA din Acordul de
Liber Schimb Nord-American (ALSNA).
În 2016, SUA a fost cea mai importantă destinație pentru exporturile Uniunii, absorbind 20,7%
din exporturile totale de bunuri ale UE (comparativ cu 9,7% din exporturile totale ale Chinei).
SUA a ocupat locul al doilea în rândul partenerilor UE în ce privește importurile, furnizând totuși
14,5% din bunurile importate în UE. În această privință, SUA s-a clasat după China, care a
furnizat 20,2% din importurile totale ale UE, dar a fost înaintea Elveției și a Rusiei, care a
furnizat 7,1% și, respectiv, 7,0%.

Comerțul cu mărfuri UE-SUA 2014-2016 (miliarde de euro)

Importul de bunuri de către UE Exportul de bunuri de către UE Balanța UE
Anul
din SUA către SUA (bunuri)

2014 209,3 311,6 +102,3

2015 249,3 371,3 +122,0

2016 246,8 362,0 +115,2

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

În perioada 2013-2015, exporturile de servicii ale UE către SUA au crescut, la fel ca și

importurile de servicii ale UE din SUA. În 2015, UE a înregistrat un surplus de 13 miliarde de
euro în comerțul cu servicii cu SUA.

Comerțul cu servicii UE-SUA 2013-2015 (miliarde de euro)

Importul de servicii de către UE Exportul de servicii de către UE Balanța UE
Anul
din SUA către SUA (servicii)

2013 166,0 183,5 +17,5

2014 189,3 199,2 +9,9

2015 212,8 225,8 +13,0

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

UE și SUA sunt cei mai mari investitori reciproci. În 2015, stocurile de investiții au continuat să
crească de ambele părți. S-ar putea spune că investițiile bilaterale directe — care prin natura lor
reprezintă un angajament pe termen lung — constituie forța motrice a relațiilor comerciale
transatlantice. Acest lucru este întărit de faptul că schimburile comerciale între societățile-mamă
și filialele din UE și SUA reprezintă peste o treime din totalul comerțului transatlantic. Estimările
indică faptul că întreprinderile din UE și SUA care funcționează pe teritoriul celuilalt partener
asigură locuri de muncă pentru peste 14 milioane de persoane.

Stocurile de investiții bilaterale UE-SUA (miliarde de euro)

Anul Stocuri de ISD ale SUA în UE Stocuri de ISD ale UE în SUA Balanța

2015 2 436,4 2 561,2 +124,8

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

Dialogul politic UE-Canada
Canada este unul dintre cei mai vechi și mai apropiați parteneri ai UE. Relațiile bilaterale au
început în anii 1950 pe o bază strict economică și au evoluat de atunci de-a lungul anilor,
devenind un parteneriat strategic apropiat. UE și Canada colaborează îndeaproape cu privire la
provocări globale precum mediul, schimbările climatice, securitatea energetică și stabilitatea
regională. Canada contribuie frecvent la misiunile PSAC ale UE (cum ar fi misiunile de poliție
ale UE în Afganistan și în teritoriile palestiniene) și participă, de asemenea, la misiunile UE de
observare a alegerilor.

Acordul-cadru de cooperare comercială și economică UE-Canada din 1976 a fost primul acord
oficial pe care UE l-a semnat cu o țară industrializată. Acesta a fost urmat de o Declarație privind
relațiile transatlantice, adoptată în 1990, care a extins domeniul de aplicare al contactelor lor și a
stabilit reuniuni periodice la nivel înalt și la nivel ministerial. Din acel moment, reprezentanții
europeni și canadieni s-au întâlnit în mod regulat pentru a face schimb de opinii, la toate
nivelurile, de la reuniunile la nivel înalt ale conducătorilor la reuniunile între responsabili cu
privire la chestiuni specifice, inclusiv în diferite foruri multilaterale. În perioada 2013-2014, s-au
desfășurat negocieri cu scopul de a îmbunătăți relațiile dintre UE și Canada prin intermediul unui
acord economic și comercial cuprinzător (CETA) și al unui acord de parteneriat strategic (APS).

Negocierile au fost lansate în septembrie 2011 și încheiate în septembrie 2014. APS este un
acord politic care vizează consolidarea cooperării bilaterale într-o serie de domenii de politică
externă și sectoriale, inclusiv pacea și securitatea internațională, combaterea terorismului,
gestionarea crizelor, securitatea maritimă, guvernarea globală, energia, transportul, cercetarea și
dezvoltarea, sănătatea, mediul și schimbările climatice. APS este menit să îmbunătățească
formele de cooperare care îi afectează în mod direct pe cetățeni, și anume programele educative,
culturale și cele destinate tineretului, protecția consulară și diversele schimburi interpersonale.
Decizia privind semnarea și punerea în aplicare cu titlu provizoriu a APS a fost adoptată de
Comisie în februarie 2015. APS a fost semnat de Canada și UE la 30 octombrie 2016 cu ocazia
reuniunii la nivel înalt UE-Canada și a primit aprobarea Parlamentului European în februarie
2017. Părți importante din APS sunt aplicate cu titlu provizoriu începând de la 1 aprilie 2017.
Textul va trece acum prin procedurile respective de aprobare parlamentară. Pe lângă dialogul
dintre executivele din UE și Canada, au loc întâlniri periodice între deputații în Parlamentul
European și omologii lor din Canada. Reuniunile interparlamentare au loc anual, completate de
alte schimburi interparlamentare în cadrul grupurilor de lucru și între delegații. Pe lângă faptul că
reprezintă un forum pentru discuțiile despre negocierile în curs, aceste reuniuni permit
dezbaterea unor chestiuni controversate — cum ar fi impactul exploatării nisipurilor bituminoase
și a gazelor de șist asupra mediului, politicile în domeniul pescuitului, chestiunile privind
calitatea vieții animalelor (inclusiv vânătoarea de foci) și cerințele de viză pe care Canada le
impune cetățenilor din unele state membre ale UE. Aceste domenii de dezacord nu distrag atenția
de la calitatea excelentă, în ansamblu, a relațiilor dintre cele două părți.

Delegația Parlamentului pentru relațiile cu Canada se reunește periodic în cursul anului pentru a
pregăti reuniunile interparlamentare. Acest lucru implică schimburi detaliate cu alte instituții ale
UE, inclusiv Comisia și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), precum și cu misiunea
Canadei pe lângă UE și cu Ministerul canadian al Afacerilor Externe și Comerțului Internațional.
Relațiile economice UE-Canada
A.Acordul economic și comercial cuprinzător (CETA)

Negocierile dintre UE și Canada privind CETA au demarat la 6 mai 2009 și s-au încheiat la
26 septembrie 2014. Textul a fost adoptat de Consiliu și semnat cu ocazia reuniunii la nivel înalt
UE-Canada din 30 octombrie 2016. Parlamentul European și-a dat aprobarea la 15 februarie
2017. Textul trebuie acum să fie ratificat de statele membre în conformitate cu dispozițiile lor
constituționale interne. Punerea în aplicare provizorie a părților care intră în sfera de competență
a UE va începe la 21 septembrie 2017.

Acesta va fi primul acord economic cuprinzător al UE cu o țară înalt industrializată. UE și

Canada își vor deschide reciproc piețele pentru bunuri, servicii și investiții, inclusiv prin
intermediul achizițiilor publice. O evaluare de impact ex-ante efectuată în 2008 a estimat
creșterea în venitul real anual la aproximativ 11,6 miliarde de euro pentru UE și la 8,2 miliarde
de euro pentru Canada într-o perioadă de șapte ani de la implementarea acordului. Aceasta a
prevăzut că liberalizarea schimburilor de servicii va contribui în mod substanțial la creșterea
PIB-ului (UE va beneficia de 50% din creșterea totală, iar Canada de 45,5%).

CETA este, de asemenea, primul dintre acordurile economice bilaterale ale UE care include un
sistem jurisdicțional special în materie de investiții (ICS) pentru soluționarea diferendelor cu
privire la investiții dintre investitori și state. Din cauza caracterului său inovator și a faptului că
dezbaterea publică pe acest subiect are încă loc în multe țări, ICS nu va intra în domeniul de
aplicare provizorie a CETA. În plus, CETA conține o declarație clară cu privire la dreptul
guvernului de a reglementa în scopuri publice în ceea ce privește sănătatea publică, siguranța,
mediul, moralitatea publică, precum și protecția socială și a consumatorilor.
B.Relațiile comerciale și de investiții bilaterale

În 2015, UE a fost cel de al doilea partener comercial al Canadei, după SUA, contribuind cu
9,5% la volumul total de exporturi și importuri de bunuri ale Canadei. În 2016, UE a exportat
bunuri în valoare de 35,2 miliarde de euro în Canada și a primit bunuri canadiene în valoare de
29,1 miliarde de euro. În 2016, Canada s-a situat pe locul 10 în rândul partenerilor comerciali
internaționali ai UE. Mașinile, echipamentele de transport și produsele chimice sunt printre
principalele bunuri care fac obiectul unor schimburi comerciale între cei doi parteneri comerciali.

Comerțul cu mărfuri UE-Canada 2014-2016 (miliarde de euro)

Importul de bunuri de către UE Exportul de bunuri de către UE Balanța UE
Anul
din Canada către Canada (bunuri)

2014 27,4 31,6 +4,2

2015 28,3 35,1 +6,8

2016 29,1 35,2 +6,1

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

Comerțul cu servicii reprezintă o componentă importantă a relației comerciale dintre UE și

Canada. În comparație cu 2013, în 2015, valoarea exporturilor de servicii din UE către Canada a
crescut la 18,0 miliarde EUR, în timp ce valoarea importurilor de servicii ale UE din Canada s-a
crescut la 12,1 miliarde EUR. Aceste modificări au avut loc după o scădere, în 2014, a nivelului
comerțului du servicii. Transportul, călătoriile, asigurările și comunicarea sunt câteva exemple de
servicii comercializate frecvent între UE și Canada.

Comerțul cu servicii UE-Canada 2013-2015 (miliarde de euro)

Importul de servicii de către UE Exportul de servicii de către UE Balanța UE
Anul
din Canada către Canada (servicii)

2013 11,6 17,7 6,1

2014 11,2 16,4 5,2

2015 12,1 18,0 5,9

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

În ce privește investițiile directe străine (ISD), UE a investit mai mult în Canada decât a investit
Canada în UE. În 2015, stocurile de IDS către Canada s-au ridicat la 249,2 miliarde de euro.
Stocurile canadiene în UE se cifrau la 228,1 miliarde de euro.

Stocurile de investiții bilaterale UE-Canada (miliarde de euro)

Anul Stocuri de ISD ale Canadei în UE Stocurile de ISD ale UE în Canada Balanța

2015 228,1 249,2 +21,2

7. Sistemul relatiilor UE-Rusia
În chestiunile de politică externă, carenţa înţelegerii concepţiilor şi mecanismelor în care
funcţionează anumite modele conduce la crize. Tot aceste situaţii de criză au meritul de a
releva viabilitatea fiecărui model în parte, subliniându-i carenţele sau capacitatea de
autorefacere. De Veronica ONEA - Şcoala Doctorală de Relaţii Internaţionale şi Studii de
Securitate, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Criza relaţiei Uniunea Europeană-Rusia
este încă actuală, fiind adâncită de evenimentele recente din Ucraina, controversele legate de
proiectul energetic North Stream 2, de războiul din Siria şi criza refugiaţilor. Cu toate
acestea, e pericolos a intra sub incidenţa tiparelor care reclamă univocitatea unor modele
pentru că ele atrag subiectivismul şi „mitizarea” modelului asumat şi, respectiv,
„demonizarea” modelului respins. Însă, deşi subiectul este mult prea complex pentru a-mi
permite să fiu exhaustivă, câteva consideraţii merită să fie aduse. Imediat după „punctul
Crimeea”, analiştii de relaţii internaţionale atât din ţară, din străinătate, dar şi din Rusia au
privit starea de tensiune instalată ca o revenire în era Războiului Rece. Era o viziune comodă,
justificată de experienţa recentă a faliilor ce au împărţit lumea şi argumentată de „refuzul
Rusiei de a fi o democraţie liberală”. De cealaltă parte, Rusia şi-a afirmat triumful făurit cu
instrumentele chiar a acelei democraţii liberale, aceea pe care nu a experimentat-o niciodată
în istoria sa şi faţă de care are o ezitare structurală, justificată şi confirmată de sincopele şi
crizele cu care se confruntă statele din Europa. În această stare de confuzie survenită, cea mai
importantă determinantă este înţelegerea. În general, în cercul diplomaţiei mondiale,
diplomaţilor ruşi le este recunoscut profesionalismul, buna pregătire, determinarea şi
creativitatea. În mod specific, însă, logica existentă în spaţiul public de la noi, care afirmă
antagonismul implicit reieşit din binomul „noi suntem buni - ceilalţi sunt răi”, este prezentă
şi în cadrul dezbaterilor publice din Rusia. Prezentarea opţiunilor de politică externă prin
prisma determinismelor istorice, a fatalismelor şi a monismului procesului istoric, dar şi a
lipsei dezbaterilor serioase pe marginea orientărilor de politică externă crează erori în
perceperea discursului politic, a actorilor, reducându-se, în acest mod, şansele înţelegerii
corecte şi obiective a concepţiilor, a opoziţiei, şi a intereselor. Aserţiunile discursive ale
liderilor politici de la Kremlin prezintă aceste determinisme sub forma soluţiei unice: „am
reacţionat aşa pentru că nu am avut o altă alegere”/„am fost obligaţi să reacţionăm aşa” etc.
Bineînţeles, dincolo de acest argument care vine să justifice publicului, electoratului o
anumită acţiune de politică externă, investind-o cu sens legitimator, aceste aserţiuni relevă o
slabă dezbatere pe marginea temelor importante de politică externă. Se creează în acest fel o
percepţie unilaterală, cea promovată de elitele politice, faţă de aceste subiecte, chiar dacă
existenţa opoziţiei ar putea asigura o inversiune şi o deplasare a accentelor asupra
conceptelor şi a intereselor în politica externă. „Europenizarea” Rusiei şi „rusificarea”
Europei După destrămarea Uniunii Sovietice, elita politică de la Kremlin a pledat pentru un
dialog bilateral cu Uniunea Europeană ca de la egal la egal. În anii 1994, atunci cand a fost
stabilit parteneriatul preferenţial cu Rusia pe cele patru domenii importante, decidenţii
politici de la Moscova au fost puşi în faţa acceptării faptului că regulile jocului vor fi cele ale
aquis-ului comunitar. În fapt, acest lucru nu sfida logica funcţionării relaţiilor internaţionale
şi nici principiile negocierii - ambii parteneri au câştigat ceea ce au dorit. Doar că
„europenizarea” Rusiei şi „rusificarea” Europei a fost sortită eşecului datorită acestei
diferenţe de concepţie care, în fapt, a redus ceea ce Rusia a dorit să obţină. Această
neînţelegere a format creuzetul viitoarelor resentimente. O altă diferenţă de concepţie se
referă la logica funcţionării piramidei politicului. Se consideră că schimbarea survenită de
sus va genera, prin efectul dominoului, transformarea tuturor celorlalte nivele. În acest caz,
chiar dacă la nivel oficial întâlnirile demnitarilor europeni cu omologii ruşi au fost foarte
frecvente, aceastea nu au creat premisele necesare pentru depăşirea formalismului reuniunilor
şi evoluţia spre concretizarea unor acţiuni. De asemenea, este necesară şi o perspectivă şi
sondare din interior a erorilor de înţelegere. Viziunea neomarxistă care afirmă rolul
primordial al economiei în structurarea relaţiilor între parteneri este încă destul de puternică
în mediul politic de la Moscova. Este o situaţie firească şi de înţeles, pentru că destrămarea
URSS-ului este încă un eveniment de dată recentă, iar demnitarii de stat, în marea lor
majoritate, au fost şcoliţi în acea perioadă. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în capcana
justificărilor. Aşadar, această concepţie a făcut ca liderii ruşi să privească Uniunea Europeană
prin prisma factorului economic. În această logică, se credea că economia va fi capabilă să
diminueze efectele viitoarelor posibile crize politice survenite între cei doi parteneri. Cazul
sancţiunilor aplicate Rusiei după anexarea Crimeii au dorit să demonstreze că abordarea
aceasta ar trebui nuanţată, dacă nu schimbată în totalitate. Cultul ierarhiei Un alt aspect ce
merită punctat în această argumentaţie despre necesitatea înţelegerii asumate şi obiective se
referă la un aspect structural al statului rus. Tradiţia politică a Rusiei este iremediabil şi
organic legată de cultul ierarhiei. Din acest punct de vedere, o structură atât de complexă şi
de birocratică cum este Uniunea Europeană a creat dificultăţi de percepţie în rândul
strategilor de la Moscova. Concentrarea atenţiei pe cooperarea cu „partenerii istorici” şi pe
aşa-numitul „nucleu dur european” a părut că oferă dezlegarea dilemei legate de înţelegerea
logicii funcţionării structurii Uniunii Europene. Se credea că cooperarea cu Germania, Franţa
şi Italia va oferi premisele necesare reglementării bunelor relaţii de cooperare cu toate statele
membre ale Uniunii Europene. Chestiunea delicată legată de trecutul comunist a Europei
Centrale şi a Ţărilor Baltice va putea fi vizualizată dintr-o altă perspectivă în acest context.
Pe de altă parte, însă, dublul standard practicat de Europa şi tendinţa de a naţionaliza efectele
unor iniţiative reuşite au erodat logica acestei viziuni. La acest complex de factori se adaugă
şi faptul că Rusia, spre deosebire de Germania, după încheierea Războiului Rece, nu şi-a
recunoscut şi asumat vina pentru atrocităţile comunismului din ţările Europei Centrale şi nici
nu a pretins la restabilirea bunelor relaţii cu vecinii săi, admiţând adâncirea faliei între Rusia
şi capitalele acestor ţări. În acest mod, ţările aşa-numitei Mitelleuropa prin nivelul integrării
sociale, economice şi politice atinse în cadrul Uniunii Europene manifestă reticenţe în relaţia
cu Moscova. Problematica centrală a deficitului de înţelegere între acesti doi parteneri constă
în slaba articulare a concepţiilor axiologice ale fiecăruia. Rusia consideră discursul despre
liberalism un act de ipocrizie al Occidentului, iar decidenţii europeni cred că KGB-ul este
partea structurală, organică şi indispensabilă a statului rus. Aceste erori asupra valorilor
fiecărui partener, ca parte nepreţuită şi asumată a unui parcurs istoric specific, a unei
moşteniri filosofice şi politice unice, conduc la crearea unor pecepţii deformate care nu au
nicio legătură cu realitatea, fiind responsabile cu instaurarea crizei în relaţia bilaterală. Din
această perspectivă, definiţia geopolitică a Europei „de la Atlantic la Ural” ca asociere a unor
state şi naţiuni independente - idee susţinută fervent de generalul Charles de Gaulle - trebuie
să capete un nou sens în actualul context internaţional. Criza identităţii europene poate fi
combătută prin reconsiderarea originilor sale intelectuale, filosofice şi politice ale părinţilor
fondatori ai comunităţii europene. De cealaltă parte, Rusia, în decursul istoriei sale, s-a
definit printr-o intimă raportare la Europa manifestând o eternă fascinaţie şi teamă faţă de
„bătrânul continent”, fiind sensibil legată de toate crizele conştiinţei europene. Viziunea
fatalistă asupra lumii pe care Rusia şi-a asumat-o pe parcursul evoluţiei sale istorice, dar şi
ceea ce Alain Besancon numea „minciună” sau ,,fantasmă”, face parte din structura sa
identitară la care apelează atunci când se simte ameninţată. La fel ca şi Europa, Rusia astăzi
se confruntă cu o criză a identităţii. Doar că, spre deosebire de Europa, Rusiei îi este greu să
găsească reperul potrivit din propria istorie. Dincolo de interpretările epistemice, de
numeroasele teorii care încearcă să explice logica funcţionării sistemice a actorilor care nu
fac altceva decât să înalţe „turnul de fildeş”, între societate şi nivelul ştiinţific şi cel al
politicului este necesară abandonarea viziunilor clişeistice şi coborârea la nivelul înţelegerii
simple, argumentate şi raţionale ca soluţie unică pentru crizele existente la nivel individual,
naţional şi internaţional.

8. Politica de extindere a UE si impactul acesteia asupra relatiilor UE-Rusia

Politica de extindere a UE
Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o populaţie de aproximativ 500 de
milioane de locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de
secol, aflat în continuă evoluţie.
În prezent, Turcia, Republica Macedonia, Muntenegru, Serbia și Albania sunt state candidate.
Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica Macedonia a devenit
ţară candidată în decembrie 2005, însă negocierile de aderare nu au început încă. Muntenegru a
devenit stat candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au fost deschise la 29 iunie
2012. Serbia a obţinut statutul de stat candidat la 2 martie 2012, iar negocierile de aderare au fost
lansate formal la 21 ianuarie 2014. Albania a obținut statutul de stat candidat la 27 iunie 2014.
Bosnia şi Herţegovina şi-a prezentat cererea de aderare la UE la 15 februarie 2016. La 20
septembrie 2016, Consiliul UE a înaintat Comisiei Europene, spre aviz, această cerere.
Poziţia României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care au voinţa şi
capacitatea de a îndeplini criteriile agreate de extindere a UE.
Procesul de stabilizare şi asociere este un proces stabilit de UE cu toate ţările din Balcanii de
Vest, inclusiv cu entitatea Kosovo* care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de
UE. Datorită acestui proces, aceste ţări se bucură deja de acces liber la piaţa unică a UE pentru
aproape toate exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile
depuse în direcţia realizării reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea
unui acord de stabilizare şi asociere, o relaţie contractuală care stabileşte drepturi şi obligaţii
reciproce. Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra respectării principiilor
democratice esenţiale şi a elementelor centrale ale pieţei unice europene.

Procesul de extindere

Candidaţii trebuie să demonstreze că vor fi capabili să-şi asume în întregime rolul de membri ai
Uniunii. Pentru aceasta trebuie să obţină sprijinul cetăţenilor şi să respecte standarde şi norme
europene stricte de ordin politic, juridic şi tehnic.
Ţările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de integrare doar
după ce toate condiţiile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de admitere în UE
sunt complexe, garantând că noile state membre aderă numai atunci când îndeplinesc toate
cerinţele şi doar după ce instituţiile UE, guvernele statelor membre şi guvernele ţărilor în cauză
îşi vor fi exprimat acordul în mod activ. Astfel, perspectiva integrării acţionează ca un stimulent
pentru promovarea reformelor. Politica UE cu privire la extindere garantează faptul că acest
proces este gestionat foarte riguros, astfel încât procesul de aderare să aducă beneficii ambelor
părţi implicate, UE şi ţărilor în curs de aderare.
 Etapele extinderii UE
 În 1951, şase ţări – Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos – au
întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi, ulterior, în 1957, Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
 Au urmat şase valuri de extindere succesive:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
1981 – Grecia
1986 – Spania şi Portugalia
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi
Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare. La 1
ianuarie 2007, aderarea României şi Bulgariei la UE a încheiat acest proces istoric.
2013 – Croaţia

La 10 noiembrie 2015, Comisia Europeană a publicat cel mai recent „Pachet anual privind
Extinderea Uniunii Europene” care cuprinde „Strategia pentru extinderea UE”, precum şi
rapoarte de progres pentru fiecare dintre statele candidate şi potenţialii candidaţi
(http://ec.europa.eu/enlargement/countries/package/index_en.htm). Pachetul a reprezentat
primul exerciţiu de acest tip al actualului colegiu al Comisiei Europene. Acesta reconfirmă
importanţa acordată politicii de extindere a UE, ca instrument politic al Uniunii care a contribuit
şi contribuie nemijlocit la promovarea păcii, securităţii, stabilităţii şi prosperităţii in Europa şi
care oferă, de asemenea, oportunităţi sporite economice şi comerciale atât Uniunii, cât şi statelor
care aspiră la aderare. Totodată, prezentul pachet de evaluări ale Comisiei trebuie înţeles ca un
instrument practic, de sprijin nemijlocit şi de stimulare a reformelor atât de dificile şi de
complexe pentru statele candidate şi potenţialii candidaţi.
România consideră că statele candidate şi potenţialii candidaţi au nevoie, mai mult ca oricând, de
un mesaj politic de sprijin din partea UE în direcţia avansării procesului de extindere, aspect cu
atât mai important pe fondul crizelor complexe din vecinătatea estică şi sudică a Uniunii
Europene, în mod deosebit criza migraţiei. Viitorul Pachet Extindere este așteptat să fie publicat
de către Comisia Europeană în această toamnă.

9. UE si sistemul relatiilor cu China: interese si divergente

Relaţiile externe ale Uniunii Europene sunt asigurate de Serviciul European pentru Acţiune
Externă (SEAE), condus de comisarul Catherine Asthon, înfiinţat în al doilea mandat (2009 –
2014) al lui José Manuel Durão Barroso în fruntea Comisiei Europene.
Pe relaţia cu Asia, coordonarea SEAE este asigurată de Viorel Isticioaia-Budura, în calitate de
director pentru Asia. Nou înfiinţată, serviciul pentru Asia a fost înfiinţat la începutul anului 2010,
iar numirea primului dorector a avut loc la 21 decembrie 2010. Viorel Isticioaia Budura a fost
ambasadorului României în China (2002 – 2011), Korea şi Japonia. Are de asemenea o bogată
experienţă în relaţiile Naţiunilor Unite în relaţia cu alte organizaţii internaţionale.
Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi China au fost stabilite în 1975 şi sunt reglementate din
anul 1985 de acord comercial şi de cooperare UE-China. UE este pentru China cel mai mare
partener comercial, în timp ce China este cea mai mare sursă de importuri şi al doilea cel mai
mare partener pe cele două sensuri de tranzacţionare a UE.
Pentru a reflecta profunzimea şi amploarea parteneriatului strategic, UE şi China au decis, în
anul 2010, să consolideze relaţiile bilaterale în domeniul afacerilor externe, problemele de
securitate şi al provocărilor globale cum ar fi schimbările climatice, de revenire a economiei
globale.
Reuniunile anuale la nivel înalt pe teme de politici comerciale, economice sunt completate de
dialoguri purtate pe mai mult de 50 de teme sectoriale şi acorduri, variind de la protectia
mediului la politică industrială, educaţie sau cultură. Drepturile omului sunt discutate periodic ca
parte a dialogului politic, precum şi în timpul dialogurilor Drepturilor Omului care au au loc
bianual, începând cu anul 1995.
Principalele obiective ale politicii UE faţă de China, reflectate în asistenţa UE în China sunt:
angajarea Chinei în continuare, pe plan bilateral şi pe scena mondială, printr-un dialog politic
modern; acordarea de sprijin în beneficiul Chinei de tranziţie spre o societate deschisă, bazată pe
statul de drept şi respectarea drepturilor omului; încurajarea integrării Chinei în economia
mondială prin aducerea pe deplin în sistemul comercial mondial; sprijinirea procesului de
reformă economică şi socială pentru creşterea vizibilităţii UE în China.

10. Relatiile UE-Japonia si limitele unei cooperari

Uniunea Europeană este un conglomerat de naţiuni care se dezvoltă rapid. Din punct de
vedere economic, ea este de mult timp o superputere. Totuşi, din punct de vedere politic nu apare
întotdeauna omogenă.
Cu toate că peste 100 de naţiuni au reprezentanţe diplomatice la sediul Uniunii
Europene de la Bruxelles, iar Uniunea Europeană are, la rândul ei, reprezentanţi în toate colţurile
lumii, politica externă este încă atribuţia fiecărui stat în parte şi nu este încă trasată de o strategie
complet europeană. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că ea este o comunitate economică fără nici
o perspectivă comună de ordin politic.
Obiectivele stabilite în momentul înfiinţării Uniunii Europene erau în mod clar de natură
politică. Prin crearea unei comunităţi a naţiunilor şi printr-o integrare economică aflată constant
în expansiune, orice eventual conflict armat între aceste ţări ar trebui evitat.
Unul din scopurile importante ale Uniunii Europene este să–şi asigure un segment din
evoluţia pieţei asiatice în următorul deceniu, pentru a-şi putea menţine poziţia importantă pe care
o deţine în cadrul economiei mondiale.

Asia este regiunea cu cea mai rapidă evoluţie din lume. O medie a creşterii economice de
8,6 % şi un potenţial care se dezvoltă rapid, ne obligă să concluzionăm că, pe viitor, regiunea
economică asiatică va reprezenta una dintre pieţele cele mai importante.
Uniunea Europeană este mai degrabă slab reprezentată pe piaţa asiatică, comparativ cu prezenţa
ei pe piaţa nord - americană.
Cu toate că China şi Japonia sunt cele mai mari partenere comerciale din Asia, cele mai
durabile relaţii UE are cu cei şapte membri din Asociaţia Naţiunilor Asiatice de Sud-Est
(ASEAN). Relaţiile au început în 1972 şi au fost oficializate într-un acord de cooperare în 1980.
ASEAN a preluat iniţiativa pentru a dezvolta relaţiile cu UE într-un proces numit ASEM (Asia-
Europe Meeting), unde au mai participat şi Japonia, China şi Coreea de Sud. ASEM organizează
summit-uri la fiecare doi ani. In ultimii ani UE intensificandu-se relaţiile sale cu Japonia.
Succesul economic al ţărilor din Asia le oferă, de asemenea, o mai mare influenţă
politică. De aceea, este şi mai important ca Europa să poată înfrunta acest bloc economic ca un
tot unitar, întrucât impunerea anumitor reguli comerciale este mult mai grea pentru o singură
ţară, decât pentru UE.

Ţările europene nu pot să reacţioneze faţă de succesul ameţitor al unor produse asiatice
– de la camere video şi aparate de fotografiat la copiatoare - lansând pe piaţa asiatică produse
de o calitate similară.
 O strategie comună pentru promovarea exporturilor în Asia şi pentru crearea de presiuni
asupra ţărilor de aici pentru a-şi deschide pieţe pentru produsele europene, în aceeaşi măsură în
care UE le-a deschis pe ale sale, reprezintă premise necesare pentru companiile europene în
tentativa lor de a dobândi o poziţie fermă în această regiune.
UE a lansat deja o serie de programe promoţionale pentru a sprijini întreprinderile europene în
încercarea lor de a se impune pe piaţa asiatică.

Relaţiile de cooperare dintre Uniunea Europeană şi Japonia au sporit în intensitate în

ultimele patru decenii, parteneriatul UE-Japonia dezvoltându-se prin punerea în valoare a
intereselor comune a doi dintre liderii economici ai lumii. Relaţiile UE-Japonia se dezvoltă, în
prezent, în jurul a trei axe fundamentale: dialogul politic, relaţiile economice şi comerciale şi
cooperarea pentru soluţionarea provocărilor globale. Pentru a-şi spori influenţa asupra Japoniei şi
pentru a întări relaţiile de cooperare cu aceasta, Uniunea Europeană va trebui să găsească
modalităţi extrem de inovative de colaborare cu Japonia, să creeze noi oportunităţi de afaceri, dar
mai ales să aducă soluţii noi pentru a-i convinge pe partenerii niponi să acţioneze similar. UE
trebuie să acţioneze în tradiţionalist, rezultând nu atât din aplicarea de măsuri comerciale
specifice, ci, mai ales, din preferinţa consumatorilor europeni pentru produsele locale şi din
dificultatea adaptării produselor străine la elementele stricte ale culturii nipone.

Japonia este unul dintre cei mai importanti parteneri economici ai UE . Politica comercială
în relaţia cu aceasta a fost marcată de o preocupare legată de percepţia unei penetrări extrem de
rapide a importurilor japoneze într-o arie limitată de domenii, fiind marcată şi de controversele
din interiorul UE.
Deşi Europa şi Japonia se situează în părţi opuse ale globului şi au culturi complexe şi
foarte distincte, ele au şi multe lucruri în comun. Ambele sunt entităţi economice majore, care
doresc să-şi extindă rolul pe plan internaţional. Ambele împărtăşesc în mare măsură aceleaşi
valori fundamentale şi numeroase interese şi preocupări comune. Ambele sunt societăţi
democratice.
Ambele economii acopera impreuna 40% din PIB-ul mondial, 30% din comertul
mondial si furnizeaza cca 50% din fluxul mondial de FDI (investitii straine directe). Japonia
reprezintă pentru UE, cu 6,6%, a cincea piaţă de export, iar UE este cea de-a doua pentru
Japonia. Rata curentă de creştere a PIB-ului în Japonia este de 2,7% pe an, iar rata şomajului este
de aproximativ 4,5%. Japonia asigură în jur de 14% din PNB-ul mondial (China având 3,4%) şi
are un venit mediu pe cap de locuitor de 32 230 $ (China are 780 $).
Japonia este o destinatie majora pentru FDI europene la fel cum si UE este o piata importanta
pentru investitorii niponi, care s-au orientat cu precadare spre state devenite noi membre ale UE,
dupa anul 2004.
Japonia ramane un important partener comercial al UE, volumul total al exporturilor si
importurilor fiind de peste 121 miliarde euro in 2007, iar in anul 2008, 4,8% din totalul
importurilor extra-UE au provenit din Japonia, în timp ce piaţa japoneză a absorbit doar 3,2% din
exporturile UE.
Din punct de vedere al barierelor explicite în calea comerţului, piaţa japoneză pare
relativ deschisă. În cadrul Rundei Uruguay, Japonia s-a angajat la o medie ponderată a tarifului
vamal pentru bunurile industriale de 1,7%, a doua cea mai mică medie dintre toate ţările, fiind
depăşită doar de către Elveţia. În prezent, tariful mediu aplicat pentru importul de bunuri
industriale în Japonia este de 2,8%, în condiţiile în care procentele corespunzătoare ale SUA şi
UE sunt de 3,3%, respectiv 3,9%.
S-au inregistrat progrese in domeniul eliminarii barierelor tarifare la majoritatea
produselor importate, iar cele ramase cu probleme sunt tocmai acelea unde producatorii din UE
sunt extrem de competitivi (produse din piele, incaltaminte, domeniul produselor alimentare
procesate).Se afla in proces de negociere, intre Comisia UE si diferite ministere economice
japoneze, consolidat cu rezulatatele inregistrate in Comitetul 133, modalitatile de acces pe piata
japoneza la produse, precum : aditivi alimentari, vaccinuri, farmaceutice, echipamente medicale.

UE si Japonia au continuat convorbirile bilaterale in domeniul eliminarii restrictiilor

existente in sfera comertului, in ultimii ani principalele eforturi concentrandu-se pe problemele
de reglementare ale investitiilor. Dar dezechilibrul comercial este controversat mai ales pentru că
exporturile japoneze au tendinţa de a fi extrem de concentrate pe un număr mic de sectoare,
precum automobile, electronice şi electrocasnice, alimentând astfel argumentele celor care
proclamă inferioritatea competitivităţii UE în anumite sectoare de înaltă tehnologie.
Principalul instrument : Dialogul de Reforma a Reglementarilor (RRD), inceput
in 1994, este un proces bidirectional in care atat Japonia, cat si UE isi prezinta
propunerile specifice in domeniu. In cadrul acestui dialog, in ultimii ani, preocuparile majore ale
UE se indreapta spre domenii ca: licitatiile publice, FDI, sanatatea, telecomunicatiile, transportul
aerian si naval si serviciile financiare , iar Japonia insista asupra problemelor conexe la legislatia
de mediu, standardele de contabilitate, permisele de munca si rezidenta si permisele de
conducere auto.

Instrumentul de baza in reglemetarea relatiilor economice dintre UE si Japonia este

Planul de Actiune pentru Cooperare pe 10 ani, adoptat in decembrie 2001, care printre comerţ şi
investiţii, mai include şi afacerile politice şi culturale. In domeniul comercial, a intrat in vigoare,
la 1 ianuarie 2002, Acordul de recunoastere reciproca (MRA), ce reglementeaza accesul
produselor pe pietele UE si Japoniei.

Accesul pe piaţa nipona

Conform Comisiei Europene, principalele dificultati pe care le infrunta companiile din

UE care doresc sa intre pe piata japoneza sunt generate de:
 Bariere tehnice si adminstrative pentru import;
 Obstacole de ordin structural care predomina in sistemul economic nipon.

Un exemplu in care obstacolele intampinate se regasesc in ambele categorii (tarifare si

netarifare) sunt produsele manufacturate.
Referitor la bariele netarifare cele mai importante sunt restrictiile fito-sanitare impuse
la importul de fructe, legume, flori si carne congelata.

Alte probleme care apar in sectorul serviciilor, in principal in domeniile financiar si

juridic, fac dificila acordarea de sevicii integrate pentru comunitatea de afaceri a reprezentantilor
membrilor UE in Japonia.

De asemenea, in ciuda programelor de reforma ale guvernului japonez in domeniul

administrativ, si chiar dupa introducerea noii Legi pentru procedura administrativa, persista
probleme legate de lipsa de transparenta in aplicarea reglementarilor si de durata exagerat de
mare pana la obtinerea unor aprobari sau inregistrari necesare pentru a face afaceri in Japonia,
factori ce introduc costuri disproportionat de mari pentru companiile straine.

Aceeasi lipsa de transparenta exista si in domeniul licitatiilor publice, fata de care

Comisia Europeana a reactionat in mod repetat, prin procedurile de licitatie restrictive care
avantajeaza firmele locale, exclud companiile din UE de la participarea la o mare parte din
contractele guvernamentale. Un exemplu caracteristic de discriminare (ignorarea accesului egal
si reciproc la piata japoneza pentru toti partenerii comercial) este cel in domeniul industriei
constructiilor, unde practica de “dango”, de deformare a licitatiei, este o traditie.
 DRR (Dialogul de Reforma a Reglementarilor), ca parte a relatiilor de cooperare dintre
UE si Japonia, este unul din instrumentele uzitate pentru eliminarea problemelor mentionate in
sectorul comertului dintre cele doua parti, care treneaza tocmai din cauza lipsei aplicarii coerente
si continue a reglementarilor referitoare la mediul concurential.

Evident, si aspecte ale culturii afacerii se manifesta ca obstacole in functionarea corecta

a pietei concurentiale.
Spre exemplu, in industria japoneza, relatiile exclusive si de lunga durata dintre
comparator si vanzator fac practic imposibila intrarea unor noi jucatori pe piata. Chiar daca au
aparut unele semne de slabiciune in practica keiretsu , este foarte grea intrarea pe piata pentru
firmele straine: de exemplu pentru companiile straine de asigurare, cand companiile japoneze
cumpara serviciile de asigurare numai in cadrul keiretsu.
Keiretsu reprezintă un grup mare de companii, deseori integrat vertical, care cooperează
şi lucrează foarte strâns unele cu altele. Acest grup include sucursale sau filiale şi firme afiliate,
dar ramificaţia este mult mai complexă. O filială reprezintă o firmă care în proporţie de peste
50% este proprietatea companiei mamă, în timp ce o firmă afiliată este mai puţin de 10%
proprietatea firmei mamă. În prezent există 6 grupuri economice formate pe structura vechilor
Zaibatsuri (conglomerate care îşi desfăşurau activitatea pe lângă o bancă inclusă în cadrul
holdingului, erau reprezentate de 10 giganţi industriali aflaţi sub conducerea unor familii.).
Fiecare grup cuprinde întreprinderi din toate sectoarele industriale dezvoltate în Japonia. Prin
urmare, în fiecare sector concurează cel puţin 6 companii. În mod normal, grupurile industriale
sunt formate din firme oligopol – companii membre, plus numeroase companii asociate de
dimensiuni mici şi medii. Companiile membre sunt firme de mari dimensiuni, specializate în
diferite domenii, care au relaţii strânse cu restul componentelor grupului.
Din fericire, cooperarea industriala actioneaza ca un amortizor al conflictelor comerciale
si ca un liant cultural, ajutand la imbunatatirea relatiilor economice dintre companiile japoneze si
straine. Dialogul UE-Japonia in domeniul cooperarii industriale s-a amplificat si diversificat
considerabil.

Cooperararea pentru promovarea investitiilor

Japonia si EU vor dezvolta urmatoarele proiecte pentru facilitarea si promovarea

activitatilor sectorului privat, bazat pe implementarea “Japan- EU Initiatives on Investment”:
 Dezvoltarea ativitatilor de publicitate;
 Cresterea numarului Misiunilor in domeniul promovarii investitiilor;
 Amplificarea schimburilor dintre organizatiile pentru promovarea investitiilor ;
 Amplificarea schimburilor de experti in promovarea investitilor.

Companiile japoneze sunt din ce în ce mai deschise şi mai pregătite să se angajeze în

parteneriate de cooperare decât erau în trecut, un exemplu al acestui tip de cooperare este
fuziunea între Renault şi Nissan.

În mod cert, strategia UE de încurajare a exporturilor către Japonia şi promovarea

investiţiilor între cele două ţări sunt dominante în raport cu protecţionismul. Trebuie să
menţionăm faptul că şi consumatorii UE au beneficiat din aceasta, atât prin accesul la bunurile
japoneze de înaltă calitate, cât şi prin îmbunătăţirea eficienţei industriei europene, forţată de
expunerea la concurenţa japoneză.