Dimensiunea tragică.

Caragiale și tentația naturalismului

O făclie de Paști
Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale,
județul Dâmbovița si a decedat la 22 iunie 1912 la Berlin. A fost un un
dramaturg , nuvelist , pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român.A fost fiul lui Luca Caragiale și al Ecaterinei
(Karaboa), nepotul lui Costache Caragiali și al lui Iorgu Caragiali, tatăl lui
Mateiu I. Caragiale și al lui Luca I. Caragiali.
Urmează clasele primare și Școala Domnească la Ploiești și următoarele
patru clase în particular și la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din același
oraș. Între 1868 și 1870 frecventează cursurile Conservatorului din București,
clasa de declamație și mimică. În 1870 renunță la postul de copist pe care îl
ocupa la Tribunalul Prahova și se angajează ca al doilea sufleor și copist la
Teatrul Național din București . În această perioadă, începe să publice în
gazetele politice și umoristice de orientare liberală Ghimpele,
Telegraful,Asmodeu și este girant responsabil la Alegătorul Liber(1875-1876)
sau corector la Unirea Democratică (1876-1877). În mai 1877 scoate o
publicație umoristică , numită Claponul, care ,din cauza lipsei de fonduri, n-a
putut fi editată mai mult de două luni. Perseverând , în decembrie, în același
an alcătuiește Calendarul Claponului , unde, alături de compuneri inedite ca
Smotocea și Cotocea, Caragiale își propunea să nu lase a cădea în totală
uitare un număr de spirituale „gogoși” din Claponul , reeditându-le(Leonică
Ciupicescu, Cetățeanul Ghiță Calup). Între 1877 și 1881 colaboreaza cu
articole, reportaje , note sau traduceri la ziarul politic al junimiștilor,
Timpul,și tot acum frecventează ședințele Junimii, în revista căreia își va
publica principalele piese de teatru (O noapte furtunoasă, Conu Leonida față
cu Reacțiunea ,O scrisoare pierdută, D-ale Caranavalului , Năpasta) .
În octombrie 1884 citește la Junimea O scrisoare pierdută, creația de vârf
din cadrul monumentalei sale tetralogii comice.În martie 1885, se naște
băiatul lui cel mai mare, Mateiu, iar Caragiale își recunoaște paternitatea, fără
a se căsători totuși cu Maria Constantinescu.
În 1889 publică primul său volum , Teatru, prefațat de Titu Maiorescu.
Urmează mai multe volume, broșuri și pliante,care, împreună cu Calendarul
Claponului și Calendarul Moftului român și cu principalele gazete editate de
Caragiale, singur sau în colaborare , alcătuiesc cea mai complexă ofertă
făcută de un scriitor clasic român circuitelor de difuzare literară și publicului.
La 7 ianuarie 1889 se căsătorește cu Alexandrina Burelly . În august 1889
publică în Convorbiri literare nuvela O făclie de Paște, iar în ianuarie 1890
drama Năpasta și mai apoi schițele Grand Hotel „Victoria Română” și 25 de
minute.
În ciuda acestei activități care ar fi trebuit sa-l consacre încă din timpul
vieții, i s-a refuzat sistematic acreditarea socială sau culturală, așa încât, după
un șir de decepții, care culminează cu scandalul plagiatului inventat de
scriitorul Caion,și după câteva proiecte nerealizate de a se muta la Sibiu,
Brașov sau Cluj, scriitorul alege exilul voluntar , stabilindu-se cu familia la
Berlin în primăvara anului 1905.
Componenta tragică a creației caragialiene este vizibilă în primul rând în
nuvelele tragice, realiste și de analiză psihologică , precum și în drama
Năpasta (1890). Ceea ce pare să-l preocupe pe Caragiale în această perioadă
este modul în care un om normal își pierde dintr-o dată coerența sufletească
sau morală , sub presiunea unor factori care, în definitiv ne amenință pe toți.
O temă profund tragică ia locul veseliei gratuite din Claponul sau temelor
comice din comedii și ocupă , pentru aproape un deceniu , prim-planul
creației lui Caragiale.
S-a remarcat de mult viziunea tragică sub care a privit lumea rurală.
Pentru înverșunata lui observație satirică și-a rezervat numai pe orășeni.
Nuvelele lui psihologice , care apar să analizeze „cazuri de conștiință ”, nu
sunt altceva decât tot niște studii ale naturii umane, din aceeași esență ; numai
că deformarea tragică , patologică și patetică le dă proporții halucinante .
Mai mult , Caragiale continuă sa fie, și în această ipostază, un observator
pasionat al formelor simple și un adept al utilizării genurilor paraliterare în
literatura propriu-zisă, căci variantele minimale la care ar putea fi reduse
Păcat..,Făclia de Paște sau Năpasta sunt de fapt întâmplări spectaculoase și
cazuri juridice din categoria celor speculate de presă. Pe de altă parte,
vehemența autorului tragic este asemănătoare cu vehemența autorului de
comedii. Ambii se conduc după formula „simt enorm și văz monstruos” din
Grand Hôtel „Victoria Română”, ignorând un număr de tabuuri- politice și
sociale- în comediile psihologice și tematice, în scrierile tragice, în care nu
de puține ori eroii sunt niște țărani.
Deși tributar curentului clasic și apoi realist, Caragiale nu a putut rămâne
indiferent „vântului” schimbării care bătea cu putere dinspre Occident și care
aducea cu el vestea și estetica noului curent naturalist. A oferit acestui nou
curent jertfa a doar câteva tușe și influențe naturaliste, mai degrabă decât
opere naturaliste în adevăratul sens al cuvântului.
Din dorința de a respecta canoanele naturaliste și de a reproduce realitatea
cu fidelitatea unui instrument de precizie pentru a înțelege cât mai bine
elementul care dă viață acestei realități , scriitorul este preocupat de fixarea
identității personajelor. Pentru a-și ancora cât mai bine personajele în
realitate , Caragiale creionează cu multă migală originea acestora , ca pentru
a pregăti cititorul în legătură cu reacțiile și traiectoria acestor personaje. În O
făclie de Paște , digresiunile prezentând trecutul lui Leiba Zibal și
evenimentul care a declanșat senzația de teamă în sufletul său pregătesc
lanțul de evenimente care vor schimba definitiv viața hangiului :„Precupeț ,
vânzător de mărunțișuri, samsar, câteodată și mai rău poate, telal de straie
vechi, apoi croitor și ștergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieși- toate le
încercase după accidentul care-l făcuse să-și piarză locul de băiat într-o
dugheană de vinațuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub
privigherea băiatului Zibal. […] Are strânsă o avere bunicică în bani și
vinațuri bine îngrijite [...] De sărăcie a scăpat Leiba , dar sunt toți bolnavi , și
el și femeia și copilul- frigurile de baltă.”
 În O făclie de Paște(1889), autorul a prezentat „cazul” lui Leiba Zibal,
hangiul din Podeni, bolnav de friguri(adaos naturalist) și mai ales de frică.
Într-adevăr, o slugă a lui, Gheorghe, concediat pentru purtări rele , îl
amenință la plecare că se va întoarce în noaptea Paștelui, să ciocnească cu
dânsul ouă roșii. Se apropie sărbătoarea și amenințarea îl obsedează pe Leiba.
În vecinătate, alt hangiu fusese călcat de niște tâlhari sângeroși, care făcuseră
cinci victime. Știrea este adusă de pasagerii unei diligențe , chiar în ajun de
Paște. Doi studenți, coborâți din poștalion, discută la han , în atenția lui
Leiba, cauzele criminalității, cu referințe savante la teoriile în vigoare ale lui
Lombroso.
Descrierea criminalului înnăscut coincide cu trăsăturile fizice ale slugii
concediate. Obsesia se adâncește. Hangiul stă de veche, după ce a tras
obloanele, la căderea nopții. Însoțit de câțiva tovarăși, Gheorghe începe
dinafară să sfredelească scândura grea de stejar de la poarta mare a gangului,
ca prin cele patru unghiuri ale pătratului să scoată o bucată de lemn care să-i
îngăduie să introducă mâna înăuntru și , dând bârna la o parte, să intre în han.
Leiba a înțeles planul . Scăldat de sudoarea morții, se prăbușește moale. Un
reviriment se produce însă în Zibal. De la abaterea desăvârșită, trece la o
seninătate absolută care-i permite să-și pună în aplicare planul salvator : de a
țintui mâna, în momentul când tâlharul va încerca să dea bârna la o parte.
Este ceea ce face, ba chiar cu sadism , după ce își execută planul arde mâna
captivă, la flacăra unei lămpi. Ceilalți tâlhari fug , Leiba rămâne să
urmărească fazele descompunerii brațului prins.
În zorii zilei, hangiul cu mintea rătăcită pleacă iluminat, să aprindă și el o
făclie de Paște noului său Dumnezeu.
Încă de la început , imaginea lui Leiba care „stă pe gânduri la o masă subt
umbrarul de dinaintea dughenii”ascunde un suflet torturat de probleme.
„Umbrarele improvizate” reprezintă formele alternante de supraviețuire a
lumii comune(negustori, țărani, soldați,popi), în soare sudic și chef balcanic,
în praf și căldură, în miros de hoit , sânge și murdărie.
 Trei factori reușesc să confere sentimentului de teamă a lui Leiba Zibal
proporții ieșite din comun: rasa, mediul și momentul . Aflăm că este evreu,
iar angoasa acestuia poate proveni de foarte departe , dintr-o sensibilitate și o
teamă ancestrale , care rănesc sufletul și amplifică reacțiile. Mediul social își
pune,la rândul său, amprenta asupra sufletului sensibil al hangiului,căci
pierderea locului de muncă l-a determinat să se izoleze într-un loc în care
oamenii nu sunt prea dornici să-l ajute cu ceva „Ocări ...batjocuri...
suduituri...acuzări de otrăvire prin vitriol...Dar amenințările.” Izolarea socială
este dublată de cea geografică, fiindcă mediul natural în care hangiul își duce
traiul- Valea Podenilor, „o văgăună închisă din patru părți de dealuri
păduroase”, îi împovărează și mai mult fișa medicală sufocată de spaima
atavică sau de afecțiuni ca anxietate cronică , paludismul și frigurile datorate
vieții în ținuturile mlaștinoase .Elementul spontan, neprevăzut care contribuie
cel mai mult la acutizarea sentimentului de spaimă este cearta cu sluga
Gheorghe și amenințarea acestuia.
Soarele vesel de primăvară, apoi umbra, aerul umed al Podenilor , dublate
de luminile înșelătoare și sunetele de tot felul care răsună în vale sunt toate
rezultatul unei acuități excesive a simțurilor provocată de paludism și
accentuează starea interioară a personajului,transformând teama în obsesie
manifestată prin vise înfricoșătoare și închipuiri fantasmagorice.
Proporțiile uriașe atinse de sentimentul de teamă au stimulat în interiorul
hangiului un sentiment de autoapărare „Se petrecu atunci în această ființă un
fenomen ciudat, o completă răsturnare”. Și iată că în momentele de violentă
descumpănire, când pașii criminalului se aud în fața porții, inteligența lui
Leiba începe să funcționeze, mai întâi ca firav remediu sau , cu vorbele
autorului, ca o„idee de lumină”, apoi din ce în ce mai intens ca o mare făclie.
În structura nuvelei, mica lampă aprinsă de omul aflat sub amenințarea
presantă are o funcție simbolică foarte precisă. Cu flacăra ei, mai întâi
„ascunsă”,lampa este un substitut al inteligenței active. Spre poarta de unde
urmează să-și facă apariția moartea, se îndreaptă „o lumină cu prea puțin mai
deasă decât o închipuire”, dar ea cristalizează începutul unei opoziții la forța
întunericului aflată de partea cealaltă. Sinistrele preparative ale criminalului
sunt privite de Leiba „cu ochii holbați pe lumina de la fereastră”și în această
contemplație ,dintr-o dată figura lui descompusă se luminează ea însăși și
capătă o bizară seninătate .Omul se pătrunde de o lumină diabolică. Soluția
de contracarare a destinului nefast pare e fi găsită. Inteligența i-a luminat
mintea. Cu puteri incredibile și cu o îndemânare uimitoare , Leiba prinde în
laț mâna care, dacă ar fi fost lăsată liberă ar fi fost neiertătoare. Simbolica
lampă își continuă rolul, participând acum cu întreaga putere a luminii sale la
risipirea tenebrelor și la revenirea liniștii: „Jidanul se repezi în dugheană,luă
lampa și cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot;lumina captivă între
gratii ieși deasupra veselă și victorioasă, redând viață hotărâtă formelor
nebuloase din preajmă-i”. Aceeași lampă desăvârșește demonica răzbunare a
celui ce a câștigat pariul cu destinul, arzând cu lumina ei- devenită „o făclie
mare”- mâna care voise să ucidă.
Dar victoria lui Leiba deviază în manie. Salvându-se, personajul își pierde
mințile;în spiritul său se produce o ruptură,ingeniozitatea de care s-a servit
întorcându-se împotrivă-i și transformându-l într-o biată umbră a celui care a
fost. Învingător, Leiba este eroul unei victorii inutile , care l-a scos din rândul
oamenilor normali;obligându-l pe el însuși la crimă, această victorie i-a
impus o formă de manifestare cu mult peste limitele sale morale,
rostogolindu-i mintea în dezordine. Personajul nu poate supraviețui
psihologic omorului pe care-l făptuiește deși, juridic, el nu este condamnabil.
Nebunia lui Zibal definește drama omului moral, împins de împrejurări să
săvârșească fapte repugnabile , cu consecințe alienante:„Leiba privește fără
să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat
nici pe el”. Printr-o răsturnare de sens, făclia arde, nu ca un prinos adus
destinului salvator, ci ca o ironie demonică la adresa unei minți rătăcite din
pricină că a comis o faptă pe care n-ar fi vrut s-o facă, dar pe care nicidecum
nu o putea evita. Imaginea finală a lui Leiba, devenit ad-hoc creștin și
pornind, ca un vechi peregrin obișnuit cu drumurile lungi „încetinel spre
răsărit la deal”, semnifică o nebunie tragicomică.
 Personajul naturalist nu se mai bucură de libertatea celui realist, căci
devine o marionetă, fiecare gest și acțiune îi sunt cenzurate sau impulsionate
prin niște sfori invizibile. E,deosebit, o abilitate supremă în felul cum Zibal e
adus ca din întâmplare, să-i vie ideea de a prăji brațul hoțului. Și cu ce
minunată siguranță se dă povestirii mers moderat , îndată ce începe cazna sub
ochii liniștiți,în sfârșit, ai ovreiului : savoarea torturii stă în încetineală.
O făclie de Paște este considerată cea dintâi mare nuvelă psihologică din
literatura română. În Leiba Zibal , autorul a urmărit cu atenție de clinician
terenul psihic, faza de incubație a maladiei, ivirea și creșterea ei , apoi
trecerea de la paroxismul spaimei și al depresiunii morale, la polul opus, al
hotărârii reci și al executării lucide a planului de apărare. Nebunia este
rezultanta unor factori, studiați și expuși în acțiune, printr-o secvență de stări
morale.
Bibliografie
I.L.Caragiale, Opere I Nuvele și schițe, Ediție îngrijită de Paul Zarifopol,
Editura Cultura Națională, 1930,
Mircea Zaciu , Marian Papahagi , Aurel Sasu, Dicționarul Esențial al
Scriitorilor Români , București, Editura Albatros, 2000,pp 134, 135,138.
Șerban Cioculescu, I.L.Caragiale, București, Editura Tineretului, 1967,pp
85, 86.
Ioan Derșidan, Nordul Caragialian-periplul versiunilor,București, Editura
Univers Enciclopedic,2003,pp 15,99,115.
Raluca Ioana Crăciun, Aspecte ale naturalismului în creația lui Ion Luca
Caragiale,Presa Universitară Clujeană,2013,pp 333,348,349,358,359
Vasile Fanache, Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia,1997,pp 162,163